„Oprea şi tramvaiul 15…”

„Oprea şi tramvaiul 15…”

ANNA FOHREITER (1908-)

extras din Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002

– În primul rând, unde şi când v-aţi născut?
– Eu m-am născut în 1908, la 1 septembrie, în Bucovina, în judeţul Câmpulung-Moldovenesc.
– În ce localitate?
– Moldoviţa.
– Au fost acolo mai multe familii de germani?
– Da, au fost multe familii de germani, au fost şi polonezi, ş-au fost şi unguri, au fost şi ruteni, amestecat. Şi evrei foarte mulţi. La Moldoviţa, da. Au fost mai multe naţiuni, aşa amestecate.
– Când aţi fost ultima oară la Moldoviţa?
– Ultima oară am fost acuma cam 14 ani, 13-14 ani.
– Da? Şi i-aţi mai găsit?
– Au fost foarte mulţi plecaţi, în special nemţi, care au fost plecaţi majoritatea, de acolo. Au fost, au emigrat. Însă n-am mai întâlnit din colegele mele de şcoală, cunoscuţi. Şi evrei foarte mulţi au plecat de acolo. Majoritatea au fost evrei, acolo, şi nemţi, pentru că au fost comercianţi, au avut magazine. A fost, este un sat mărişor, au fost două fobăre de cherestea, şi magazine, cât ţinea centrul, plin de magazine numai evreieşti, au fost… Şi tot aşa evreii au plecat şi ei, mă rog, în Palestina, în Franţa, în diferite ţări ale lumii, au emigrat. Şi aşa că…
– Părinţii dumneavoastră cu ce se ocupau?
– Tatăl meu a fost plecat în America, de mulţi ani de zile, după ce m-am născut eu a plecat în America, şi a plecat şi mama, aşa, m-a lăsat la bunica, urma să plecăm toată familia. În ‘913 când s-a sunat mobilizarea, n-am putut să mai plecăm, pentru că s-a închis graniţele şi am rămas aicea. Tata a rămas în America, mama a venit înapoi ca să plecăm cu toţii, tata a rămas acolo, mama a rămas aicea. Mama între timp a murit, în timpul războiului… Adică când a început războiul, a murit…
– Din ce cauză?
– Ea a făcut ciroză. Şi pe mine m-au crescut bunicii.
– Ce vârstă aveaţi când a murit mama?
– Cinci ani.
– Aţi mai avut fraţi sau surori?
– Nu, nu. Numai eu singură am fost, da. Numai eu singură.
– Mama dumneavoastră era tânără?
– Da. A avut cam în jur de 28 de ani. Am rămas la bunici, da, ei m-au crescut.
– Şi acolo aţi început şi şcoala?
– Acolo am început şi şcoala, da.
– Prin ’15 aţi început, probabil. Deja începuse războiul.
– Da, da, începuse războiul, da începuse războiul.
– Şi la ce şcoală aţi început?
– Păi, am avut o şcoală acolo, una pentru germani, una pentru români. Şi eu am făcut şcoală germană. Pe urmă, când s-a anexat României Bucovina, că noi am fost sub austro-ungari, sigur că am renunţat prima la cetăţenia austro-ungară, şi am luat cetăţenie română, şi atunci am început să învăţăm limba română. Mie mi-a plăcut foarte mult limba română, am învăţat-o şi foarte repede, adică în şcoală n-am învăţat prea mult, pentru că s-a predat acolo, eu ştiu cum se cheamă un xxx, un xxx, mai ştiu eu ce lucruri din astea. Însă când am venit în Bucureşti aicea, nu ştiam deloc româneşte. Şi aicea am învăţat foarte repede, şi mi-a plăcut foarte mult, foarte mult, şi de-abia aici am învăţat limba română.
– Înseamnă că până la sfârşitul războiului tot în germană aţi învăţat.
– Da, da, cam până în ’18, da.
– Şi după aceea imediat aţi trecut la română, sau cum a fost?
– Da. Pe urmă, nu, adică eu am făcut zece clase, asta în timpul războiului, pe urmă am avut şi întreruperi pentru că au fost întrerupte şcolile în timpul războiului, am avut şi întreruperi de doi ani de zile, şi în ‘9 am terminat şcoala, şi în ‘924 am venit în Bucureşti.
– De ce aţi venit tocmai în Bucureşti?
– În Bucureşti, pentru că am avut pe mătuşa care, vă spun că a plecat în Germania, ea m-a luat în Bucureşti aicea, şi am zis ca să învăţ dactilografia aici, şi am intrat la un dauşcole (?) din asta de dactilografiat la Dipleni, o firmă franceză.
– Care a fost prima familie la care aţi stat?
– Prima familie a fost Paulmann, unde am stat acolo doi ani de zile. Şi a doua a fost arhitectul Ciortan cu care am mers la Sinaia cu ei întotdeauna.
– Şi cine… Pangratti a fost ministrul…
– Şi Pangratti a fost atunci ministrul… nu mai ştiu ce fel de ministru a fost, că sunt mulţi. Eu eram copil atunci, tânără, şi nu mai ţin minte aşa de bine. Şi pe urmă am fost la ministrul Pană, când am fost deja căsătorită, am rămas văduvă şi asta a fost…
– Deci după arhitectul Ciortan, asta înseamnă cam prin ’27, nu?
– Nu, nu, nu a fost mai devreme, asta. A fost cam prin ‘25-‘26. A fost la Paulmann, pe urmă, după doi ani de zile, deci prin ‘28-’30, am fost la Ciortan.
– Şi când v-aţi căsătorit, la ce vârstă?
– M-am căsătorit cam de tânără, de la Ciortan.
– Dacă aţi fost ţinută aşa de sever, cum v-aţi cunoscut cu soţul?
– Bine, a fost recomandat cineva care… Soţul meu a fost german, supus german. Şi aşa, prin recomandare m-am căsătorit, a fost un om foarte bun, foarte cumsecade. A avut şi un servici foarte bun pe atuncea, la Institutul Special de Aero-fotogrametrie. Şi a avut un salariu pe atunci foarte bun, şi aşa că am decis să mă căsătoresc. A fost mai în vârstă, cu vreo 15 ani mai mare decât mine, însă am dus o viaţă foarte bună, a fost un om foarte cumsecade, foarte, n-a avut nici un viciu, a fost foarte apreciat în serviciul lui. Şi aşa că… el în 1940 a murit. A făcut uremie.
– Şi, sigur, în timpul căsătoriei n-aţi mai lucrat ca guvernantă.
