Convorbiri cu Paula Herseni: „Erau oamenii mai apropiati unii de altii“ [extras din Sala luminoasa]

Paula Herseni (centru, langa Marcela Focsa) in „trenul monografiei”.

Paula Herseni*: „Erau oamenii mai apropiati unii de altii“

extras din volumul Sala luminoasa, Paideia

Cei care au aflat de intenţia mea de a o aborda pe doamna Herseni pentru a o întreba despre amintirile legate de Şcoala care a jucat un rol atât de important în viaţa ei, m-au avertizat că nu am şanse de succes, fiindcă s-a retras demult în umbra lui Traian Herseni, iar după moartea acestuia, în 1981 a devenit şi mai retrasă. Nu am renunţat, totuşi. Doamna Herseni a refuzat la început ideea interviului din modestie, dar ulterior, cu ajutorul fiicei sale am reuşit s-o convingem că ceea ce îşi aminteşte, ceea ce ştie, nu este lipsit de importanţă.

Paula Herseni nu a scris lucrări în cadrul Şcolii, în schimb l-a ajutat pe soţul ei, iar Traian Herseni fără acest sprijin n-ar fi putut ajunge cel mai prolific autor al Şcolii gustiene.

***

– Când aţi auzit prima dată de sociologie?

– La şcoală… Atunci nu era încă şcoala de la Bucureşti… În ’26 am intrat la facultate.

– La Litere şi Filosofie?

– La Litere şi Filosofie. Am făcut de fapt Literele, le-am terminat, mi-am luat licenţa în Litere. Şi la Filosofie am dat examen, dar n-am mai dat licenţa. Şi nu chiar în ’26, nu în primul an făceam sociologie, sociologia se făcea doi ani atunci, în ’27 şi în ’28. Şi atunci l-am cunoscut pe profesorul Gusti şi pe Ricu Stahl, pe Mircea Vulcănescu, erau în jurul lui Gusti, evident, Vlădescu-Răcoasa care făcea seminar şi…

– Ce v-a atras, în ce împrejurare aţi ajuns la sociologie?

– Era obligatoriu să faci pentru licenţă şi sociologia şi, intrând acolo, felul în care vorbea profesorul Gusti… Şi era o atmosferă alta decât la ceilalţi profesori şi…

– Ce înseamnă “alta”? Foarte multă lume spune “alta”…

– Alta… Ştiu eu cum să vă spun? Erau oamenii mai apropiaţi unii de alţii,  interesul era mai mare pentru ceea ce se întâmpla, dar erau oamenii foarte simpatici. Şi atunci, fără să vrei, de la om ajungeai… ori de la om ajungeai la ştiinţă, ori de la ştiinţă la oameni. Era aşa un du-te, vino continuu.

– Cum erau ceilalţi profesori de la Filosofie, bunăoară P.P. Negulescu?.

– Era rece, nu ştiu cum. Profesorul Gusti avea felul lui de a vorbi, vedeai că trăia ceea ce spunea, şi îl interesa ceea ce spunea. Ceilalţi aveau aerul că expun. Era ora, cursul care trebuia… materia care trebuia expusă, şi o expuneau – afară de Nae Ionescu. La Nae Ionescu era cam acelaşi lucru, de-aia avea tot aşa de mulţi aderenţi. Explica… cum să spun, cu mai mult foc decât profesorul Gusti, însă şi la Gusti era acelaşi lucru. Avea un fel de a prezenta lucrurile care era viu, nu scris, scris şi citit.

– Şi Motru era tot aşa de distant faţă de studenţi?

– Nu. Nu era aşa de distant, dar nu ştiu de ce, nu ne-a atras.

– Se spune şi de Vianu că atrăgea…

– Da, şi Vianu era foarte… Vorbea frumos şi asta atrăgea… Pe urmă estetica era un obiect foarte interesant, mai apropiat de preocupările fiecăruia, şi atrăgea şi el.

– Faptul că el trata estetica nu în sine, ci integrat în cultură, adică avea o viziune oarecum mai largă asupra disciplinei decât puriştii esteticii…

– Da, că erau pe o singură linie. De altfel şi Vianu a încercat să fie monografist, şi n-a prins.

– De ce?

– Nu i-a plăcut. A venit la Drăguş, dacă nu mă înşel, a venit şi el, şi a stat… Nu ştiu dacă a stat o săptămână, şi pe urmă a plecat. L-am luat cu noi prin sat, să vorbească cu oamenii. Nu se putea apropia aşa de mult de ţărani.

– Dar Gusti putea?

– Da…

– Dacă era primar ţăranul…

– Da. /râde/ Bine, dar el îi împingea pe ceilalţi, şi atunci, între studenţi şi ţărani era o adevărată prietenie. Am rămas cu mulţi prieteni, veneau în Bucureşti, trăgeau la noi, aveau necazuri – veneau la profesorul Gusti ca la tatăl lor, şi le rezolva tot felul de încurcături… Am cununat acolo… Nu v-a spus nimeni că monografia în totalitatea ei – eram optzeci – a cununat două perechi, dintre care una, nu ştiu, n-a prea mers aşa bine, dar altă pereche a rămas…

– Adică toată monografia a fost naş sau Gusti?

– Bine… Nu, nu Gusti… De fapt, cine a fost, Doamne… Mi se pare Rom Cotaru[1] a fost naş, şi nu ştiu cine a fost naşă… Domnica Păun? Nu-mi aduc aminte. Erau naşii…

– Am să aduc fotografia, că am fotografia asta, dar nu ştiu cine-s acolo…

– Da. Cred că o am şi eu pe undeva.

– La Drăguş.

– La Drăguş, da. Însă noi în glumă spuneam că i-a cununat toată echipa, şi ei ne spuneau naşi la toată lumea, în frunte cu, sigur, naşul cel mare… Era profesorul Gusti, dar toţi ceilalţi eram naşi şi naşe!

– Prima cercetare a fost deci Drăguşul. Nu aţi fost la Fundul Moldovei?

– Prima cercetare a fost la Ruşeţu sau la Goicea Mare…

– Şi la care aţi fost dumneavoastră?

– Eu la Drăguş. Bărbatul meu a fost la Fundul Moldovei.

– Cu Mihai Pop în cameră.

– Da. Iar eu am fost la Drăguş cu Marcela Focşa într-o cameră.

– Am văzut fotografiile de acolo. Se pare că şcoala avea această “manie” de a se fotografia.

– De la Gusti citire… De la Gusti citire, şi s-a întins boala imediat la toată lumea. Am aici fotografiile din ’29, cu echipa. /se privesc pozele/ Acesta este Matei Socor… Ăsta-i Traian Herseni, ăsta-i Amzăr, dacă văd bine, Mitu Georgescu, Ricu Stahl, aici trebuie să fie profesorul…

– Rainer… Pe aceştia îi recunosc, Gusti, Rainer, chelia asta e a lui Brăiloiu.

– Da. Ăsta e Nicu Argintescu… Nu ştiu, mai trăieşte Nicu Argintescu? Nu… Ăsta, dacă nu mă înşel e Gică Dumitrescu, Mitu Georgescu, Ricu Stahl, Rom Cotaru, Marcela Focşa, Ion Zamfirescu, subsemnata e numai acolo… Zizi Constante, Elena nu e aici. Ăsta nu-mi mai aduc aminte cine, ăsta ştiu că e Matei Socor, ah ăsta… cum îl chema, Doamne… era… un cooperatist era…

– Ce înseamnă cooperatist?

– Erau cursuri de cooperative şi înfiinţau cooperative prin diverse sate şi…

– Cooperative de care… de lapte?

