„Oltenii” dela Bălceşti‑Vâlcea

 „Oltenii” dela Bălceşti‑Vâlcea [1],[2]

Magdalena Livezeanu

extras din volumul Alţi Bucureşti interbelici: studii şi cronici gustiene, Antologie de Zoltán Rostás, Ed. Vremea, 2014

Cu foarte mare greutate am putut stabili numărul precupeţilor ambulanţi din Bălceşti‑Vâlcea şi nici acum nu cred să‑l dau exact. În acest sat şi în cătunele sale trăiesc precupeţi care nu se mai duc la oraş, trăiesc precupeţi care sunt acum la oraş, trăiesc precupeţi care sunt acum la ţară şi se vor duce la oraş. După multe cercetări am ajuns la concluzia că numărul celor ce au fost, sunt şi se vor duce la oraş, ca „olteni”, se ridică la 300 de capete, adică 7 la sută din populaţia totală. Cum în numărul total al populaţiei intră şi negustorii, care sunt foarte numeroşi, Bălceştii fiind un târguşor, procentul de ţărani precupeţi e mult mai ridicat.

Voi trage concluziile asupra diferitelor puncte din planul lucrării, după ce voi da răspunsurile precupeţilor, sau ale celor de acasă, în lipsa lor, aşa cum mi s‑au dat.

Savu Cinchiţă (etatea 20 de ani). Pleacă la Bucureşti, ca precupeţ de peşte, în Piaţa Banu Manta. Porneşte singur, cu un capital de 2000‑2500 lei, până acum plecau cu maşinile de cursă; de la desfiinţarea acestora, pleacă cu trenul. La Bucureşti, trăieşte şi mai bine, şi mai rău, după cum e timpul; se culcă mai mulţi într‑o cameră. E sănătos. Ştie carte, dar citeşte numai când are nevoie. A plecat din motive economice, îi trebuiau bani de casă. Scrie mamei sale o dată pe lună. Când e la ţară, îi place mai mult să şadă acasă. Pleacă regulat primăvara şi vine toamna. Când a plecat prima oară avea 11 ani. Atunci l‑a dat mama lui cu contract. Prima oară a câştigat într‑o vară 1500 lei, al doilea an 2000, apoi 3000, apoi 4000, apoi 5000; acum merge mai prost: nu câştigă mai mult de 3000 lei pe vară. Se va duce la oraş până la 40 ani, i‑ar plăcea mai mult la ţară, dar sapa nu‑i mai place. Savu Cinchiţă mai are un frate la oraş, Nicolae Cinchiţă, de 19 ani, care duce aceeaşi viaţă ca şi el, dar care câştigă până la 7000 lei pe an, căci stă şi iarna, şi vara. Mai are un alt frate Dumitru, de 30 ani. Acesta s‑a însurat la Bucureşti cu o orăşeancă, lucrează la căile ferate şi nu mai dă pe la ţară.

Mariţa lui Dorobanţu (crede că e de 60 de ani, dar nu e sigură). A avut 3 copii, toţi s‑au dus la Bucureşti. Cel mai mare, Ilie, s‑a dus la Bucureşti de la etatea de 12 ani până la 28 de ani, în toate verile, afară de timpul când a făcut armata. Când era mic se ducea cu contract; de la 18 ani încolo s‑a dus pe socoteala lui. Şi‑a făcut casă, s‑a însurat, acum stă la ţară. Ionel a plecat la Bucureşti la 11 ani, după ce a făcut 3 clase primare. L‑a dat tot cu contract; de la 18 ani în sus s‑a dus pe soco­teala lui. Acum are 24 ani; şi‑a făcut casă, s‑a însurat, dar tot se duce la Bucureşti; pleacă după Paşte şi vine la Sfântul Dumitru. Când e la Bucureşti, scrie nevestei la o lună, la două, iar când vine îi aduce rochie, basma, ulei şi peşte. Gheorghe a plecat la Bucureşti tot la 11 ani, a plecat cu contract, s‑a dus vreo 3 ani, apoi într‑o iarnă a murit de tifos în spital la Bălceşti. Toţi trei au plecat la oraş de sărăcie. Când vin înapoi nu le mai e drag de sapă. Toţi au vândut la Bucureşti zarzavat.