– Nu, nu, nu. După ce a murit soţul meu, atunci în timpul războiului, am luat la Pană, servici. La fostul ministru de agricultură. Am fost, vreo trei sau patru ani la ei.
– Până la terminarea războiului?
– Nu, nu, staţi, că greşesc. La terminarea războiului am fost la Sibiu, că ne-am refugiat când a venit primul bombardament. Am plecat de la ei, şi m-am refugiat cu… A venit ginerele meu, se căsătorise fiica mea, şi a venit ginerele meu de la Sibiu, că el a făcut armata acolo. Şi a venit ginerele meu şi m-a luat la Sibiu. Şi am plecat la Sibiu. Acolo s-a terminat războiul, şi am venit înapoi în Bucureşti. A venit şi ginerele meu de pe front acasă, şi pe urmă am preluat iarăşi serviciul.
– Şi când v-aţi întors de la Sibiu, unde aţi fost, la ce familie?
– Când m-am întors de la Sibiu am fost la… am fost la doctorul Panaitescu, aşa, profesor acuma… de medicină. Şi pe urmă am fost, am fost la un colonel, Buleo (?), care a stat pe Brezoianu…
– E nume franţuzesc acesta?
– Păi nici eu nu ştiu ce fel de nume este. Buleo, da. A fost colonel. De aici am ieşit la pensie, am ieşit la pensie la 57 de ani. Am ieşit de vârstă, am ieşit. La ei am stat până la pensie. Am crescut, am mai terminat cu timpul încă o fetiţă.
– Când aţi ieşit la pensie, în ce an?
– Acuma, la 57 de ani, şi acum am 77.
– Asta înseamnă că în urmă cu 20 de ani, în ‘65.
– În ‘65, da, da. Cu carte muncă, cu vechime, plăteam fiscul, plăteam CAS-ul care se plăteşte pentru serviciul casnic. Şi ca oricare salariat. Şi am ieşit de acolo la pensie, şi… Atuncea nu se ştia dacă particulari din ăştia, dacă vor ieşi la pensie, că pe regimul trecut nu ieşea la pensie, care erau cu serviciul în particular. Pe urmă eu n-am putut să dovedesc, că eu prima dată, primii ani eu n-am avut contract de muncă, pentru că nu ştiam, că dacă am să ies la pensie, nici nu se făcea contract de muncă atuncea. Cu contract de muncă asta a fost în ultimii ani, şi am avut 7 ani şi jumătate, aşa am avut, şi am ieşit la pensie. Pensie mică, dar cu timpul s-a mai mărit, şi acum am ajuns la aproape 700 de lei.
– Foarte puţin.
– Puţin. Dar, ce să spun, dacă eu mă adresam mai din timp, şi făceam contract… Am avut contract de ăsta la… De fapt noi, când soţul meu a plecat de la aviaţie, noi am deschis atelier fotografic la domiciliul nostru, şi eu am plătit fiscul, adică percepţia am plătit, am avut cu bonier, am fost în regulă, cu cărţulii, cu de-astea. Şi după ce a venit regimul ăsta, şi a fost ca să ieşim la pensie, am dovedit cu cărţulii că am cotizat, şi au spus că nu se ia în consideraţie, pentru că am fost liber profesionişti, şi asta nu se ia în consideraţie.
– Înseamnă că la aceste două familii după război aţi stat foarte mult timp.
– Da, da, mult timp da. De fapt de la colonel am ieşit la pensie.
– Acolo aţi stat mai mult decât la Panaitescu?
– Da, da, da.
– Ce specialitate avea Panaitescu?
– Ginecologie.
– M-ar interesa cum aţi fost introdusă în munca asta de educatoare, fiindcă dumneavoastră n-aveaţi experienţă.
– N-am avut experienţă, însă singură… Asta a contat, pentru educarea copiilor, adică dacă tu însuţi ai o educaţie de acasă, poţi să-i dai şi copilului care-l creşti, poţi să-i dai educaţie, nu? Conta foarte mult atunci limba germană, franceza, engleza. Erau limbi căutate. Şi aşa că… Prin ziar. Am găsit anunţuri în ziar, căutăm guvernantă, cu limba germană, franceză sau engleză, mă rog cum era.
– Ce condiţii puneau în ziar? Numai atâta scriau?
– Numai atâta, da. Şi m-am prezentat la adresa respectivă, şi sigur că atuncia discutam şi pentru salariu, şi aveam întreţinere, masă, casă, totul aveam acolo.
– La primul loc, la Paulmann v-aţi dus probabil cu mătuşa.
– Da, acolo m-am dus, primul a fost mai mult cunoştinţă, dar ceilalţi au fost străini, luaţi de prin ziar. Şi la Pană tot de pe ziar am luat.
– Care a fost la Paulmann programul de zi?
– Programul de zi… Sigur că a fost acasă soţia, şi el era foarte mult plecat, fiindcă era foarte căutat, pentru că era un pianist bun, a avut o orchestră a lui. Şi sigur că avea muncă, avea mă rog, eu ştiu, avea diferite localuri unde cânta, n-aş putea să vă mai spun precis aşa, însă a fost o viaţă aşa, cum să spun, el cu serviciul lui, ea cu gospodăria. Avea o fetiţă de la ţară care făcea treburile astea mai… mă rog, vase de spălat, de făcut curăţenie în casă. Însă ea, soţia, ea se ocupa cu gătitul mâncării, asta. Eu eram numai cu fetiţa, numai cu fetiţa.
– Şi cu fetiţa ce program aveaţi?
– Dimineaţa când se scula îi dădeam să mănânce, o spălam, o îmbrăcam, îi dădeam să mănânce, şi după ce mânca, luam pentru masa de zece, luam ceva să-i dau, şi mă duceam în Cişmigiu cu ea. Că aveam aproape, că ei stăteau pe Brezoianu. Şi de la Cişmigiu veneam acasă, îi dădeam să mănânce, o culcam, pe urmă treceam noi la masă, sigur, familia, şi după ce mă culcam şi eu după-masă, şi când se scula fetiţa, era masa de după-masă, îi dădeam să mănânce, o îmbrăcam, şi iar plecam cu ea în Cişmigiu. Cam asta era…
– Dar iarna ce făceaţi?