– Nu, cooperative de vânzare de mărfuri, ştiţi… Ca să nu trebuiască ţăranii să se ducă la oraş, care era oarecum departe, şi nu găseau ce le trebuia. Şi atunci făceau o cooperativă în sat, şi li se aduceau mărfurile de care aveau toţi nevoie. Era, evident, şi mai ieftin, şi nu trebuia să se deplaseze.

– Nu ştiam că aveau şcoli de cooperaţie…

– A fost, a fost o şcoală… Aici, tot la Drăguş, profesorul Gusti cu fetele din echipă. Asta e Marioara Negreanu, asta e… nu ştiu, era o cosmoloagă… era  geografă, asta e Dochia Iovanovici[2], Ştefania Cristescu…

– Golopenţia…

– Golopenţia, prea frumoasa Mona Rădulescu… Care afară de faptul că era – bârfă – afară de faptul că era frumoasă, încolo nu mai avea nimic. Asta e echipa de gospodărie la lucru.

– Aţi fost în echipa de gospodărie?

– La echipa de gospodărie, avea fiecare echipă… Din celelalte echipe se dădea câte un membru, când se făcea cercetarea unei gospodării. Şi fiecare… unul cerceta partea economică, eu eram cu industria casnică, altul cu relaţiile familiale, altul cu istoricul familiei, fiecare…

– Spiţă de neam…

– Spiţă de neam… Asta era specialitatea lui Ricu, cu spiţele, ca să exemplifice, cum înţelegea el înfiinţarea satelor şi umblatul satelor pe bătrâni. A făcut jumătate din monografişti o familie. Şi atunci aici sunt bătrânii întemeietori, şi aici sunt urmaşii…

– Şi de ce stă aici singur?

– Fiindcă era adoptat. Era bătrân adoptat

– El zice că nu. Era sterp…

– Mitu Georgescu, Xenia Costa-Foru, Ricu Stahl, Mircea Vulcănescu, ăştia erau bătrânii întemeietori, şi fiecare avea şi un…

–  Cine era Seana?

– Xenia… Mircea Vulcănescu a botezat-o Seana, ca să fie în ton cu Drăguşul, unde erau foarte multe Seane. Lui Mircea Vulcănescu, tot din pricina Drăguşului, i se spunea

Drulea… Drulea în Drăguş era diavolul. Fiindcă avea o privire sclipitoare, nu ştiu cum să-ţi spun, aşa…

– Şi dumneavoastră unde sunteţi?

– Eu sunt fiica lui Drulea. Şi aici este… Trebuie să fi auzit şi dumneata de Traşu cojocaru’. N-ai auzit de el? Era unul din artiştii Drăguşului, şi nu numai al Drăguşului. Cojoacele lui au ajuns şi la expoziţia din Paris. Şi a avut atelier. La un moment dat, când s-a înfiinţat Muzeul Satului, el a adus pentru un timp aici cu… avea nu ştiu, o fată sau două, care lucrau cu el şi făcea nişte cojoace splendide. Şi cojocele, şi cojoace mari, şi…

– Nu ştiam. N-am ştiut.

– Se poate? Aţi auzit de Drăguş, şi de Traşu, de nenea Traşu nu v-a vorbit nimeni? Toată lumea alerga la el… Ştia şi foarte multe lucruri şi era vorbăreţ. Stând mereu şi… Era infirm, nu ştiu, din naştere…

– Eu ştiu despre cel care ştia balade, despre care povesteşte Harry Brauner în cartea[3] lui. Nu ştiu dacă aţi văzut-o?

– N-am văzut-o. Când a apărut?

– În urmă cu vreo patru-cinci ani, nu ştiu.

– Poate aşa, fiindcă după ce s-a prăpădit bărbatul meu… Fiindcă altfel am fi ştiut…

– Da. E interesantă cartea şi îl caracterizează exact.

– Ce să vă mai arăt? În 1938 s-a întors o echipă condusă de Herseni la Drăguş, ca să… era vorba să… A început el să publice, s-au şi publicat…

– Pentru congres… Pentru congres a vrut să definitiveze nişte lucrări…

– Aşa… Şi aici este echipa ultimă care a fost acolo. Juju, Costel Stănescu, care, săracul, a murit în război, Tarcea, care a murit în război. Şi aici la Şanţ, profesorul Gusti cu Jacques Lassaigne.

– Şi despre Jacques Lassaigne scrie foarte mult Brauner.

– Da. Titlul cărţii lui Brauner?

– Ceva aşa, braunerian… Să auzi iarba cum creşte…

– Să-i telefonez Lenei… nu-i mai ştiu numărul, să-l caut în cartea de telefon.

– Vi-l dau eu… Şi poza asta cu fetele îmbrăcate aici…

– Asta e la Runcu… Asta e şedinţa pentru probleme de familie, Xenia Costa-Foru, Ricu Stahl, Domnica Păun, Zizi Constante, Mona Rădulescu, Herseni. Şi asta una din vestitele şedinţe… Ştiţi cum am făcut? Ne-am reconstituit afară, de aia se vede că… Au dus, vedeţi, şi tablourile, tabla şi scaunele şi tot. Profesorul voia să fie o fotografie a şedinţelor. Şedinţele erau după masa de seară, de la opt, şi ţineau până la zece, la unsprezece, şi noi eram obosiţi.

– Dar după terminarea şedinţei?

– Am plecat la plimbare. Masa se servea între şapte şi opt la şcoală, în sala de mese pe care aţi văzut-o. Era dejunul de dimineaţa. Venea cine voia, cine nu voia, nu venea. Şi de acolo plecai în sat. Şi mergeai în sat până pe la unu, şi între unu şi două sau unu şi trei, nu-mi aduc aminte, era masa. Şi după masă porneai iarăşi în sat, că de abia veneau oamenii, se întorceau… Lasă că umblam pe câmp după ei, şi se uitau… Unii erau drăguţi şi înţelegeau, alţii se uitau urât, dar totuşi, răspundeau foarte frumos. Şi asta era până spre seară. Seara era masa, şi după masă – hai la şedinţă. Şi după şedinţă, într-adevăr, trebuia să faci măcar o oră-două plimbare, ca să ai curaj pentru a doua zi.

– Ce v-a făcut să mergeţi la Drăguş? Că obligatoriu nu a fost…

– Nu. Uitaţi, colegele mele, care îmi erau şi prietene, Zizi Constante şi Marcela Focşa – care erau mai aventuroase decât mine – s-au dus înainte de a da licenţa, s-au dus la

Fundul Moldovei. Şi mi-au povestit atât de mult şi atât de interesant de ce au făcut şi de toată atmosfera, încât am izbutit pe urmă, în ’29 să obţin şi eu aprobarea părinţilor, şi să mă duc în monografie. Aşa am ajuns. Era ceva interesant, era ceva… altceva decât buchea cărţii, făceai cunoştinţă cu viaţa, cu realitatea… La vârsta asta te atrăgea.

– Acuma, dumneavoastră aţi fost sută la sută urbană…

– Sută la mie sau mie la sută!

– Şi ajunsă la ţară, totuşi este altceva decât să te duci la piaţă, şi vezi acolo câţiva ţărani care-şi vând produsele.

– Sigur, de aia a interesat foarte mult.

