O rediscutare a viziunii lui Henri. H. Stahl despre „adevărata și falsa cultură sătească”

O rediscutare a viziunii lui Henri. H. Stahl despre „adevărata și falsa cultură sătească”

Revisiting Henri H. Stahl’s View on „True and False Village Culture”

Ioana-Ruxandra FRUNTELATĂ, Transilvania, nr. 1-2 (2022)

Conf. univ. dr., Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti, 5-7 Str. Edgar Quinet, nr. 5-7 Sector 1, Bucureşti, tel: +40-21-313.88.75. E-mail: pr@litere.ro; ioana.fruntelata@litere.unibuc.ro

 

Cercetător ştiinţific gradul II, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, Academia Română, Str. Dem.I. Dobrescu Street, nr. 9, Sector 1, Bucureşti, tel: +40-21-318.39.00, fax +40-21-318.39.01.

Senior scientific researcher, Institute of Ethnography and Folklore „Constantin Brăiloiu”, Romanian Academy, 9 Dem.I. Dobrescu Street, Sector 1, Bucharest, Romania, phone +40-21-318.39.00, fax +40-21-318.39.01.

 

Abstract

This article sets into light the context of ideas and relevant biographical circumstances at the time when the Romanian sociologist Henri H. Stahl issued the leaflet Cultura satelor. Cum trebue înțeleasă [The Village Culture. How It Should be Understood] (1934), in a period of crisis of the Sociological School of Bucharest, when the project of its founder, Dimitrie Gusti, to employ the results of the monographic research campaigns in order to initiate a social reform, seemed to have reached a dead point.

At the same time, we pay attention to the cultural distinctions and relations (rural and urban culture, popular/ folk and literate culture) that Stahl debates in his text on village culture.

Taking into account the fact that each new reading of a scientific work implicitly updates its content, we also find in the pages written by Henri H. Stahl in 1934 an interesting material for revisiting engaged anthropology, a direction of study developed in the U.S.A. in the late 1970s but rooted in an older model of addressing anthropological research which was created during the Second World War and anticipated as early as the end of the nineteenth century.

Beyond different labels applied to research tendencies in social sciences or ethnological/ anthropological approaches in various epochs, we argue that the manner in which researchers influence (more or less intentional) their target-communities not only challenges professional ethics but also provokes a meaningful reflection on the values which are ‘at stake’ in any intercultural encounter.

Keywords: Henri H. Stahl, The Sociological School of Bucharest, Village Culture vs Urban Culture, True vs False Culture, Genuine vs Spurious Culture, Cultural Action, Engaged Anthropology

 

Argument

Preocuparea lui Henri H. Stahl pentru acţiunea educativă şi culturală a intelectualilor la sate se situează în contextul poziţiei polemice a şcolii gustiene faţă de „haretism”, privit ca „misionarism” cu finalitate îndoielnică, întrucât nu se baza pe o cunoaştere îndeaproape a realităţii rurale. Dar, în acelaşi timp, reflectă o convingere personală, izvorâtă din cunoaşterea aprofundată a unui autor ce era nu numai bun cunoscător al  lumii rurale pe care o cercetase, ci şi empatic cu aceasta.

Totuşi, după cum vom vedea apropiindu-ne de Cultura satelor. Cum trebue înțeleasă[i], textul lui Stahl ce ne prilejuieşte explorarea din acest studiu, haretismul nu este întrutotul respins sau criticat de Stahl, ci mai degrabă problematizat critic în raport cu abordarea gustiană.

Programul de educare a păturii ţărăneşti/ populare, prin transmiterea sistematică a   cunoştinţelor păstrate în scrieri şi deţinute de clasele urbane, ţine de ideologia iluministă, însă poate fi socotit chiar o aspiraţie mai veche a intelectualilor, cu rădăcini în raţionalismul Antichităţii greceşti, dacă ne amintim că filosofii erau, în primul rând, oameni ai cetăţii, a căror activitate consta în practicarea virtuţii şi în transmiterea învăţăturilor lor către tineri (e drept, în principal către cei ce aveau mijloace de a se instrui), pentru ca şi aceştia să ducă o viaţă orientată spre binele tuturor.

Fără a ne propune o întoarcere în istoria „ridicării” poporului prin educaţie, în continuare ne vom opri asupra contextului de idei şi conjuncturii biografice din perioada apariţiei broşurii lui Henri H. Stahl cu titlul Cultura satelor. Cum trebue înțeleasă[ii], o perioadă „de criză”[iii] a activităţii Şcolii sociologice de la Bucureşti, în care direcţia cercetării monografice părea că eşuase în a constitui baza unui plan de reformare socială, aşa cum dorise fondatorul Şcolii, Dimitrie Gusti.

În al doilea rând, ne va interesa ce spune „profesorul de sociologie” al Şcolii gustiene (dacă-l putem numi aşa pe Stahl, reconstituindu-i vocaţia pedagogică din operă şi din mărturisirile publicate), dintr-o perspectivă ce va favoriza reflecţia asupra relaţiilor dintre culturi (rurală şi urbană, populară/ folclorică şi cărturărească).

Ţinând cont de faptul că orice scriere se actualizează la o nouă lectură, nu ni se pare lipsit de interes ca, fără a aborda problema succesului sau insuccesului Şcolii sociologice de la Bucureşti de a reforma societatea românească, să privim, în al treilea rând, paginile publicate de Stahl în 1934 în raport cu problemele aşa-numitei „antropologii angajate”, al cărei program  de „acţiune culturală” s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii începând de la finalul anilor 1970, pornind de la un model creat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi prefigurat încă de la finalul sec. al XIX-lea[iv].

Dincolo de etichetări ale orientărilor din ştiinţele umaniste şi sociale în diverse epoci,  credem că modul în care cercetătorul sociolog, etnolog ori antropolog influenţează (intenţionat sau nu) cultura/ culturile pe care le studiază impune nu numai problematizarea eticii sale profesionale, ci şi interogarea gravă cu privire la valorile ce „sunt în joc” într-un asemenea act de interculturaţie.

 

Cultura satelor. Cum trebue înţeleasă – o contextualizare a preocupărilor lui Henri H. Stahl pentru pedagogia şi acţiunea culturală

În Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice”, cartea sa de excepţională importanţă pentru orice sociolog, etnolog ori antropolog român, ce documentează din interior anii formării profesionale a autorului, pe baza amintirilor, a notelor „luate mai de mult”, a corespondenței, a tipăriturilor și documentelor păstrate[v] într-o viaţă petrecută în împrejurări istorice şi politice tulburate şi periculoase, Henri H. Stahl semnalează că, în primele trei decenii ale secolului al XX-lea, „dăinuia încă, la noi, aşa-numitul curent «haretist», iluzorie nădejde că se pot face reforme structurale ale societăţii noastre, prin «luminarea» poporului, adică prin «răspîndirea cunoştinţelor folositoare», prin mijlocirea unor «apostoli» şi «misionari culturali»”[vi].

Programul de acţiune culturală în satul românesc, conceput şi aplicat de savantul şi ministrul Spiru Haret la începutul veacului trecut, pornea de la consideraţia că era datoria celor educaţi de a ridica „păturile de jos” ale societăţii „la nivelul civilizaţiei epocii”. Acest lucru se putea realiza prin găsirea unor „agenţi” adecvaţi, bine pregătiţi, convinşi ei înşişi de necesitatea transmiterii culturii „înalte” a elitelor către popor şi capabili de a realiza o atare sarcină[vii].

