Părăsirea Boemei și incarnarea Utopiei
Studențimea interbelică, Dimitrie Gusti și Serviciul Social obligatoriu
– partea I –
Dragoș Sdrobiș
Studiile despre intelectuali sunt nenumărate, dar definirea lor rămâne în continuare un subiect fertil de polemică. Percepuți uneori ca o „new middle-class” (viziunea funcționalistă a lui Robert Michels), alteori „relatively classless” (Karl Manheim), definirea intelectualilor s-a rezumat de cele mai multe ori la analizarea procesului de radicalizare politică a acestora. Iar aici consensul e larg răspândit: ultimele 2 veacuri ale istoriei au fost marcate de prezența intelectualilor, mai precis din momentul în care „their capacity for loyalty was liberated”[1].
Una dintre cauzele radicalizării politice a intelectualilor se află în directă legătură cu securitatea economică. „Scratch a rebel and nowadays you find someone who is looking for a secure position”, afirma T.R. Fyvel, în 1968, caracterizând mișcările protestatare studențești care împânziseră atunci lumea. Radicalizarea politică a intelectualilor a fost pusă într-o legătură indisolubilă cu insecuritatea economică de către foarte mulți autori, de la Karl Marx, până la Robert Michels sau Walter Kotschnig. De pildă, studiul lui Walter Kotschnig, Unemployment in learned professions (1937), relevă faptul că în perioada marii crize economice din 1929-1933 radicalismul politic al intelectualilor (adică al absolvenților de studii superioare) era mult mai acut în societățile europene, decât în Marea Britanie sau SUA, din simplul motiv că rata șomajului era mult mai mare la cele dintâi[2].
Pe scurt, radicalizarea politică a intelectualilor trebuie pusă în strânsă legătură cu mecanismul promovării și al mobilității sociale. Astfel, dacă se constată că în anumite societăți promovarea socială devine imposibilă la un moment dat prin micșorarea oportunităților de angajare, atunci există premise ca intelectualii să se radicalizeze și să lupte împotriva a ceea ce ei consideră a fi clasa conducătoare. În schimb, intelectualii care sunt parte a unui grup social aflat în declin sunt tot mai susceptibili să dezvolte ideologii conservatoare sau reacționare[3]. Oricum, în societățile care nu erau capabile să asigure canalele promovării sociale resentimentul acumulat putea deveni exploziv.
Aceasta ar fi o interpretare „sociologică” a prea-mult (și uneori redundant) analizatului conflict dintre generații, tinerii și bătrânii, care a marcat România interbelică. Iar aici trebuie aduși în discuție studenții, ca viitori membri ai unui grup socio-profesional. Este perioada în care studențimea devine singurul segment social al tineretului care se caracterizează „par un statut et un temps de vie à part, un temps d’apprentissage et d’expectation”[4]. Studențimea, prin prezența sa socială tot mai greu de ignorat, se transformă în sursă de revendicări economice, sociale și chiar politice. Faptul că studenții devin o forță socială e lesne de demonstrat doar prin accelerarea organizării sociale a tineretului universitar, mai ales a acelor tineri care pleacă din ținutul natal într-un mare oraș pentru a urma studii universitare. Aglomerările care se creează în campusurile universitare urbane devin medii propice pentru propagarea unor idei radicale, dar și pentru dezvoltarea unui sentiment al identității, solidarității și al elitismului.
Boema și Utopia: două trăsături ale tineretului universitar?
Astfel ia naștere Boema (Bohême, varianta franceză), un analist al acestui spațiu identitar fiind Robert Michels[5]. Când vorbești despre intelectuali sau artiști, mai toată lumea își imaginează un mediu „boem”: fumul cafenelelor, mizeria traiului cotidian sau chiar promiscuitatea relațiilor; oricum ar fi, boemul e, înainte de toate, liber. Etimologia acestui cuvânt e sincronă cu apariția intelectualului modern în spațiul francez. Inițial, dicționarele franceze înțeleg prin boem în primul rând un locuitor al regiunii medievale Boemia. Mai apoi, noțiunea devine sinonimă pentru țigani, o populație care „presentent ce spectacle unique d’un peuple qui, diséminé de longue date dans tout l’Europe, y a conservé ses caractères primitifs sous tous ses climates comme les Juifs, tout en restant entièrement étranger et même rebelle à sa civilisation”. Acest exonim occidental de desemnare a țiganilor ar data din secolul al XV-lea, când se credea că aceștia ar fi originari din Boemia[6].
Câteva decenii mai târziu, dicționarele franceze consemnează noile sensuri ale cuvântului boem, datorat în special romanului lui Henri Murger, Scènes de la vie de bohème (1849). El este cel care dă o definiție acestui spațiu imaginar, atât de râvnit de tineretul Parisului, educat în spiritul revoluționarismului francez, dar captiv al limitelor politice impuse de Restaurația din 1830. Pentru Murget, „la Bohême n’est pas une patrie, c’est un mal dont je meurs”. Acum, dicționarul universal al secolului al XIX-lea, editat de Larousse, identifică trei tipologii diferite de boemi: boemii veritabili, care se remarcă printr-un efort intelectual și artistic prelungit, credincioși unor idealuri și viitorului, boemii incompleți, incapabili să sufere sau să aștepte, și care cred că inspirația de moment poate să le ofere gloria și bogăția lumii. În fine, ultimul tip de boem este cel ignorat, militanții artei pentru artă, incapabili să se afirme („oubliant que être et paraître sont deux choses également nécessaires”), al căror talent nu e egalat decât de mizeria în care trăiesc, dar a căror condescendență față de restul lumii le împiedică succesul[7].
A fi boem începe să se confunde cu debuturile vieții de artist. Honoré de Balzac merge mai departe, stabilind un ecart de vârstă pentru cei care puteau fi boemi: tinerii cu vârste între 20 și 30 de ani, dar nu mai mult de atât, care regăsesc în marile orașe libertatea de a-și trăi viața așa cum își doresc ei, departe de casă și de controlul figurilor parentale. De-a lungul întregului „stupid secol” al XIX-lea (Léon Daudet), burghezul devine etalonul unei lumi ordonate, dar insipide, lipsită de ingeniozitate. Tocmai de aceea, boemul e înainte de toate o antiteză a burghezului, încercând să impună o nouă axă a valorii lucrurilor. Materialismul burghezului este denunțat ca fals și filistin, ca semn al prostiei și al snobismului său: critica la adresa burghezului își are originea în viziunea romanticilor, dispreț ce va fi desăvârșit de socialiști. Practic, în saloanele franceze de la mijlocul secolului al XIX-lea nu era insultă mai gravă ce putea fi adusă unui om decât aceea că ești „burghez”, adică limitat.