Ionel Dănoiu (18 ani). Pleacă la Bucureşti. E cizmar de meserie, dar îi convine mai bine la Bucureşti, unde e încasator la autobuzele nr. 3. A fost încasator pe linia Bălceşti‑Bucureşti, când, însă, n‑a mai fost permisă, şi‑a găsit loc la autobuze. La Bucureşti trăieşte mai bine ca la ţară, mănâncă la restaurant. Are 5 clase primare; îi place să citească romane din colecţia celor de 15 lei. A plecat pentru că cizmăria îl plictisea; lucra la ţară la un meşter în satul Bălceşti. Are şi 6 pogoane de pământ la ţară, dar nu ştie să muncească pământul. Mamei şi tatălui le scrie rar; a venit de Crăciun în concediu şi crede că până la anul, la Crăciun, nu mai vine. E la Bucureşti de 2 ani (din 1934). Intenţionează să se stabilească la Bucureşti. Câştigă 1600 lei pe lună şi e foarte mulţumit.

Gicu Şdem (35 ani). A fost la Bucureşti 5 ani. A plecat şi el fiindcă toţi ple­cau, ca să facă niscaiva parale. A plecat cu maşina de curse şi tot cu maşina făcea toate drumurile. La oraş vindea cărbuni. Trăia rău, că punea bine banii. Are numai o clasă primară. E sănătos. Scria nevestei lui des, la 2‑3 săptămâni. A plecat prima oară în 1927, ultima oară în 1932. Pleca vara, de după Paşti, până la Sfântul Dumitru. A câştigat în 5 ani vreo 10.000 lei. Acum nu se mai duce; e mai bine acasă.

Ion Dănoiu (36 ani). Pleacă la Bucureşti, vinde zarzavat şi peşte. Până la oraş mergea cu maşina de curse când era, acum cu „trinul”, până la tren cu maşina. La oraş se culcă cum pot, câte 15 într‑o odaie; vara se mai culcă şi în şopru. Nu ştie carte. E sănătos. A plecat pentru că aşa a vrut tatăl său. L‑a dat cu contract, când era de 12 ani, lui Mihu Călăraşu, în anul celălalt a plecat singur cu 30 lei capital. Pleacă la Rusalii şi vine după Sfântul Dumitru. Prima oară când a fost cu contract a câştigat 200 lei pe vară, pe socoteala lui câştigă mai bine. De când s‑au scumpit banii, câştigă 2000, 3000, 4000 lei pe vară. Ultima oară a fost în 1933. Îi place mult la ţară, unde are gospodărie, boi, car, dar cu sapa nu‑i place să dea. Când venea acasă aducea ulei, peşte, bumbac.

Ilie Văduva (25 ani). Pleacă la Bucureşti, vinde zarzavat. A plecat, aşa, de capul lui. Până la Bucureşti se ducea cu maşina de curse. La Bucureşti trăia ca ceilalţi: se culcau 6‑7 într‑o odaie. Când avea bani, mânca o ciorbă, o tocană. Are 2 clase primare. E sănătos. A plecat de drag, să vadă ce e viaţa de oraş. Scria părinţilor rar. Pleca primăvara şi venea toamna, aducea peşte, ulei, bani. N‑a mai fost la oraş. De când a făcut armata, nu se mai duce. Cu banii ce i‑a câştigat la Bucureşti şi‑a făcut casă. Are 2 pogoane de pământ. Îi place munca câmpului.