În condiţiile industrializării acelerate a societăţii româneşti de la cumpăna sec. al XIX-lea şi al XX-lea, „se impunea crearea unui nou model de societate de masă şi în consecinţă autorizarea unui alt agent creator de social”, cu „o misiune organică, aceea de a asigura şi susţine circulaţia informaţiei culturale de la nivelele înalte către clivajele de jos şi de a institui – prin intermediul acestui agent – un model transductiv bivectorial”[viii]. Respectivul „agent” era învăţătorul cu funcţie „apostolică”. Modelul învăţătorului „este acela al misionarului organic, adică al omului înzestrat cu chemarea mesianică a iubirii de aproape şi înnobilat cu pasiunea celui dezinteresat, care continuă să răspândească binefacerile culturii şi în afară de şcoală, adică în rândul maselor de oameni ai pământului”, făcând parte dintre ei, ştiind să le vorbească pe înţeles, rămânând constant şi stabil într-o anumită localitate[ix].

În concepţia haretistă, învăţătorii nu făceau doar „propagandă”, ci arătau, prin exemplul lor, al familiei şi gospodăriei pe care le conduceau cu pricepere, cum se poate propăşi la sat[x].

După 1907, Haret a fost acuzat, în special de reprezentanţii Partidului Conservator, că a încurajat revolta ţăranilor prin acţiunile şi discursurile lui reformatoare şi că a făcut din învăţător „un instigator subteran de răscoală şi anarhie publică”[xi].

Stahl subliniază că, faţă de „haretism”, „mişcarea culturală” gustiană reprezintă „o reală cotitură, din păcate nu în sensul depăşirii limitelor «reformismului» şi nici prin părăsirea credinţei că prin «cultură» se pot obţine rezolvări ale marilor conflicte de clasă, dar în tot cazul prin preconizarea tezei juste că orice reformă socială urmează a fi întemeiată pe o prealabilă cunoaştere ştiinţifică a realităţilor care trebuiesc reformate”[xii].

Desigur, „cunoaşterea ştiinţifică” a realităţii claselor sociale rurale, dar şi urbane, care aveau nevoie de reformă, urma a fi realizată în paradigma sociologică: „Părtaşii acestui nou tip de «reformism», care încerca o îmbinare a «cunoaşterii» cu «acţiunea», puse «în slujba naţiunii», au depus o muncă rodnică, în dublul domeniu al creării unor metode şi instrumente de cercetare socială şi în cel al experimentării unor tehnici de acţiune”[xiii]. În acelaşi timp, însă, Henri H. Stahl nu respinge tradiţia de enculturare a satului, considerând-o, dimpotrivă, „un punct obligatoriu de pornire”, care, însă, trebuie depăşit pentru a se ajunge la progres, după ce vor fi extrase „învăţăturile” ce merită a fi continuate, dar şi „învăţăturile de minte” cu privire la căi de acţiune ce trebuie abandonate, întrucât nu duc la niciun rezultat[xiv].

Amintindu-şi de prima lui întâlnire cu Dimitrie Gusti, în anul 1926, când l-a însoţit la Brăila, unde profesorul se dusese să țină o conferință despre Grundtvig[xv] și școlile țărănești, Stahl notează că atunci a avut „cel dintâi prilej de a-l asculta pe profesorul Gusti expunându-și însuflețit credința că, față de starea îngrijorătoare a țărănimii noastre, era o datorie să se facă ceva. Pentru ridicarea nivelului de viață, materială și spirituală a lumii rurale, școlile țărănești, așa cum le crease Grundtvig, i se păreau a fi utile. Se știe în ce largă măsură a realizat el, mai târziu, rețeaua de școli țărănești din țară”[xvi].

O lecţie esenţială pe care tânărul Stahl a învăţat-o de la profesorul lui a fost aceea „de a nu primi nici un fel de teorii sau tehnici scoase din cărți, înainte de a le fi experimentat și de a fi încercat să creezi tu însuți ceva mai potrivit pentru realitățile pe care le cercetezi”[xvii]. În acelaşi timp, însă, niciun sociolog nu se poate lipsi de documentare şi nu se poate ocupa de un subiect pe teren decât după ce a citit şi a asmilat teoriile din bibliografia de referinţă a subiectului respectiv.

Gusti, care era interesat de trecerea de la cunoaştere la acţiune, a fost uimit şi indignat când a constatat că în biblioteca sătească din Ruşeţu, Brăila (unde monografiştii au descins în 1926), donată şi organizată de Kalinderu, fostul administrator al moşiei Coroanei în care era cuprins Ruşeţu, se găseau volumul în lb. franceză al lui A.D. Xenopol despre „teoria istoriei” şi cărţile „academicianului Kalinderu” (aceeaşi persoană cu administratorul) despre „portul bărbii la romani”, „ceea ce evident era de un ridicol desăvârşit, dar şi semn al unei totale lipse de înţelegere a problemei culturii săteşti”[xviii].

Întorcându-ne spre concepţia lui Dimitrie Gusti privind acţiunea culturală organizată politic, trecem în revistă câteva dintre ideile importante exprimate de el în conferinţa „Politica culturii şi statul cultural”, ţinută pe 10 iunie 1928, în ciclul cu tema „Politica culturii”, organizat de Institutul Social Român[xix]. Pornind de la premisa că o politică a culturii dă societăţii „coeziune şi un sens mai înalt”[xx], Gusti distinge mai multe paliere ale culturii: „cultura obiectivă” definită ca „un sistem de bunuri culturale care formează stilul unei epoci”, incluzând, de exemplu, „un cod, o poezie, o melodie, o descoperire ştiinţifică, un cult religios”; „cultura instituţională”, prin care se înţelege „totalitatea regulilor pe care instituţiile sociale le alcătuiesc într-un moment dat” („statul, biserica, obiceiurile, organizările economice”) şi „cultura personală” sau „propriu-zisă”, având ca referent „atitudinea personală faţă de opera de cultură, adică raportul trăit, viu, de activitate între persoana de cultivat şi valoarea de cultură”[xxi]. De asemenea, profesorul discută şi despre „cultura asimilată”, prin care individul se încadrează „în sfera valorilor culturale a [sic!] unui timp” şi despre „cultura creatoare”, prin care individul „se eliberează” de cadrul cultural al timpului său, „prin creaţii de noi valori”[xxii].

O altă distincţie relevantă este aceea între „cultura poporului” şi „aşa-zisa cultură generală”[xxiii]. „Cultura generală este fantoma unei culturi răspândite în mod egal în fiecare ins al poporului; este gândul prietenesc şi filantropic de a înfrupta poporul cu valorile culturale ale timpului. Este aşa-zisa «popularizare» a ştiinţei, adică străduinţa de a feri poporul de o prea mare încordare spirituală şi a-i da «cultură» cu linguriţa, fără să observe, fără să ştie, cu abilităţi şi stratageme”[xxiv]. În schimb, „Cultura adevărată [din specia căreia înţelegem că face parte „cultura poporului”; v. şi infra „cultură autentică” la Edward Sapir] este facultatea câştigată ca din punctul în care omul este fixat de natură şi soartă să se regăsească pe el însuşi în realitatea în care trăieşte şi să-şi clădească o lume spirituală proprie”[xxv].

Într-un asemenea cadru de idei, pledoaria lui Gusti pentru cunoaştere, creaţie şi muncă intelectuală are un argument logic: „capitalul intelectual este un element cel puţin egal cu capitalul economic ori cu munca”, deoarece munca devine posibilă doar datorită „invenţiei”, „ştiinţei şi tehnicii”, „geniului, talentului, capacităţii” ori, cu un termen generic, „inteligenţei”[xxvi]. Ca urmare, o politică a culturii trebuie să încurajeze creaţia ştiinţifică. „Trebuie înfiinţate instituţii speciale undeva care să studieze condiţiile specifice ale creaţiei spirituale româneşti”[xxvii].

În aceeaşi conferinţă, afirmând „importanţa hotărâtoare pentru viaţa de stat” a „culturii poporului”[xxviii], Gusti dă exemple de „viaţă culturală” cu „roade strălucite”, printre care, şcoala lui Grundtvig, din Danemarca, o instituţie care „a înlesnit Danemarcei să iasă din grozava criză economică şi morală în care se zbătea, pentru a ajunge la situaţia privilegiată de astăzi, când ţărănimea daneză, pe lângă o vioiciune practică, uimeşte prin o cultură proprie, plină de perspective spirituale şi de căldură sufletească”[xxix].