– N-aţi primit în prealabil sfaturi despre felul cum trebuie să stai de vorbă cu sătenii, ce obiceiuri sunt, ce anume trebuie respectat ca să nu faci vreo boacănă…

– Nu-mi aduc aminte. Cred că nu era nevoie, pentru că din instinct ştiam cum să ne purtăm cu oamenii. Mi-aduc aminte, în sfârşit, de cineva – vorba lui Caragiale, „Nu spun cine, persoană însemnată…” -, o monografistă, care fiind moşiereasă, lua ţăranii aşa, mai de sus, şi-i tutuia. Şi a repezit-o o lele „Seana” de asta, de toată frumuseţea. Pur şi simplu a luat-o şi ea cu „tu” şi cu numele… Însă fata care era inteligentă, a înţeles, şi pe urmă a ştiut cum să se poarte. Dar noi, care nu eram moşierese, am ştiut din instinct cum să ne purtăm cu oamenii.

– Ar fi interesant de văzut structura socială a monografiştilor. Cam din ce clase şi medii veneau.

– Din toate.

– Din toate… Dar cred că predominau copiii de origine rurală.

– Nu cred. Zizi, Marcela, eu, Mircea, Ricu, Mitu, Gică – orăşeni get-beget.

– Da, interesant. Cred că ulterior au fost mai mulţi de la ţară.

– Se poate.

– Cel puţin cei cu care am stat eu de vorbă au fost foarte mulţi originari de la ţară, chiar dacă nu neapărat copii de ţărani.

– Bine, aşa poate…

– Bernea nu era…

– Nu era. Amzăr – da. Ionică nu era.

– Nu, burghez…

– Cine a mai fost? Samarineanu nu ştiu. Şi încolo, Mircea Vulcănescu era boier.

– Boier? N-a fost tatăl lui inspector de finanţe?

– Nu ştiu. Se poate. Nu, nu-mi aduc aminte. Ştiu că Mircea a fost în Ministerul de Finanţe mare şi tare nu ştiu ce… Pe urmă, pe chestia asta a şi…

– În sfârşit. E foarte interesant, vedeţi, eu am crezut că există, cum se zice în antropologie, un şoc cultural. Adică te duci de la Bucureşti cu o anumită mentalitate, cu un anumit mod de comunicare, şi ajungi la ţară şi imediat poţi să comunici…

– Te adaptezi, nu? Dacă ai dragoste şi interes pentru ceea ce faci, e normal să faci tot posibilul ca să te adaptezi. Asta vine, în fine, natural. Cine nu s-a putut adapta, n-a mai venit.

– Şi au fost din aceştia…

– Au fost. Au fost. De pildă Sandu Dima, profesorul care a fost la Drăguş, şi pe urmă n-a mai fost. E drept că a fost şi bolnav, dar nu, nu l-a atras.

– Nici pe Vianu până la urmă…

– Nici pe Vianu.

– Sau Alexandru Claudian a fost la Fundul Moldovei şi n-a mai venit.

– N-a mai venit.

– I-a ajuns.

– I-a ajuns, da. Vlădescu-Răcoasa…

– El a început să se plimbe prin Europa. Se pare că nu are, practic, amintiri despre  cele două campanii la care a fost.

– Da, probabil că nu le-a trăit sufleteşte.

– Probabil că făcea acelaşi lucru pe care-l făcea Gusti, aştepta şedinţa de seară…

– Da…

– Într-una dintre fotografii, care a şi apărut în presă, îl vezi pe Gusti cu o ţărancă, el luând notiţe.

– Ei, se întâmplase asta.

– Da?

– Da. Se plimba prin sat, şi vedea un lucru care îl interesa, îşi nota, şi pe urmă ne lua de scurt, dar cutare lucru l-aţi văzut? Dar cum se poate că nu ştiţi lucrul ăsta? Era un fel de control, aşa.

– Care a fost motivaţia muncii, practic?

– Nu pot să vă spun pentru ceilalţi care a fost… Pentru mine şi pentru fetele din jurul meu era… Ne interesa lucrul pe care l-am făcut, şi ne-am angajat să-l facem, şi pur şi simplu, ne plăcea. Ştiu că Marcela stătea zile întregi cu nasul în cusături şi făcea… trecea florile pe…

– Pe hârtie milimetrică.

– Pe hârtie milimetrică sau le desena şi le picta pe hârtie de desen. Eu eram toată vremea unde-i un război în funcţie, să mă duc să văd ce face, unde se scarmănă lâna, unde se spală cânepa, unde se piaptănă cânepa, eram… Dar mă interesa lucrul ăsta! Dar ştiţi care era culmea? Lucrarea pe care am făcut-o, a dispărut, nu-mi găsesc manuscrisul nicăieri.

– A rămas în manuscris?

– Da. Nu s-a apucat să… Practic tot materialul care s-a adunat, ştiţi, a fost ars. Decanul facultăţii de filosofie…

– Cine a fost?

– Nu-mi aduc aminte cine, nu-mi aduc aminte. Vedeţi, nu-mi aduc aminte, şi atunci eram foarte încurcaţi. Tata era bolnav, căzuse o bombă pe casa unde locuiau ei, a trebuit să plecăm din Bucureşti, şi am auzit că din ordinul… nu ştiu, al decanului Facultăţii de Filosofie sau a rectorului, s-au luat toate materialele de la – nu ştiu, dacă şi din altă parte, dar de la Seminarul de Sociologie, unde era un adevărat tezaur, şi de la Georgescu Tistu[4] – nu ştiu, dacă aţi auzit de el…

– Da.

– Tistu făcea bibliografia satului, şi avea enorm de mult material… Ei, materialul ăla şi cu materialul ăsta a fost ars, sub cuvânt că nu mai interesează. Şi acum s-ar da nu ştiu cât, ca să poţi să-l ai, şi să-l poţi valorifica. S-au publicat o mulţime de cărţi cu material de folcloristică şi de… de acum în urmă. Ştiţi, numai atât: Nunta la români, Basmele românilor…

– Mărginenii Sibiului – asta e ultima.

– Ultima, da. Şi acum, sperăm, în ’87 să apară materialele culese de bărbatul meu în şaizeci şi opt sau şaptezeci şi două de sate, din Ţara Oltului, Cetele de feciori din Ţara Oltului, materialul brut, ca să spun aşa. Colindele şi obiceiurile, după care a fost făcut acea… Urme străvechi de cultură românească.

– La Drăguş vă preocupa, deci, industria textilă sau industria casnică – practic etnografie, cum se zicea.

– Însă nu numai partea tehnică şi, de pildă, cine executa lucrările, participau şi bărbaţii, participau şi copiii, fiecare ce muncă avea. Pe urmă obiceiurile legate de… Eu am văzut aşa, cam ca o unitate. Asta ni se cam reproşa, dar, în sfârşit…

– Pentru asta trebuia să vă laude, nu să vă reproşeze.

– Bine, nu-mi reproşau cei de sus, ci cei de prin lături. Obiceiurile, superstiţiile legate de… nu numai munca brută, ştiţi.

– De superstiţii se ocupa şi Ştefania Cristescu.

– Da, de alea. Dar ea a făcut mai multe în alte domenii. Era în legătură cu nunta, cu gospodăria… Pe mine mă interesa strict ce era în legătură cu industria casnică. Fiindcă erau tot felul de practici, când puneau războiul, când scoteau vălul de pe război… Trebuia, de pildă, vălul de pe război scos repede, ca să nu aibă timp nu ştiu cine, să nu se bage vreun spirit rău sau ceva de genul ăsta. Sigur că femeile de cele mai multe ori râdeau de chestia asta, însă îmi spuneau care erau obiceiurile vechi.

– Şi cred că şi făceau, că nu strică dacă faci…

– Nu ştiu, că în faţa mea n-au făcut nici una.

– Campania a durat cam o lună…

– Da, cam atâta era.

– După aceea s-au ţinut nişte şedinţe de prelucrare, de prezentare a materialului?