Miriţă Aurel Dănoiu (26 ani). Pleacă la Bucureşti. Nu a vândut întotdeauna aceeaşi marfă. Prima oară a plecat la 10 ani. L‑a dat tatăl lui cu contract, unui stă­pân, ce‑l punea să vândă covrigi. La oraş s‑a dus cu maşina şi cu trenul, cum a putut. Trăia mai prost, când era mic; acum s‑a învăţat şi ştie să trăiască bine. La 22 ani s‑a însurat; îi scrie nevestei cam la o lună. Când e la Bucureşti, nu‑i e dor de ea, nici de copil; când vine le aduce ulei, peşte, stambă. Pleacă primăvara şi vine toam­na. Ştie 4 clase primare, îi place să citească. Iarna cere cărţi pe la copiii de cla­sele primare şi citeşte, se plictiseşte, îi e dor de oraş. Câştigul a variat. La oraş la stăpân câştiga 1000 lei pe an şi un rând de haine; aceasta a durat 3 ani. Pe urmă a vândut zarzavat pe socoteala lui; câştiga 2000, 3000, 4000 lei pe vară, după cum era timpul. Nu mai poate da cu sapa. Munceşte nevasta, iar el face munca în bani.

Gheorghe Dănoiu (24 ani). Se duce la Bucureşti vara, de la Paşte la Sfântul Dumitru. Prima oară când a plecat avea 12 ani. L‑a dat tatăl său cu contract. Vindea covrigi. La 15 ani a început să vândă zarzavat pe socoteala lui. Drumul la oraş îl face cu trenul şi cu maşina, cum poate. La oraş trăieşte cu mulţi într‑o odaie, mănâncă şi la restaurant, dar şi la odaie; fac mămăligă, frig peşte. Are 3 clase primare, e sănătos. A plecat, că părinţii lui erau săraci. De când s‑a însurat, pleacă că „trebue de ale căşii”. Scrie nevestei la o lună o dată. La Bucureşti stă tot cu de‑ai lor. Câştigă 2000‑3000 lei pe vară. Din banii strânşi şi‑a făcut casă. Nu‑i place să plece, dar n‑are încotro.

Costică Hornoiu (26 ani). A plecat la Bucureşti de când are 11 ani. A fost la stăpân, dar fără contract. Mama lui e văduvă, săracă. A plecat cu mai mulţi odată, cu maşina. La oraş, îi place traiul mai bine ca la ţară. Nu ştie carte. E sănătos. Nu a plecat de un an, căci a avut copil mic şi nu poate lăsa nevasta singură. Vara aceasta intenţionează să se ducă, câştigă 2000‑3000 lei, pe care vine şi‑i mănâncă iarna acasă. Vinde la oraş zarzavat, pe socoteala lui. Nu‑i place sapa şi nici munca câm­pului, nici nu are decât o jumătate pogon de pământ. Ar vrea să se mute la oraş.

Dinu Piscanu (30 ani). A fost la Brăila de copil mic, cu contract. Şi de capul lui a fost vreo 10 ani. Nu ştie carte. E sănătos. Şi‑a făcut casă, are car cu boi; nu vrea să mai audă de oraş. La Brăila vindea zarzavat.

Ilie Stăncescu (33 ani). Se duce la Bucureşti. Se duce cu trenul de când nu mai e cursă, până la tren cu maşina. La oraş plăteşte 50 lei chirie pe lună la cameră; şed 8 într‑o cameră. Are cinci clase primare. La oraş vinde cărbuni. E sănătos. A plecat fiindcă nu avea casă. A plecat şi el cu alţii, prima oară la 22 ani. După ce şi‑a făcut casa, s‑a însurat. Are o fetiţă. Scrie acasă şi, când vine, aduce nevestei stambă de capot, crepdeșin pentru rochie, şoşoni, broboadă, zahăr, orez. La oraş vinde cărbuni, umblă cu camionul. Pleacă la Bucureşti în ianuarie şi vine vara acasă. Intenţionează să se mai ducă la Bucureşti 2‑3 ani, ca să‑şi mai cumpere un pogon de pământ şi apoi se va stabili definitiv la Bălceşti.

