PROIECTUL POLIFONIC

Sanda Golopentia-Eretescu

            Domnule Rector,

Stimați membri ai Senatului, colegi, studenți,

Doamnelor și domnilor,

E pentru mine o onoare deosebită să primesc înalta distincție pe care mi-o conferiți astăzi. Universitatea de Vest din Timișoara îmi e apropiată, cu toată distanța care ne desparte, din multe puncte de vedere. În orașul săptămânii dintre 16 și 22 decembrie 1989 și al Proclamației care-i poartă numele, Universitatea aceasta, preocupată civic de realitățile bune și rele ale orașului, ale regiunii și ale țării și-a făcut auzit glasul, nu odată, în lupta care nu se încheie niciodată și nicăieri pentru o societate deschisă, democratică și conștientă de posibilitățile deschise acțiunii bune ca și de capcanele care o pândesc. Activează în cadrul Universității de Vest colegi care-mi sunt dragi, preocupați de probleme esențiale cum sunt, în domeniul pe care-l cunosc, studiile culturale, de istorie orală, cercetarea memoriei locale, cu antenele pe care le împinge înspre țări vecine sau depărtate, și înțelegerea interacțiunilor complexe dintre identitățile timișorene, bănățene, sau românești minoritare din țările vecine. Grație lor, Universitatea de Vest e recunoscută odată mai mult ca un centru inovator și intens de creație culturală solidă cu care Banatul, România, a treia Europă și Europa ca atare se pot mândri.

Timișoara în sine e un oraș de care mă leagă viața înaintașilor mei. Aici a învățat, la Liceul Diaconovici-Loga, tatăl meu Anton Golopenția. Aici au trăit, o vreme, bunicii mei Emma și Simion Golopenția, împreună cu copiii lor. Aici veneam, în anii 1960 să vizitez un unchi drag, Romulus Golopenția.

La Timișoara am revenit, în mai multe rânduri, după anul 1989, bucurându-mă de fiecare dată de conlucrarea solidară la o reeditare de carte (Românii din Timoc) sau la lansarea unor volume (Românii de la est de Bug). Într-o lume grăbită, colegii timișoreni au găsit nu odată timpul de a zăbovi în scris asupra lucrărilor pe care le-am întreprins, departe dar aproape, în direcția culturii românești.

Pentru că, într-un fel, ceea ce fac de mulți ani la Providence, R.I. nu e departe de ceea ce faceți aici, am ales să vorbesc astăzi despre un proiect care dă culoarea de fond a ultimilor mei de ani de lucru. Îl numesc:

MARELE PROIECT, sau PROIECTUL POLIFONIC

În prezentarea lui mă voi mărgini la trei momente.

Actul I

Totul a început cu două scrisori întârziate: una către Ștefania Golopenția, soție și cealaltă către doi copii: subsemnata, de 11 ani și Dan Golopenția, de opt ani pe atunci. Tatăl meu, arestat ca martor în procesul Pătrășcanu, le scrisese într-un moment, în anul 1951, în care-i devenise clar că, prins în angrenaj, nu va mai ieși viu din închisoare. Tratat ca „dușman al poporului” și deprins să cântărească lucid situațiile, îi va fi fost clar și că scrisorile acestea, deși scrise conform „codului” tolerat, nu ne vor fi transmise câtă vreme trăiește. Îmi imaginez însă că a nădăjduit ca, la moartea lui, ele să ne fie înmânate. Oricum, așa cum pusese în declarații, ca într-o sticlă aruncată în mare, tot ce dorea să transmită pentru mai târziu, scriind și jucând o ultimă carte, „urma alege” e dictonul care revine de mai multe ori, atunci când vorbește despre sine în cele 18 luni de închisoare, tot astfel scrisorile acestea erau menite să ne spună regretul că nu va mai apuca să-și arate dragul pentru noi trei și nici să ne ajute în lupta pentru viață, pe care o presimțea grea, sau să ne treacă ceva din ce știa ori simțea, așa cum se bucură să o facă orice părinte.