– Da, da. Şi a fost o expoziţie după Drăguş, sala Seminarului de Sociologie era transformată în expoziţie, cu costume, cu un război montat acolo, cu o cameră ţărănească acolo, ceea ce a dat probabil ideea pentru Muzeul Satului de mai târziu.

– Vă aduceţi aminte de deschiderea expoziţiei? Ce primire a avut în Universitate această expoziţie? Nu vă aduceţi aminte?

– Nu-mi aduc aminte. Ca de obicei, probabil unii spuneau că e interesantă, alţii spuneau că n-are legătură cu ştiinţa… Ca de obicei.

– Cum au fost privite de studenţi aceste campanii de cercetare ale lui Gusti? Aveau monografiştii prestigiu printre studenţi, adică cine era monografist, putea fi mândru de treaba asta?

– Putea. Avea o oarecare importanţă aşa. În general monografiştii ţineau unii la alţii, sigur, că erau – ca peste tot, ca printre oameni, nu? – şi gelozii, mici lucrături, însă în mare era o legătură între monografişti. Când spuneai monografist, gata, i se lua apărarea instinctiv.

– Da. Însă în acelaşi timp, unde sunt optzeci de oameni, imposibil să nu fie “bisericuţe”.

– Au rămas puţini. Au fost optzeci în echipa la Drăguş, însă pe urmă la Runcu au fost mult mai puţini, şi la Şanţ… Pe urmă iarăşi s-au înmulţit când s-a înfiinţat Institutul… cum îi spunea?

– Serviciul Social.

– Serviciul Social. Atunci, sigur, iarăşi s-a înmulţit…

– Au fost mulţi bani acolo…

– Au fost foarte mulţi, fiindcă erau studenţii care erau obligaţi să facă serviciul când terminau sau în timpul facultăţii cercetări de teren. Însă erau cincizeci care ţineau unii la alţii şi…

– Aceste monografii au determinat şi legăturile de mai târziu, de prietenie, de…

– Da. Sigur că da. Era Ionică, Amzăr, Bernea, Samarineanu şi nu mai ştiu cine, care pe urmă au scos o revistă. Uite, nu-mi aduc aminte cum îi spunea…

– “Rânduiala”.

– Aşa, “Rânduiala”. Şi era Ricu, Vulcănescu, Mitu Georgescu, pe urmă mai târziu – Traian a fost mai tânăr decât ei – şi cu Nicu Argintescu, Xenia Costa-Foru, Marcela Focşa… Mircea Manolescu era avocat şi făcea… era în echipa de drept juridic şi administrativ, ceva cam aşa, dar nu l-a atras prea mult. Însă s-au păstrat legăturile de prietenie.

– Bernea e destul de dezamăgit…

– Ei bine, a avut şi el o viaţă grea, şi când a izbutit şi el…

– Însă e foarte interesant că Ion Ionică a fost un om foarte stimat, şi din dreapta, şi din stânga, cum s-ar zice.

– Da, da. Era om foarte fin, inteligent, respecta omul nu numai prin educaţie, dar şi din instinct.

– Se spune că în 1945 a fost împuşcat de contrabandişti.

– Da. El plecase în Germania, şi în ’44 sau în ’45 a vrut să se întoarcă în ţară, şi a mai trecut încă cu nu ştiu cine în Italia. Pe atunci se putea veni în ţară pe acolo, şi contrabandiştii au crezut că sunt cine ştie ce bogătaşi şi au fost omorâţi. Biata Liliana nici nu ştie unde au fost aruncaţi, într-o prăpastie – aşa se spune. Apoi cât a tras şi biata femeia aia…

– Aveţi cumva numărul ei de telefon?

– Am s-o întreb… Nu ştiu în ce măsură ar…

– Poate să-mi spună şi direct, eu nu mă supăr. Înţeleg perfect pe oricine dacă nu doreşte să vorbească. Nevastă-mea spune aşa: „Nu mă mir că tu pui întrebări. Mă mir că oamenii îţi răspund.” Dar n-am vorbit încă despre Runcu, care a fost următoarea staţie. A doua pentru dumneavoastră.

– A doua pentru mine, da. Pentru mine, vedeţi, Drăguşul a fost ceva cu totul nou, a fost primul meu contact cu satul şi…

– Sunteţi cea mai urbană din toată echipa.

– A, am 127 de ani de Bucureşti! Tata s-a născut în 1859… Şi de aia mi-a rămas mai cald, mai amănunţit în minte Drăguşul. La Runcu, ce să vă spun? Era… sigur, ţărănimea era cu totul alta decât cei cu care mă obişnuisem la Drăguş, însă ne-am înţeles foarte uşor. Unde era obiceiul să locuim la ţărani, ne-am împrietenit imediat, am stat la o ţărancă văduvă, şi ne-am înţeles foarte bine, avea o nepoţică şi…

– Acolo tot cu industria casnică…

– Da, eu cu industria casnică. Şi interesant, diferenţe, însă destul de mici. Normal, tehnica era aceeaşi, mici diferenţe la ţesături, la flori, la astea şi tot aşa, viaţa echipei era aceeaşi. Adică dimineaţa sculare…

– Dar nu a mai fost Gusti acolo tot timpul…

– Vai de mine… Vai de mine… Se poate!

– A fost tot timpul?

– Da, sigur!

– La Runcu?

– Da.

– A, la Cornu a venit aşa, în vizită…

– De Cornu ăla îmi aduc foarte puţin aminte, dar la Runcu a stat cu noi. Se putea? Şi era tot acelaşi regim, adică dimineaţa între şapte şi opt era… Cine voia să se ducă să-şi mănânce masa de dimineaţa, pe urmă toţi plecam pe teren, alergam după ţărani pe unde se găseau, cei mai mulţi la câmp, şi noi cu carnetul şi creionul după ei. Şi, în sfârşit, pentru mine mai puţin, aveam de-a face cu războiul şi cu ţesăturile, aveam mai multe şanse să stau acasă. Dar nu prea le găseam pe ţărănci la război, toate îmi spuneau că asta e activitate de iarnă, nu-i activitate de vară. Pe urmă, la masa obişnuită, între unu şi două, cred, unu şi trei – ei, câteodată ne înhăţa Profesorul la o şedinţă-fulger, ca să vadă ce anume s-a făcut -, pe urmă plecam iarăşi pe teren , seara era – cred că la opt – era masa şi, după masă, venea şedinţa cea mare, care ţinea uneori până la zece-unsprezece, în care fiecare şef de echipă trebuia să expună ce s-a făcut în ziua respectivă. Eram întrebaţi şi noi, ce greutăţi am avut, ce propuneri mai facem…

– Satele astea aveau foarte mulţi oameni plecaţi la oraş, erau olteni cu cobiliţe în Bucureşti…

– Nu, nu-mi aduc aminte.

– Adică, mai pierduseră din arhaismele lor, nu?

– Nu-mi aduc aminte.

– La această cercetare deja a fost şi Elena Constante cu…

– Da, da. Zizi Constante a fost încă de la Fundul Moldovei, dar Lena a participat într-un fel şi ea la Drăguş, fiindcă era Casa Artiştilor la Sâmbăta de Sus, ea era acolo, şi a venit în vizită la noi, şi a atras-o munca asta…

– Şi mai ales Harry Brauner, nu?

– A, nu, asta a venit mult mai târziu. Da… Nu, nu.

– Mi-au povestit cum a vorbit Lena cu o vrăjitoare de acolo, să-l vrăjească pe Harry…

– Dar nu ştiu, eu nu cunosc. Ea ştie mai bine decât mine. Pentru mine…

– Mă interesează şi aceste relaţii extraştiinţifice, cum s-ar zice. Mai exista şi timp liber, mai erau şi tineri oamenii, nu?