– Iarna plecam, nu mult, o oră, o oră jumătate, iarna nu puteai să mergi mult afară. O oră, o oră jumătate. Ne plimbam, că eram prin centru, mai mă uitam la vitrine, încolo-încoace, timpul trecea. Tot timpul trebuia să-i explici. Tocmai aicea, doamna Panaitescu de multe ori mă ruga să plec cu ei, că ei aveau maşina lor, că să plec cu ei, după ora de serviciu, să plec cu ei la Băneasa, să vedem decolarea avioanelor. Şi am spus, doamna Panaitescu, eu vreau acuma să plec acasă. Mi-e destul de azi de dimineaţa şi până la ora asta, de ce să mai merg cu dumneavoastră? Nu, doamna Ani, vă rog să veniţi cu noi, că aşa frumos ştiţi să-i explicaţi, lui Ina, la fetiţă, toate lucrurile, şi vă rog foarte mult să veniţi cu noi. Şi nu scăpam, trebuia să merg cu ei. Ea şi înregistra pe bandă cum vorbesc cu ei, mi-s foarte dragi, foarte dragi copiii, şi m-am ocupat şi foarte mult de copiii care-i aveam sub supravegherea mea. Vă spun că eu întâi am avut mai mari. Copii mari. 5-6 ani, sigur că da. 4-5-6 ani. Şi astea mari sigur că a trebuit… Pe urmă cu timpul s-a cerut referinţe. Dacă vrei să mergi la Pană, a fost publicat în ziar. M-am prezentat, şi s-a cerut referinţe, unde am fost. Şi eu m-am bucurat de referinţe foarte frumoase. Aşa, şi am uitat să vă spun că am mai fost şi la tovarăşul Mircea Maliţa. El m-a scos dintr-un servici, a venit la mine unde am avut servici, şi m-a întrebat ce salariu am aicea, nu mai ţin minte cum a fost salariul atuncea, ei, zice, doamna Ani, noi vă dăm dublu. Foarte bine. A plecat pe urmă în Statele Unite.
– Asta a fost după pensionare.
– Da, da după pensionare a fost, da.
– Dar domnul Maliţa nu ştia germană? Ştiu că franceză vorbeşte perfect.
– Nu, germană nu ştia. Tatăl lui a fost advocat, şi ei au stat pe lângă unde este Leonida. Şi au plecat pe urmă la New York de aicea, şi s-au stabilit acolo, ani de zile au stat acolo. A fost ambasador, cred, când a fost plecat acolo, la ambasadă. Acolo s-a mai născut o fetiţă, a doua fetiţă a născut-o acolo.
– Să mai rămânem la Paulmann. El lipsea destul de mult, dar exersa şi acasă, avea pian?
– Da, da, făcea exerciţii, ţinea şi orchestră, da, şi făcea şi exerciţii acasă, că dacă de exemplu avea un tratament pentru a doua zi, ei cu două zile înainte făceau exerciţiu.
– Era o casă mare probabil.
– Avea da, avea patru camere mari, da. Şi dependinţe.
– Cine îşi permitea să aibă guvernantă…
– Bine, numai oameni care a aveau salariu, şi salariu mai mare. Sau venit mai mare.
– Cam ce venit trebuia să aibă ca să-şi permită luxul ăsta? Un profesor de liceu, îşi putea permite? Sau nu ştiţi asta?
– Nu ştiu asta. În orice caz… Medici, probabil. Sigur că medicii, şi dac-a fost profesori, sau mai ştiu, cum a fost arhitectul ăsta, Ciortan… sigur, care avea salarii mari îşi putea să-şi permită să ţie guvernantă. Mai a fost şi atuncea moşieri, care au avut moşie, sigur că ăştia au fost oameni care au avut bani, nu? Şi îşi puteau permite acest lux. Mai înainte se aducea şi din Germania, se aducea guvernantă de acolo. Eu când am fost afară la Ciortan, acolo fostul ministru ăsta Pangratti a avut o nemţoaică, tot guvernantă, adică ea n-a fost guvernantă, ea n-a fost Fraulein, a fost Schwester. A fost la nou-născuţi. Şi ea a fost adusă de la Viena. Special. Da. Pe urmă ea a dus-o cam prost la Pangratti acolo, a fost o familie foarte aşa… nu ştiu, o viaţă neliniştită a fost la ei, nu ştiu. Şi nu i-a plăcut, şi ea nu putea să scape de ei, pentru că avea angajament făcut acolo. Şi nu putea să scape, şi într-o noapte a fugit de la ei! /râde/ Nu ştiu unde a plecat. Eu n-am mai dat de ea. S-a angajat mai departe, în altă parte în Bucureşti, sau a plecat înapoi, asta n-aş putea să ştiu. A dispărut peste noapte. De dimineaţa a venit Pangratti foarte înfuriat la mine, că Fraulein Anni, nu ştiţi ce s-a făcut cu Schwester, că a plecat. Nu ştiu nimica, domnule Pangratti, nu, nu ştiu, că ea nu mi-a spus nimic.
– La Sinaia s-a întâmplat?
– La Sinaia, acolo, la Sinaia s-a întâmplat. Da.
– În Cişmigiu probabil, veneau şi alte…
– Veneau şi alte guvernante, veneau Fraulein, şi veneau şi Schwester, care Schwester erau cu nou-născuţi, care purtau, de fapt, ele purtau uniformă. Da, cu voal bleu marin, şi aici cu bandă, cum sunt de exemplu, cum era la spitalul francez, acolo la Şosea, cum purtau maicile aşa o uniformă…
– Aţi purtat şi Dumneavoastră?
– Nu, pe urmă când am fost eu Schwester, adică am trecut de la Fraulein la Schwester – că eu n-am făcut şcoală de Schwester, dar m-am perfecţionat cu timpul, şi am avut pe urmă numai nou-născuţi – nu se mai purta uniforma asta.
– Asta a fost prin anii ‘20.
– Da, da, atunci era modern, toate, şi halate albe, şi cu voal, şi cu bandă albă aicea. Era uniforma lor, care erau la nou-născuţi. Şi astea erau numai la oamenii ăştia cu situaţie mare, cu salarii mari. Am avut foarte multe cunoştinţe, multe cunoştinţe.
– Mai cunoaşteţi pe vreuna acum?
– Nu mai cunosc pe nimenea, dacă n-am mai mers la servici, n-am mai ţinut legătura cu ele. Cred că au fost în vârstă, unele mai în vârstă decât mine, şi care nu mai sunt în viaţă astăzi. Sau nu ne-am mai întâlnit. Unele au plecat de aici din Bucureşti, altele au plecat în Germania, că au avut rude acolo, în Germania, aşa că nu am mai dat de ele.
– Cu alte guvernante, de franceză sau de engleză, aţi făcut cunoştinţă vreodată?
– Am făcut cunoştinţă, însă noi mai mult ne-am strâns grupul nostru de germane.
– Şi acest grup de guvernante germane avea legături cu colonia germană de aici din Bucureşti?