Criticând „mişcarea ateneistă” de la Bucureşti, care porneşte de la intenţii bune, dar „pe lângă că pune mai mult accentul pe distracţie cu orice preţ, nu are nici miez, nici unitate şi mai ales niciun început de comunitate de lucru”[xxx], profesorul repetă că iniţierea unei biblioteci la ţară, cu un fond de carte inadecvat, ori ţinerea vreunei conferinţe, din când în când, nu va răspândi „adevărata cultură” la sate. „Oare în România nu s-ar putea crea şcoli superioare ţărăneşti după modelul lui Grundtvig, fără însă a imita servil modelul, ci transformându-l într-o şcoală specific românească, adaptată nevoilor specifice ale satului şi ţăranului român, menită a satisface trebuinţe naţionale şi de stat ce sunt caracteristice numai societăţii româneşti de la ţară?”[xxxi]

Ţinta concretă a unor asemenea şcoli ar fi aceea de a-i educa pe tinerii satelor, astfel încât aceştia să devină conducătorii comunităţilor din care provin, către prosperitate economică, socială şi culturală[xxxii]. În continuare:  „Poporului trebuie adică să i se dea acele valori culturale de care el are nevoie şi numai după capacitatea lui actuală spirituală de recepţie, rămânând, fireşte, ca în acelaşi timp, potrivit firii sale specifice, să i se deştepte şi trebuinţe spirituale superioare celor existente. Aşadar, înainte de a purcede la cultivarea poporului, poporul trebuie cunoscut”[xxxiii].

Acceptând că: „Adevăratul rost al culturii poporului este transformarea poporului, o unitate biosocială, în naţiune, o unitate superioară spiritual socială. Cultura aşa înţeleasă formează spiritul de comunitate, conştiinţa valorilor naţionale, conştiinţa de solidaritate naţională”[xxxiv], Gusti propune cinci principii care ar trebui să stea la baza unei politici culturale de stat: 1) nu se poate despărţi „cultura creatoare” [i.e. cărturărească] de „cultura poporului”; 2) cultura nu se impune de sus, ci „trebuie deci să trăiască într-o atmosferă de libertate, spontaneitate şi specificitate naţională”; 3) „Cultura trebuie clădită pe specificul naţional, care trebuieşte cercetat prin metoda monografică sociologică”; 4) trebuie garantată o autonomie „cât mai largă” instituţiilor de stat care se ocupă cu „organizarea culturii naţionale”; 5) instituţiile ce se ocupă de cultură nu o creează, ci creează condiţii prielnice pentru dezvoltarea ei, „descoperind, stimulând şi organizând colaborarea tuturor elementelor culturale ale ţării”[xxxv], întrucât „Ajutându-i pe ei [pe purtătorii „culturii poporului”], ne vom ajuta pe noi înşine, căci vom ajuta întărirea neamului şi a statului”[xxxvi].

În capitolul IV din volumul Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice”, intitulat „Reluarea activităţii în cadrul Fundaţiei culturale”, Henri H. Stahl apreciază că lui Gusti, aflat în criză din cauză că eşuase în da „o nouă organizare culturii noastre”, în calitate de ministru al învăţământului, „i s-a oferit (poate ca o mângâiere) prilejul de a prelua conducerea Fundaţiei Culturale Regale, deci posibilitatea de a se ocupa, în continuare, măcar că la o scară mai modestă, de organizarea unei acţiuni culturale, în cadrul unei instituţii nestatale, dotată totuşi cu mijloace mult mai mari decât ale catedrei şi Institutului Social Român”[xxxvii].

În cadrul Fundaţiei, „accentul urma să se deplaseze de la «cercetare» la «acţiune», inversându-se deci, faţă de anterioarele campanii «monografice». Ceea ce urma să aibă consecinţe importante în întreaga ideologie a vechii sale şcoli”[xxxviii]. Aşadar, „Dacă în vechile campanii schema de organizare, teoretică şi organizatorică, fusese cea a «cadrelor şi manifestărilor», în noile echipe, cele de acţiune, schema trebuia să cuprindă un inventar sistematic al «problemelor» sociale asupra cărora urma să se activeze. Formula propusă a fost concretizată în patru cuvinte: «Sănătate, muncă, minte, suflet» (…)”[xxxix].

Consecvent cu principiul său de a-şi baza activitatea pe o cercetare nemijlocită a terenului, încă de la Ruşeţu, Gusti căutase să găsească mijloacele prin care „o masă de oameni, aflaţi la un nivel cultural nesatisfăcător, ar putea fi antrenaţi într-o muncă de ridicare a vieţii lor sociale spre forme superioare, atât materiale, cât şi spirituale. Trezirea şi organizarea iniţiativelor locale ajunsese astfel a forma problema de bază a acţiunii culturale”. Nu se căuta să fie antrenaţi doar „intelectualii” sau „fiii satului”, ci chiar sătenii. Gusti încercase „experimental”: şezători, conferinţe, biblioteci, muzee, campanii pe probleme, şcoli ţărăneşti, „toate urmând a se integra sistematic în cadrul preexistent al căminelor culturale tradiţionale”[xl].

Faptul că primarul din Fundu Moldovei, Teofil Frîncu, fusese interesat de cercetările lor şi dorise să colaboreze şi la altele, venind la Drăguş, i-a încurajat pe monografişti să creadă că şi oamenii „de acţiune” vedeau un beneficiu în „ştiinţa” practicată de ei. Problema acţiunii culturale s-a ridicat în şedinţele din „sala luminoasă” de la Drăguş, care se făceau la prânz şi Stahl aminteşte două luări de cuvânt importante în acest sens, una a lui Constantin Brăiloiu, care a spus că, după părerea lui, cultura „de caracter folcloric, a ţăranilor, este atât de preţioasă, încât cunoaşterea ei ştiinţifică trebuie dublată de o acţiune de salvare a tot ce se mai putea salva, prin ridicarea ei la un nivel de superioară artă, menită să însufleţească întreaga noastră cultură cultă” şi a doua a lui [Henri H. Stahl], adăugând, pe baza experienţei de „imersiune” în viaţa „de obşte” a vrâncenilor, că această acţiune de păstrare a culturii ţărăneşti trebuie dublată de una de înlăturare a „părţilor rele, negative, care fac ca ţărănimea să nu beneficieze de viaţa pe care o merită şi la care are dreptul”[xli].

Angajat la Fundaţia Culturală Regală ca „director de studii”, Stahl se documentează serios cu privire la activităţile derulate înainte de venirea lui acolo, sub conducerea „haretistului” Gh. D. Mugur. În acest context, îşi nuanţează aprecierile critice despre „haretism” şi întemeietorul lui, Spiru Haret, sociolog de talie internaţională, care aplicase, în volumul Mecanica socială (1910), matematica în studiul vieţii sociale: „Soluţiile pe care le propunea [Haret] constau, ca mijloace de acţiune culturală, în antrenarea învăţătorilor, preoţilor şi altor intelectuali din sate, într-o muncă de «răspândire a cunoştinţelor folositoare», pe calea tipăriturilor şi a conferinţelor populare, potrivit unui plan elaborat central, deseori punându-se la dispoziţia «misionarilor culturali» texte prefabricate, pe diverse teme de ştiinţă popularizatoare”. Spiru Haret purta o corespondenţă intensă cu oamenii de la sate, pe care i-a influenţat în mod hotărâtor[xlii].