– Timp liber era cam puţin pentru cei care erau serioşi. Întotdeauna au fost şi oameni conştiincioşi, şi mai puţin conştiincioşi. Ştiu că pentru noi… Alergam toată ziua cu

disperare, să găsim pe cineva care să ne spună ce ne interesează. Seara pe urmă cu şedinţele profesorului şi…

– E interesant că nu exista, totuşi, o finalitate a acestor  cercetări, adică nu aţi cercetat cu gândul la o carte, la o…

– Nu, ne interesa realitatea, să aflăm, care e realitatea. Pe urmă, cartea venea, normal, după. Dar interesantă era realitatea.

– Dar nici Gusti nu schiţase un deziderat în care să se integreze aceste cercetări… Nici dumneavoastră n-aţi ajuns să publicaţi o mulţime de lucruri.

– Da, bine, materialul meu nici nu mai ştiu unde e, l-am pierdut pe undeva. A şi fost ars materialul, v-am spus. Aia a fost o adevărată crimă, după părerea mea. Şi materialul ăsta, şi Georgescu-Tistu făcea bibliografia satului, şi a avut enorm de mult material

– Tistu a ieşit mai târziu din monografie?

– Nu, Tistu n-a fost în monografie, el – prin faptul că l-a interesat bibliografia satului – normal, a avut şi legături cu Gusti, şi cu monografia. Şi am lucrat… şi eu am lucrat la el pentru bibliografia satului. El stătea la… avea biblioteca sus, la etajul patru la facultate. Şi era plin cu materiale adunate.

– Pentru Runcu?

– Nu, pentru satul în general. Aduna tot ce s-a scris despre sat.

– Dar asta e imens!

– Despre sat, plus şi materialul… folclorul adunat, datele etnografice, era o lucrare imensă.

– Credeam că vă referiţi la Runcu.

– Nu. Nu, nu. Mi se pare că acolo a căzut o bombă, şi a fost un incendiu la etajul patru, nu mai îmi aduc bine aminte. În orice caz, păcat de tot materialul.

– Sigur că da.

– De la Runcu ce să vă mai spun? Ne-am trezit la un moment dat, probabil că vi s-a spus, cu o echipă de nemţişori. Un sociolog neamţ, uite… Ăştia au fost băieţi care au venit şi au făcut cercetări cu noi. A fost un profesor de sociologie, un „von” nu ştiu cum…

– Von Wiese[5]?

– Nu, nu von Wiese… alt „von”, care era relaţionist, şi care, la un moment dat – nu ştiu dacă influenţat de România sau ce s-a întâmplat – a făcut şi el o cercetare într-un sat în Germania. Din punctul lui… teoriile lui erau relaţioniste. Pe urmă, nu ştiu cum au venit în legătură, însă profesorul a invitat o echipă de studenţi ai profesorului… cum dumnezeu îl chema[6]?

– Traian Herseni a avut legătură când a fost la studii în Germania cu acest profesor?

– Nu, nu. Nu.

– Adică el n-a ademenit pe nimeni…

– Nu, nu, nu. Cred că a fost mai repede invers. Că relaţionismul era niţel cam… Şi a venit o echipă de studenţi, şi au stat un timp – evident că, necunoscând limba şi dintre echipieri au fost foarte puţini care cunoşteau limba germană…

– Cunoşteau mai degrabă franceză.

– Da.

– La un moment dat a venit Maunier[7] şi a fost mi se pare undeva în Banat…

– Da. Iar la Şanţ a venit Jacques Lassaigne.

– Dar asta mai târziu, prin ’36… ’35?

– Da.

– Cred că la Drăguş aţi avut mai mult vizitatori din ţară, aşa, universitari. La Drăguş au venit destul de mulţi. Şi Vianu, şi…

– Da. Vianu nu s-a împăcat deloc cu viaţa rurală şi… Nu mai îmi aduc aminte cine a fost…

– Dima.

– Da, bine, Dima pe vremea aia era student. Era cu un an sau doi înaintea noastră, şi nici el nu s-a împăcat, nici cu sociologia, nici cu satul.

– Dar până la urmă în seria asta de Făgăraş şi Drăguş a scos şi el o carte.

– Da, ceva cu estetica… Atât a fost. Pe urmă n-a mai venit. S-a îndreptat spre istorie literară, literatură comparată.

– Din punctul de vedere al amintirilor Runcu pentru dumneavoastră cred că pur şi simplu a fost umbrit de Drăguş…

– Drăguş, da. Pentru mine o revelaţie, ceva cu totul…

– Toată lumea a spus că a fost culmea din toate punctele de vedere.

– Pentru că era un sat foarte bine păstrat din punctul nostru de vedere. Pentru ei, sigur că era mai greu, dar şi ca muncă agricolă, şi ca obiceiuri păstrate, şi limba păstrată, şi costumele, cel puţin erau o frumuseţe ţesăturile, lucrau femeile… Camerele din Drăguş erau adevărate muzee.

– Ulterior – şi destul de pripit – şcoala Gusti a fost apostrofată că ar fi avut o tendinţă de etnografism, adică de a prinde anumite zone foarte colorate şi pitoreşti, nu?

– Nu… Căutau acolo unde viaţa s-a păstrat mai autentic ţărănească, şi pe urmă s-a mers din sat în sat… În orice caz, faptul că atunci când s-a gândit la monografia de regiune s-a întors la Făgăraş, arată că se căuta unde s-a păstrat mai bine tradiţia şi viaţa…

– În aceste cercetări dumneavoastră, când făceaţi aceste însemnări despre industria casnică urmăreaţi şi mişcarea de schimbare şi influenţa urbanului?

– Evident că da. De la practicile vrăjitoreşti, ca să zicem aşa, de la superstiţii, şi până la împrumuturile din tehnica nouă, din ţesăturile care apăreau…

– Şi cu ce ecou a rămas Runcu atunci? Nu vă aduceţi aminte…

– Nu… Drăguşul a fost atunci, a impresionat atât de mult încât am adunat materiale şi vechi şi mai noi, şi s-a făcut – probabil că ştiţi – expoziţia în cele două camere

– Da, da, da. Am şi discutat data trecută despre asta. În anul următor, în ’31 a fost Cornova, când deja Gusti era ministru.

– Da.

– Şi deci aţi fost acolo fără şeful tribului…

– Fără şeful cel mare, fără magistru… Era Ricu, era Vulcănescu, începuse şi Herseni să fie conducător…

– Era altceva pentru echipieri să treacă Prutul în Basarabia…

– Era cu totul altceva. Satul era sat, pentru că nu era pavat, n-avea canalizare, erau casele mai mici, dar pentru mine în special a fost o dezolare. Eu n-am avut… nu prea am avut ce face acolo, erau îmbrăcate absolut ca la oraş, cu fuste şi cu bluze sau rochiţe întregi din pânzeturi cumpărate şi croite acolo…

– N-aveau deloc industrie casnică?

– Covoare, asta făceau, vestitele covoare basarabene, ştiţi cum erau, acelea, au fondul, în special fondul negru. Au fondul negru şi cu flori mari sau mai mici, de obicei mari, roşii, cu roşu, cu verde, altfel frumos lucrate, dar cam…

– Nici duminică sau de sărbători nu se îmbrăcau în vreun port specific?

– Nu, nu. Nici nu exista.

– Cei mai mulţi cred că au fost surprinşi de ce amprente puternice a lăsat ocupaţia ţaristă de o sută de ani.

