– echipieri marsaluind –
Un desant gustian
Paul Cernat
Anul 2012 a fost şi un an în care interesul faţă de Şcoala sociologică interbelică a lui Dimitrie Gusti s-a concretizat într-un adevărat „val“ gustian, marcat prin apariţia mai multor studii, volume şi dosare cu valoare de reper în materie: între acestea – prima examinare sistematică a relaţiilor şcolii monografiste cu politicul, în volumul lui Antonio Momoc despre Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism; un număr special dedicat de revista sibiană Transilvania (11-12/2012) şi coordonat de Zoltán Rostás; un număr de asemenea special (6/2012), coordonat de Sanda Golopenţia, din revista Secolul 21, despre Şcoala Sociologică de la Bucureşti (care, aflăm, va fi urmat curînd de un al doilea volum); şi, pour la bonne bouche, un amplu dosar din revista franceză Les Études Sociales, no. 153-154 (Sociologie et politique en Roumanie: 1918-1948) coordonat de David Mihai Gaiţă şi Zoltán Rostás. Totul – prefaţat de un număr de asemenea special, coordonat de Zoltán Rostás, dintr-o revistă-caiet editată sub egida Universităţii Transilvania din Braşov şi a Facultăţii de Sociologie şi Comunicare, în urma unui colocviu internaţional (International Colloquim of Social Science ACUM 2011, Braşov).
Despre eforturile din ultimele decenii ale profesorului Rostás de reexaminare complexă a şcolii monografiste prin metoda istoriei orale şi prin abordări interdisciplinare colective am mai avut ocazia să scriu şi cu alte prilejuri. O fac şi acum în calitate de nespecialist în ştiinţe sociale, dar interesat de reexaminarea istoriei culturale a interbelicului autohton. Ar fi, cred, păcat ca tocmai literaţii, în mod tradiţional mai deschişi la noi către abordări din afara propriei discipline, să ignore această ieşire „de grup“ din nişa de strictă specialitate.
Desantul respectiv are, de altfel, o relevanţă mai amplă. Nu avem de-a face doar cu o modificare a perspectivei asupra interbelicului autohton, deşi unele texte cu accente mai de direcţie din sumarul respectivelor publicaţii pledează pentru un „altfel de interbelic“ şi o „altfel“ de perspectivă asupra Şcolii Gusti (editorialul-program al revistei Transilvania, semnat de sufletul acestei întreprinderi, profesorul Zoltán Rostás, chiar aşa se intitulează: Despre şcoala Gusti – altfel). E clar, pe de altă parte, că avem de-a face cu o creştere continuă, în ultimii ani, a interesului faţă de „tehnocraţia“ tinerei generaţii interbelice, în replică la fascinaţia prelungită faţă de „ideocraţia“ ei trăiristă reprezentată de şcoala lui Nae Ionescu.
Întoarcerea către Şcoala sociologică Gusti-Stahl – care, bota bene, nu a fost exclusiv bucureşteană – trebuie înţeleasă şi în contextul unor provocări acute ale prezentului: de la clivajele dintre elite şi societate sau dintre rural şi urban (cu „România profundă“, majoritar rurală, ca terra incognita) la tensiunile dintre centralizare şi regionalizare, la necesitatea reducerii decalajelor economice ş.a.m.d. Pe lîngă substanţialul grup de participanţi din ţară la aceste „dosare“ dedicate Şcolii Gusti (Zoltán Rostás, Sanda Golopenţia, Mihail M. Cernea, Dumitru Sandu, Antonio Momoc, Theodora-Eliza Văcărescu, David Mihai Gaiţă, Ionuţ Butoi, Florentina Ţone, Andrei Negru, Ion Matei Costinescu, Alina Juravle, Daniel Şandru, Enache Tuşa, Bogdan Bucur, Raluca Muşat, Cristina Moraru), trebuie menţionată, superlativ, şi contribuţia unor colaboratori externi precum Frank Alvarez-Pereyre, René Maunier, Antoine Savoye, Hervé Terral, Martin Ladislau Salamon. In fapt, demersurile de faţă vin să ilustreze vitalitatea unei tradiţii, unii dintre „contributori“ fiind chiar urmaşii direcţi sau discipoli ai unor membri ai şcolii monografiste interbelice (H.H. Stahl, Anton Golopenţia ş.a.).