Stahl recunoaşte că, peste tot pe unde au făcut cercetări, monografiştii au fost sprijiniţi cel mai mult de „haretiştii” ce se identificau prin folosirea cuvintelor  „apostolat” şi „misionarism” ca atribute ale „acţiunii culturale”. Dar, în acelaşi timp, „ei se caracterizau printr-un orizont limitat, care nu depăşea credinţa că o cultură populară se poate crea pe calea propagandei orale, prin conferinţe şi biblioteci”. În paralel cu „haretismul”, erau active mai multe asociaţii pentru „ridicarea maselor”, printre care „Asociaţia Transilvană” (ASTRA), „Casele naţionale”, „Ateneele”, „Prietenii ştiinţei”[xliii].

În vreme ce Gusti propusese, în 1920, să se înfiinţeze o „Casă a culturii poporului”, care nu a avut durată, Broşura Fundaţia culturală Principele Carol 1922-1925 menţionează 454 de cămine culturale îndrumate de Fundaţie şi animate de „Misiunile culturale” ale acesteia, ce se desfăşurau în felul următor: grupe de „misionari” „veneau în sat, vizitau casele satului, luau cunoştinţă de relele care bântuiau acolo, dădeau sfaturi, făceau conferinţe, organizau o bibliotecă, dădeau consultaţii medicale, şi, în final, organizau o «sărbătoare» populară”[xliv].

Tradiţia monografiilor rurale şi urbane, îndrumate prin „chestionare” şi „planuri de muncă” oficiale, în tradiţia instaurată de Ion Ionescu de la Brad, a continuat în paralel cu campaniile monografice, dar, după cum observă Stahl, aceste monografii erau făcute de intelectuali locali, nu de specialişti şi aveau caracter mai degrabă „folcloric” şi „istoric”, consemnând şi că Gh. D. Mugur, fostul director al Fundaţiei, a colaborat cu V. Voiculescu la redactarea unui „Chestionar folkloristic” (1930) „într-o broşură care nu e deloc lipsită de interes”[xlv].

Ideea lui Gusti era una modernă (tip spin–off), de a-i stimula pe membrii comunităţilor să progreseze ei înşişi, în cadrul unor Căminele cultural model, care urmau să coaguleze energiile locale. Rolul echipelor de „acţiune culturală” ale Fundaţiei consta în „prestarea unor servicii social-profesionale, realizate prin analiza problemelor locale, diagnosticarea lor, explicarea lor etiologică, găsirea soluţiilor potrivite pentru soluţionarea lor şi, mai ales, antrenarea maselor la realizarea soluţiilor propuse”[xlvi].

Găsim, în Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice”, câteva informaţii preţioase despre conjunctura în care Stahl a alcătuit textul de care ne vom ocupa în continuare: „În afara Fundaţiei, la cererea profesorului C. Iencica, am publicat în revista Satul şi şcoala, pe care o conducea, o serie de articole, pe care le-am strâns într-o broşură, Cultura satelor; cum trebuie înţeleasă (1935), în editura aceleiaşi reviste”[xlvii]. Scrierea a fost receptată pozitiv: „Am avut surpriza de a primi, din partea profesorului Simion Mehedinţi, o carte de vizită în care îmi aducea «cele mai bune mulţumiri pentru buna înţelegere a fenomenului numit „cultura sătească” (pag. 27). Curaj înainte!» E de la sine înţeles că gestul acestui profesor m-a mişcat şi într-adevăr mi-a dat «curaj» să merg înainte. Deşi recitind azi «pagina 27»[xlviii] mă pot învinui totuşi că mai aveam încă, pe vremea aceea, o viziune destul de romantică, care tocmai aceea interesase pe Simion Mehedinţi, deşi mie, azi, nu prea îmi mai place, decât poate prin claritatea formulărilor ei”[xlix].

 

H. H. Stahl despre „adevărata” şi „falsa” cultură sătească: idei şi probleme

În No. 10-12/ Iunie-August 1935 al revistei „Satul şi şcoala”, redactate de „C. Iencica şi D. Goga, profesori” se semnalează apariţia textului Cultura satelor; cum trebuie înţeleasă[l], semnat de H. H. Stahl: „În această broşură se arată cum trebuie înţeleasă cultura sătească. Autorul ei este un distins colaborator al D-lui prof. D. Gusti. Preţul 15 lei”[li].

În primul capitol, intitulat „Școala, cultura și mediul social”, Henri H. Stahl observă că mintea „meseriașului dascăl” se deformează profesional și „ajunge să crează că orișice cultură stă în buchea scrisă”[lii], dar, după cum subliniază autorul, în afară de învăţătura cărţii, există şi învăţătura comunităţii, transmisă informal, prin tradiţie, întrucât: „Copilul învață ceea ce îi este lui folositor în viață, mai întâi în legătură nemijlocită cu părinții și semenii lui de trai, prin simplul fapt al creșterii în preajma lor”[liii].

Pe lângă profesia exercitată în şcoală, de „ajutător al trecerii tradiționale a zestrii de cultură de la o generație la alta”, „dascălul mai are și o altă menire: aceea de a ajuta la ridicarea culturală a grupului social întreg”, de a acţiona ca „un deschizător de drumuri noi și un îndemn spre o ridicare spre o mai înaltă cultură, pentru toți semenii lui”[liv]. În acest punct, apare problema spinoasă a „alegerii idealului cultural pe care trebue să-l propovăduiască” învăţătorul, înţeles ca „dascăl al unui grup social”[lv]. După cum înţelegem din textul lui Stahl, intelectualii din mediul rural sunt persoane enculturate, care au ales să se instruiască în şcoli superioare şi au aderat la valorile culturii cărturăreşti, ale „buchei scrise”, dar, în acelaşi timp, prin prima lor cultură, deprinsă informal în familie şi comunitate, ei sunt oameni ai satului, îi cunosc la modul organic tradiţia şi fiind formatori de opinie, ar putea fie s-o valorifice inteligent, ca pe o parte vie și activă a moștenirii sociale, fie s-o instrumentalizeze mai mult sau mai puţin aleatoriu pentru uzul unor conjuncturi „savante”, transformând-o într-un accesoriu dispensabil al vieţii colective şi contribuind, astfel, la pierderea ei ireparabilă.

În consecinţă, „o cultură populară trebue să fie făcută pe măsura nevoilor populare”[lvi], idee ce apare şi la Gusti (v. supra).

Henri H. Stahl problematizează, în continuare, raporturile dintre cultura „orașului” și aceea a „satului” (prin care înțelege culturile „cărturărească” și „orală moștenită”); În opinia lui, cele două tipuri de culturi nu pot fi rupte una de alta, dar nici substituite una prin alta, ci puse într-o legătură de sprijin reciproc care să le ajute pe ambele să se dezvolte[lvii]. Culturalizarea promovată de statul român implică răspândirea culturii orașelor (a cuvântului scris, a „buchei”) la sat, „alfabetizarea”, care rămâne un fals indicator de progres, atâta vreme cât mulți dintre cei ce ies din școală știind carte o uită apoi, pentru că nu mai au nevoie de ea; astfel, se creează o scindare între clamarea sentimentală a valorii satului și a folclorului și impresia generală că „poporul” e prost și trebuie cultivat impunându-i-se cultura școlii. Urmează o frază memorabilă, la fel de actuală astăzi cum era şi la data elaborării studiului lui Stahl:  „Nu poporul este lipsit de putinţele culturii, ci noi, cărturarii oraşelor, tare greşiţi am fost faţă de ei, atuncia când le-am asasinat, prin falsa noastră «culturalizare», vechea lor cultură, fără măcar să o înlocuim cu altceva cel puţin, măcar tot aşa de bun”[lviii].

