”Patru mii de tineri, grupati in treizeci si una de centre”

O.Neamțu – în spatele prof. R. Maunier

„Patru mii de tineri, grupaţi în treizeci şi una de centre” [1] 

Octavian Neamţu 

extras din Zoltán Rostás, Strada Latina nr. 8. , Ed. Curtea Veche, 2009

            La vârsta de 65 de ani, la 15 iulie 1976, a încetat in viaţă – în plină forţă creatoare – dr. Octavian Neamţu, reprezentant activ al şcolii sociologice de la Bucureşti condusă de Dimitrie Gusti şi al sociologiei româneşti actuale. În persoana lui Octavian Neamţu s-a pierdut un sociolog remarcabil cu multiple preocupări. Timp de patru decenii el a fost un promotor al colaborării ştiinţifice şi literare româno-maghiare.

Titlurile de studii şi cărţi care constituie opera sa oglindesc fidel cele mai pozitive tendinţe ale sociologiei româneşti. În 1956 a început să adune scrierile lui Dimitrie Gusti pentru a pregăti ediţia completă a întregii opere.

Cu ocazia apariţiei în limba maghiară, în colecţia „Teka” a editurii Kriterion, a antologiei de texte gustiene, am dorit să-i iau un interviu doamnei Elena D. Gusti, văduva fondatorului şcolii. Doamna Gusti s-a bucurat de apariţia cărţii, dar pentru a răspunde la întrebările formulate de mine l-a considerat drept cel mai indicat pe Octavian Neamţu care a luat contact de timpuriu cu concepţia sociologică şi politică a lui Gusti, iar ca bănăţean, cunoscător al limbii maghiare, a cunoscut mai bine principiile de politică naţională ale maestrului său.

Astfel a avut loc prima mea întâlnire cu Octavian Neamţu şi ultimul lui interviu, cu câteva zile înainte de moartea sa. Planurile despre care a vorbit nu s-au mai putut realiza, numeroasele manuscrise au rămas neterminate pe masa de lucru a lui Octavian Neamţu.

– Cel care citeşte studiul introductiv al conferenţiarului Balázs Sándor la volumul Dimitrie Gusti, A szociológiai monográfia (Monografia sociologică)[2], află cele mai importante date referitoare la relaţiile româno-maghiare din domeniul ştiinţelor sociale, precum şi la activitatea dumneavoastră pe acest tărâm. Deci, pot să încep cu o întrebare mai puţin sociologică: ce simţiţi când aveţi în mână această carte.

– Mă bucură nespus apariţia cărţii, dar mărturisesc că nu mă surprinde. Acest lucru are şi o explicaţie. Nu mă mir, pentru că activitatea şi concepţia lui Dimitrie Gusti au fost primite atât de critica de specialitate maghiară din România, cât şi de cea din Ungaria până la sfârşitul anilor ’40. Se ştie că în acelaşi timp s-au conturat şi numeroase legături personale între sociologii români şi unguri. Cu ocazia călătoriilor lor în România, importante personalităţi din Ungaria – a de exemplu Németh László, Keresztury Dezső, Boldizsár Iván şi alţii – l-au vizitat pe Gusti şi s-au pronunţat favorabil asupra doctrinei sale.

Întâmplarea a făcut ca atunci să nu mă întâlnesc cu niciunul dintre ei, dar cu ocazia vizitei mele de acum câţiva ani la Budapesta l-am putut cunoaşte personal pe Boldizsár Iván. Întâlnirea noastră s-a desfăşurat ca şi cum ne-am fi cunoscut de multă vreme. Iată ce înseamnă identitatea amintirilor şi a concepţiilor!

Dar nu numai cei numiţi mai sus au scris favorabil despre şcoala lui Gusti, ci şi etnograful Ortutay Gyula care se referă la Gusti, dacă îmi aduc bine aminte, în lucrarea Magyar népismeret (Cunoaşterea poporului maghiar). Lükő Gábor a scris o carte întreagă despre investigaţiile rurale ale monografiştilor români. Dar de atunci n-am mai auzit nimic despre el. În sfârşit, mi-aş permite o constatare: colecţia “Magyarország felfedezése.” (Descoperirea Ungariei), care a făcut atâta vâlvă în Ungaria la vremea respectivă, şi pe care parţial am prezentat-o în “Sociologie românească”, după părerea mea, a folosit metodele sociologiei monografice ale lui Gusti. Dar despre cărţile apărute în această colecţie nu am scris doar eu, ci şi colegul meu Anton Golopenţia, care – bănăţean şi el – a cunoscut bine limba maghiară. Şi bineînţeles pe sociologii maghiari din România, printre care Bakk Péter, decedat de tânăr din păcate.