Nu e de mirare că pentru tinerii studenți, a fi boem devine un parcurs ineluctabil. Pentru tinerii studenți, Boema reprezintă o etapă a vieții caracterizată prin sărăcie, libertate și ură față de cei de sus. „As a passageway, it might lead […] to the Academy of Arts, as well as to the hospital or the morgue”[8]. Dar a rămâne pentru prea mult timp boem duce la convertirea în declasat. De aici și încercarea de a intra în sistemul de stat. Boema, ca spațiu la tinerilor, reprezintă un mecanism de negociere cu puterea, de câștigare a securității economice; iar rata lor de succes e direct proporțională cu gradul de slăbiciune al statului. Un stat cu instituții slabe va prefera să înregimenteze intelectualii „subversivi”, din simplul motiv că acești intelectuali nu au decât un singur mod de a percepe politica: prin lentila anarhismului.
Așadar, schema lui Robert Michels stabilește două tipuri de relații pe care intelectualii le au cu societatea. Prima este aceea a cooptării lor în sistemul administrativ al statului, celebra sa lege a birocratizării. Drept urmare, acești intelectuali devin fundamentul ideologic al regimului politic pe care îl servesc, în favoarea unei securități economice. De fapt, se ajunge la transformarea regimurilor politice în oligarhii, la care numai unii au acces la anumite funcții; ideea de mobilitate socială prin educație devine, deci, o simplă vorbă-n vânt. De aici, cea de-a doua relație a intelectualilor cu statul, cea de opoziție. Consecință a unei „unregulated intellectual production” și a blocării accesului la funcțiile elitiste, unele societăți experimentează o „inflație de intelectuali” (surplus intellectuals), așa cum a fost perioada crizei economice din 1929-1933. Drept urmare, transformarea acestor intelectuali în marginali răzvrătiți, care se adună în Boema „to dream of the future or the past”[9]. „In the catalogue of bourgeois sins, bohemian intellectuals earn a double entry, thinking too much and doing too little”[10]. Acest tip de intelectual își construiește propriul său mediu social, mai ales în marile orașe, este foarte activ și își câștigă cu ușurință o audiență largă. Motivul esențial al succesului său e faptul că prezența sa publică se face simțită prin articole, eseuri, conferințe care abordează teme de actualitate și de interes public. De cele mai multe ori, problemele sale sunt și ale opiniei publice, iar principalul vinovat este considerat statul în ansamblul său. Iar când diferența dintre aspirațiile sociale ale acestor intelectuali și realitatea socială este foarte mare se dezvoltă o puternică mentalitate utopică (utopian mentality) menită să discrediteze statul și să rupă canalele de comunicare dintre putere și cetățeni. În ultimă instanță, mentalitatea utopică devine una de succes doar atunci când țelurile propuse sunt apropiate de starea de fapt a societății[11].
Acum, întorcându-ne la originile etimologice ale utopiei, se pare că în secolul al XIX-lea cuvântul devenise deja sinonim pentru visare sau, oricum, totuna cu un ideal irealizabil. Totuși, dacă ne referim la etimologia greacă a cuvântului, acesta desemnează un lucru care nu ar exista nicăieri, dar nicidecum ceva imposibil. E o dovadă în plus că amprenta conservatoare a secolului al XIX-lea s-a făcut simțită și asupra cuvintelor, utopia fiind desemnată mai ales într-o tușă negativă; de-a lungul unui secol măcinat de revoluții de tot felul, gândirea utopică trebuia interzisă. Asta nu l-a împiedicat pe Lamartine să afirme că „les Utopies ne sont souvent que des vérites prématurées”. Deci, evoluția gândirii utopice pare a fi sincronă cu evoluția intelectualilor boemi: „Chez les parvenus satisfaits, le dévouement aux intérêts du peuple s’appelle Utopie séditieuse”[12]. Cu toată opoziția, acești intelectuali au fost cei care au schimbat înfățișarea societății europene, mai ales odată cu momentul Afacerii Dreyfus, transformând gândirea utopică în simptom al progresului.
Cazul românesc, prin lentila studentului boem: răzvrătirea și nașterea utopiei rurale
A vorbi despre figura boemului în spațiul românesc e prematur, cel puțin până la 1918. Deși Pantazi Ghica publică în 1860 romanul Un boem român, abia în interbelic apar simptomele unei lumi a boemilor, mai ales în Bucureștiul universitar. O primă condiție este cea a concentrării unui număr mare de tineri, fapt ușor de demonstrat prin numărul mare de studenți, mai ales în prima decadă interbelică. Astfel se naște un puternic „proletariat intelectual”, inerent ordinii capitaliste (în opinia lui Robert Michels), proletariat pe care statul se vede incapabil să îl transfere în mediul birocratic[13].
Dar, până la îmbrățișarea anarhismului, tineretul universitar se lasă atras de mirajul „vieții la întâmplare”, după cum se exprimă Mircea Eliade în Întoarcerea din Rai. „Suntem toți niște pierde-vară, niște nevertebrați, continuă Eleazar umplându-și paharul cu vin. Nimeni dintre voi nu știe ce are de făcut, nimeni nu știe de ce face un anumit lucru și nu altul. Trăim la întâmplare…”. Deocamdată, acest mod de a trăi nu pare a fi deloc de neglijat. Treptat, ieșirea din lumea boemilor se face prin apelul la gândirea utopică și la acțiunea anarhică; astfel apare descris Emilian Dragu, pe care „cu totul altceva îl atrăgea, fascinat, în mișcarea comunistă. Posibilitatea inițiativei directe, șansa pe care o avea de a trece la fapte, pe cont propriu. Răzbunarea decisivă contra bătrânilor, contra stârpiturilor care au creat un București laș și o Românie infamă. Să pot lucra, să pot lovi în piept o singură bestie, cel puțin! Să știu că s-a găsit în acest 1933 un singur om care să strige împotriva ticăloșiilor și să se desolidarizeze de contemporaneitate!… Higienă, aer tare, curaj – asta îmi trebuie, asta ne trebuie nouă, tinerilor. […] Dacă aș putea să dărâm întreg Bucureștiul și să clădesc în locul lui o cetate a soarelui, un oraș tânăr, alb, viril, pur! Un oraș fără proxeneți, fără bătrâni, mai ales fără bătrâni. Unde sunt bătrânii, acolo se adună ranchiuna, fierea și veninul, lașitatea, imoralitatea”.
Orice alegere ar fi făcut, pentru tineretul interbelic ieșirea din pasivitate devenise soluția unică. A fi intelectual boem nu mai reprezenta o opțiune. Iarăși Eliade: „Nu vedeți că nici nu suntem luați în seamă atâta timp cât rămânem intelectuali! Nici nu întâmpinăm rezistență. Mizeria, asta e tot ce avem; și vreți ca dintr-o luptă continuă, josnică, mediocră și meschină cu mizeria să iasă un nou tragism! Iese numai ratarea, sau sterilitatea, sau dezertarea. Suntem suprimați, asta suntem!” [14].