Capitolul al doilea, intitulat „Falsa cultură la sate”, aduce în discuţie ideile blagiene de  „cultură majoră” şi „cultură minoră”, înţelese de Blaga fără conotaţii ierarhice, drept două etape ale formării culturii unui popor înţeles ca organism aflat în dezvoltare de la  vârsta copilăriei (pentru care se potriveşte „cultura minoră”) la vârsta maturităţii (a „culturii majore”). Polemizând deschis cu Blaga (ca, de altfel, şi cu Mircea Eliade, din motivul că îi considera pe amândoi savanţi de bibliotecă, a căror erudiţie nu putea suplini cercetarea nemijlocită), Henri H. Stahl atrage atenţia că nu putem transfera la sate doar formele „copilăreşti”, simplificate şi edulcorate, ale culturii orăşeneşti, pentru că oamenii satelor au propria lor cultură. Cu toate acestea, făuritorii statului român au preluat modele occidentale, deşi „Creările acestea de state din peatră seacă nu se pot face desăvârșit, căci imitația rămâne imitație și vieața adevărată a poporului răzbate totuși din dedesupturile acelea unde e silită să mocnească”[lix]. În continuare:  „cultura noastră orășenească este o cultură străină de firea noastră” pentru că „școala noastră, în vieața ei de zi la zi, a fost creatoarea unor oameni care nu au fost în stare să nască o cultură vie, ci au trebuit veșnic să ție în fața ochilor, modelul apusean de imitat”, doar marii cărturari făcând excepţie de la propagarea acestei false culturi mimetice, pentru că ei au rămas aproape de tradiţia neamului: „au păstrat legăturile cu faptele de aci și au lucrat pentru ele”[lx].

Găsim, fără îndoială, în textul lui Stahl, ecouri ale dezbaterilor despre „sufletul poporului” ori „specificul etnic”, atât de acute la începutul secolului al XX-lea, când se desăvârşea construcţia naţională: „După cum suntem noi, regățenii, franțuziți, așa sunt transilvănenii ungurizați, precum și basarabenii rusificați: nu în ceea ce privește sentimentul național, nici în ceea ce privește limba, dar uneori în ceea ce privește duhul, psihologia și lucrurile acelea de taină ale unui suflet care te fac să fii o făptură sau altă făptură”[lxi].

Autorul nu respinge necesitatea pedagogiei culturale la sate, dar o înţelege ca pe un efort concertat de a-i (re)da satului propria cultură, oferindu-i, din „cultura oraşului”, doar binefacerile civilizaţiei aducătoare de prosperitate materiale: „Astăzi, când suntem în măsură de a da acestor țărani cultura lor, suntem datori s-o facem. Însă trebue să o facem așa cum trebue. Căci dacă este vorba să le trecem și lor învățătura pe care noi orășenii am făcut-o, greșit, pentru noi înșine, ori am primit-o de-a gata de la alții, mai bine ar fi să nu ne mai apucăm de lucru”[lxii].

Stahl critică „falsa cultură”, subliniind, cu argumente gustiene, că: „În loc ca să se simtă cultura printr-un grad mai mare de curățenie trupească, printr-o mai bună gospodărire a casei, printr-o agricultură mai ridicată, printr-un dor de a citi cartea bună și de a trage din ea foloasele ce le poate da, falsa cultură se întâlnește peste tot în maimuțăreala sclifosită a orașului. Iar «culturalul» la sate e un om care nu seamănă cu nimic: țăran nu mai e, orășan nu este încă și nici nu poate fi; ceva așa, cam la mijloc de drum, cum îi stă omului mai rău; corcitură adică”[lxiii].

Condiţia dascălului de ţară, aflat „între lumi”, ca neuitatul personaj Huţu din „Budulea taichii” de Ioan Slavici, apare ca una de-a dreptul dramatică, „omul şcolii” nemaiaflându-se „acasă” în nicio cultură: „Căci aceasta este mentalitatea pe care din nefericire şcoala o creează în elevii săi. Cei cari au făcut carte se rup de ceilalţi şi îşi schimbă felul lor de a fi. Rămân în mijlocul satului pentru că nu au încotro: oraşele sunt pline şi vremile grele. Dar rămân de nevoie şi îşi poartă de-a lungul noroiului uliţelor de sat, o tristeţe de martir, ca a lui Ovidiu, gingaşul surghiunit în ţara sălbatecă a Sciţilor”[lxiv].

Trecând de la modelul „Huţu” la modelul „Popa Tanda” – pentru că literatura este întotdeauna revelatoare atât pentru simptomatologia socială, cât şi pentru tipologia mentalitară a epocii din care se hrăneşte – Stahl observă că, spre deosebire de „gingaşul surghiunit”, dascălul neadaptat al satului, „Adevăratul cărturar munceşte pentru ridicarea satului lui; ajunge a fi el însuşi, în toată făptura lui, un model şi un îndemn pentru ceilalţi”[lxv].

Capitolul al treilea, intitulat „Adevărata cultură sătească”, propune câteva principii şi metode prin care situaţia culturalizării „false” ar putea fi remediate: „Condiţia pentru aceasta ar fi ca satul să fie aşezat înaintea instituţiei şcolare”[lxvi]. Argumentul este acela că „satul nu este o hârtie albă pe care putem scrie orişice, satul nu este un câmp de experienţă pe care putem încerca orişice culturalizare voim, ci satul este o realitate copleşitoare, care ea singură pune probleme, pe care noi datori suntem să le cunoaştem întâi şi să le rezolvăm apoi”[lxvii].

O culturalizare silită, pornită exclusiv de la centru, ar duce, în opinia autorului, la „mitocănizarea” satelor, în sensul vechi al cuvântului, pornind de la „mitoc”, definit ca o comunitate mică a călugărilor, aflată în subordinea unei mânăstiri şi organizându-şi viaţa de obşte prin imitarea modelului „de la centru”.

Criticând deschis modelul „apostolului cultural” haretian, Henri H. Stahl observă că acesta strică limba şi face morală, scoate cărţi „de o ineptă nulitate şi cărţi de o completă inutilitate”, organizează piese de „teatru” inadecvate cu realităţile satului şi cu înţelegerea oamenilor din mediul rural şi orchestrează aşa-numite „şezători culturale”[lxviii].

Spre deosebire de astfel de activităţi mimetice şi superficiale, ar trebui ca, în loc de „cultură la sate”, să se promoveze o „«cultură sătească», adică o cultură care să crească firesc dinlăuntrul satului, întemeiată pe toată tradiţia de veacuri a culturii noastre ţărăneşti, care a ajuns să fie trup din trupul însuşi al României”[lxix].

Paginile următoare, începând cu pagina 27, care-l impresionase atât de mult pe Simion Mehedinţi, unul dintre cărturarii ce s-au identificat cu pedagogia culturală în sensul şi spiritul tradiţiei populare moştenite (v. supra), sunt o pledoarie „din interior” pentru valorile ethos-ului ţărănesc, pe care Stahl le cunoscuse bine şi le apăra, empatizând cu „viaţa satului” şi „firea poporului”, ca viaţă de „obştie” şi „viaţă de grup”: „Ţăranii trăiesc aşa. Cu cât îi cunoşti mai mult, cu atât te uimeşte trăinicia acestei vieţi de obştie, desigur mereu proaspăt învestmântată în chipuri noi, după oameni şi împrejurări, însă totuşi una şi aceeaşi pentru tot neamul românesc […]! Cât de străveche, până în ce veacuri bătrâne trebuie să se urce tradiţia aceasta ţărănească, aşa cum nu o mai are niciun alt popor, dacă a putut rămâne până în zilele noastre, mută, nebăgată în seamă, dar îndărătnică, fără să dea loc la fărâmiţări dialectale, în ciuda atâtor «culturalizări» ale atâtor stăpâniri străine!”[lxx]

Prin urmare, cea dintâi grijă a cărturarului „trebuie deci să fie aceea de a nu se lăsa desprins de viaţa de obştie a neamului său”, aşa cum au făcut, de exemplu, Dosoftei ori mai târziu, Anton Pann. Dacă activitatea culturală a intelectualului este „spărgătoare de obştie, este un atentat împotriva neamului său”[lxxi].