– Asta n-aş putea să spun. Eu n-am avut nici o legătură, nu. Nici n-am avut timp, pentru că dimineaţa la opt, când am fost internă, sigur că am fost toată ziua, aveam o singură zi pe săptămână, doar duminică aveam liber o jumătate de zi. Foarte ocupată am fost, şi pe urmă când am fost externă, sigur că până dimineaţă la opt şi până patru jumătate, cinci, veneam acasă, de-abia puteam să fac pentru mine ce am de făcut, şi aşa că n-am mai avut timp ca să mai frecventez şi…
– De la familia Paulmann de ce aţi plecat? Au renunţat ei la dumneavoastră?
– Nu, mi-am găsit eu în altă parte, loc mai bun. Mă duceam acolo unde se oferea salariu mai mare.
– Şi Ciortan a oferit salariu mai mare?
– Da. Da, da. Doi copii am avut acolo. Un băieţel de doi ani jumătate, şi o fetiţă de trei ani jumătate.
– I-aţi crescut aproape până la şcoală.
– Da, da. Pe fetiţă chiar până la şcoală.
– Au învăţat nemţeşte până au ajuns acolo?
– Au învăţat, pentru că vorbeam doar nemţeşte cu ei, numai nemţeşte.
– Acolo care a fost programul zilei?
– Programul la Ciortan a fost, că el dac-a fost profesor la şcoala de arhitectură, şi a avut serviciu, şi el a mai fost şi la finanţe… nu ştiu ce a fost el pe atunci. Nu mai ţin minte, că sunt atâţia ani, vă închipuiţi. Acolo a fost că la un moment dat venea şoferul, pe la ora zece, şi mă lua pe mine cu copiii, şi ne ducea la Şosea. Luam mâncare de zece şi…
– Nu la Cişmigiu?
– Nu. Mergeam la Şosea. Şi acolo mă plimbam cu copii, stăteam la aer curat, pe la 12, 12 şi ceva, ne aducea acasă. După masă sigur că ori stăteam în curte, că avea curte frumoasă, stăteam în curte, mai luam o carte, mai citeam, copiii se mai juca, şi dimineaţa asta a fost, că eram plecată la Şosea vara. Şi iarna ne duceam la Şosea, ne dădeam drumul, ieşeam din maşină, şi mă plimbam cu copiii, ne plimbam în frig.
– Acolo ce personal mai era?
– A, a avut bucătăreasă şi a avut fată în casă.
– Duceau casă mare, probabil?
– Da, casă mare, sigur că da. Eu nici nu m-am dus la familii din astea mai aşa, nu mă duceam pentru că nu avem nici tratamentul ăsta, ce aveam în casele astea, eram servită, vorba ceea, la masă, tot timpul bunătăţi, şi pe urmă atât, eu nu aveam nici o tangenţă cu bucătăria, cu nimica, pe mine nu mă interesa treaba asta. Nu, pe mine copiii, atât. Copiii. Educaţia copiilor, vorbit germana cu ei…
– Ciortan ştia germană?
– Nu, nici el, nici ea nu ştia germană. Ştia puţin germană, ştia cumnata, adică cumnata lui Ciortan, sora lui doamna Ciortan. Ea cunoştea puţin, nu prea bine germana, însă totuşi cunoştea puţin germana. Am fost şi la Mihail Sebastian, adică la fratele lui Mihail Sebastian. Asta a fost pe la…
– Al scriitorului?
– Da, scriitorul, da. Asta a fost acuma 27 de ani, exact, că atunci s-a născut nepotul meu. O familie foarte, foarte cumsecade, evrei, însă foarte, foarte cumsecade, oameni foarte civilizaţi, foarte finuţi. Foarte apreciată am fost când s-a născut băiatul, şi s-a născut prematur. Şi eu eram cu fetiţa, era mică, acuma aveam din astea nou-născuţi, am luat-o de la zece zile. Şi-i făceam baie, şi îi făceam masare, gimnastică, şi tocmai o îmbrăcam şi a venit domnu’ Benu, adică tatăl fetiţei, şi m-a luat de gât, şi m-a pupat, şi: doamna Ani, să vă trăiască. Da’ ce s-a întâmplat domnu’ Benu, ce să-mi trăiască, nu înţeleg! Păi, cum, zice, nu ştiţi că aveţi un nepot, că a născut fiica dumneavoastră, zice, că a dat ginerele telefon, şi aveţi un nepot. A născut un băiat. Da, vă mulţumesc frumos, şi sunt foarte bucuroasă, şi după ce trebuia să iasă fiică-mea de la spital, doamna Bebe, s-a dus, atunci erau cofetăriile particulare, şi a cumpărat un carton mare de prăjituri de la Capşa, aşa, şi un buchet de flori. Şi a spus, doamna Ani, ştiu că mâine vine fiica dumneavoastră de la spital acasă, şi asta este cadou din partea noastră, să-i duceţi, un carton de prăjituri şi flori. Pe urmă fetiţa a avut un coşuleţ unde a dormit până la trei luni de zile, şi pe urmă trecea în pătuţ. Coşuleţul nou-nouţ, cu baldachin, foarte frumos, cu 24 de scutece, cămăşuţe, cu toată lenjeria. Mi-a înzestrat băiatul din cap până în picioare, cu coşuleţ cu tot. Hai, acuma n-am cântar, că trebuia să cântărească să vadă cât, cât pot să sugă din sânul mamei. Zice, uite, doamna Ani, vă dăm noi cântarul, zice, cât aveţi nevoie. Pe urmă ne-am cumpărat cântarul nostru. Însă vă spun, nişte oameni excepţionali, excepţionali!
– Să rămânem încă la familia Ciortan. Acest profesor lucra şi acasă, avea planşe, desena ?
– Nu, acasă nu lucra, că era şcoala acolo, şi a avut şi locuinţă în incinta clădirii, acolo. Când a făcut şcoala mare de arhitectură, pe urmă ei au făcut o casă mare. Înainte au fost pe Brezoianu. De la Universul puţin, unde a fost Universul, mă rog, acuma nu ştiu ce-i, aşa, puţin mai sus pe dreapta, a fost şcoală de arhitectură atunci. Bine, o şcoală mică atunci, că nici n-au avut spaţiu pentru şcoală mare. Pe urmă au făcut şcoala mare care este pe Biserica Enei. Şi Ciortan şi-a făcut o casă mare, gen vilă, pe strada Maicii Domnului, pe atunci parcă aşa-i spunea la strada aceea, dar eu n-am mai fost la ei atuncea, nu am mai fost la ei. Ei au avut o fetiţă, băieţelul şi s-a mai născut o fetiţă. Mă duceam acolo, vedeam copii, însă nu mai eram în serviciul lor. Pe urmă ei n-au mai ţinut guvernantă. La fetiţa astalaltă, care s-a născut pe urmă. Ceilalţi erau de acum mai mari, că a trecut o perioadă, o lungă perioadă după copiii aceştia a născut pe fetiţa astalaltă.