Scrisoarea către ea, Ștefania Golopenția nu a primit-o niciodată. Scrisoarea noastră ne-a parvenit, mie și fratelui meu, la peste 40 de ani distanță, când am ajuns să citesc în anul 1997, la Arhivele S.R.I., dosarul 40.002 al procesului Pătrășcanu și, într-o bună zi, în cadrul lui, am dat peste textul, numerotat ca tot restul, „Sanda și Dănuț, dragii mei”. Cum, la fel cu viața noastră din acea perioadă, repertoriată de filatori-cronicari, care nu s-au mulțumit să noteze, în ture, ce face Anton Golopenția, ci ne-au inclus în istorisire și pe noi copiii, pe mama sau bunica, scrisorile acestea ne aparțin doar în parte, le-am publicat, printre celelalte declarații, în volumul pe care l-am intitulat Ultima carte, unde sunt cuprinse toate declarațiile în anchetă date de Anton Golopenția. Din ce mi se adresa mie în scrisoarea către copii, o frază a schimbat în bună măsură cursul ultimilor mei aproape douăzeci de ani. Era simplă. „Uită-te în cărțile mele”, spunea tata și, adresată copilului de atunci, fraza aceasta putea funcționa doar ca o încurajare și un îndemn la lectură. Prinsă însă în coconul timpului care i-a fost și ne-a fost refuzat, scrisă de un om pe care „patria”, așa cum s-a definit ea în anii 1950, îl suprimase brutal, deși toată truda lui de om fără vacanțe, fără agonisită și fără carieră fusese pusă în slujba României cu competență și autenticitate, fraza revenea obsedant, punând sub semnul întrebării tot ce aveam eu însămi de încheiat: studii de pragmatică teatrală, centrate pe terenul mutant al așa-numitei Belle Époque, aflată în atâtea consonanțe de violență materialistă cu ce trăim astăzi; studii asupra instituțiilor de limbaj și asupra femeilor din Breb–Maramureș, creatoare de poezie naivă — de hori — cu forța cu care sătencele din Iugoslavia impuseseră lumii în anii 1960 pictura lor; studii, apoi, asupra acțiunii artistice, luând ca exemple invenția în Franța a unei specii teatrale (impromptu-ul) sau obsesia dinainte de cuvinte a intersubiectivității (din care a ieșit, între timp, Chemarea mâinilor negative); studii, însfârșit, asupra descântatului, ca acțiune complexă ghidată de cuvântul puternic al unor personalități sătești sui generis. Toate erau bune și frumoase, dar o rugăminte adia în fraza deschizătoare de drum, dincolo de ce pusese în ea tatăl meu, complicată și adâncită de ani răi care nu s-au încheiat încă deplin, căci nu au fost văzuți în răutatea lor de neînțeles.