În continuare, Stahl enunţă ideea, foarte importantă după părerea noastră, că „sufletul unui neam” se alcătuieşte în fiecare zi, deci nu este un dat, ci o lucrare, un proces[lxxii]. Prin urmare, o „falsă” culturalizare constituie mai mult decât un accident, pentru că afectează şi deturnează viaţa „adevăratei” culturi (v. infra sublinierea necesităţii de a participa creativ la propria cultură, în teoria lui Edward Sapir despre „cultura autentică” – engl. genuine culture şi „cultura artificială/ falsificată” – engl. spurious culture).

Următoarele trei capitole (Cap. IV „Cea dintâi nevoie: sănătatea”, Cap. V „Temeiul culturii săteşti: gospodăria” şi Cap. VI, „Şcoala, pildă vie a satului”) comentează priorităţile acţiunii culturale la sate, postulate de strategia gustiană. Stahl crede că ameliorarea îngrijirii sănătăţii trebuie făcută prin mijloace de stat şi se impune practicarea „medicinei sociale”, pornind de la propagarea, de către învăţătorul instruit  în acest sens, a unor noţiuni elementare de igienă şi de medicină. Tot învăţătorul ar trebui să facă şi asistenţă socială, să ştie unde locuiesc şcolarii, să le cunoască familiile şi să le dea sfaturi cu privire la viaţa gospodărească[lxxiii]. Asistenţa socială şi câte o baie populară ar folosi mai mult în sat decât biblioteci şi şezători, iar prestigiul învăţătorului ar contribui la modificarea atitudinii şi valorilor membrilor comunităţii: „De ruşinea şi de dragul lui [al învăţătorului], gospodăriile acestea ar începe să fie mai curate şi oamenii să ducă un trai mai omenos”[lxxiv].

Tot învăţătorul „trebuie” să fie un bun gospodar, „pilduitor prin faptă” şi să facă „şcoală de gospodărie”, pentru că organizarea economică a ţăranilor, în „organizaţii tradiţionale, după obiceiul pământului”[lxxv] ar elimina sărăcia. Ar trebui păstrat modul patriarhal de organizare în obşte, însă „tradus” pe înţelesul vremurilor noi de acelaşi agent al enculturaţiei, „dascălul de ţară”[lxxvi].

Stahl propune ca, în loc de „misionarism”, să fie vizată o „tovărăşie” a satului cu şcoala, pentru că sătenii nu sunt nişte „barbari”, ci purtătorii unei tradiţii din care dascălul are şi el de învăţat. Acest educator ideal din mediul rural ar trebui să fie „un om viu, cel mai viu om în tot satul. Cel mai legat sufleteşte de obşte, cel mai pilduitor prin fapte, pentru toată lumea”, trăind „o iubire activă, o iubire din acelea care nu se rabdă să nu muncească necontenit la înfrumuseţarea şi înălţarea lucrului iubit”[lxxvii].

Remarcăm că, în final, ca şi „misionarismul” haretian, şi „utopia” reformistă gustiană   împărtăşită de Henri H. Stahl se reduce la activitatea educativă a unei reţele de dascăli multicompetenţi, având vocaţia sacrificiului pentru neam şi care ar trebui să ia asupra lor programul de „culturalizare” gândit de la „centru”. Trecând peste observaţia subiectivă că „fişa de post” a dascălului – agent cultural poate fi privită şi ca un fel de autoportret „în oglindă” al lui Stahl însuşi, „profesorul” monografiştilor, dar şi „fiu de adopţie” al obştei vrâncene („O singură datorie avem: aceea de a lua din nou ţărănia, cu dragoste, la sânul nostru şi a o purta întreagă lipită strâns de sufletul nostru, spre zările noi ale unei lumi mai bune”[lxxviii]), subliniem însă că, în viziunea sociologului „de servici” al mişcării gustiene, intelectualii trebuie să-i (re)înveţe pe ţărani să-şi (re)cunoască şi păstreze propria lor cultură ţărănească, „adevărata cultură”, conştientizând cu toată responsabilitatea importanţa fundamentală a acesteia pentru obţinerea progresului social.

 

Importanţa şi oportunitatea acţiunii culturale: de la Şcoala gustiană la antropologia angajată

Într-un volum publicat prima dată în 1949, lingvistul american Edward Sapir aduce în discuție culturile „autentice” (genuine) și pe cele „artificiale”/ „fabricate” (spurious), pornind de la ideea că nu elementele, în sine, ale unui culturi îi legitimează acesteia autenticitatea, ci „modelarea caracteristică” a componentelor unei „civilizații naționale” (the characteristic mold of a national civilization), astfel încât să satisfacă o „formă ideală” (ideal form) pe care participanții la respectiva cultură și-o asumă activ și creativ, deoarece o învestesc cu sens moral[lxxix]. Culturile numite de Sapir „fabricate” (spurious) pot apărea atât în societăți avansate din punct de vedere al nivelului de progres material, cât și în societăți aflate într-o stare de „relativă ignoranță și degradare”. „Cultura autentică” nu este, în mod necesar, „înaltă” sau „joasă”, dar este, întotdeauna, „armonioasă, echilibrată și autosuficientă”, fiind expresia unor „atitudini” de mare varietate în fața vieții, însă o varietate ce se manifestă în unitate și consistență, întrucât privește fiecare element al unei civilizații în relație cu toate celelalte[lxxx]. „Este, la modul ideal, o cultură în care nimic nu este insignifiant spiritualicește, în care nicio parte importantă din ansamblul funcțional general nu produce o stare de frustrare ori de efort rău condus și lipsit de rezonanță colectivă”[lxxxi].

Sapir insistă asupra rolului participativ al individului la cultura „autentică”, un tip de cultură în care toate aspectele vieții (economic, social, religios, estetic) alcătuiesc un tot semnificativ. Cei ce aparţin unei culturi „autentice” o modelează activ și neconstrâns, trăind-o, pentru că îşi asumă tradiţia şi se simt parte a comunităţii[lxxxii]. Astfel, individul dintr-o asemenea cultură „autentică” „nu este un producător, reproducător și consumator de cultură, ci este un făuritor al ei, oricât de modest înzestrat ar fi, dacă își exercită spiritul creator în «modelarea» culturii, fie și cu rezultate umile, în detrimentul unor interese materiale ce ar putea părea mai urgente. Prin această înscriere firească în acțiunea culturală, se menține viu și un trecut împărtășit, nu pentru că este cultivată iubirea trecutului, ci pentru că ne simțim înrudiți profund cu acel trecut și ne recunoaștem în el, transformându-l, prin includerea în demersul nostru creativ, în prezent apropriat și apropiat”[lxxxiii].

La finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, Edward Sapir observă că instrumentalizarea politică a culturilor în slujba statelor-națiuni (activitate echivalentă, mutatis mutandis, cu aceea de „culturalizare” din societatea românească interbelică, despre care vorbeşte Henri H. Stahl) poate pune în pericol culturile „autentice”, care sunt „de neconceput” în absența unei dezvoltări a conștiinței spirituale individuale și trebuie să-și păstreze bazele locale, teritorializate, pentru a pune în valoare aportul indispensabil al indivizilor la păstrarea și perpetuarea lor[lxxxiv].

Ideea „culturii autentice”, aşa cum este înţeleasă de Sapir, poate fi comparată cu aceea a „adevăratei culturi săteşti” din viziunea lui Henri H. Stahl, care formula, cu privire la desprinderea de cultura de origine a intelectualului contemporan cu el, următorul avertisment: „Putem afirma sus şi tare, la nevoie costumându-ne în costum naţional, că ne prăpădim de dorul ţăranului. […] Şi, totuşi, felul nostru de a reacţiona, sensibilitatea noastră să fie absolut străină de cea a poporului pentru că, la un moment dat al dezvoltării noastre sufleteşti, am rupt legătura cu obştea şi ne-am desprins din zodia colectivităţii, singura sub care putem fi într-adevăr ceea ce suntem”[lxxxv].