Dumitru Preda (40 ani). Pleacă la Bucureşti de când e de 14 ani. Aşa s‑a obişnuit. În afară de timpul războiului şi armata din 1916‑1921, când n‑a fost la Bucureşti, tot restul vremii a fost precupeţ ambulant de cărbuni. Drumul la oraş îl face cu maşina, că e mai ieftin. Prima oară a lucrat cu fratele lui, care e stabilit în Bucureşti; apoi a lucrat pe cont propriu. La oraş trăiesc mai mulţi într‑o odaie, mănâncă câte o ciorbă, pâine. Are 5 clase primare, îi place să citească câte un ziar: Universul, Dimineaţa. Pleacă la oraş în martie, vine prin iulie; pleacă iar la Vinerea Mare şi vine de Crăciun. Câştigul său net e cam 500 lei pe lună, în afară de întreţinere. Scrie nevestei la o lună, aduce acasă zahăr, ulei, rochie de crêpe de chine. Are casă frumuşică. Pleacă de nevoie, căci nu are cu ce trăi.

Bunea Dragomir (35 ani). A fost la Brăila. Nu se mai duce. Nu s‑a ales cu nimic: e beţiv. (Informaţii date de mama sa).

Dumitru Dragomir (23 ani). Pleacă la Bucureşti, unde vinde peşte. Pleacă cu maşina şi cu trenul, cum se întâmplă. La Bucureşti trăieşte bine, la odaie cu jupânul şi cu încă 2 inşi, îşi gătesc ei înşişi. Are 4 clase primare. E sănătos. A plecat la Bucureşti pentru că meseria de cojocar, pe care o avea, nu‑i plăcea, era murdară. Scrie soţiei lui la 2 săptămâni, întreabă şi de părinţi în scrisoare. Când vine acasă aduce zahăr, bomboane, ceai, crepdeșin, crep satin, stambă. Tot anul e plecat la Bucureşti, vine acasă de Crăciun, de Paşte şi de Sfântul Ilie. Câştigă între 500‑1000 lei pe lună. Îi place în sat, dar pleacă de nevoie.

Dumitru Stăncescu (28 ani). Plecă la Bucureşti, unde vinde iaurt şi fructe. Pleacă singur, cu maşina şi cu trenul. La Bucureşti, trăieşte cu 3 într‑o cameră; plătesc câte 100 lei pe lună. Are 2 clase primare şi i‑ar plăcea să citească. Când îi cade o carte în mână şi are timp, citeşte. E sănătos. Pleacă, că‑i trebuie bani. E ciz­mar de meserie; dar i s‑a părut că nu câştigă destul şi a plecat şi el cu ceilalţi. Plea­că vara de la 1 mai şi vine acasă de Crăciun. Când e la Bucureşti, scrie nevestei la o lună, când vine aduce stambă de capot, crepdeșin de rochie, orez, fidea, zahăr, bum­bac. Când e acasă se ocupă de arătură. A plecat prima oară la 23 ani şi de atunci pleacă în toţi anii, şi‑a făcut casă; acum ar vrea să‑şi cumpere pământ, că nu are decât jumătate de pogon. Câştigă 1000‑2000 lei pe lună (Mi s‑a părut foarte puţin sincer). Are un frate ce s‑a stabilit la Bucureşti, a luat o nevastă cu o casă bună şi face iaurt.