Așa că am început cu ce era vizibil. Și m-am uitat în ceea ce îmi era clar că a fost trăit, în ciuda torturii, ca ultima carte pe care o scria, ca ultimul prilej de a ține în mână un stilou, chiar dacă cerneala era din ce în ce mai apătoasă. În anii 1950–1951, cei arestați ca martori își scriau încă singuri declarațiile, primeau, după „interogare” hârtie și cerneală și puneau pe hârtie ce reieșise din convorbiri. Iar Anton Golopenția, tatăl meu și-a scris declarațiile cu grijă vizibilă, cu, în surdină, bucuria de a scrie și a citi ce a scris, a cărei lipsă a fost pentru el fatală în aceeași măsură cu privațiunile și agresiunile fizice. Timp de aproximativ trei ani, casa roșie din Glendale Avenue unde locuim a devenit echivalentul unui spațiu de detenție, m-am simțit trăind fără lumină și fără semeni în celule cavou și am transcris la calculator, de una singură, ceea ce a devenit volumul Ultima carte. Lucrând, mă uitam la textele care înlocuiseră cărțile în timpul celor 18 luni de închisoare și agonie ale ai tatei. Nu numai la declarațiile lui, ci și la declarațiile altor funcționari de la Institutul de Statistică, cu care fusese confruntat. La declarațiile, apoi, ale altor oameni incluși în snopul lotului Pătrășcanu. Am vrut după aceea să aud, cum le-a auzit el, vocile anchetatorilor. Și volumul Ultima carte creștea pe măsură, devenea polifonic, așa cum au fost, în anii aceia, locurile în care s-a suferit și s-a murit fără rost, istovindu-se din nou o putință de închegare românească. În spatele anchetatorilor, arhivele îmi revelau manualele de logică a chestionării și indicațiile date de consilierii sovietici ai momentului. Cei pentru care o parte din declarații erau dactilografiate și traduse în limba rusă. Declarațiile erau citite și adnotate de mărimile zilei, Gheorghiu-Dej însuși nu lipsea, cu sublinieri apăsate în culori multiple al căror tâlc rămâne în parte necunoscut. Interesați de comunicare ca niște lingviști, anchetatorii făceau scheme care să ilustreze cum călătoresc informațiile de la un grup de prieteni la altul, prin indivizi care le aparțineau și unuia și altuia. Toate se cereau și au fost incluse în volumul Ultima carte care, în mintea mea, devenea prototipul suprimării intelectualilor în România comunistă. A venit rândul, firește, al doctorilor care declarau că A. Golopenția a murit de TBC fibro-cazeos, că ar fi putut fi salvat dacă ar fi fost alimentat în mod corespunzător; al interogării Ștefaniei Golopenția cu privire la modul în care a aflat că A. Golopenția a murit, din moment ce, conform procedurii, familia nu fusese oficial informată nici de arestare (A.G. dispăruse de la Biblioteca Academiei), nici de deces; al proceselor-verbale de ardere a buletinului; al proceselor-verbale de vărsare la banca Națională a monedelor confiscate prin percheziții la domiciliu; doi ani mai târziu, al proceselor verbale de predare a efectelor personale (șireturi, un stilou, batiste, o curea) către Ștefania Golopenția. Crima de stat devenea vizibilă în atrocitatea ei anonimă, în absurditatea ei meschină și de neînțeles.

Pentru ca aceasta să fie măsurabilă, era însă necesar și ca cititorul să cunoască vocea liberă a lui A. Golopenția. Nu pentru că declarațiile s-ar fi abătut de la ea. E, dimpotrivă, impresionantă continuitatea cu ce scrisese A.G. înainte de închisoare. Dar pentru că era vorba în anchete de scrisorile trimise în țară și în străinătate în anii 1947–1948, pentru că el le declarase și, confiscate, acestea îmi trecuseră pe dinaintea ochilor atunci când am răsfoit, zile în șir, dosare fără sumar.  Volumul a sporit din nou.

Când a apărut, în 2001, la 50 de ani de la moartea în închisoare a lui A. Golopenția, volumul Ultima carte, publicat de o editură de excepție — Editura Enciclopedică —, ceea ce a prins atenția cititorilor au fost „Sugestiile pentru un regim viitor” ale lui A. Golopenția. Faptul că într-un septembrie fără perspectivă al anului 1949 omul acesta, încă tânăr, de doar patruzeci de ani se așezase și se gândise la faptul că în anul 2000 avea să se instaleze o Pax Americana pe care era de datoria exilaților români să o fructifice (A. Golopenția se referea la prietenii lui, la Brutus Coste, la Titus Pogoneanu, la Sabin Manuila, fostul director al Institutului de Statistică)  a galvanizat cititorii și a fost pus în centrul multora dintre multele reacții. Un text a punctat totuși, în ecou de suflet cu ce trăisem, acel intolerabil „de patrie ucis”, care mi se părea și continuă să mi se pară că trebuie să ne dea de gândit ani mulți de acum înainte.