– La această familie veneau mulţi musafiri?
– Nu, nu veneau musafiri, erau oameni foarte retraşi, singurul prieten care a fost fostul ministru ăsta Pangratti, care a stat tot în clădirea asta, că el mi se pare că, el a fost la finanţe mi se pare. Ciortan ăsta a fost şi profesor, şi arhitect, şi a fost şi la ministerul de finanţe, nu ştiu ce a fost el acolo, director, nu ştiu ce a fost. A avut trei servicii el.
– Este o stradă lângă televiziune, strada Pangratti. Are vreo legătură?
– Păi poa’ să fie, nu ştiu, că-i numele lui. Nu ştiu asta. N-aş putea să spun. Ştiu însă că Pangratti însuşi, el ca tată, a fost un tată cam prea vârstnic pentru un copil aşa mic. El a fost în vârstă de acuma. Nici ea n-a fost aşa femeie tânără când i-a născut fetiţa asta. Au fost oameni de acum aşa la vreo patruzeci şi ceva de ani.
– Şi aici în Bucureşti locuiau rude în aceeaşi casă?
– Nu era, era Ciortan aicea, şi Pangratti dincolo, vizavi. Era un culoar lung, şi acolo locuia Pangratti. Şi de aceea şi i-au închiriat vila lor la Sinaia, adică apartamentul de la vila din Sinaia, era chiar asupra băilor.
– Şi acolo v-aţi căsătorit. Soţul a fost supus german sau austriac?
– Nu, german.
– Cum a ajuns aici?
– El a ajuns în timpul primului război mondial, a ajuns el aicea. El a fost adus de fapt ca specialist. Ei, şi aicea la aviaţie, unde a fost, a fost angajat ca specialist. Ca şeful laboratorului şi, clasa I, şi profesorul pentru ucenici şi pentru copiii de trupă. Şi am avut şi locuinţă, am avut locuinţă la bloc pe str. Petre Poni, ne-a dat şi locuinţă acolo, la etaj am avut locuinţă gratis.
– Şi când a ieşit la pensie din armată?
– El n-a ieşit, el, de aia n-am rămas cu pensie după el, pentru că el n-a putut să intre în buget, ştiţi că erau bugetari, şi erau diurnişti. N-a putut să intre în buget, pentru că el era supus străin, şi nu s-a putut.
– Dar n-a vrut să ia cetăţenia română?
– Da, el a vrut, el a renunţat la cetăţenia germană, şi a trebuit să facă un stagiu de 10 ani. A făcut stagiu de 10 ani, şi după ce a făcut stagiul de zece ani, i-a cerut, mă rog, guvernul de atuncea, conducerea de atuncea i-a cerut să mai plătească o taxă de 15 sau 20 de mii de lei. El n-a putut să mai plătească taxa asta, în plus, el a înţeles că dacă a renunţat la cetăţenia lui, automat i se dă cetăţenia română, însă ei au vrut probabil să profite, eu ştiu, n-au vrut, i-au zis că trebuie să plătească o taxă de 15 sau 20 de mii de lei, atunci sigur că erau bani mulţi 20 de mii de lei. Şi el n-a putut să plătească aceşti bani, şi a rămas aşa, a făcut stagiul, însă a murit ca cetăţean german.
– În ‘29 v-aţi căsătorit, chiar când a fost criza cea mare.
– Da. Dar el a avut salariul bun atuncea, ca maistru principal clasa întâia şi şeful laboratorului, el când s-a angajat la secţia asta, a venit, a fost generalul, nu mai ştiu ce general a fost, el a făcut la Pipera, servici acolo. Şi pe urmă a spus că laboratorul de la Pipera nu mai corespunde, pe urmă s-a mutat pe… nu mai ştiu cum îi spunea… strada, pe Buzeşti pe acolo pe undeva, nu mai ţin minte cum îi spunea la strada aia, şi acolo a protestat susţinând că nu se mai poate lucra în laborator, trebuie laborator mai mare. Şi pe urmă s-a mutat în Petre Poni aicea, unde au fost birouri mai multe, şi sigur că s-a lucrat din avion, s-au lucrat terenuri, a avut o lucrare cu ministerul industriei şi comerţului, care s-a făcut lucrări din avion, terenuri.
– Deci nu pentru armată lucra el.
– Pentru armată lucra. Pentru armată lucra. Şi când s-a angajat aicea… El n-a fost militar. El a fost ca civil în cadrul armatei, însă civil. Şi când a venit generalul, nu mai ţin minte cum îl chema pe general, care aparţinea de acea secţie, şi a întrebat, s-a instalat la laborator, şi-a făcut biroul, şi generalul a venit şi a spus, domnule Strauch, vă rog, zice, să…
– Strauch?
– Da, Strauch. Pentru că eu mi-am reluat numele meu de familie, pentru că el a fost supus german şi după, în timpul războiului mi-am reluat iarăşi numele de fată. Şi a întrebat, domnule Strauch, vă rog să spuneţi cât vreţi Dumneavoastră pentru salariu. Şi soţul meu a spus, d-le general, las la plăcerea dumneavoastră Şi atunci generalul a spus, domnule Strauch, noi vă oferim 15 mii de lei salariu de bază, şi plus 3 mii de lei diurnă când vă deplasaţi. Sunteţi mulţumit? Mulţumit domnule general, foarte mulţumit. Şi a fost, a avut un salariu de 15 mii lunar, plus trei mii de lei diurnă când pleca, de regulă pe la Ploieşti, făcea lucrări, şi aşa că el a avut un salariu foarte bun. Atunci ne-am cumpărat şi căsuţa aceea acolo, pe urmă sigur că a venit un ordin, că el fiind supus străin n-a putut să mai fie în acest servici, şi şi-a dat demisia. Şi-a dat demisia, şi pe urmă ne-am deschis atelierul nostru, acasă, în Rahova.
– El putea să fotografieze şi în particular?
– Da. Are certificat foarte frumos de la secţia trei, foarte frumos. A fost şi profesor pentru ucenici, de viitori fotografi, de aeronautică, şi… El a făcut academie de, de asta de chimie în Germania. Şi aşa că de aceea a fost şi ca specialist angajat aicea.