Ilie Stănculescu (26 ani). Pleacă la Brăila, unde vinde iaurt. Şade acolo tot anul. A venit de Crăciun. Pleacă cu trenul şi cu maşina. Pleacă cu alţi băieţi la acelaşi stăpân. Acolo trăiesc mai mulţi într‑o cameră, mănâncă şi în oraş, şi la odaie. Are 4 clase primare, îi plac romanele ce se vând cu fascicula. E aproape sănătos. A plecat că‑i place luxul, îi place să se poarte. N‑are economii, nu şi‑a făcut casă, dar nimeni nu vine îmbrăcat ca el. Are 3 dinţi sănătoşi îmbrăcaţi cu aur. Scrie rar acasă la părinţi, la 3‑4 luni o dată. Când vine acasă aduce 300‑400 lei şi nimic altceva. Nu ştie ce îi place mai mult: să stea la oraş sau la ţară.

Nicu Dumitru Toma (informaţii date de tatăl lui, Dumitru Toma). Are 18 ani. Acum pleacă la Brăila. Prima oară a plecat cu contract la pescărie la Bucureşti. Câştigă 2000 lei pe vară şi îmbrăcăminte. Acum la Galaţi e de capul lui, adică vinde pe socoteala lui. Stă şi iarna şi vara, vinde iaurt şi zarzavat. Câştigă 5000‑6000 lei pe an. Tată lui i‑a cumpărat loc de casă şi acum cumpără material să‑i facă casa. Mai târziu, când le‑o încherba toate, nu s‑o mai duce, dar acum mai are nevoie.

Ilie Blidereşeanu (41 ani), a fost la Bucureşti în 1915, o singură vară. E croitor de meserie; credea că cu precupeţia îi va merge bine, îi va aduce mai mult câştig, dar a fost decepţionat din toate punctele de vedere. Trai rău la Bucureşti; s‑a întors la ţară, fără să fi agonisit ceva, tatăl său le‑a împărţit moşia, are fiecare copil 5 pogoane de pământ.

Miţa Folescu m‑a informat despre soţul ei Ştefan Folescu (de 43 ani), plecat la Brăila de 3 ani. Din mai 1933 n‑a mai venit acasă. El e sobar de meserie şi câştiga şi în sat, a crezut că la oraş va câştiga mai mult. În primul timp scria acasă şi trimitea bani 800 sau 500 lei lunar. Din 1934 n‑a mai trimis nimic. A auzit de la lume că trăieşte acolo cu o femeie. Face la Brăila pe hamalul în port.

Acestea sunt informaţiile mai complete, pe care am putut să le am în mod direct. Mulţi precupeţi sau foşti precupeţi nu erau deloc dispuşi să‑mi dea informaţii. Se temeau, deoarece credeau că cercetările mele sunt în legătură cu zvonul, răspândit printre ei, că negoţul „oltenilor” se va desfiinţa în Bucureşti. Nu mă priveau deloc cu ochi buni. A trebuit să insist mult şi să invoc multe argumente pentru ca să am aceste informaţii directe. În mod indirect, însă, am fost informată cu mai multă uşurinţă.

Mulţi precupeţi erau plecaţi şi în timpul iernii, când am făcut eu cercetările, dar aproape toţi la Brăila şi câţiva la Galaţi; la Bucureşti vin numai vara. Veniseră de sărbătorile Crăciunului; 91 precupeţi, 30 fuseseră şi nu se mai duc niciodată, 25 stau la îndoială dacă se vor mai duce sau nu, iar 100 erau la oraş. Cum am mai spus, toate acestea după spusele ţăranilor; nu am putut să fac o statistică exactă. Toţi precupeţii sunt de sex bărbătesc, femeile nu pleacă.