– Când au început legăturile dumneavoastră personale cu sociologii de naţionalitate maghiară din România?

– Nu-mi aduc aminte exact, dar am fost cel care putea să creeze cel mai uşor asemenea legături, pentru că în 1934 profesorul Gusti m-a însărcinat cu organizarea şi îndrumarea echipelor de studenţi pentru munca la sate. Astfel, trebuia să-i cunosc personal măcar pe conducătorii echipelor. Îmi aduc aminte, mai ales, de o seară de iarnă pe care am petrecut-o în mijlocul studenţilor maghiari împreună cu profesorul Gusti, asistentul H.H. Stahl şi Anton Golopenţia. Am fost invitat  la cercul „Koós Ferenc” de la căminul studenţilor maghiari din strada Sfinţii Voievozi, la deschiderea unui ciclu de prelegeri despre munca de cercetare la sate. Ne-a surprins nu faptul că se cunoşteau atât de bine concepţiile lui Gusti, ci dorinţa membrilor cercului de a se dezvolta colaborarea intelectualilor români şi maghiari pentru cunoaşterea şi emanciparea satului. Pe profesorul Gusti, care era un om foarte sensibil, l-a emoţionat primirea caldă şi faptul că nu numai studenţimea română, dar şi cea de naţionalitate maghiară se interesează de activitatea sa. El şi-a conceput în aşa fel sociologia sa monografică încât să fie aplicabilă oriunde şi, bineînţeles, l-a bucurat răspândirea doctrinei sale. Vedea în răspândirea ideilor sale încă o modalitate a adâncirii colaborării româno-maghiare.

Între paranteze, amintesc că profesorul Gusti a fost preocupat încă din anii ’20 de problema rolului naţionalităţilor în condiţiile României moderne. La prelegerile publice de la Institutul Social Român a invitat personalităţi maghiare (ca şi Iorga la Vălenii de Munte). Aceste cicluri de prelegeri publice au abordat diferite probleme ale vieţii politice, sociale, culturale ale României moderne. În cadrul prelegerilor despre partidul politic, dacă nu mă înşel, a vorbit şi un reprezentant al naţionalităţii maghiare şi un reprezentant al naţionalităţii germane. E deci firesc că încă din această perioadă s-a conturat ideea unor echipe de studenţi de mai multe naţionalităţi, idee care  nu şi-a pierdut actualitatea.

– Dintre sociologii maghiari l-aţi cunoscut cel mai bine pe Bakk Péter, pentru că şi-a făcut studiile de sociologie la Universitatea din Bucureşti. Pe cine aţi mai cunoscut?

– În afară de Bakk Péter, care prin recenziile sale din “Sociologie românească“ a contribuit mult la a face cunoscută sociologia şi literatura sociografică, i-am cunoscut şi pe colaboratorii revistei “Erdélyi Fiatalok” (Tineri ardeleni): Haáz Ferenc, Váró György, Hegyi Ferenc, care au participat şi la cursul de la Stăneşti. Profesorul Bálint Zoltán, mai puţin notoriu, a făcut şi el foarte mult pentru răspândirea doctrinei lui Gusti. Pe Venczel József l-am cunoscut întâi prin scrierile sale, fiindcă citeam regulat revista “Erdélyi Fiatalok” şi alte publicaţii. Am scris despre cartea lui A falumunka és az erdélyi falumozgalom (Munca la sate şi mişcarea monografistă ardeleană) şi, în acelaşi timp, am salutat eforturile de cercetare a satului făcute de tineretul de naţionalitate maghiară. Nu trebuie să uităm însă nici meritele revistei „Korunk”, care înainte de apariţia cărţii lui Venczel, a publicat studii foarte serioase despre activitatea şcolii de la Bucureşti. În subsolul volumelor cuprinzând întreaga operă a lui Gusti citez de mai multe ori din articolele apărute în „Korunk”.

Dar, revenind la Venczel József, consider că el a fost cel mai remarcabil reprezentant al sociologiei în limba maghiară din Transilvania, dintre cele două războaie mondiale. Legătura noastră personală s-a adâncit în timpul călătoriei sale de studii la Bucureşti. Când, în 1968, m-am pregătit pentru cercetarea mea de la Bucium, i-am vizitat pe sociologii clujeni şi m-am bucurat nespus că în biroul conferenţiarilor Ion Aluaş şi Achim Mihu l-am reîntâlnit pe Venczel József.