– Despre asta n-aş putea spune, nu ţin minte.

– Şi atunci ce aţi făcut practic, dacă n-aţi avut ce face?

– Am umblat prin sat, ca să văd tehnica asta a ţesutului covoarelor, şi ce se mai putea dezgropa din cele vechi, obiceiuri în legătură cu ţesătoria, cu ţesutul. Cam asta. Şi încolo, evident, când prindeam pe alte probleme, nici unul dintre noi nu se rezuma numai la un singur lucru, n-aveam ochelari de cal. Când îţi pica o informaţie interesantă pentru altă problemă ori pentru o altă echipă, o notai, inclusiv – evident – informatorul şi o transmiteai echipei respective.

– Această tehnică, de fapt propovăduită şi de la catedră, funcţiona într-adevăr în cercetări?

– Da, sigur că da. Cred că la Cornova mai mult asta am făcut decât industrie casnică.

– Presupun că depindea şi de firea omului, dacă vrea să transmită ceva sau nu.

– Ei, nu cred că în general erau studenţii aşa de egoişti, ca să spun, să nu afle celălalt. În momentul în care eu nu mă puteam folosi de o informaţie, de ce să nu o notez, şi să nu o dau.

– L-aţi cunoscut şi dumneavoastră pe popa Zamă? Se pare  că a fost un tip pitoresc.

– Da, dar eu aveam de-a face mai mult cu femeile, în toate monografiile.

– Aici povesteşte Lena un caz când l-a îmbrăcat pe Harry în femeie şi a fost un mic circ într-o noapte acolo. Nu vă aduceţi aminte de asta?

– Nu-mi aduc aminte.

– Dar Cornova v-a lăsat şi mai puţine impresii decât Runcu.

– Da. Şi după Cornova, în ’32 ne-am căsătorit, şi mi se pare, nu mai mi-aduc aminte, ne-am întors la Drăguş?… Nu mai mi-aduc aminte…

– Da, în ’32 v-aţi întors la Drăguş pentru cercetarea de completare…

– De completare, da.

– Iar în ’33 aţi fost la Făgăraş pentru campanie de redactare, asta a fost.

– Redactare… A fost pe urmă… s-a hotărât cercetarea regiunii, au fost enorm de mulţi, atunci profesorul se servea de faptul că aveam mulţi studenţi de la Serviciul Social.

– Asta deja în ’39.

– Da. Şi puteau în felul ăsta să cerceteze mai multe sate.

– Totuşi să ne oprim puţin la aceste cercetări de completare, plus campania de redactare de la Făgăraş. Exista un plan cu privire la ce anume lipsea din prima cercetare, ce anume trebuie completat, ce anume trebuie repetat?

– Nu. Fiecare dintre noi a trebuit să redacteze materialul pe care l-a adunat în timpul campaniei. Şi atunci comparai cu planul, aveam planurile făcute şi comparai dacă… ce ţi-a scăpat, ce ar mai fi încă de adăugat şi, pentru mulţi erau lucruri care se puteau găsi din detalii care lipseau, şi care puteau fi interesante.

– Adică depărtarea în timp…

– Da, puteai privi altfel munca făcută.

– Şi au mai fost între timp două cercetări care au îmbogăţit oarecum experienţa echipierilor.

– Da, bineînţeles. Bine, din cei optzeci de echipieri de la Drăguş au rămas tot mai puţini, şi a rămas o familie întreagă care s-a păstrat de-a lungul anilor. Şi se adăugau studenţii noi, licenţiaţii noi, specialişti din alte domenii, când se simţea nevoia într-un anumit domeniu de un specialist, care pe urmă, în anul următor dispărea şi venea altcineva. Aşa a fost un nucleu, ca să spun aşa, care s-a păstrat.

– Spune Stahl în memorii că se simţea lipsa lui Gusti la această campanie de completare de la Drăguş, că nu a fost aşa de bine coordonată munca.

– Bine, Ricu, normal, are o viziune aparte a activităţii lui şi a importanţei lui. La campaniile la care am fost eu, a fost Gusti, şi atunci oricine avea o nelămurire sau o neînţelegere, se ducea la el, că de aia era magistru. Mircea Vulcănescu l-a numit aşa.

– Nu ştiu, Mircea Vulcănescu efectiv ce făcea când ieşea la ţară?

– Organiza pe ceilalţi. Mircea asta a avut, mai puţin ceea ce nemţii spun “sitzfleisch”. Nu putea sta la masă să scrie. Scria… n-avea timp, nu se hotăra ce anume, n-aş putea să vă spun. În orice caz, pentru organizare era foarte bun, şi cu prestanţa pe care o avea. Vă spun, avea o inteligenţă şi cunoştinţe în toate domeniile, uluitoare. Şi atunci îi putea organiza pe ceilalţi.

– Cred că a fost un geniu oral, cum se zice.

– Da. Probabil că dacă ar fi existat unealta asta, magnetofonul, ar fi scos Mircea o bibliotecă întreagă. Păcat, că vorbea la şedinţe, vorbea aşa de frumos, că stăteam toţi uimiţi. Dar când era vorba să scrie…

– Dar când se transcrie un text vorbit foarte frumos, începe să piardă din valoare, se pierde ceea ce se transmite metacomunicaţional. Iar în cazul unui tip foarte sugestiv, după cum am auzit că a fost el, cu ochii lui de “drac”…

– Da, i se spunea Drulea. La Drăguş dracului i se spunea drulea, şi lui Mircea i se spunea Drulea. Şi timbrul vocii…

– La fel ca în cazul lui Nae Ionescu.

– Da. Păi nu degeaba au lucrat împreună, şi au fost prieteni.

– Da, da. Dar o stenografie – trădează imediat conţinutul…

– Bine, din pricina asta, unealta asta este totuşi mult mai bună decât stenografia.

– Revenind la campania de redactare…De fapt ce înseamnă „campanie de redactare”? V-aţi dus acolo, şi v-aţi pus pe scris?

– Nu-mi aduc aminte deloc. De scris noi am… Nu ştiu ceilalţi… Bărbatul meu a scris acasă, eu am scris acasă… Dealtfel în ’33 eram căsătoriţi, ne-am căsătorit în ’32.

– Prin ’36 sau când v-aţi mutat în acest apartamentul?

– Aici în ’36. Întâi am stat la Clădirea Românească, pe cheiul gârlei, pe urmă pe Brezoianu şi pe urmă ne-am mutat – se împlinesc cincizeci de ani.

– Da, sunt mai multe aniversări sociologice aici în anul ăsta… „Sociologie Românească”, nu? A apărut cu cincizeci de ani în urmă. Şi v-aţi mutat aici tot cu cincizeci de ani în urmă…

– Păcat că nu e şi Traian aici, ca să… Putea… Dacă n-a fost să fie… Mai avea trei cărţi interesante, mi se pare că v-am spus. La una lucra, în sensul că aduna materiale. Era despre cum se oglindesc problemele mari filosofice în literatură. În ultima vreme îl interesau foarte mult legăturile dintre societate şi literatură. A şi scris…

– Da, am văzut, i-am cumpărat toate cărţile apărute din ’65 încoace, inclusiv cele de psihologie industrială.

– Şi a doua ar fi fost foarte interesantă, îmi pare foarte rău, poate era mai bine decât Tratatul de sociologie. Peste tratate se trece… Voia să facă o carte despre cultura poporană românească şi, printre altele, îmi aduc aminte…

– Ce înţelegea prin „poporană”?