Ei bine, acest tineret nemulțumit, marginal și lipsit de mijloacele economice de existență construiește o nouă viziune utopică pentru societatea românească. Astfel trebuie înțeles succesul tezei indigenismului și al autohtonismului în România interbelică. Într-o societate agrară, în care 80% din populație trăia în relație directă cu pământul, viitorul era însuși satul, locuit de români. Problemele României erau, de fapt, problemele satului, iar răzvrătiții României proveneau în special din sate. E o legătură sociologică directă între mișcările studențești, revendicările și succesul politic al lor de mai târziu. Utopia rurală, care vedea în țăran efigia românismului, însemna revitalizarea paseismului, atât de specific unei culturi periferice aflată în conflict cu modernizarea. De la „teoria formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu, trecând prin autohtonismul interbelic și sfârșind cu protocronismul ceaușist, societatea românească se prezintă ca un inamic perpetuu al ideii de schimbare și de modernizare. Este o aparență, care își găsește răspunsul chiar în modul în care modernizarea a fost înțeleasă în spațiul românesc. Cert este că pentru tineretul interbelic satul era obiectivul oricărui proiect – politic sau utopic – ce trebuia implementat. Orice încercare de captare a energiilor tineretului trebuia să meargă în această direcție. Într-o Românie a „democrației mimate”, în care contrastul dintre urban și rural se augmenta, reinventarea politicului însemna întoarcerea spre sate.
Dimitrie Gusti și proiectul său de schimbare socială al României: Universitatea socială și ridicarea satului
Problema României a fost încă de la 1859 chestiunea țărănească. Împroprietărirea țăranilor, demarată de Alexandru Ioan Cuza în 1864 dar după dizolvarea Parlamentului, releva reticența elitei politice de a se implica într-un proces de reformare autentică a socialului. Răscoala țărănească de la 1907, caracterizată de Ion Luca Caragiale drept un „război civil” evidenția un stat total decuplat de fondul său social și economic: satul. Deși prin Constituția de la 1866 „puterile statului emană de la națiune”, națiunea devenea un concept politic ce îngloba doar o mică parte a societății. Caracterizarea societății românești făcută de Caragiale e ilustrativă: „Camerele [Adunarea Deputaților și Senatul] sunt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor și ale plebei orașelor. Pe lângă agricultură, deci, trebuie să înflorească în România și o vastă industrie, industria politică, și, ca orice industrie bine și inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze.
Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămânzind în opoziție. Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă iar cei flămânzi au ajuns la complectă famină, încep turburările de stradă… Plebea, clienții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. […] Iar Regele, gelos de reputația europeană de liniște și ordine a Statului său este silit să congedieze, avec force compliments, cabinetul […]. Carevasăzică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentației naționale, derivă unanimitatea acesteia din guvern”[15].
După 1918, odată cu o nouă împroprietărire a țăranilor și cu acordarea dreptului de vot tuturor bărbaților de vârstă majoră, schema socială a României se complică. Revolta pătrunde în orașe, și nu mai urmărește doar o banală „răsturnare a guvernului”. Studențimea se transformă în actor social, dar statul preferă aceeași metodă de aplanare a situației ca în 1907: represiunea și ignorarea fondului problemelor.
A existat și excepții de la această „regulă”; printre acestea – Dimitrie Gusti. Resursa intelectuală de reformare a socialului i-a parvenit lui Gusti încă din perioada studiilor pe care le-a făcut în străinătate. Legătura lui Dimitrie Gusti cu spațiul universitar german și cel francez nu a reprezentat doar o simplă consacrare intelectuală. În aceste două țări, la cumpăna secolelor XIX-XX, mediul academic era preocupat de efectele pe care urbanizarea, industrializarea și dislocarea unor mase importante de oameni le are asupra individului și societății în genere. Pentru sociologii germani mai ales, toți acești factori constituie crize care necesită o diagnoză științifică precisă și o intervenție socială a statului. Practic aici ia naștere ideea de stat social și programul guvernamental al asistenței sociale (care urmărea ameliorarea situației socio-economice a categoriilor vulnerabile și marginale), dar și al asigurărilor sociale (având ca scop protejarea forței de muncă). Sunt idei care au rămas întipărite în mintea profesorului Dimitrie Gusti, transpuse pentru prima dată în 1910, când tripticul sociologie – politică – etică devine piatra unghiulară a unui sistem de gândire și acțiune socială[16]. Chiar și înainte de primul război mondial, prin condițiile precare ale populației, România impunea o acțiune concertată de intervenție a statului, răscoala din 1907 relevând situația dramatică a satului. Modelul danez al lui Frederik Grundtvig de dezvoltare comunitară prin ridicarea satului și prin încurajarea cooperativelor țărănești era un reper ce atrăgea atenția tuturor observatorilor din epocă. Schema era simplă: acolo unde statul eșuează iar economia de piață nu poate deveni o alternativă, soluția optimă este dezvoltarea comunitară a satului prin propriile sale forțe.
Înaintea lui Gusti, o altă personalitate a avut în centrul preocupărilor sale satul românesc. Spiru Haret, ministru al instrucțiunii publice în mai multe rânduri între 1890 și 1910 atrăgea atenția asupra situației precare a satului. Publică în acest sens și o lucrare – rezultat al muncii sale de teren – intitulată Chestiunea țărănească (ediția princeps: 1905; 1907 a doua ediție), fapt pentru care va fi acuzat că prin acțiunea sa de cointeresare a învățătorimii rurale ar fi contribuit direct la răscoala din 1907. În 1910 publică în Franța studiul Mecanica socială, ferm convins că sociologia poate deveni o știință exactă: cunoașterea precisă a datelor problemelor sociale și aplicarea unor remedii „matematice” pot contribui la renovarea socialului.
Iată doar câteva elemente atât din plan intern, dar mai ales extern, care poate că au cântărit decisiv în orientarea științifică a tânărului sociolog Gusti. Conjunctura internațională îl va determina să își pună planul în aplicare. Este vorba de începutul anului 1918, când România se afla la un pas de capitulare în fața Puterilor Centrale, după un refugiu dur al autorităților în capitala Moldovei, Iași. În aprilie 1918 se semna un tratat de pace umilitor: pentru a mai continua să existe, statul român trebuia drastic reformat. În aceste momente, Dimitrie Gusti pune bazele Asociației pentru studiul și reforma socială„cu împătritul scop: de a cerceta toate laturile vieții sociale românești […], de a propune reformele, care izvorăsc în mod firesc, logic, din aceste studii, de a lupta pe toate căile de propagandă pentru ca aceste reforme să se înfăptuiască și, în sfârșit, de a contribui în largă măsură la educația socială a maselor”[17]. Conștient că – indiferent de rezultatul războiului – România traversează o perioadă de schimbări radicale, tânărul profesor universitar își asumă „o măsură îndrăzneață: formarea unui grup de presiune care, reunind intelectuali pe baza competenței profesionale, să dobândească legitimitatea intervenției sociale în afara și pe deasupra structurii partidelor”[18].