– În cursul său despre Dimitrie Gusti, Ion Aluaş a amintit lucrarea lui Markos András care este un foarte reuşit studiu critic al concepţiei gustiene.

– Din păcate cunosc doar studiul, n-am avut prilejul să mă întâlnesc cu autorul. Din studiul lui am publicat un lung fragment în ediţia completă Gusti. Dealtfel chiar şi Gusti a cunoscut bine acest studiu şi altele, care au adeverit că influenţa sa n-a încetat nici după 1940.

– Profesorul Gusti a câştigat simpatia naţionalităţilor nu numai prin doctrina sa, ci şi ca politician activ. Ce amintiri păstraţi în acest sens?

–  În calitatea sa de ministru al instrucţiunii publice, deci în anii 1933-34, Gusti şi-a continuat de fapt eforturile anterioare şi, în măsura posibilităţilor restrânse, a încercat să promoveze înţelegerea şi colaborarea dintre poporul român şi celelalte naţionalităţi. În această perioadă a vizitat mai des regiunile locuite de populaţia maghiară şi germană şi s-a întâlnit cu reprezentanţii săi. În planul de organizare pe care l-a elaborat atunci pentru minister, Gusti a acordat o atenţie deosebită problemelor privind şcolile naţionalităţilor, pe care le-a tratat cu acelaşi interes şi dragoste cu care s-a aplecat asupra învăţământului românesc.

 – Deci, am impresia că două puncte de vedere se uneau în ataşamentul lui Gusti faţă de problema minoritară. Pe fondul lui umanist, pe de o parte, vroia să contribuie prin sociologie la adâncirea acestor legături, pe de altă parte, să-şi vadă teoria răspândită şi în afara etnicului românesc, unde deja prinsese rădăcini foarte puternice.

– Ideea aceasta, pe care aţi sesizat-o foarte precis nu l-a părăsit pe Gusti. Dovadă că în ultimii ani ai vieţii lui active, şi anume în perioada în care – prin ’46-’47 – a avut posibilitatea să fie la New York, a luat iniţiativa Institutului Social al Naţiunilor, institut internaţional care îşi propunea să promoveze apropierea dintre popoare pe baza cunoaşterii ştiinţifice reciproce. Deci, ideea care pe plan naţional se realiza în forma contactelor pe care le-am amintit, căpătase la perioada ’46-’47 proporţiile unui institut internaţional de cercetare şi intercunoaştere a naţiunilor în vederea construirii unei păci realiste, ştiinţifice, cum ştiţi că se numeşte una din lucrările lui din acea perioadă…

Vreţi încă ceva tot pe ideea asta a contactelor? Cu privire la felul cum s-a desfăşurat în practica vieţii acţiunea promovată şi iniţiată de Gusti în rândurile tineretului, de cunoaştere reciprocă, de apropiere în cadrul muncii de cercetare ştiinţifică şi acţiune culturală am să-ţi spun câteva lucruri pe care le consider chiar şi acum, după trecerea atâtor ani, foarte semnificative. Vedeţi, în perioada 1938 spre ’39, când pe baza Legii Serviciului Social la munca aceasta de cercetare şi acţiune cultural-educativă cu tineretul participau toţi absolvenţii învăţământului superior, vă daţi seama că noi am organizat patru mii de tineri, grupaţi în treizeci şi una de centre în vederea pregătirii lor. În aceste centre, fireşte, de pildă, la Târgu Mureş sau la Caransebeş sau la Turda, nu erau numai români. Erau şi maghiari, erau şi germani, erau şi alte naţionalităţi. Vreau să-ţi spun că în toată această perioadă nu s-a produs nici cea mai mică neînţelegere între tinerii de diferite naţionalităţi şi tineretul românesc, deşi îţi aminteşti că în perioada ’38-’39 eram deja într-o fază de exacerbare a pornirilor şovine, naţionaliste, rasiste şi aşa mai departe. Dar spiritul care a dominat aceste activităţi îndrumate de Gusti a fost de aşa natură încât a putut să impună înţelegere între aceşti tineri. Mai mult, ne-au povestit persoane din Caransebeş – care este oraşul meu natal – şi din Timişoara, din Târgu Mureş, unde am avut foarte mulţi cunoscuţi, că reprezentanţii naţionalităţilor declarau: iată curentul care este necesar în rândul tineretului. Iată un curent cu care suntem cu toţii de acord, pentru că el este pozitiv şi duce, într-adevăr, la progres.