Un virtual monograf al „tinerei generaţii“ interbelice dinspre Şcoala Gusti, dar pe linia ideologică a unui Mircea Vulcănescu, este Ionuţ Butoi. Polemic în raport cu reducţionismele de receptare ale generaţiei, superficial reduse la „năism“, unul dintre studiile sale din cuprinsul Secolului 21 (În căutarea satului necunoscut. Monografiştii lui Gusti şi sociologia satului românesc) se încheie cu un avertisment la care merită, cred, reflectat:
„Modul propriu de abordare a satului românesc inaugurat de şcoala gustiană a rămas, din păcate, fără urmări. Cercetările au încetat din cauza evoluţiilor istorice, doi membri marcanţi au sfîrşit în închisorile comuniste, ceilalţi au fost marginalizaţi. Mai grav este că şi scrierile lor au rămas fără ecou şi dezbaterile despre satul românesc sînt lovite, astăzi, de aceleaşi stereotipii criticate de gustişti pe timpul lor: înapoierea satului, ne-productivitatea micii gospodării de subzistenţă, necesitatea «modernizării» fie şi cu forţa, inventarea unui nou tip de ţăran şi a unui nou sat sau, mai simplu, desfiinţarea gospodăriei familiale şi înlocuirea ei cu marile ferme. La fel ca în trecut, discursul mainstream al elitelor academice şi guvernante culpabilizează ineficienţa, înapoierea şi întîrzierea istorică a autohtonilor, comparativ cu infailibilitatea proiectului de modernizare neoliberală de tip european. Ceea ce nu înţelege această elită este că, odată destrămate, desfiinţate, «reformate», aceste realităţi sociale deosebit de sensibile, din care a făcut parte, odinioară, şi satul românesc, lasă locul unei societăţi atomizate, amorfe, nihiliste (după cum se temea Golopenţia), lipsite de autonomie şi, prin urmare, uşor de supus servituţii, fie ea de tip colectivist sau de tip neoliberal“.
Principalul risc ce pîndeşte un astfel de discurs este militantismul tentat, de dragul demonstraţiei, de simplificări polemice; nu e, de pildă, întru totul adevărat că experienţa monografiştilor a rămas „fără urmări“ şi „fără ecou”; chiar în perioada comunistă, odată cu primele operaţiuni de renaţionalizare de după 1955, au existat tentative de a recupera, într-un fel sau altul, monografismul gustian.
Unele dintre ele au fost repertoriate într-o schiţă istorică a sociologului Mihail M. Cernea (Cercetarea monografică a comunităţilor rurale în sociologia din România) apărută în 1973, cu un an înaintea expatrierii acestuia în Statele Unite, şi reluată – acum – fragmentar în paginile Secolului 21 împreună cu un postscriptum recent al autorului despre Anton Golopenţia.
Despre un fals criptofascism.
O importantă „sămînţă de polemică”, dar de cu totul altă natură (una opusă, îndrăznesc să spun) întîlnim într-un text de escortă din deschiderea revistei Les Études Sociales (Un exemple de compromis entre sociologie et politique: la figure de Dimitrie Gusti). Deşi declară, prudent, că nu doreşte să intervină într-o dezbatere care-i excede competenţele, Rose-Marie Lagrave (directoare de studii IRIS/EHESS) îi contrazice pe autorii care insistă asupra strategiilor gustiene de contracarare a influenţei legionare. Adeziunea legionară a unor discipoli precum D.C. Amzăr, Traian Herseni sau Ernest Bernea e, desigur, notorie, dar autoarea nu are dreptate atunci cînd pune această „derivă“ în contul „spiritului reformator şi al serviciului social“. Vigilenţa ideologică de tip Alexandra Laignel-Lavastine debuşează, apoi, într-o retorică a condamnării, autoarea văzînd în datele proiectului gustian de ridicare a satului o „matrice“ favorizantă a fascismului, în condiţiile în care „voinţa socială“ – concept-cheie al gîndirii lui Gusti – se metamorfozeză în „voinţă naţională“, iar savantul – în anexă a politicului:
„Tout semble indiquer au contraire que le quadrillage organisationnel, la constitution d’une élite qui va au peuple, l’ordre des genres conforté, le recours à l’expertise comme mode d’agir, la construction et l’embrigadement de la jeunesse, l’accent mis sur la paysannerie comme creuset du salut national, l’œuvre et l’action de Gusti enfin ont été l’une des matrices de la version roumaine du fascisme, moins par un corps de doctrine estampillé que par les effets organisationnels mis en œuvre sans réflexivité critique“.
Să fie oare ideea unei „elite care merge către popor“, „recursul la expertiză ca mod de acţiune“ sau „accentul pus asupra ţărănimii“ privite ca un „creuzet al salvării naţionale“ – şi, desigur, celelalte – forme de criptofascism?