– De ce nu s-a întors niciodată în Germania?
– El a vrut să plece înainte, cu un an de zile înainte să moară, cam prin ’38 a fost asta, a vrut să plecăm în Germania, dar eu, cum vă spun, mi-a fost drag aici, că aici m-am născut, aici am crescut, am avut atunci şi rudele aicea, nici atâta n-aş fi vrut să plec. El a vrut să plecăm, dar eu n-am vrut să plec. Atuncea a renunţat şi el să plecăm, şi…
– Nici după ce v-aţi căsătorit nu aţi frecventat societăţile germane?
– Nu, nu.
– Nici la balurile lor n-aţi fost?
– Nu, nu, nu. nu, nu.
– Nici înainte de căsătorie?
– Nici înainte, nici după, nu. Şi nici soţul. Noi când am avut timp liber, aveam cunoştinţe foarte multe, şi mergeam cu cunoştinţe la un restaurant, la filme cel puţin, aproape nu scăpam un film să nu-l vedem. Asta ne era distracţia noastră în timpul liber, după servici.
– Aţi avut un cerc de prieteni?
– Da. Am avut ofiţeri, tot ofiţeri.
– Şi nu germani.
– Români. Toţi români. Am şi avut, atunci sigur că plecau în străinătate, făceau studiile, ofiţerii în străinătate, şi ne scria de la Dresda, de acolo ilustrate, “Salutări, domnule Strauch, de la frumoasa Dresda”, şi am avut un cerc aşa, numai de ofiţeri. Pe urmă am cunoscut un colonel, a fost înainte să mă iau eu cu soţul meu, farmacist. Colonel farmacist. Şi prin el am cunoscut tot aşa un cerc de, tot farmacişti, ofiţeri farmacişti, pe urmă m-am căsătorit, şi am cunoscut familiile lor, soţiile, şi aşa ne-am format un grup de 15-16 persoane cu care mergeam la restaurant…
– Care era restaurantul preferat.
– Preferat era Trocadero, era Carpaţi…
– Carpaţi unde era?
– Carpaţi vizavi. Că trecea tramvaiul 15, trecea, chiar în faţa restaurantului, oprea acolo, Carpaţi… Nu mai este de mulţi ani, de mulţi ani. N-aţi mai apucat. Oprea şi tramvaiul 15. Mergea tramvai, şi cobora în jos, pe urmă piaţa Naţiunii, şi pe urmă pe Rahova. A fost tramvai electric, ăsta care venea de la gară, era electric. Ăsta cu cai mergea pe alte străzi, pe C.A. Rosetti, nu ştiu pe unde mai, pe Viilor, acolo mergeau. Aşa, mergeau şi pe Brezoianu. Când eram la Paulmann era ăsta cu cai, tramvaiul cu cai, şi schimba caii la vechea, cum îi spune, vamă. La vechea vamă unde a fost prefectura, aşa, jos, a fost vama, a fost vechea vamă, aşa. Acolo schimba caii de la tramvai ca să meargă până la piaţa de flori…. Sfîntu’ Gheorghe. Acolo, la biserica Sfântu’ Gheorghe, acolo întorcea. Da.
– Probabil că după ce v-aţi căsătorit foarte mult s-a schimbat viaţa dumneavoastră, trăiaţi foarte lejer, nu trebuia să aveţi grijă…
– Da, de nimic. Eu în timpul războiului n-am ştiut ce-i aia criză, sau să mă duc să stau la cozi, pentru că mi s-a pus pe masă, gata toate, pregătite. N-am avut probleme.
– La ministrul Pană v-aţi angajat imediat după moartea soţului dumneavoastră?
– Nu, eu am mai ţinut atelierul până a început, până înainte de război, până-n ’41. Până să înceapă războiul am ţinut atelierul. După asta am plecat la Pană.
– Aveaţi ucenic la atelierul de fotografie?
– Nu, n-am avut ucenic.
– Şi dumneavoastră aţi învăţat să fotografiaţi?
– Da, da. M-am specializat pentru copii. Eu fotografiam copiii. Pentru că ei sunt mai neastâmpăraţi, nu stau, şi eu am avut foarte multă răbdare, am avut o verişoară, care a stat trei ani la noi, de a învăţat meseria, care e plecată şi ea în Germania, Luminiţa, ea a stat la noi, şi ea avea cărţulie. Şi ea era înscrisă că trebuia să plătim pentru că era percepţia, că nu era lăsată cinematelierul aşa, fără să plătim percepţia. Şi ea a stat trei ani de zile la noi, şi a învăţat şi ea meseria, şi când a plecat în Germania, a învăţat şi retuşul, şi acolo s-a angajat într-un atelier fotografic, când a ajuns în Germania.
– Şi în ’41 de ce aţi renunţat până la urmă?
– Am renunţat, am închiriat tot la un fotograf, am încuiat prăvălia, cum vă spuneam, că a venit ginerele meu, şi m-a luat că era vorba că de 4 aprilie va fi bombardat Bucureştiul. Am plecat la Sibiu atuncea, după ce, asta a fost după război la Pană, când m-am angajat. Nu în timpul războiului a fost asta, dar staţi că nu-mi mai aduc aminte cum a fost asta. Pe timpul Antonescu… Pe timpul Antonescu, aşa. Dar asta a fost după război.
– Ce anume?
– Antonescu a fost după război. Nu, când a fost el, mareşalul Antonescu?
– Din ‘40, iarna, până în ’44, 23 august, când a fost dat jos.
– Atuncea, în intervalul ăsta am fost eu la Pană. Atunci, în intervalul ăsta.
– La Pană câţi copii au fost?
– Doi. O fetiţă de trei ani şi celălaltu’ s-a născut atuncea. Şi a zis doamna Pană, nu se poate, doamna Ani, eu nu vă las să plecaţi, Doamne fereşte, trebuie să vă angajaţi la noi, ce mai ştiu eu şi ce ştiţi dumneavoastră, o să meargă treaba. Şi, în sfârşit, m-am gândit ca să o refuz, şi când s-a născut copilul, a venit moaşa să scalde copilul, şi pe urmă mi-a dat în primire, să-l scald eu, să-l îmbrac, am dat un examen aici, sigur că am avut palpitaţii, că atunci când am crescut copilul meu erau alte vremuri, altfel creşteam, acuma după medic, după prescripţii medicale, după, mă rog, şi, sigur am îmbrăcat copilul, l-am scăldat, copilul nu plângea, astalaltă, fetiţa stătea lângă cadă şi zicea, ia uite, mami, zice, că dacă tanti Ani face baie, zice, băieţelul nu plânge, şi când face tanti moaşa, plânge /râde/. Şi după ce-am scăldat copilul l-am îmbrăcat, tot, şi aşa spune, de ce spuneţi că nu ştiţi. Ştiţi foarte bine. Şi aşa am rămas la Pană.