Proiectul său a fost trecut pe linie moartă chiar de norocul istoriei: România a ieșit victorioasă din primul război mondial, iar pentru pacea socială au fost preferate reforma agrară și votul universal masculin în dauna unei expertize științifice și a dezvoltării comunitare a satului. Rămâneau două realizări notabile totuși: Institutul Social Român[19] (1921) și revista Arhiva pentru Știință și Reformă Socială (1919).
Liniștirea satului a fost urmată de revolta orașului, mai exact de cei care urmăreau să migreze dinspre sat spre lumea burgheză. Cea mai bună soluție pentru o astfel de ascensiune socială o reprezenta chiar universitatea. Numai că viziunea statului asupra universității, aceea de for al culturii, nu mai corespundea cu pretențiile unui tineret care în mare parte avea experiența tranșeelor. Acest tineret este ferm convins că pentru sacrificiile sale sau ale părinților totul i se cuvine, de la o calitate crescută a vieții de student până la oferirea unei slujbe decente. Cât despre latura națională, acest stat clădit pe sacrificiile românilor trebuia să fie al lor și numai al lor. Scânteia acestui conflict a reprezentat-o scandalul de la facultatea de medicină din Cluj în privința chestiunii cadavrelor din decembrie 1922. Fondul problemelor era însă unul mult mai larg.
Acesta este și momentul în care Dimitrie Gusti se implică decisiv în viața universitară. Condițiile materiale precare din cămine, slaba dotare tehnică a laboratoarelor universitare, eclectismul originii geografice și etnice a corpului studențesc, cuantumul ridicat al taxelor universitare – erau doar câteva dintre elementele care îl fac pe Gusti să demareze o anchetă pentru depistarea principalelor cauze ale frustrării studențimii. Deși sesizase caracterul naționalist, xenofob și antisemit al acestui prim val protestatar studențesc, Gusti era convins că ameliorarea calității vieții studențești poate dezamorsa această situație tensionată. Faptul că anul universitar 1922-1923 era compromis din punct de vedere academic nu a reprezentat o piedică pentru Gusti și apropiații lui să înceapă discuțiile pentru un Program studențesc pentru organizarea vieții universitare chiar în primăvara anului 1923, în cadrul Seminarului de Sociologie, Etică și Politică al Universității București. Inovația acestui proiect era aducerea în prim-plan a studentului: „Ca să putem considera pe drept cuvânt cultura națională ca factor de creare și propășire a națiunii, trebuie ca Universitatea să dea, prin activitatea ei, garanție de nestrămutată convingere și stăruință în a ține veșnic vii înaintea tineretului adevărurile permanente ale științei și forțele creatoare ale societății respective, pe al cărei trecut riguros cercetat și exact valorificat se vor clădi toate instituțiile vremii. Căci, de concepția care domnește în Universitate asupra vieții și stărilor sociale, și de principiile pe care ea le pune la baza creațiilor ei, depinde în cea mai largă măsură soarta întregii colectivități.
În angrenajul acestor factori și al acestor elemente de propășire socială, rolul studentului e foarte însemnat. Funcționar social căruia națiunea i-a încredințat cele mai importante interese ale ei, dânsul va determina prin felul activității sale însăși valoarea Universității și condițiile de elaborare și consolidare ale culturii naționale, în slujba căreia pune inteligența și energia sa”[20].
Ceea ce Gusti condamna era lipsa studiilor cu privire la viața studențească, urmare a unei „vinovate neglijențe și a completei dezinteresări, nu numai oficiale, dar și a celor care aveau tot dreptul și toată răspunderea de a orienta viața academică”. Acest program trasa 6 direcții de intervenție în viața universitară:
- „Necesitatea asigurării supremației elementelor băștinașe în cultura națională prin crearea condițiilor prielnice aducerii fiilor de țărani la Universitate;
- Obligația față de studenții odată ajunși la Universitate de a li se asigura un trai demn, atât din punct de vedere cultural, cât și material;
- Democratizarea vieții studențești prin introducerea votului obligatoriu în alegerea diferitelor organe de conducere a asociațiilor și de administrare a gospodăriei (cămine, cantine), pentru a da astfel conducătorilor studențimii prestigiul și răspunderea necesară;
- Participarea studențimii la deliberările organelor universitare asupra chestiunilor care o privesc de aproape, cum ar fi, de pildă, disciplina universitară;
- Apropierea cât mai cordială și intimă între student și profesor;
- Excluderea din Universitate a politicii de partid, lăsându-se însă studenților cea mai largă libertate pentru orice credință politică, și îndreptarea tuturor eforturilor către o politică a culturii”[21].
Atenție specială era acordată și asociațiilor studențești, organizate atât pe criterii de linii de studii (fiecare facultate urmând să aibă o societate a studenților, reunite în centrul studențesc, iar la nivel național în uniunea generală), dar și pe criterii de origine geografică (cercuri județene); în toate aceste asociații calitatea de membru era obligatorie pentru fiecare student, la fel participarea la ședințe și dreptul de vot. Pentru o mai bună corelare a Universității la cerințele societății românești era proiectată și o asociație a absolvenților universitari care trebuiau să mențină legătura cu universitatea și să prezinte problemele pe care le-au întâmpinat în procesul de inserție socio-economică. În fine, anul Uniunea generală a studenților trebuia să organizeze un congres studențesc în unul din cele patru centre universitare. Ultima parte a acestui proiect propunea un chestionar de sondare a vieții studențești, material care va sta la baza Anchetei sociologice asupra vieții studențești a lui Roman Cresin.
În 1927 Gusti reușește înființarea Oficiului universitar din București, care publica și o revistă cu scopul consilierii studentului în alegerea liniei de studiu și în orientarea profesională, Călăuza studentului. Aici profesorul de sociologie publică un scurt articol despre rolul social al universității. Reprezentând introducerea la primul număr al Călăuzei studentului (editată de Oficiul Universitar București), Gusti încerca să schimbe viziunea Universității, aducând în prim-plan actorul „absent” până atunci, anume studentul. Universitatea trebuie să devină „un sistem socială de funcții sociologice, etice și politice”, instituția supremă care trebuie să participe la „democratizarea” vieții publice și care să asigure conducătorii legitimi ai societății, pentru că „nu poate fi concepută o democrație reală fără directori de conștiință, bine pregătiți, și fără îndrumători ai opiniei publice, de toate gradele și de toate felurile, conștienți de misiunea lor de conducători”.
Gusti încearcă să înlăture viziunea „vulgară a Universității ca o fabrică de diplome”. „Desigur, niciodată diviziunea muncii sociale n-a fost mai mare ca astăzi și deci niciodată societatea n-a reclamat o mai mare ierarhie de funcționari și de profesioniști, ce trebuie să dovedească aptitudini speciale, corespunzătoare variatelor și multiplelor diferențieri sociale”[22]. Dar imperativul racordării finalității universității la necesitățile socio-economice trebuia să fie secondat de promovarea spiritului științific, în caz contrar pregătirea profesională universitară devenind un simplu „meșteșug meschin și empiric”. Importanța spiritului științific, la fel ca și diseminarea cunoașterii prin seminarii, laboratoare sau clinici, sunt elementele care relevă superioritatea cultural-științifică a Universității; fără aceste atribute, „universitatea s-ar scoborî la o simplă școală secundară”[23].