În privinţa vârstei, după cum am văzut şi din răspunsurile lor, mulţi pleacă de mici, de la 11 ani, întrerup, poate, mersul la Bucureşti şi îl reiau mai târziu sau deloc, dar sunt rare cazurile când pleacă oameni mari. Se aflau în sat, veniţi pentru iarnă, 8 copii de aceştia, precupeţi. Mi‑au dat răspunsuri proaste; cei pe care i‑am putut întreba, am observat că minţeau; unul spunea că ar câştiga mult, alţii, din contră, că mai nimic. Mi s‑a spus că acei ce se plângeau credeau că eu mă ocup din partea vreunei societăţi de binefacere să le dau haine. Doi din aceşti copii, unul de 13 ani, Savu Panait, şi unul de 16 ani sunt tuberculoşi, ambii au fost la Brăila. Părinţii nu au vrut să spună aceasta, dar mi‑au spus vecinii şi mi‑a confirmat medicul local. În majoritate, precupeţii pleacă maximum până la 40 de ani, după această vârstă pleacă foarte rar, din cauza prea marii sărăcii şi pentru că nu se mai pot obişnui. Cei ce sunt la oraş după această vârstă şi‑au făcut situaţii ceva mai bune: prăvălioare, tovărăşii, chiar dacă nu sunt stabiliţi definitiv la oraş.

Mulţi pleacă la Bucureşti, mulţi la Brăila, câţiva la Galaţi şi, mi s‑a spus precis, că erau câţiva plecaţi şi la Ploieşti. Cea mai mare parte sunt precupeţi de zarzavat, de iaurt şi de cărbuni. Copiii vând covrigi şi stau pe la prăvălii de peşte, de zarzavat; numai unul mi‑a spus că a vândut seminţe, altul jurnale. Cei ce pleacă la Brăila şi Galaţi vând şi cu coşurile.

Mi s‑a spus că în satele învecinate, cum sunt Gurăneştii, Băbenii, Ştirbeştii, sunt şefi ce organizează plecările, mai ales ale copiilor. La Bălceşti nu sunt decât 2 şefi, Gogu Ilie Ciorneac şi Ion Ilie Porojan. Ambii mi‑au spus că nu sunt şefi, nu strâng copii, că lucrează aşa, pe socoteala lor, fără să voiască a‑mi da o explicaţie. Plecările par a nu fi organizate. Cei ce fac contract vin la Bucureşti, la stăpânii lor. Cei ce lucrează pe socoteala lor pleacă fie singuri, fie câte 2‑3, fie chiar o ceată mai mare, cu un mic capital, ce variază de la 200 la 2000 lei. Contractele copiilor se fac cu familia. Ceilalţi nu fac contracte. Până la oraş călătoria o fac în condiţii destul de bune, nici unul nu mi‑a spus că a plecat pe jos. Toţi pleacă cu maşina de curse până la tren şi de acolo cu trenul. Le convenea mai mult maşina de curse direct la Bucureşti, căci era mai ieftin şi mai plăteau şi în rate.

Rar să se plângă un precupeţ de traiul său la oraş; ei găsesc natural că se culcă mulţi într‑o cameră. Celor mai mulţi nu le place să vorbească de felul cum mănâncă acolo. Unii sunt sinceri şi spun că mănâncă cum pot: câteodată o ciorbă la restaurant, altădată, şi mai ales seara, la odaie. Fac mămăligă. Unii se laudă, exagerează, spunând că mănâncă foarte bine: 2‑3 feluri de mâncare la o masă.

„Oltenii” tineri ştiu carte; cel puţin o clasă, două primare. Cei ce nu ştiu carte au mai mare aversiune pentru oraş.

În general sunt sănătoşi. Sănătatea copiilor e mai în pericol. Medicul spitalu­lui mi‑a spus că a avut multe cazuri de tuberculoză între precupeţii plecaţi la oraş.

Influenţa precupeţiei asupra inteligenţei lor e bună: toţi cei ce au fost la oraş au o inteligenţă mai vie decât cei ce nu părăsesc satul, dar cinstea lor e pusă la mare încercare. La oraş se învaţă să înşele, devin mai şireţi şi nu le mai place munca grea.

Aproape toţi „oltenii” pleacă din lipsă de pământ, din lipsă de bani, motivele sunt prin urmare în primul rând de ordin economic. Sunt totuşi şi unii ce pleacă din spirit de imitaţie, din curiozitate. Motivul poate fi şi de ordin psihologic.