– Fiind ministru, şi familia avea probabil alte obiceiuri decât la profesorul universitar, Ciortan, sau mai ales la muzician…
– Păi, acuma sigur că fiind ministru, sigur că acolo era… Pană atunci era urmărit, era urmărit de regimul ăsta, nu ştiu… Ei au fost şi nişte oameni foarte răi. Pană. Da. Foarte răi. Şi au fost mari moşieri, şi la moşie cred că s-a purtat foarte urât cu oamenii. Aşa am auzit eu.
– Nevastă-sa era mai blândă?
– Foarte cumsecade. Excepţională femeie. Ea a stat acolo pentru că n-a avut încotro. Dar ea n-a fost mulţumită acolo. Eu şi de aia am plecat de acolo, numai din cauza bătrânei am plecat de acolo. A fost o femeie foarte… Umbla cu cheile la, la… legate aicea. La prânz era mâncare, că venea feciorul, şi servea. Un rând se servea, era, prima dată, mă rog, cu ţuică, deci cu ţuică bună, că ei dacă aveau moşie, avea vie, avea… Pe urmă sigur că venea primul fel, era supă, era ciorbă sau ce era, pe urmă era mâncare, pe urmă era friptură. Pe urmă era desertul, pe urmă era cafeaua. Şi venea, şi te servea, dacă mai voiai mai dădea un tur în jur, că eram 13-14 persoane la masă.
– Cine?
– Era fratele cu soţia, era cumnatul, altul, tot rudă de-a lor, a fost tot Mihalache, sau nu ştiu cum îi spunea, tot un, un ministru a fost pe atuncea, rude de-ale lor, erau soţul, soţiile şi cu mine, şi bătrânii, s-a strâns, erau 13-14 persoane.
– Părinţii lui Pană stăteau acolo?
– Părinţii lui Pană, da. Părinţii lui Pană. Şi bătrâna era foarte… De exemplu eu aveam liber, o dată pe săptămână, duminică, mă duceam acasă, aşa. Stăteam cu fiică-mea. Şi seara sigur că trebuiam să viu, pentru că era copilul mic, trebuiam să am grije, dormeam cu amândoi copiii, aveam cameră separată cu copiii, şi noaptea trebuiam să duc la mama copilul pentru alăptat. Şi când veneam, mă duceam în sufragerie, să văd masă pusă, să mănânc ceva. Nimica. Şi-am întrebat pe bucătăreasă, zic, madam Maria, doamna mare nu mi-a lăsat nimic de mâncare? Nu ştiu, Ani, nu ştiu, n-am avut nimica, nu mi-a spus nimica. Păi, zic, eu muncesc şi noaptea, şi cum să, adică să mă culc nemâncată, sunt obligată să mănânc acasă la mine, când eu fac serviciu aicea?! Şi a doua săptămână când am fost liberă, am venit tot aşa seara, şi m-am dus în sufragerie, mi-a spus bucătăreasa, zice, mergeţi în sufragerie, că v-a pus doamna mare, v-a pus să mâncaţi. Când m-am dus în sufragerie era două cepe, că era pe timpul ăsta, în primăvară, două cepe, o bucăţică mică aşa de brânză, şi un ou, şi două ridiche. Aşa. Şi i-am spus la bucătăreasă, te rog foarte mult să-i spui, că eu nu mai dau cu doamna mare, dar mâine dimineaţă să-i spui te rog, dacă o întâlneşti, să-i spui că eu îi mulţumesc pentru masă, dar eu nu sunt mulţumită cu această masă. Eu nu muncesc pentru doi ridichi, şi două cepe! Eu muncesc şi noaptea, şi eu trebuie să mă hrănesc, să mănânc. Şi sigur că pe urmă eu m-am plâns lui Cristinel Pană, am spus, doamnă Cristinel, nu sunt mulţumită, uitaţi aşa, aşa. După masă dacă ţi-era foame nu puteai o bucăţică de pâine să iei, pentru că era totul încuiat la cămară. Prânzul era mâncare, ce să spun, cum vă spun, trei-patru feluri, însă după-masă nu puteai nici o bucăţică de pâine. Da. Şi erau foarte… ăsta, băiatul lui Pană, unul din băieţii lui Pană, a fost omorât. Acum nu se ştie, că ei au presupus că ruşii, dar eu nu cred. Cred că au fost totuşi, români au fost, din sat de acolo, de unde au avut ei moşie. El a fost foarte, un om foarte rău, şi ţăranii au avut probabil necaz pe el. Şi ei, când a fost cu războiul atuncea, ei au dus lăzi aşa, au dus la ţară, ca să salveze, mă rog, aşa, lucruri de valoare, de aicea, nu ştiu ce o fi având ei în astea…..
– Unde au avut casa?
– Pe Jules Michelet. Ştiţi unde, unde e Leonida. Unde a stat, Dacian, a stat şi el acolo. Are un nume franţuzesc. Jules Michelet. Acolo a avut casă foarte frumoasă. Jos a stat, a stat – nu mai ştiu la ce număr – jos a stat ăsta, care a avut Teatrul Alhambra, Vlăduianu. Vlăduianu a fost unchiul lui Cristinel Pană. Aşa. Şi pe urmă el a plecat în Cairo cu trupa, şi acolo nu ştiu ce s-a întâmplat, că n-a reuşit să joace acolo cu trupa lui, nu ştiu, nu ştiu, nu mai ştiu ce a fost, şi el a venit foarte decepţionat, că el a cheltuit foarte mulţi bani, a rămas dator acolo, i-a oprit ăsta, îmbrăcămintea artiştilor, toate astea de la trupă, toate îmbrăcămintea, şi el a venit aici foarte decepţionat, şi s-a împuşcat. La Cairo, acolo a făcut datorii. Acolo a pierdut mult, mult, mult a pierdut şi decepţionat el pe urmă s-a împuşcat, dar a fost un om foarte cumsecade, foarte corect, de fapt, el, şi el a făcut foarte multe pentru ţara asta, a făcut şosele, a reparat…câte a făcut el, multe lucruri, nu mai ştiu, din banii lui. Vlăduianu, da… Teatrul ăsta Alhambra, în dosul Poştei mari, a fost al lui, proprietatea lui. Şi pe urmă soţia lui s-a căsătorit cu Dacian, şi a făcut două fetiţe, dar numai de una vorbeşte, că tot aşa au luat şi ei guvernantă, schwester, şi am fost împreună în aceeaşi casă, ştiu că au fost gemene două fete, dar nu ştiu de ce vorbeşte numai de Elena, cea care este balerină… De cealaltă nu vorbeşte. Nu ştiu, nu pot să înţeleg despre ce, de ce… Dar eu ştiu că doi copii, gemeni a avut, că doar eu am fost acolo în casă, când s-a născut aceste fete. Cine ştie ce o fi fost ?