În fine, Gusti enunță și o viziune structuralistă a Universității, pentru că aceasta devine „un sistem de relații structurale”, cuprinzând atât relația Universității cu Statul și Societatea, dar și relațiile dintre profesori și studenți, între studenții înșiși și, în cele din urmă, relația studenților cu autoritatea universitară. „După cum vor exista sau nu aceste raporturi, așa va fi ori […] nu va fi Universitatea”[24]. Așadar, universitatea socială ar constitui un model organizațional specific perioadei moderne, în care interacțiunea societate-individ devine tot mai vizibilă. Unitatea socială care se creează în urma acestei interacțiuni ar fi civitas Academica, adică universitatea devine atât a profesorilor, cât și a studenților (Universitas magistrorum et auditorum). Gusti nu ascundea faptul că universitatea socială va trebui să devină „Universitatea Poporului”, iar „prin munca colectivă pe teren să se formează elementele de conducere a Statului și a Societății”. Acest enunț este printre primele care menționează ideea de serviciu social al studențimii[25].
A doua preocupare esențială a sociologului Gusti a fost satul românesc. Seria de Conferințe pe care Institutul Social Român o organizează în primul deceniu interbelic a vizat și problema politicilor culturale, după ce acest for a organizat discuții pe marginea unei constituții a României și despre rolul partidelor politice. ISR-ul reprezintă construirea unei rețele sociale și intelectuale de influență. Emanoil Bucuța nota cu admirație că prin conferințele realizate sub egida ISR-ului s-a realizat „acel contact de-a dreptul cu publicul, mai viu și mai ușor de controlat în urmări decât revista și cartea”[26].
În 1928, în comunicarea ce încheia ciclul discuțiilor relative la politicile culturale, Gusti operează o legătură directă între chintesența culturii, intelectul, muncă și capital. Descrise ca forțe creatoare de bunăstare economică, profesorul de sociologie insistă pe necesitatea ca statul să finanțeze înființarea unor instituții speciale care să contribuie la cercetarea de pe criterii științifice ale posibilităților de dezvoltare ale României. Exemplul invocat este cel al fundațiilor americane Rockefeller și Carnegie, iar „instituții consacrate exclusiv cercetărilor științifice se găsesc astăzi în toate țările”. Altfel spus, universitatea trebuie chemată să contribuie la dezvoltarea comunitară a satului românesc, dar cu sprijinul financiar al statului. Pentru ca România să devină un Stat cultural, datoria lui era „de a apăra și ocroti valorile culturale și economice ce se găsesc în mijlocul nației; a descoperi și deștepta aceste valori, când sunt ascunse; a le înălța către culmi cât mai mari, când sunt prezente. Statul, ca organizare politică și juridică a comunității națiunii, are deci datoria să urmărească ritmul particular de viață al nației, să-l accelereze și să-l conducă. Aceasta este politica culturii, care ar trebui să fie la baza oricărei politici de Stat”[27]. Pentru succesul unei astfel de politici a culturii importantă era reevaluarea și inventarierea culturii poporului, fapt posibil prin tehnica monografiei sociale și prin înființarea Căminului Cultural sătesc ca mijloc de „redeșteptare” al țăranului român. „În vârful munților, în fundul văilor, în șesuri, pretutindeni, în tot cuprinsul României întregite, ne așteaptă, cu smerenie și nerăbdare, o lume dornică de hrană sufletească, o lume ce aspiră la o viață mai bună. Să nu întârziem o clipă și să nu precupețim niciun sacrificiu. […] Ajutându-i pe ei, ne vom ajuta pe noi înșine, căci vom ajuta întărirea Neamului și a Statului”[28]. Dimitrie Gusti a încercat să pună în aplicare acest proiect în perioada scurtului său mandat ca ministrul al Instrucției, Cultelor și Artelor între iunie 1932 și noiembrie 1933. Criza economică și instabilitatea politică l-au împiedicat să ducă la sfârșit proiectul Ministerului Culturii Naționale[29].
Deși nu a fost prezent, viziunea lui Dimitrie Gusti asupra universității sociale și a serviciului social la sate a fost prezentată și delegaților Consiliului Inter-universitar al statelor balcanice, ținut la Sofia în 1932. Încă din debutul acestei prezentări se precizează că „universitatea în România nu poate să uite că e încoronarea învățământului unei țări agricole”, iar „studentul român n-avea nevoie de vreo evoluție de păreri și mai puțin încă de o înrâurire din afară ca să descopere pe țăran. În cele mai multe cazuri el era însuși un rural prins într-un proces de urbanizare ce nu putea să-l facă să-și uite obârșia”. Fluxul de tineri dinspre sat spre centrele universitare ar constitui pentru Gusti o primă etapă, „romantică” a serviciului social rural în România. Influența tineretului asupra satului a fost destul de semnificativă, dând ca exemplu „turburările țărănești” din 1907. Conform propriilor cercetări, Gusti constata că satul „nu se mișcase înainte să se fi arătat un student pe un cal alb și să-i fi îndemnat și condus [pe țărani]. Toate căutările pentru descoperirea acestor cavaleri universitari multiplicați rămaseră […] nefolositoare, dar fenomenul de miragiu social nu arată mai puțin trecerea de care se bucura noțiunea de student la acești oameni ai câmpiilor și ai văilor”. Astfel, serviciul social trebuie încredințat chiar celor care pot lua contact nemijlocit cu satul, pentru că de acolo descind, și pot să-l schimbe. Totodată, studentul se pune în slujba unui stat al tuturor, în care devine „corpul cel mai însemnat al națiunii”. Ceea ce rezultă este un nou contract social între stat și proprii ei cetățeni, cei mai numeroși, țăranii, și inițierea unui proces de dezvoltare comunitară autentică: „Urmările sunt cooperative, biblioteci, asistență sanitară organizată și alte îndreptări și înfrumusețări. Avem cea mai mare nădejde în această îndoită acțiune științifică și practică, ieșită din colaborarea profesorilor și a studenților […]”[30].