Legătura cu familia, în majoritatea cazurilor, rămâne strânsă, aproape toţi scriu acasă şi aproape toţi se întorc cu mare bucurie în satul şi familia lor. Sunt câteva cazuri în care femeile se plâng de tăcerea soţilor, sau părinţii de tăcerea copiilor, dar mai rare. Ştiu un singur caz în tot satul Bălceşti, în care femeia a fost părăsită cu cei 5 copii de soţul ei; cel al lui Ştefan Folescu, de care m‑am ocupat.

Cei ce vin la Bucureşti pleacă de obicei pe la începutul lui mai şi se înapoiază prin octombrie şi noiembrie. Aceasta, zic ei, pentru că iarna nu mai e zarzavat, nu e de lucru; oamenii din sat zic că stau acasă iarna, pentru că nu e muncă, iar vara pleacă, pentru că sunt leneşi şi nu vor să muncească. Prima oară am văzut că pleacă de copii; se întâmplă să plece şi oameni mari. E foarte greu de stabilit mortalitatea lor. Adeseori se întorc bolnavi şi mor în sat. La oraş se stabilesc puţini, în raport cu numărul lor. Mi s‑a spus că din alte sate sunt mai mulţi stabiliţi. Din Bălceşti sunt puţini: 4 la sută.

Realizările economice sunt în raport cu individualitatea lor. Toţi câştigă cam acelaşi lucru: copiii la stăpân, 2000 lei sau 1500 pe sezon. Cei mari variază între 2000 şi 4000. Cei chibzuiţi se întorc cu bani, îşi fac casă, cumpără pământ, alţii se întorc îmbrăcaţi luxos şi fără bani. Aceştia, totuşi, sunt cei mai puţin numeroşi.

Nu le mai place portul naţional. Şi au devenit mai superficiali, mai puţin legaţi de pământ. Iarna trăiesc adeseori în lenevie, bazându‑se pe faptul că vara vor repara totul cu cei 2000‑3000 lei pe care îi câştigă. Manifestările spirituale nu sunt mult schimbate sub influenţa precupeţiei. La oraş precupeţii trăiesc printre ei, nu izolaţi, păstrează credinţele şi superstiţiile, poate orizontul lor e mai deschis şi le‑ar plăcea mai mult să se instruiască sub influenţa oraşului. Limba nu o strică. În general vorbesc foarte corect, pierd însă expresiile locale caracteristice. Femeile îi imită şi vorbesc şi ele mai orăşeneşte.

Majoritatea precupeţilor au căsuţe frumoase, curate pe dinafară, cu perdele la fereastră. În privinţa asta depăşesc pe cei ce nu pleacă, dar grădinile şi semănăturile lor sunt mult mai prost lucrate decât ale acelora. Economiile realizate sunt mici faţă de nevoile lor şi de dorinţa ce au toţi de a‑şi cumpăra pământ. Se remarcă o profundă schimbare în manifestările lor morale, nu se ţin de cuvânt, precupeţia slăbeşte mult sentimentul lor de cinste. Sunt obsedaţi de ideea de a câştiga banul uşor, fără să aibă multe scrupule.

În ceea ce priveşte administraţia şi politica satului, sunt mai dezlipiţi decât cei ce stau în sat în permanenţă, sunt mai indiferenţi, nu au opinii şi sunt gata să‑şi vândă votul fără multă cumpănire. Partidele politice au reprezentanţi pasionaţi, care în timpul alegerilor devin de o violenţă surprinzătoare.

[1] Sociologie românească, anul II, nr. 5‑6/ mai‑iunie 1937, pp. 251‑255 (în cadrul secţiunii „Docu­mente”) (n. ed.).

[2] Din cercetările Seminarului de Monografie Sociologică, de sub conducerea d‑lui H. H. Stahl. Cercetarea a fost întreprinsă în vacanţa de Crăciun 1935‑36.