– Şi deci aici aţi stat practic până-n ‘44, nu? Până se apropia frontul.
– Da, da, frontul, da. Pe urmă am plecat la Sibiu, deci am plecat la Sibiu.
– La Sibiu, când au venit ruşii au fost imediat ridicaţi bărbaţi nemţii, sau asta s-a întâmplat mai târziu?
– Mai târziu. Puţin mai târziu au fost ridicaţi femei şi bărbaţi. Au fost ridicaţi de la serviciu, de la…
– Şi aici în Bucureşti?
– Nu. Eu am fost la Sibiu când a fost ridicarea nemţilor, şi a venit un ordin ca toţi nemţii să se prezinte la prefectură, pe atunci prefectură, cu buletinul. Eu m-am dus acolo la prefectură cu buletinul, şi buletinul meu a fost din Bucureşti, de aici, cu strada unde stau eu în Bucureşti. Eu am prezentat buletinul, şi aceea vrea să treacă, funcţionara să treacă, şi eu zic, duduie, zic, eu nu, eu nu stau pe strada asta. Asta-i de la Bucureşti, eu stau pe strada Ulciorului. Lăsaţi, doamnă, zice, că-i bine aşa. Şi mi-a trecut strada pe atunci Marele Voievod Mihai, aşa îi spunea la strada unde am stat eu. Ei când m-au căutat, au căutat strada Voievodul Mihai, şi n-a găsit-o în Sibiu, şi nu m-a găsit nici pe mine. Şi aşa că am scăpat. Eu îi tot dădeam funcţionarei că nu e bine, şi ea a zis, lăsaţi, doamnă că e bine. Lăsaţi că-i bine aşa! Ăsta-i norocul meu, ştiţi. Şi aşa că am scăpat neridicată. Fiica mea n-a fost ridicată, că ea a fost căsătorită cu un român, şi a purtat nume românesc, el a fost şi pe front, am avut şi rechiziţionată cameră, pentru că el a fost pe front, am avut drept de rechiziţionare a camerei, unde am stat la Sibiu, acolo, şi aşa că ea n-a avut probleme, şi-a scăpat.
– Fiica dumneavoastră foarte devreme s-a căsătorit, nu?
– Da, şi ea s-a căsătorit foarte repede. Da. În patruzeci şi, în ‘26 s-a născut ea. Că eu am făcut-o după… după, n-am făcut imediat pe fiica mea când m-am căsătorit.
– Dumneavoastră aţi venit la 15 ani la Bucureşti, şi peste doi ani v-aţi căsătorit.
– Da, la 17 ani, da.
– Atunci când aţi avut timp să staţi şi la Paulmann, şi la Ciortan, să vă căsătoriţi, şi să aveţi şi a fiică căsătorită…
– Păi, am stat doi ani, pe urmă după ce m-am căsătorit cu soţul meu am mai avut, am fost la… nu la Ciortan am fost înainte… Dar staţi, că n-a fost atâta timp cât am stat la Paulmann. Nu. Nu mai ţin minte, că asta a fost de atâta timp, vă închipuiţi. Atâţia ani de zile, numai le încurc, pentru că sunt servicii şi, anii care au trecut, şi nu mai pot să-mi mai aduc aminte aşa exact… Nu, eu să vă spun sincer acum, pentru că… Eu fiica mea am avut-o cu primul meu soţ. A fost primul meu soţ. Şi soţul meu ăsta a fost al doilea soţ.
– Înţeleg. Şi deci avea nume românesc, fata.
– Avea nume românesc, da.
– Şi înainte de căsătorie, tot nume românesc.
– Da.
– Dar a învăţat şi ea germană…
– A învăţat şi ea germană, da. Eu de fapt cu soţul meu, ăsta care a fost german pur, noi vorbeam numai germana în casă. Aşa că ei…
– Vorbeaţi hochdeutch, probabil.
– Da, da, cum se vorbeşte în Germania. M-am învăţat şi eu, vorbeam şi eu ca ei. N-am mai avut accentul ăsta, şi nu mai vorbeam cum se vorbeşte la noi. În Bucovina e altfel, acolo se vorbeşte altfel. El avea şi dialectul, era altfel, cum este, cum se vorbeşte în Germania, şi eu sigur că pe urmă am luat acelaşi dialect, şi vorbeam exact ca el.
– Domnii ăştia care angajau Fraulein, guvernante aveau opţiuni şi pentru un dialect sau altul? Sau nici nu ştiau, habar n-aveau?
– Ba da. Eu m-am prezentat într-un loc după ziar, şi au fost încă trei-patru înaintea mea, şi în final m-a primit pe mine. Şi am vorbit germana, şi din patru care a fost, şi eu a cincia, m-a ales pe mine, că eu am vorbit cel mai corect.
– Dar de unde ştia că vorbeaţi corect?
– Cunoştea limba germană… Acuma dacă spui de guvernantă nimeni nu ştie ce-i aia, guvernantă în primul rând. Că de ani de zile nu mai se ţiu guvernante. Acum se ţine, am văzut în ziar, caut persoană cu limba germană, sau engleză, sau franceză, ca să înveţe copiii, nu? Cum are fiică-mea mini-grădiniţa asta cu limba germană. Dar nu mai e vorba de guvernantă, sau mai ştiu eu ce…

Alte extrase din carte:

• „N-ar fi păcat să lăsăm aici petuniile astea?”
• „Guten Morgen Majestät!” (I)
• „Guten Morgen Majestät! (II)”
• „Câte un bec în fiecare cameră”

• „Mi-am dat seama că oamenii în război devin nişte bestii”
• “Calesti pentru boieri si vizitii, carute pentru tarani”
• Les jeudis, chez ces russes foux

• “Era o flaşnetă în mijlocul lacului” [extrasul convorbirii cu Elisabeta Goga din vol. Chipurile orașului. Istorii de viață în București]
• “Viata mea cu Mircea a fost o bucurie fara seaman!” [marturie Margarita Vulcanescu]
• „Docil si disciplinat”
• “Eu toata viata am trait in frica” (I)
• “Eu toata viata am trait in frica” (II)