Faptul că pentru Gusti sociologia însemna a cunoaște pentru a putea reforma este lesne de dovedit prin titlul unei lucrări pe care o publică în 1934, Sociologia militans. Nucleul planului său de cunoaștere a societății românești l-a reprezentat Seminarul de sociologie, din care a irumpt inițiativa monografiilor sociologice rurale. Aceste cercetări de teren debutează cu excursia de la Goicea Mare (1925), Rușeț, Nerej, Fundul Moldovei (1928), Drăguș (1929), Runcu (1930), Cornova (1931) sau Șanț (1935/36). Tehnica cercetării de teren se ameliorează de la o campanie la alta, Gusti întrezărind posibilitatea monografierii tuturor celor cca 15 mii de sate ale României. După 1930, aceste inițiative revoluționare se întrepătrund cu planul regelui Carol al II-lea de acaparare a tineretului. Înființarea O.E.T.R. – Straja Țării în 1934, alături de dezvoltarea instituției cercetășiei, reprezentau mecanismele regelui de a anihila influența mișcării legionare. Asasinarea premierului I.G. Duca la 29 decembrie 1933 determină o mai strânsă colaborare dintre profesorul Gusti și rege, 1934 fiind primul an al expedițiilor monografice al echipelor regale studențești. Un singur element lipsea pentru o totală „concurență loială” între legionari și Carol: abnegația muncii dezinteresate pentru colectivitate.
Reevaluarea muncii fizice: misiunea echipelor regale studențești
Încă din 1924 Codreanu realiza importanța propagandei în cucerirea cât mai multor aderenți. Primul pas a fost construirea cărămidăriei din Ungheni-Iași în luna mai 1924, care avea scopul de a produce materiale de construcții necesare ridicării unui cămin studențesc creștin la Râpa Galbenă – Iași, în timp ce o grădină de legume și zarzavaturi urma să asigure hrana celor care se oferiseră voluntari la această lucrare. Autoritățile ieșene conduse de prefectul Manciu au împiedicat derularea acestui proiect. Pe fir cauzal, această adversitate stă la baza asasinării lui Manciu de către Codreanu chiar pe scările Judecătoriei de Ocol din Iași, la 25 octombrie 1924.
Peste zece ani, în plină ascensiune a mișcării legionare Codreanu transformă ideea muncii voluntare a tineretului în mecanism de propagandă. Taberele de muncă organizate de legionari devin un succes, acesta fiind mecanismul prin care a fost ridicată în București Casa Verde în 1933, sediul central al mișcării legionare. Acest succes este cel care stă la baza transformării șantierelor de lucru și a taberelor de muncă în mijloc de publicitate[31]. Succesul taberelor de muncă a fost asigurat și de articolele favorabile acestei noi etici. Pe lângă ziarele cu orientare naționalist-legionară care publică numeroase reportaje însoțite de fotografii, un articol ce merită semnalat este cel al lui George Macrin, O nouă școală românească: taberele de muncă. Faptul că acest articol apare în revista cernăuțeană Însemnări sociologice nu e deloc întâmplător: redactorul acestei reviste era profesorul universitar Traian Brăileanu, care din naționalist-cuzist devenise deja legionar convins. Pentru Macrin, taberele de muncă au rolul de a crea „omul nou, românul de mâine”, pentru că „din această atmosferă de școală a muncii iese omul ca un tot armonic, cu o concepție care-l pune exclusiv în slujba societății”[32].
Mihail Polihroniade este cel care realizează un album fotografic cu cele mai importante șantiere și tabere de muncă ale legionarilor, succesul propagandistic fiind de necontestat. Trasarea obiectivelor etice ale taberei de muncă sunt sugestive:
„Într-adevăr, pentru noi, legionarii, tabăra reprezintă o școală, o școală în care mișcarea noastră își ctitorește un suflet propriu, o școală în care se plămădește România de mâine.
În tabăra de muncă tineretul românesc învață viața aspră și simplă, desbărată de toate inutilitățile care copleșesc astăzi sufletul nostru.
În tabăra de muncă intelectualii reiau contactul cu efortul fizic, fac cunoștință cu truda de toate zilele a țăranului și a lucrătorului și dau prin aceasta însăși examenul spiritului de jertfă și de disciplină care stă la temelia României de mâine.
În tabăra de muncă lucrează cot la cot, în slujba aceluiași ideal, cărturari și țărani, muncitori și studenți, meseriași și titrați”[33].
Numărul acestor tabere de muncă a crescut exponențial: de la 4 tabere de muncă în 1934, 19 în 1935 și cca 60 în 1936, cea mai importantă fiind tabăra Carmen Sylva, condusă chiar de Corneliu Zelea-Codreanu, pe litoral. Mesajul transmis era indubitabil: doar prin cooperare și dezinteresare România poate fi transformată. Principalele activități derulate au fost în special repararea de drumuri sau podețuri, construirea sau renovarea lăcașurilor de cult ortodoxe, cămine culturale sau studențești și monumente închinate legionarilor căzuți, cum a fost crucea de la Bușteni ridicată pe muntele Jepi în amintirea „studentului legionar Virgil Teodorescu, asasinat pentru marea lui iubire de țară” la 15 august 1935. Rolul taberelor de muncă în lupta antisistem pe care legionarii și-o asumă explicit după 1934 este sintetizat de mesajul pus la intrarea în tabăra de muncă de la Carmen Sylva: „Fără Suedeji,/ Fără comisioane,/ Fără împrumuturi,/ Numai cu dragoste de țară și cu credință în viitorul ei”.
Piedicile administrative nu au lipsit. Încercarea legionarilor de a „pătrunde în conștiința publică”, crearea imaginii unor „fanatici sârguincioși al căror zel nu era vorbă în vânt”, statul a ales metoda presiunilor administrative împotriva instituțiilor care acceptau ca legionarii să lucreze sub tutela lor. „În octombrie 1935, ministrul Cultelor, Victor Iamandi, și patriarhul Miron Cristea vor trimite o adresă către toate eparhiile din țară, interzicându-le să accepte munca voluntară a legionarilor”[34].
Acesta este contextul intern în care începe misiunea echipelor regale de cercetare a vieții rurale românești. Este o conjugare a eforturilor lui Dimitrie Gusti de a face din cercetarea sociologică un mecanism de intervenție socială. În aceeași măsură, este și dorința regelui Carol al II-lea de a estompa succesul pe care îl au legionarii tot mai mult în rândul populației. Pentru legionari, taberele de muncă erau o continuă formă de campanie electorală și de noi adeziuni. Universitatea risca să devină o pepinieră exclusivă a legionarismului, în ciuda sprijinului de care beneficiază personalități naționaliste ca A.C. Cuza, Octavian Goga sau Alexandru Vaida-Voevod. Este momentul în care regele constată că politica „guvernării peste partide” nu mai este suficientă. Misiunea echipelor regale trebuia să facă trecerea spre „guvernarea pentru popor”. Misiunea pe care regele o dă echipelor studențești regale era aceea de a contracara legionarismul. Iată chiar vorbele suveranului cu ocazia primei expoziții a echipelor regale, în noiembrie 1934:
„Prin chemarea, făcută către tineretul studențesc, să vină alături de mine să încercăm o îndreptare sănătoasă a satelor noastre, am urmărit două scopuri. Am urmărit, mai întâi, scopul cel mare, de a face ceva pentru satele și pentru țăranii noștri. Dar, am mai urmărit și un alt scop: acela de a arăta tineretului nostru universitar care este calea cea sănătoasă a muncii și a surplusurilor de energie”[35].