În ceea ce priveşte actualitatea unei „ştiinţe militante”, aşa cum concepea Dimitrie Gusti sociologia, aceasta apare cu deosebire în antropologia americană, care conţine, încă la de la începutul secolului al XX-lea, note de critică culturală, ducând, în cele din urmă, la dezvoltarea aşa-numitei „antropologii angajate” care implică, în deceniul al optulea al secolului trecut, pledoaria pentru participarea populaţiei studiate de cercetători la cercetările antropologice[lxxxvi]. În antropologia angajată, „informatorii au devenit colaboratori, co-cercetători şi colegi [ai cercetătorilor antropologi] mai degrabă decât subiecte de studiu”[lxxxvii]. De la această idee se ajunge la o teorie a acţiunii culturale, cu scop de a reflecta corect, în opera ştiinţifică, unele categorii (de gen, vârstă, rasă etc) marginalizate şi a conferi „periferiei” aceeaşi „putere” pe care o are şi „centrul”. În 1993, lucrarea lui Shephard Forman, Diagnosing America: Anthropology and Public Engagement [Diagnosticând America: Antropologie şi angajament public], lansează un apel deschis pentru o antropologie „implicată şi angajată”, în cadrul întâlnirii anuale a membrilor Asociaţiei Americane de Antropologie, din care va rezulta un text publicat, “Statement to the Profession”, conţinând argumente în favoarea unei antropologii care să-şi asume în mod prioritar, două „misiuni”: realizarea unei critici sociale fundamentate empiric, pe de o parte şi participare, în cadre teoretice clare, la procesele de realizare a unor politici publice, pe de altă parte[lxxxviii].

Întorcându-ne la viziunea lui Henri H. Stahl despre „adevărata” şi „falsa cultură sătească”, o privim ca pe o expresie personală şi nuanţată a principiilor de acţiune culturală enunţate de Dimitrie Gusti, pornind de la axioma că, înainte de a-l „culturaliza”, poporul trebuie cunoscut. În acelaşi timp, „cultura intelectuală” şi „artistică” trebuie să-i fie prezentată poporului, împreună cu iniţierea în avantajele şi oportunităţile civilizaţiei urbane. Numai un astfel de „schimb” cultural este benefic pentru ambele părţi: o asimilare forţată a culturii populare tradiţionale cu o „propunere” aleatorie de elemente „reinventate” de cărturari, care nu au nicio coerenţă semnificativă, poate parazita ireparabil procesualitatea culturii vii. În schimb, comunicarea cu valorile culturii cărturăreşti, cu ştiinţa şi arta, în primul rând, poate fi benefică pentru cultura tradiţională, atâta vreme cât valorile pe care le cultivă şi le transmit „pedagogii” culturii nu sunt „barbare”, ci rămân legate de cultura ţării, recunoscând-o şi sublimând-o în tot ceea ce creează.

 

Bibliografie

 

Constantinescu, Virgil. Haret şi fenomenul haretism [Haret and the phenomenon haretism], in Sociologie românească [Romanian sociology], new series, year 1, no. 3-4, Bucharest 1,990, 233-242.

 

Fruntelată, Ioana-Ruxandra. Cultura – comentariu etnologic al unui termen supralicitat [Culture – an ethnological comment on an overcharged term], in „Anuarul Societăţii Prahovene de Antropologie Generală”/ „Yearbook of Prahova County Society for General Anthropology”, year 7, no 7, Sebastian Ştefănucă (coord.), Prahova County Cultural Centre, (Ploieşti: Mythos), 2021 (to be issued).

 

Gusti, Dimitrie. Politica culturii şi statul cultural [Politics of cultural and cultural state], conference delivered on 10 June 1928, as part of a cycle on the theme Politics of culture, organized by the Romanian Social Institute. In Gusti, Dimitrie. Pagini alese [Selected pages], Ovidiu Bădina and Octavian Neamţu (eds.), Introduction by Ovidiu Bădina, Bucharest: Editura Ştiinţifică, 1965, 255-315.

 

Lawson, Max. N. F. S. Grundtvig (1783-1872), in Prospects: the quarterly review of comparative education (Paris, UNESCO: International Bureau of Education), vol. XXIII, no. 3/4, 1993, 613-623.

 

Low, Setha M. and Sally Engle Merry. Engaged Anthropology: Diversity and Dilemmas, in Current Anthropology, Vol. 51, No. 2/ October 2010, 203-226

Retrieved on 08.01.2012 at htttp://www.jstor.org/stable/10.1086/653837.

 

Postelnicu, Gheorghe. Vasile Voiculescu, omul cultural [Vasile Voiculescu: the cultural man], in România literară [Literary Romania], no. 25/ 11 June 2021, 21.

 

Rostás, Zoltán. Monografia gustiană. Prima criză (1932-1933) [Gustian Monograph. The first crisis], in Apostrof [Apostrophe], Year 32, no. 4(371)/ 2021.

Retrieved on 05.17.2021 at http://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2021/n4/a22.

 

Sapir, Edward. Culture, genuine and spurious, in Culture, Language and Personality, Selected essays edited by David G. Mandelbaum, Berkeley/ Los Angeles / London: University of California Press, 1956, 78–119.

 

Satul şi şcoala [Village and School]. Monthly Review for Education and Teaching, Year 4, No. 10-12/ June-August 1935, Cluj: ARDEALUL Institute of Graphic Arts.

 

Stahl, Henri H. Cultura satelor. Cum trebue înţeleasă [The Village Culture. How It Should Be Understood], Cluj: Printing House of the Review „Satul şi şcoala” [Village and school], 1934.

 

Stahl, Henri H. Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”[Memories and Thoughts of the Old School of Sociological Monographs], Bucharest: Minerva, 1981.

 

Stahl, Henri H. Eseuri critice despre cultura populară românească [Critical Essays on Romanian Folk Culture], Bucharest: Minerva, 1983.

 

 

[i]  Henri H. Stahl, Cultura satelor. Cum trebue înţeleasă (Cluj: Editura Revistei „Satul şi şcoala”,  1934).

[ii] Stahl, Cultura satelor. Pentru înţelegerea motivelor declanşării unei crize din interior a mişcării monografiste, v. Zoltán Rostás, „Monografia gustiană. Prima criză (1932-1933)”, în „Apostrof”, Anul XXXII, nr. 4(371)/ 2021.

[iii]    Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, (Bucureşti: Minerva, 1981), cap. III, „Perioada de criză dintre 1932 şi 1934”, 195 sqq. În toate citatele, am actualizat ortografia după normele curente, lăsând însă grafia cuvintelor ca în textele originale, atunci când aceasta documentează particularităţi de pronunţare ale epocii în care au fost scrise.

[iv]    Setha M. Low şi Sally Engle Merry, „Engaged Anthropology: Diversity and Dilemmas”, în Current Anthropology, Vol. 51, No. 2, October 2010, 203-226

[v]     Stahl, Amintiri şi gânduri, 9.

[vi]    Ibidem, 7.

[vii]   Virgil Constantinescu, „Haret şi fenomenul haretism”, p. 233-242, în „Sociologie românească”, Serie nouă, Anul I, nr. 3-4, Bucureşti, 1990, 233.

[viii]  Ibidem, 234-235.

[ix]    Ibidem, 235.

[x]     Ibidem, 236.

[xi]    Ibidem, 242.

[xii]   Stahl, Amintiri şi gânduri, 7-8.

[xiii]  Ibidem, 8.

[xiv]  Ibidem, 8-9.