– Se zice de obicei „popular”, dar el spunea că „popular” înseamnă orice încercare de a da ceva pe înţelesul tuturor, pe când „poporan” însemnă al poporului. De aia totdeauna folosea „poporan” în loc de „popular”. Şi, printre altele, îl frapase faptul că şi în etnografie, dar mai ales în folclor tatăl lipsea. Foarte rar apare tatăl, totdeauna e mama. Şi începând cu Mioriţa, şi înainte de Mioriţa, şi în atâtea altele, şi prin asta se întorcea în trecut, în istoria religiilor, unde mama e prima. Şi prin asta voia să arate, cât de veche este cultura românească, prin faptul că mama joacă rolul important în toată literatura. Şi a treia carte, care iarăşi cred că ar fi fost interesantă era o sociologie literară a României. Voia să scoatem din dicţionare şi din istorii, de peste tot pe cei care s-au ocupat de literatură, inclusiv criticii, istoricii, şi chiar cei care au scris literatură politică, şi să vadă, din ce regiuni sunt, fiindcă ajunsese la o părere, că anumite regiuni din ţară dau mai mulţi poeţi, şi altele dau mai mulţi oameni politici, în special Ţara Românească a avut mai mulţi oameni politici decât… şi istorici. Nu, mai mult politică, istorică a fost Iorga… Şi, dacă nu cumva, s-ar grupa oarecum pe regiuni. Cred că ar fi fost foarte interesant, o sociologie literară a României.

– Probabil era… Dar el a scris o sociologie a literaturii, a apărut pe la începutul anilor şaptezeci, la Editura Univers.

– Eu am în… de la un moment dat, de fiecare dată când îmi dicta ceva nou la maşină, fie carte, articol sau ce, notam într-un caiet data în care a fost scrisă lucrarea respectivă, şi pe urmă adăugam când apărea şi data apariţiei. Şi la cele care n-au apărut, sigur că a rămas. Şi am vreo patru caiete.

– Formidabil, de când aţi început?

– Cam târziu, cam prin ’60…

– Eu credeam că din anii ’30…

– Nu.

– Dar când aţi început să bateţi la maşină pentru el?

– Când am început? Păi la câteva luni după ce ne-am căsătorit! Primul lucru a fost să cumpărăm o maşină de scris, şi atunci băteam articolele.

– Pe urmă lucra mult pe textul bătut la maşină sau nu?

– Nu. De obicei scria, revedea manuscrisul şi mai modifica în momentul în care îmi dicta. Pe urmă foarte rar s-a întâmplat. Numai dacă îi cerea redacţia modificări. Aia era cu totul altceva. Da. Şi scria foarte curent, aşa, fără multe ştersături, fără… Gândea întâi bine ce avea de făcut, de multe ori plimbându-se prin Grădina Botanică, şi se aşeza la masă, mergea… Dicta după manuscris, făcând modificări…

– Avea un scris foarte lizibil. Am văzut nişte scrisori.

– Da, dar ultimele manuscrise erau mai puţin lizibile.

– Am văzut nişte scrisori trimise lui Stahl.

– Bine, alea au fost primele… în primii ani.

– În anii treizeci, trimise din Germania… Cu campania de redactare de la Făgăraş se cam termină o perioadă din istoria cercetărilor de teren.

– Da, după asta, pe campania asta au apărut cele câteva, pentru că au venit evenimentele astea, şi n-a mai fost… n-a mai vrut să mai aştepte ca să publice Drăguşul într-un volum, un volum sau două volume, cum a apărut Clopotiva şi cum a apărut Nerejul, de aceea s-au publicat separat, cu gândul ca în momentul în care vor fi toate problemele redactate şi publicate să treacă la adunarea lor în volum. Dar n-a fost să fie.

– Vă aduceţi aminte, cum şi mai ales de ce s-a deplasat atenţia lui Gusti de la cercetare, pe care nu a finalizat-o până la urmă, spre acţiune? Cum s-a întâmplat această metamorfoză? Ce a vrut el de fapt cu asta?

– Bine, eu presupun aşa că mergând la sat a văzut toate… cât de în urmă rămăsese satul în toate domeniile, şi atunci, având toată studenţimea, a încercat să îndrepte lucrurile astea, să aducă ceva nou în sate, să înveţe oamenii cum să trăiască şi mai igienic, şi intelectual mai puţin după vechile tradiţii.

– Însă a reluat totuşi până la urmă şi monografiile, că după un an, în ’35 a fost  primul Şanţ, în ’36 al doilea. Aţi fost la ambele?

– Nu. Am fost parcă numai la unu, şi la al doilea nu mai ştiu de ce… nu mai îmi aduc aminte de ce n-am fost. La primul am fost, şi probabil au văzut că trebuie să cunoşti ce e situaţia zilei şi în ce măsură e determinată de trecut, ca să ştii ce să faci ca să îndrepţi…

– Şanţul ce specific a avut faţă de celelalte sate, mai ales cercetarea prin ce anume se deosebea? Aţi făcut aceleaşi lucruri şi acolo?

– Nu, eu n-am mai fost în echipă la Şanţ.

– Aţi fost numai în vizită?

– Am fost ca dactilografa lui bărbatu-meu.

– Lucraţi şi acolo?

– Da. Da. Mai trebuia câte o…

– Am achiziţionat recent câteva cărţi vechi ale lui Herseni, Sociologia păstoritului, toate astea.

– Da. Sociologia a fost în “Realitatea Socială”…

– Am şi schiţa aceea, apărută în 1940 de Istorie a sociologiei româneşti. Am două exemplare, aşa că dacă nu o aveţi, pot să v-o dau.

– Cred că avem un exemplar. În orice caz, dacă nu, bine că sunt la dumneavoastră… Aceea a apărut, că a scris două volume omagiale Petrovici[8]. Şi lui i s-a cerut, sau el a propus, nu-mi aduc aminte, Istoria sociologiei româneşti.

– Când a devenit Herseni asistentul lui Gusti? În ’32?

– În ’32, da. A fost întâi cu jumătate de normă. A fost cu jumătate de normă asistent, şi l-a numit la Institutul Social Român referent. Lucra în amândouă părţile. Pe urmă, nu ştiu după cât timp i s-a făcut normă completă de asistent, şi parcă în ’39 i s-a făcut conferinţa de sociologie rurală.

– Când a fost chestia aceea de la Cluj? În ’39?

– Nu, înainte.

– În ’38.

– Studenţii naţionalişti îl înjurau că ţine cu evreii, şi ceilalţi îl înjurau că e naţionalist. Şi până la urmă toată asta a fost aranjată ca să iasă Sudeţeanu[9], să ia catedra Sudeţeanu. Era o chestie serioasă. Şi cred că după asta i s-a făcut conferinţa de sociologie rurală. Uite, nu-mi aduc aminte exact…

– Nu aţi fost atunci acolo?

– La Cluj? Nu. Nu, eu am fost acasă. Sudeţeanu era om bătrân. Iar bărbatul meu nu ştiu câţi ani avea, douăzeci şi şase de ani, douăzeci şi opt… Avea mai multe cărţi publicate şi mai multe articole publicate decât… mult mai multe decât Sudeţeanu. Dar venea de la Bucureşti, chiar dacă era ardelean, şi prin urmare nu puteau să-i reproşeze că nu e din Ardeal, dar… Au fost tot felul de combinaţii. Lucrături, ce să mai vorbim… Era un profesor de istorie a filosofiei, care, de altfel, nu era ardelean. Era de aici. Şi care l-a susţinut pe Sudeţeanu. L-a făcut în toate felurile pe bărbatul meu. Şi era rectorul, cum îl chema?

– Ştefănescu-Goangă[10].