Sprijinul financiar de care se bucură proiectului lui Dimitrie Gusti nu poate decât să îl bucure pe sociolog. Printre cei care se remarcă în această nouă misiune de ridicare a satului se remarcă Anton Golopenția, Henri Stahl și Octavian Neamțu. Numai că școala gustiană a fost și ea afectată de microbul legionarismului. În 1935, de pildă, Ernest Bernea și Dumitru Amzăr se desprind de discipolul lor, nemulțumiți și de subjugarea sociologiei misiunii mai degrabă politice a regelui Carol al II-lea.
„Cultura totală sătească trebuie să îmbrățișeze cu o egală atenție: sănătatea (igiena satului și a săteanului, cultura fizică), munca (viața economică regională, femeia în gospodărie, viața cooperativă), sufletul (viața moral-religioasă și artistică) și mintea (răspândirea cărții prin biblioteci, apoi șezători, muzeu, teatru, radio etc).
Astfel înțeleasă, munca culturală este mai mult decât o activitate extrașcolară, cum se spune îndeobște, ea fiind mobilizarea tuturor energiilor și forțelor sociale sătești și de stat pentru marea bătălie, ce se dă, închinată însănătoșirii, înălțării și înnobilării satului”. Pentru Gusti, această acțiune însemna materializarea „doctrinei culturii poporului”, acțiune din care nu puteau lipsi „toți cărturarii ieșiți din sat, așezați la orașe, care au datoria sfântă să nu uite locul lor de naștere și să-i ajute după putință”[36].
Scopul era „organizarea unui sat model, așa cum va trebui să fie fiecare sat românesc”, mai întâi prin studierea monografică a celor peste 15.000 de sate românești (15.201 sate cu 14 milioane de locuitori, în comparație cu 172 de orașe), studiu statistic urmat de intervenția concertată a căminelor culturale, ce se ocupau de implementarea muncii culturale și a educației sociale a țăranilor.
Echipele regale studențești trebuiau să fie astfel constituite, încât să răspundă nevoilor vieții satului în totalitatea sa. Spre exemplu, pentru cultura sănătății[37] era nevoie de studenți în medicină și în educație fizică; cultura muncii – studenți în agronomie, medicină veterinară și maestre de gospodărie; cultura sufletului și a minții – studenți în teologie, în sociologie, litere și conservatoriști. Pe lângă aportul studenților, se impunea ca în fiecare echipă să existe o grupă de tehnicieni, formată dintr-un medic uman, un inginer agronom, un inginer silvic și un medic veterinar.
Regulamentul impunea un regim de viață destul de sever, cazon de-a lungul celor trei luni de funcționare a acestor echipe, dar, printre îndatoririle studenților era prevăzută și „evitarea cu tot dinadinsul a oricăror discuții, particulare sau publice, pe terenul politic”[38]. La încheierea fiecărei campanii monografice, rezultatele muncii echipierilor regali urmau a fi prezentate în cadrul expozițiilor organizate la sediul Fundației Culturale Regale.
Octavian Neamțu este cel care se dedică plenar unui efort publicistic de susținere a cauzei echipelor regale, cele mai importante articole pe acest subiect fiind incluse în două volume: Țară nouă (1939) și Întoarcerea la izvoare (1942). Luările de atitudine ale lui Neamțu acoperă o tematică de actualitate în epocă, așa cum erau „moda muncii intelectuale” și până la pericolul radicalizării politice a tineretului. Sub titlul Lozinci și steaguri (1933) tânărul sociolog condamnă divorțul dintre politică și intelectuali, mai ales după 1918. Pe lângă această decuplare, „intelectualul român își făcea un merit din faptul că nu se lăsa târât în vâltoarea vieții practice”, ajungându-se în cele din urmă la o „modă dezastruoasă care a dat naștere unui tip de cărturar complet despărțit de realități, care trăiește din reminiscențe livrești, pradă unor imaginare conflicte spirituale și organic incapabil să priceapă ceva din frământările și nevoile vieții sociale”[39].
Dar, simptom la fel de grav al interbelicului este și transformarea mișcărilor studențești în mecanisme de presiune politică. Deși sunt preferabile pasivității intelectualului român, aceste mișcări „ivesc primejdia unei părăsiri a cărții și a proslăvirii unor cercuri care consideră ignoranța și disprețul ideilor drept un lucru de dorit. Divorțul de carte este tot atât de periculos ca și părăsirea realităților […]. Societatea românească are nevoie de o tinerime luptătoare care să știe îmbina cartea de învățătură cu arma de luptă”[40].
În 1936 Neamțu, ancorat în acțiunea echipelor regale, enunță printre primii necesitatea unui serviciu social obligatoriu. Obligatoriu, pentru că „primejdia stă în faptul că abia o foarte mică parte din tineretul României Mari își dă seama de însemnătatea vieții țărănești pentru viața spirituală a nației noastre și de valoarea socială și economică a țărănimii pentru Statul nou românesc”. Ruperea socială a României între oraș și sat coroborată cu indiferența orașului față de sat au fost surprinse de Henri Stahl în formula România necunoscută. Tineretul orașului – indiferent de orientarea ideologică sau politică – îmbrățișa o idee larg răspândită, aceea că „niciodată țărănimea nu poate avea o importanță socială sau politică, soarta ei fiind în mâna orașelor, a căror minoritate conștientă va hotărî și soarta majorității sociale”[41].
Această idee este întărită într-un alt articol, Munca studențimii la sate (1936, în Sfarmă Piatră), în care elogiul la adresa muncii depuse în mediul rural de către echipierii regali este evident. „N-au cunoscut, până acum doi sau trei ani, studenții noștri decât drumul orașului. Ca să străbată drumul acesta, au sângera ei și au sângerat și părinții lor […]. Până la urmă au uitat totul și s-au înfundat în bodegi și birouri de percepție, lăsând satele părăsite și pe țărani – uitați, în depărtarea și tăcerea lor.
De trei ani lucrurile s-au schimbat. De trei ani, rânduri – rânduri de studenți, din București în primul an, din București și Cluj în al doilea an și din București, Cluj, Iași, Cernăuți și Chișinău acum, în acest al treilea an, iau drumul satelor, la întâlnire de răscruce, pentru toată viața, cu țăranii”[42].
Tipul de mesaj transmis de Octavian Neamțu încearcă să impună o alternativă limbajului legionar. Când Octavian Neamțu afirma că „Naționalismul, înțeles ani de zile numai ca dragoste de neamul tău și luptă împotriva străinilor, ia înțelesul pozitiv al muncii constructive, pentru organizarea vieții țărănești”, Zoltán Rostás observa cu temei că încă misiunea echipelor regale era o formă de a se opune legionarilor. Dar ceea ce trebuie remarcat ar fi „distincția între naționalismul conceput ca luptă împotriva străinilor și cel pozitiv al muncii constructive”. Deși indirect, echipele regale reprezentau o mișcare de contracarare a legionarilor. Din 1934 concurența dintre echipe și legionari devine tot mai evidentă. Dar, „faptul că rezultatele echipelor regale au fost propagate fără ostentație și fără adresă antilegionară a reușit să atragă simpatia multor cercuri de intelectuali, chiar și de stânga”[43].