Fără a ignora în vreun fel biopolitica „ingineriei sociale“ a lui Dimitrie Gusti de la finele anilor ’30, subordonarea politică a savantului faţă de autoritarismul carlist şi elementele utopice ale viziunii gustiene ce au culminat cu controversata Lege a Serviciului Social, nu cred că e cazul să căutăm cu tot dinadinsul cauzalităţi vinovate. Într-adevăr, atît Carol II cît şi Dimitrie Gusti au încercat să contracareze politica Legiunii împrumutînd unele elemente afine fascismului, dar nu pe cele cu adevărat nocive. Dovadă – între altele – desfiinţarea şcolii şi blocarea organizării la Bucureşti a congresului internaţional proiectat. În definitiv, şi Asociaţia culturală Criterion a fost acuzată simultan, în epocă, atît de „fascism“, cît şi de „comunism“, pe motiv că tolera diversitatea ideologică în numele „primatului spiritual“. Din fericire, un excelent studiu al lui Dumitru Sandu din Secolul 21 („Ridicarea satului“ prin el însuşi. Ideologii şi practici în interbelicul românesc) oferă acestui „contencios“ un răspuns imbatabil; nu-l reiau, din lipsă de spaţiu, dar îl recomand spre lectură, după cum recomand şi studiul aceluiaşi Dumitru Sandu din revista Transilvania despre Gîndirea regională în mişcarea gustiană de ridicare a satului, de citit în relaţie cu textele lui Andrei Negru (Perspectiva clujeană interbelică asupra Şcolii sociologice de la Bucureşti) şi Dumitru Stan (Maestrul şi discipolul. Ipostaze ale relaţiilor dintre doi corifei ai sociologiei româneşti: Dimitrie Gusti şi Petre Andrei).
Putem desprinde din ele un întreg sistem de relaţii, diversităţi şi specificităţi regionale care vin să contrazică ideea „centralismului“ bucureştean al şcolii sociologice din România interbelică. Sînt avute în vedere şi alte dimensiuni mai puţin cercetate, revelatoare în multiple privinţe (v. Zoltán Rostás, Sociologia gustiană văzută de la Budapesta). Deosebit de concludente rămîn secvenţele de istorie intelectuală semnate de Antonio Momoc, despre a cărui carte legată de „capcanele politice ale sociologiei româneşti interbelice“ am scris deja mai pe larg, cu alt prilej. E destul să adaug că obiectivitatea lor ştiinţifică, pe cît posibil neutră ideologic, poate stimula interpretări dintre cele mai diverse, inclusiv de tipul celor oferite de Rose-Marie Lagrave…
Instructiv, chiar dacă foarte frugal, este şi examenul înţelept-ironic la care academicianul Solomon Marcus supune, în Secolul 21, cele 105 întrebări ale chestionarului adresat, în 1930, studenţilor de la Universitatea bucureşteană prin intermediul seminarului de sociologie, etică şi politică al Facultăţii de Filozofie şi Litere (seminar condus de un Dimitrie Gusti, al cărui optimism – ce nu pare să anticipeze derivele istoriei care vor urma – este pus de autor alături de acela, similar, al matematicianului umanist Traian Lalescu).
O perspectivă critică fertilă
Mai consemnez, în grabă, utilele şi, pe alocuri, incitantele restituiri documentare (texte-program ale lui Gusti, o corespondenţă Anton Golopenţia-Octavian Neamţu despre revistele de tineret ale epocii, un studiu al Sandei Golopenţia despre revista Sociologie românească, analizele iconologice ale Ralucăi Muşat aplicate fotografiilor lui Bauh din campaniile monografice gustiene, textul Florentinei Muşat despre implicarea medicului Francisc Rainer în campaniile monografice de la Nereju, Fundu Moldovei şi Drăguş); de asemenea, studiile sagace aplicate sistemului teoretic al unor Gusti, Stahl, Anton Golopenţia, Petre Andrei, şi raporturilor dintre sociologia lui Gusti, precum cea a Şcolii de la Chicago şi cea a francezului Le Play (un alt „şef de şcoală“ cu rol modelator).
Sau bogatele incursiuni în istoria şcolii monografice, inclusiv în posteritatea ei distorsionată din deceniile comuniste şi în recuperările postcomuniste; un must în această privinţă îl reprezintă introducerea Sandei Golopenţia la grupajul din Secolul 21, Dimitrie Gusti şi Şcoala de sociologie românească în secolul XXI, care ar merita, ea singură, o discuţie specială. Meritorii sînt şi studiile Theodorei-Eliza Văcărescu despre ponderea şi rolurile femeilor în interiorul şcolii monografice: o adevărată sociologie de gen, incluzînd aici atît emanciparea şi iniţiativa, cît şi caracterul subaltern, manifestat prin împingerea discretă a colaboratoarelor într-un „minorat“ lucrativ. Îmi place să cred că ele se vor concretiza, cît de curînd, într-o carte, ca şi cercetările lui Ionuţ Butoi.
Bine scrise, cu nerv şi dicţiune a ideilor, aceste producţii academice oferă nu doar o lectură îmbogăţitoare, nu doar o perspectivă critică fertilă, complexă şi „deschizătoare de drumuri“ asupra istoriei intelectuale a României interbelice. Ele oferă expertiză şi problematizări instructive pentru multe dintre problemele sociale şi identitare cu care viaţa noastră publică se confruntă azi. De fapt, fără o (re)conectare a culturalului la social, clădim pe nisip.
Lasă un răspuns