Profesiunea de credință a unui monografist[1]
H. H. Stahl, Pentru sat, Cartea echipelor Fundația Culturală Regală „Principele Carol” (1939)
Adeseori suntem noi, și mai ales noi cei tineri, foarte de sus, foarte de scurt, acuzați a ne improviza în folkloriști și etnografi în loc de a rămâne la sociologia noastră. Poate că și d-voastră, uitându-va la pereții aceștia, etnografi ne veți fi socotind. Totuși noi știm ceva care ne face să nu ne simțim datori nici măcar a da acel rășpuns teoretic care, cu folos, se poate totuș da. Și acest ceva, am dori să-l știți acuma și d-voastră.
Noi știm anume că am plecat, în prima noastră monografie, ca simpli învățăcei în ale cărturăriei și că am avut în ajutorul nostru metode foarte complicate, foarte subtile, grele de controverse filosofice. Dar după cinci anu de contact direct cu realitatea vie a satului românesc de pretutindeni, am ajuns a ne întrece pe noi înșine și din simpli aspiranți la erudiție, cum eram am ajun umili îndrăgosțiți ai acestei realități. An după an, toată învățătura noastră a tins spre a ne face înțelegători, din ce în ce mai buni, ai acestei vieți, și an după an am simțit cum toată așezarea noastră sufletească se schimbă, cum se naște în noi simțământul unei datorii pe care o avem de îndeplinit în această societate a noastră, atât de adânc rurală și totuș atât de total neînțeleasă în ruralitatea ei. Deacolo, din viața aceea sătească, am tras noi îndreptările care trebuiau să ducă pașii noștri spre idealul ridicări acestei vieți la locul care i se cuvinte. Am vrea acuma, ca satul și toată cultura lui străveche, crescută organic, armonios, adânc legată de neamul acesta, să nu mai fie ruda săracă pe care, cu rușine, o ții departe, în încăperile din dos, ci dreapta ta rudă frățească de care nu ți-e rușine când poartă alte straie decât ale tale. Vedem, departe, ziua în care vom ajuta noi, monografiștii, – și rândurile noastre cresc, devin tot mai dese și mai dârze – la creerea acelei culturi populare vii, născută din aplecarea cărturarului spre cei umili și ridicarea acestora spre tintele cele mai de sus ale cărturăriei. Am ajuns a fi, într-o generație din nou bântuită de un bonjourism pedant, confuz și fără bun simț, dornici de a creea dintru început din nevoile pământului acestuia o cultură a pământului acestuia. Și nu ne rușinăm nici măcar atuncea, când cei crescuți la altă școală, ne învinuiesc – și măcar într-un anume sens, recunoaștem îndreptățită învinuirea, dacă învinuire poate fi – de a ne duce mai departe pe calea Sămănătorismului. Par’că într’adevăr ceva ne spune că numai pe drumul acesta, al cunoașterii depline a împrejurărilor reale dintr-o țară și a jertfirii întregii tale trude pentru această realitate, stă putința unei curmări a crizei culturii românești.
Și ca o dovadă că nu greșim, să-mi fie iertat, domnule primar al Drăgușului, să te iau pe dumneata.
Ce a-și putea să-ți spun alta, decât ceeace i-am spus, cu deplină bună credința, si primarului din Fundu Moldovei, atunci când astăvară a luat calea atât de lungă din Bucovina până în țara Oltului, de dragul nostru? D-voastră, sătenii de pretutindeni, ne priviți la început cu sfială și teamă: este, dacă nu vina noastră, vina tuturor acelora, care din rândurile noastre nu vi-au venit întotdeauna cu inima curată. Și dacă nu ne scoateți din „domni” (termen de destula ocară pentru săteni), din „boieri”, din „lufturiști”, noi nu vi-am luat-o în nume de rău, pentrucă știam că la sfârșit veți înțelege petru ce am venit noi în mijlocul d-voastră. Știam că la plecare multe prietenii se vor fi legat între noi, iar nouă ne va rămâne amintirea chiuitoare a nevoilor d-voastră de tot felul, dorul din ce în ce mai viu de a face într-adevăr ceva pentru domniile voastre. Că ne-ați îndrăgit – și stim aceasta, știm prietenii buni pe cari fiecare din noi îi avem în umili săteni, cari îți dau tot ce au și casă și masă si hrisoavele cele vechi ale neamului lor și sufletul lor întreg – aceasta ne este semn că aveți într’adevăr nevoie de cărturarul care să vă stea alături, în tot timpul, la zile bune ca și la zile rele.
Cred că acuma s-a înțeles pentru ce noi „monografiștii”, nu mai voim a fi nici etnografi, nici folkloriști, ci sociologi, ba mai mult încă decât atâta: oameni renăscuți sufletește pe calea aceasta a monografiei sociologice.
Și acuma, ca mulțumire pentru dascălul nostru – și îndrăznim a spune, prietenul nostru mai mare – să nu-i spunem decât că această monografie sociologică, am făcut-o alături de dânsul și prin dânsul. Aceasta va putea fi, pentru d-voastră, deslegarea tainei care ne-a dus la izbânda de astăzi și ne va duce la izbânzile de mâine, pe care vi le făgăduim.
[1] (Cuvinte rostite la deschiderea Muzeului celei de a 5-a campanii de Monografie sociologică în 1929)
Lasă un răspuns