[xv]   Din prezentarea lui Max Lawson, „N. F. S. Grundtvig (1783-1872)”, publicată în Prospects: the quarterly review of comparative education (Paris, UNESCO: International Bureau of Education), vol. XXIII, no. 3/4, 1993, p. 613-623, aflăm că prima carte a clericului Grundtvig despre educaţie se numeşte Det danske für-kløver [Trifoiul danez cu patru foi] şi apare în 1836. În opinia lui Grundtvig, soluţia de participare a poporului la dezvoltarea ţării era fondarea unei „şcoli folclorice superioare” în care tot ce se studiază să fie în legătură cu „Regele şi Poporul, Patria şi Limba maternă” (cele „patru foi” ale „trifoiului danez”). În aceste şcoli, „skalzii” (barzii) urmau să aducă laude regelui şi patriei în cuvinte „luate din gura poporului”, făcându-se astfel utili şi lucrând „pentru pâine şi onoare”. Grundvig se ocupase de mitologia nordică şi se considera el însuşi un „skald”, afirmând că aceşti purtători ai cântecului epic folcloric sunt „adevăraţii educatori” ai poporului, întrucât au abilitatea „de a trezi în întregime şi a întreţine iubirea de patrie şi de a obţine forţă şi bogăţie în folosirea limbii materne” (Lawson 1993: 614).

[xvi]  Stahl, Amintiri şi gânduri, 23.

[xvii]  Ibidem, p. 32.

[xviii] Ibidem, p. 41.

[xix]  Dimitrie Gusti, Politica culturii şi statul cultural, în Pagini alese, texte stabilite şi note de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu, Studiu introductiv de Ovidiu Bădina (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965), 255-315.

[xx]   Ibidem, 258.

[xxi]  Ibidem, 259.

[xxii]  Ibidem, 260.

[xxiii] Ibidem, 267-268.

[xxiv] Ibidem, 267.

[xxv]  Ibidem, 269.

[xxvi] Ibidem, 260-261.

[xxvii] Ibidem, 261.

[xxviii]  Ibidem.

[xxix] Ibidem, 263. V. şi nota de subsol 15.

[xxx]  Ibidem, 264.

[xxxi] Ibidem, 265.

[xxxii] Ibidem, 266-267.

[xxxiii]  Ibidem, 269-270. După cum observa Henri H. Stahl, „E greu unui orăşan să priceapă ce sunt ţăranii. La teatru, de pildă, nu am văzut niciun actor în stare să reprezinte un ţăran real, fără să-l schimonosească, colorându-l în ton idilic sau în sumbru. În literatură, de asemeni ţăranii înfăţişaţi nu sunt cei pe care îi cunosc eu. Din toată literatura privind viaţa populară, nu pot citi cu adevărată plăcere decât tot pe Ion Creangă”. Stahl, Amintiri şi gânduri, 268.

[xxxiv]  Gusti, Politica culturii, 270.

[xxxv] Ibidem, 271.

[xxxvi]  Ibidem, 273.

[xxxvii] Stahl, Amintiri şi gânduri, 273.

[xxxviii]  Ibidem.

[xxxix]  Ibidem, 274.

[xl]    Ibidem, 274-276.

[xli]   Ibidem, 275-276.

[xlii]  Ibidem, 279.

[xliii]  Ibidem, 280.

[xliv]  Ibidem, 281.

[xlv]  Ibidem. „Broşura” este „Chestionar folkloristic”, redactat de Vasile Voiculescu în colaborare cu Gh. D. Mugur, (Craiova:Scrisul românesc, 1930), 75 p. Aceiaşi autori au publicat, tot în 1930, „Cartea misionarului. Îndreptar cultural”, Craiova: Scrisul românesc, 527 p. Apud Gheorghe Postelnicu, Vasile Voiculescu, omul cultural, în „România literară”, nr. 25/ 11 iunie 2021, 21.

[xlvi]  Stahl, Amintiri şi gânduri, 285.

[xlvii] Ibidem, p. 304.

[xlviii] Cităm câteva paragrafe semnificative din pagina despre care este vorba: „Nu ne trebuie deci în ruptul capului «cultură la sate», ci dimpotrivă o «cultură sătească», adică o cultură care să crească firesc dinlăuntrul satului, întemeiată pe toată tradiţia de veacuri a culturii noastre ţărăneşti, care a ajuns să fie trup din trupul însăşi [sic!] al României şi pe care de aceea numai cu foarte multă băgare de seamă o putem clinti din loc”. Cărturarului „Îi trebuie trăirea umilă, cot la cot, cu satele astăzi dispreţuite, pe care să le înţeleagă şi să le iubească. Trebuieşte ca, sufleteşte, cărturarul – şi vorbesc acum şi despre cărturarul cel de la oraşe – să nu se despartă de obştea semenilor lui” (Stahl, Cultura satelor, 27).

[xlix] Stahl, Amintiri şi gânduri, 304-305.

[l]   Titlul reia, într-o notă de intertextualitate profesională, propoziţia din celebrul curs al profesorului Ovid Densusianu din 1909: „Folklorul. Cum trebuie înţeles”.

[li]   „Satul şi şcoala”. Revistă lunară pentru educaţie şi învăţământ, Anul IV,, Institutul de Arte Grafice „ARDEALUL”, Cluj, No. 10-12/ Iunie-August 1935, 330.

[lii]    Stahl, Cultura satelor, 3.

[liii]   Ibidem, 4.

[liv]   Ibidem, 5.

[lv]    Ibidem.

[lvi]   Ibidem, 7.

[lvii]  Ibidem, 8.

[lviii]  Ibidem, 11.

[lix]   Ibidem, 13.

[lx]    Ibidem.

[lxi]   Ibidem, 14.

[lxii]  Ibidem, 15.

[lxiii]  Ibidem, 16-17.

[lxiv]  Ibidem, 18.

[lxv]  Ibidem, 19.

[lxvi]  Ibidem, 21.

[lxvii] Ibidem, 22.

[lxviii] Ibidem, 24-25.

[lxix]  Ibidem, 26-27.

[lxx]  Ibidem, 28-29.

[lxxi]  Ibidem, 29.

[lxxii] Ibidem, 31-32.

[lxxiii] Ibidem, 38-39.

[lxxiv] Ibidem, 42.

[lxxv] Ibidem, 47.

[lxxvi] Ibidem, 49-50.

[lxxvii]  Ibidem, 54 sqq.

[lxxviii] Ibidem, 62.

[lxxix] Edward Sapir, 1956, “Culture, genuine and spurious”, p. 78-119, în Culture, Language and Personality, Selected essays edited by David G. Mandelbaum, (Berkeley/ Los Angeles / London: University of California Press, 1956), 89 sqq. Am prezentat concepţia lui Sapir asupra celor două tipuri de cultură („autentică” – engl. genuine şi „fabricată”/ „artificială” – engl. spurious) şi în Ioana-Ruxandra Fruntelată, Cultura – comentariu etnologic al unui termen supralicitat, în „Anuarul Societăţii Prahovene de Antropologie Generală”/ „Yearbook of Prahova County Society for General Anthropology”, anul 7, numărul 7, coordonator: Sebastian Ştefănucă, Centrul Judeţean de Cultură Prahova, (Ploieşti: Mythos, 2021) (studiu în curs de apariţie la data redactării celui de faţă).

[lxxx] Sapir, Culture, 90.

[lxxxi] Ibidem. (“It is, ideally speaking, a culture in which nothing is spiritually meaningless, in which no important part of the general functioning brings with it a sense of frustration, of misdirected or unsympathetic effort”).

[lxxxii]  Ibidem, 96 sqq.

[lxxxiii] Fruntelată, Cultura – comentariu etnologic.

[lxxxiv] Sapir, Culture, 115-117.

[lxxxv]  Henri H. Stahl, Eseuri critice despre cultura populară românească, (Bucureşti: Minerva, 1983),   283.

[lxxxvi] Low şi Merry, Engaged Anthropology, 207.

[lxxxvii] Ibidem.

[lxxxviii] Ibidem.