Aşa se şi explică faptul că în revista Institutului Social Român, respectiv în revista „Sociologie Românească” au publicat încă de la început tinerii pe care noi i-am avut din rândurile naţionalităţii maghiare. O să găseşti aici enumerate o mulţime din lucrările acestora. Fireşte, toţi oamenii aceştia au discutat cu noi problemele, înainte de a apărea chiar şi cartea lui Venczel, s-au purtat discuţii între noi, şi Venczel, şi cu mine, şi cu Golopenţia, şi cu Stahl, fără îndoială şi cu Gusti, pentru că atmosfera era de o cooperare într-adevăr pe baze intelectuale şi de respect reciproc.

– Înseamnă că acea invitaţie de a se  feri de politică avea de fapt  alt conţinut.

– Acea invitaţie pe care colegul şi prietenul meu, Stahl – şi profesorul nostru, al tuturor – a făcut-o lui Bakk nu se referea câtuşi de puţin la părăsirea unor preocupări politice, ci era o măsură de precauţie, formulată în felul în care aţi văzut că a formulat-o, de a nu cădea în extremismele care duc la conflicte, şi care, sigur, nu aveau ce căuta în munca noastră. Niciodată însă, nimeni nu i-a cerut nici lui Bakk, nici lui Venczel sau lui Haáz sau altuia…

– Sau lui Miron Constantinescu…

– Sau lui Miron Constantinescu să renunţe la convingerile lui. Acest lucru s-a văzut şi din faptul că Gusti a primit teza de licenţă a lui Miron Constantinescu despre Revoluţie şi cauzele revoluţiei… cauzele social-economice ale revoluţiei lui Horia. De asemenea, s-a văzut din faptul că nu s-a pus nicio restricţie nici la lucrarea lui Venczel, sau a altor articole apărute în „Sociologie Românească”. Ea nu îndemna la părăsirea politicii, ci la abandonarea sau la grija de a ne feri de deformările…

– Din prefaţa lui Balázs şi din cele spuse până acum reiese că aţi fost influenţat şi de concepţiile etice, politice ale lui Gusti. Este adevărat?

– Nu este tocmai aşa. Concepţiile mele politice, etice le-am adus din casa părintească. Tatăl meu a fost fiu de ţăran din părţile Făgăraşului. A studiat la Deva şi apoi la Sárospatak, la şcoala creată de Comenius pentru formarea viitorilor învăţători. N-a uitat niciodată că profesorii lui au respectat sentimentul naţional al fiecărui elev. Acest spirit de înţelegere, cooperare şi stimă reciprocă l-a păstrat toată viaţa şi în acest spirit m-a format şi pe mine. Astfel, am crescut cu copiii maghiari, germani, evrei şi sârbi din oraşul meu natal Caransebeş în aşa fel, încât nici cea mai şovină propagandă n-a reuşit să distrugă prietenia noastră. Pentru că am frecventat doar trei clase în şcoala maghiară, tatăl meu m-a îndemnat mereu să-mi perfecţionez cunoştinţele de limbă maghiară. Am citit mult în această limbă. Ca atare, stima şi spiritul de colaborare propagate de Gusti constituiau pentru mine o concepţie de viaţă bazată pe experienţele şi lecturile mele.

Principiile şi eforturile lui Gusti nu mi-au schimbat, ci mi-au întărit convingerile proprii. Sper că nu consideraţi că mă laud dacă vă povestesc că la congresul studenţilor ardeleni care a avut loc în 1933 la Arad, am luat poziţie în favoarea apropierii româno-maghiare. Nu a fost o poziţie la modă (sau comodă) pe vremea aceea. Dacă vă interesează puteţi să răsfoiţi ziarele „Brassói Lapok” sau „Aradi Közlöny”. Ulterior am început activitatea de traducător. Prima mea traducere publicată a fost nuvela Şapte creiţari (Hét krajcár) de Móricz Zsigmond, lectura mea preferată din copilărie. Apoi au urmat scriitorii Heltai Jenő, Szomori Dezső. Cea mai puternică impresie mi-a lăsat-o volumul Poporul pustei (Puszták népe) de Illyés Gyula pe care l-am tradus împreună cu bunul meu prieten Emil Giurgiuca. Cartea aceasta uluitoare am citit-o imediat după apariţie, iar acum câţiva ani l-am putut cunoaşte şi pe autor. A fost o întâlnire de neuitat.

– În încheiere vă mai întreb odată: în ce constă, după părerea dumneavoastră, importanţa acestei antologii Dimitrie Gusti în limba maghiară?

– Dacă mă gândesc că în 1980 sărbătorim o sută de ani de la naşterea lui Gusti, atunci putem considera această carte ca prima dintre manifestările editoriale în cinstea acestui eveniment. Bineînţeles, am să scriu despre acest volum.