Studiile monografice rezultate în urma acestor campanii au fost publicate în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială și în Sociologie românească, revistă care începe să fie editată în ianuarie 1936, în timp ce Curierul echipelor studențești devenea interfața dintre echipierii regali și societate.
– Va urma –
NOTE
[1] Robert J. Brym, Intellectuals and Politics, Controversies in Sociology, nr. 9, London, George Allen & Unwin, 1980, p. 11.
[2] În aceeași manieră a fost explicată și izbucnirea revoluțiilor din 1848 în Europa Occidentală: dacă în Anglia nu a existat o astfel de mișcare, tocmai pentru că cei cu pregătire superioară erau bine integrați economic, în schimb, în Italia, Franța sau Germania numărul mare de tineri participanți la mișcările revoluționare se explică și prin lipsa debușeelor economice care să îi facă să devină atașați de modelul politic al statelor respective. Ibidem, p. 16-17.
[3] Ibidem, p. 58.
[4] Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle), Paris, Editions Belin, 2002, p. 7.
[5] Vezi Robert Michels, On the Sociology of Bohemia and its Connections to the Intellectual Proletariat, în Catalyst, 1983, nr. 15, p. 5-25. Articolul a apărut inițial în limba italiană în 1931, iar apoi în germană, în 1932. Teoretizarea conceptului de Boema se bazează pe acest articol, cât și pe sursele primare utilizate de Robert Michels.
[6] La Grande Encyclopédie Larousse, Paris, 1885-1902, tom VII.
[7] Grand Dictionnaire Universel du XIXe siècle Larousse, Paris, 1865-1890, tom II.
[8] Russell Jacoby, The Last Intellectuals, (American Culture in the Age of Academe), 2nd edition, New York, Basic Books, 2000, p. 27. În articolul lui Robert Michels: „Bohemia is the beginning of the artist-being; it is, so to speak, the preface to the Academy of Arts, but perhaps to the hospital and to the suicide morgue as well”. R. Michels, On the Sociology of Bohemia and its Connections to the Intellectual Proletariat, p. 8.
[9] Russell Jacoby, The Last Intellectuals, p. 27-28.
[10] Ibidem, p. 29.
[11] Karl Mannheim, Ideology and Utopia (an introduction to the Sociology of Knowledge), London, Routledge, 1972, p. 187.
[12] Grand Dictionnaire Universel du XIXe siècle Larousse, Paris, 1865-1890, tom XV.
[13] R. Michels, On the Sociology of Bohemia and its Connections to the Intellectual Proletariat, p. 23.
[14] Mircea Eliade, Întoarcerea din rai, București, Editura Humanitas, 2003, p. 85, 170-171, 187.
[15] Ion Luca Caragiale, 1907 – din primăvară până-n toamnă, Iași, Editura Viața Românească, 1920, p. 11-12.
[16] Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice (școala gustiană între carlism și legionarism), București, Editura Curtea Veche, 2012, p. 19.
[17] Dimtirie Gusti, Apel, în Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, an I, nr. 1, aprilie 1919, p. 291.
[18] Zoltán Rostás, Atelierul gustian (o abordare organizațională), București, Editura Tritonic, 2005, p. 15.
[19] Pentru originea și direcțiile de dezvoltare ale proiectului gustian vezi și Emanoil Bucuța, Institutul Social Român, în Boabe de grâu (revistă lunară ilustrată de cultură), an II, 1931, p. 369-386.
[20] Program studențesc pentru organizarea vieții universitare (extras), București, 1924, p. 1-2.
[21] Ibidem, p. 4-5.
[22] Dimitrie Gusti, Universitatea socială, în Călăuza studentului. Vademecum Academicum 1927/28, Oficiul Universitar București, Editura Fundației Culturale Principele Carol, 1927, p. IV.
[23] Ibidem, p. III.
[24] Ibidem, p. VI.
[25] Vezi BAR Arhiva Dimitrie Gusti, I ms. 29 – Universitatea din Leipzig.
[26] Emanoil Bucuța apud Zoltán Rostás, Atelierul gustian, p. 21.
[27] Dimitrie Gusti, Politica Culturii și Statul Cultural, în Politica Culturii, ed. Institutul Social Român, București, [1930], p. 484.
[28] Ibidem, p. 486.
[29] Idem, Un an de activitate la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor 1932-1933, București, 1934.
[30] Universitatea socială și serviciul social la sate, în Boabe de grâu (revistă lunară ilustrată de cultură), an III, 1932, p. 249-253.
[31] Armin Heinen, Legiunea Arhanghelul Mihail, mișcare socială și organizație politică (o contribuție la problema fascismului internațional), ediția a doua, București, Editura Humanitas, 2006, p. 261.
[32] George Macrin, O nouă școală românească: taberele de muncă, în Însemnări sociologice, an I, nr. 4 din iulie 1935, p. 16-23.
[33] Mihail Polihroniade, Tabăra de muncă (album foto), București, 1936, p. 3.
[34] Sorin Lavric, Noica și mișcarea legionară, București, Editura Humanitas, 2007, p. 111.
[35] Îndrumător al muncii culturale la sate, Fundația Culturală Regală Principele Carol, București, 1936, nr. 3, p. 13.
[36] Ibidem, p. 29-30.
[37] Satul era considerat „rezervorul biologic al națiunii” și reprezenta, prin urmare, garanția continuității biologice a neamului românesc. Prin cultura sănătății se urmărea „apărarea, față de orice influențe dăunătoare, a patrimoniului ereditar, care constituie temelia specificului românesc al neamului nostru și a sănătății tuturor sătenilor”. Ibidem, p. 196.
[38] Ibidem, p. 171.
[39] Octavian Neamțu, Întoarcerea la izvoare, București, Editura Biruința, 1942, p. 114.
[40] Ibidem, p. 115.
[41] Ibidem, p. 147.
[42] Idem, Țară Nouă, București, Fundația Culturală Regală Principele Carol, 1939, p. 50.
[43] Zoltán Rostás, Atelierul gustian, p. 40.
Din acelasi volum:
- ”Universitatea interbelica a sociologilor gustieni” (studiu introductiv)
- The Gustian Sociologists in the Interwar University (abstract)
De acelasi autor:
- Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
- O identitate disputata in Romania interbelica: intelectualul. Intre tribulatii generationale si diferente specifice (I)
- O identitate disputata in Romania interbelica: intelectualul. Intre tribulatii generationale si diferente specifice (II)
Lasă un răspuns