– Ştefănescu-Goangă.

– Cred că el a fost cam dezorientat. Nu ştiu dacă nu a fost şi o atmosferă anti-gustistă…

– Se poate. Sigur că nu se înţelegeau, fiindcă Gusti avea o viziune mult mai largă a sociologiei, şi implicit, cam înghiţea el şi etnografia şi folclorul în sociologie, şi atunci asta nu convenea etnografilor puri.

– Dacă nu au participat la cercetări, adică nu a acceptat nici el, nici Vulcănescu şi mulţi alţii ce se făcea la Fundaţie…

– Nu că n-au acceptat, dar nu era în… cum să spun, în felul lor de a lucra, felul de a gândi… Nu de a gândi, felul de a lucra. Erau oameni mai mult pentru partea teoretică decât pentru partea de acţiune. Mircea era foarte ocupat, era ministru, era…

– Ministru a ajuns mai târziu. Dar lucra la Ministerul Finanţelor într-un post important.

– Da, directorul nu ştiu care…

– A fost acolo subsecretar de stat sub Antonescu. Dar până la urmă când a fost Serviciul Social, atunci şi Traian Herseni a intrat ca director acolo.

– Da. Dar, nu ştiu, avea partea, tot aşa, partea de cercetări, pentru că nu la Serviciul Social, dar Institutul Social Român a fost transformat în Institutul de Cercetări Sociologice ale României. Şi atunci, în cadrul acestui Institut a avut Direcţia Cercetărilor.

– Şi în acest cadru a făcut cercetarea regională – Făgăraş?

– Atunci s-a început cercetarea care s-a terminat tragic, cu declaraţia de război, şi au plecat – aproape toţi băieţii, inclusiv Herseni – au plecat la armată, au fost concentraţi. Îmi aduc aminte, e caraghios, dar după ce au plecat toţi – noi rămăsesem încă, fiindcă fiind din Făgăraş, aveam alte legături acolo şi centrul fusese la Şcoala Pedagogică sau… acolo se lucra. Şi după ce a plecat toată lumea, am auzit o cucuvea cântând ziua în amiaza mare.

– Da, semn rău.

– Semn rău, am spus, dar îmi aduc foarte bine aminte că am rămas încremenită când am auzit-o. Unde era… forfotea… toate sălile forfoteau şi curtea de băieţi şi de fete, rămăsesem absolut pustiu, pustiu, numai cu cucuveaua cântând.

– Practic din această cercetare Făgăraş s-a reuşit să se strângă ceva sau…

– Pentru regiune? Probabil că da, şi materialul a fost depus la Seminarul de Sociologie. Eram obligaţi să depunem toţi toate fişele, redactările, eram obligaţi să le depunem acolo.

– Da. Stahl vorbeşte în memoriile sale de disidenţe.

– Da, disidenţii au fost Amzăr, Bernea şi Ionică.

– Despre Ionică vorbeşte foarte frumos tot timpul…

– Toată lumea. A fost un om deosebit. Bernea… Nu ştiu, mai trăieşte Bernea?

– Da, cum să nu, de ce să nu trăiască?

– Trebuie să aibă şi el peste optzeci… Era mai bătrân ca noi.

– Vă spun exact, o să vă miraţi, peste două zile are ziua de naştere, împlineşte optzeci şi unu de ani.

– Mulţi înainte. E în Bucureşti? El stătea de obicei la Poiana Mărului.

– Acum cred că este în Bucureşti. Ştiu că la un moment dat au fost nişte atacuri împotriva lui Gusti, la care a răspuns şi Stahl, şi Herseni, şi i-au luat apărarea.

– Cei trei au scos revista “Rânduiala” şi probabil că acolo… de acolo a pornit atacul. Dar să nu mă întrebaţi în ce consta disidenţa, că nu-mi aduc aminte.

– Aceştia au fost împreună şi în campanie, adică formau un grup şi la Drăguş şi la Runcu?

– Cred că s-au împrietenit acolo. Mircea Vulcănescu cum spunea… Ştiţi că Amzăr e Dumitru C. Amzăr…

– Dumitru Cristian Amzăr…

– Spunea “De ce (D. C). Amzăr şi nu Bernea, când începea o discuţie… Samarineanu nu prea… nici n-a prea scris, nici nu s-a afirmat, nu-mi aduc aminte deloc de el. Amzăr era mai… E căsătorit cu sora lui Bernea, cu Maria. Nici nu ştiu pe unde o mai fi…

– Prin Germania, e profesor, dacă nu s-o fi pensionat.  Se pare că aceste atacuri ar fi fost comandate oarecum împotriva lui Gusti. Practic Bernea sau Amzăr n-aveau motive personale să-l atace pe profesor. Însă Gusti era adeptul lui Carol, iar ceilalţi, dimpotrivă.

– Da. N-aş putea să vă spun nimic nou. Nici nu-mi aduc aminte să fi discutat cu Herseni ceva în acest sens.

– Dar nu ştiu dacă în epocă au avut ecou, erau importante aceste lucruri sau nu?

– Cred că “Rânduiala” pe vremea aceea nu avea mare importanţă, nici n-a impresionat lumea prea mult.

– Nu, dar mă refer la atacul împotriva lui Gusti.

– Sigur că pe Profesor l-a supărat, fiindcă oricum erau dintre „copiii lui”, că acolo s-au format pentru sociologie, pentru cercetări, şi pe urmă…

– Nu îşi lua Gusti oarecum un rol de patriarh intangibil? Nu era cam suspicios?

– Da, era. Supărări mici avea, dar mari niciodată. Ştiu odată că s-a supărat foc că la o şedinţă de asta mai restrânsă… uite, nu ştiu, Ricu Stahl cu cine discuta… S-a luat la discuţii cu Mitu Georgescu, care de obicei era cu Ricu. Cred că cu Mitu Georgescu şi cu nu mai ştiu, nu mai îmi aduc aminte cu cine… şi cu Xenia Costa-Foru care încerca să-i împace, şi nu izbutea, şi l-a enervat pe profesor foarte mult, s-a sculat în picioare şi a strigat: „Să vă ia dracu pe toţi!” şi a ieşit din cameră trântind uşa. E singura dată când l-am văzut pe profesor furios aşa şi… Supărat că „copiii lui” nu se înţeleg.

– El ţinea la acest titlu de părinte al “copiilor lui”?

– Nu ştiu dacă chiar ţinea la titlu, dar în orice caz ţinea la copii. De câte ori a putut să ajute pe unul dintre ei, şi din ăi mai buni, şi din ăi mai slabi, totdeauna a sărit şi a ajutat. Alegea, nu? Dacă l-a avut asistent… Singurul asistent a fost primul, a fost Vlădescu-Răcoasa. Şi pe urmă a fost Mircea Vulcănescu, a fost Ricu Stahl, a fost Herseni, pe urmă Golopenţia, generaţiile mai noi. Întotdeauna a ales pe cei care au fost mai buni.

– De la Vlădescu-Răcoasa n-am reuşit să aflu prea multe lucruri. Nu l-a interesat, pur şi simplu.

– Da, a fost asistent într-o vreme în care asta era un pas ca să treci mai departe, şi pe urmă a intrat în… ce a fost el, a fost…

– Reprezentantul României la Organizaţia Mondială a Muncii.

– Aşa. Şi n-a scris aproape nimic, eu nu-mi aduc aminte să fi scris ceva, nici de seminariile lui… Eu nu l-am apucat, n-am auzit…Gusti a vorbit totdeauna la manifestările economice… A fost unul dintre primii care a expus marxismul în plin.

– Probabil şi asta i s-a reproşat…