Actul II

În iarna anului 2002, aflându-mă la București pentru scurt timp în vederea lansării la târgul de carte “Gaudeamus” a volumului A. Golopenția–Opere complete, vol. II. Sociologie (Editura Enciclopedică), am vizitat, cum o făceam de obicei, Institutul Național de Statistică. Stăruiam în încercarea de a descoperi soarta lucrărilor personale ale lui A. Golopenția, pe care acesta le lăsase la birou în septembrie 1948, când demisionase de la Institutul Central de Statistică (I.C.S.), și nu le putuse recupera, nemaiîngăduindu-i-se de către portar nici măcar să intre în institutul pe care îl condusese ca Director General. Primită cu înțelegere de Directorii noii instituții continuatoare a I.C.S., Dr. Aurel Camara și Dr. Daniela Elena Ștefănescu, mi s-a subliniat, odată mai mult, zădărnicia încercării. Căutaseră și ei, împreună cu bibliotecarii, hârtiile lui Anton Golopenția, fără succes. Mutată în mai multe rânduri, arhiva Institutului îmi stătea la dispoziție spre a mă convinge. Am urcat deci la ultimul etaj al clădirii. Arhiva ocupa o bună parte din el. Încăperea uriașă, neîncălzită, era ticsită de documente stivuite pe rafturi care urcau neobișnuit de sus, înșirate pe jos între ele, sau închise în dulapuri metalice. Era frig și praf cu muște moarte, stăteam cu geamul deschis. Cataloagele nu s-au dovedit de mare ajutor pentru ce căutam. Nu exista un catalog de manuscrise. Stimulată de imposibil, am luat hotărârea de a proceda primitiv, pipăind cu mâna și cu ochiul conținutul fiecărui raft de jos până sus, spre a mă asigura de parcurgerea integrală a materialului. Operația era grea și nerăsplătitoare. Mă minunam eu însămi de scările pe care urcam agil și de înălțimea la care răzbeam. Lucram de dimineață, după amiaza era de acum înaintată și nu descoperisem nimic. Am revenit a doua zi. După alte șase sau șapte ore de migală, ajunsesem la peretele din fund al încăperii. Ultimul șir de rafturi. Am ridicat capul spre a măsura ce rămăsese și trebuia bifat ca să mă liniștesc. Și acolo, sus de tot spre stânga, am văzut un grupaj de trei mape (ocupau aproximativ o jumătate de metru) pe al căror cotor era marcată gros o singură literă: „G”. Nu înțeleg nici acum certitudinea și trepidația cu care am urcat spre mapele acelea. Erau, într-adevăr, hârtii ale lui Anton Golopenția. Cineva, un bibliotecar, le redusese identitatea la o inițială prudentă. Și așa, ferite de timpuri haine, mapele tatei ajunseseră până la mine, acolo sus, în dreptul Casei Poporului. Cum am coborât în Cabinetul Directorului General, cum i-am povestit întâmplarea și tot ce a urmat nu mai are importanță. Ce pot să spun e că Anexa volumelor Românii de la est de Bug conține, masiv, documente din mapele „G”, care au venit miraculos spre mine acum doisprezece ani.

Așa cum se prezintă, cele două volume A. Golopenția, Românii de la est de Bug, apărute în anul 2006 își propun readucerea în memorie a unei pagini uitate a cercetării sociologice și demografice românești și, prin aceasta, a unor aspecte importante ale vieții comunităților românești dăinuind neștiute, departe în Ucraina, incluzând bazinul Donbassului, în anii celui de al doilea război mondial. Datele prezentate sunt doar o parte a celor care fuseseră adunate și sistematizate de echipa I.C.S. și totalizau, după informațiile de care dispunem, cinci lăzi de recensământ.

Volumele Bug au, din nou un caracter polifonic. El derivă din faptul că, la fel cu Ultima carte sau cu seria de corespondență pe care am intitulat-o Rapsodia epistolară, lucrarea se înscrie într-o vastă operație de arheologie culturală și existențială în care multiplicitatea vocilor amintește de multiplicitatea obiectelor prin a căror atentă comparație arheologii ajung să reconstituie perioade demult trecute. Realitatea vieților românești de la est de Bug, pe care cercetarea a ajuns să o apropie de noi, nu cuprinde însă mai mult de două sute de ani. Sunt speranțe că, parcurgând texte redactate deopotrivă de membrii echipei care s-a deplasat pe teren, de cei câțiva specialiști care scriseseră, în Rusia, în România sau în Ucraina despre românii de la est de Bug, de cei care au contribuit la zădărnicirea eforturilor echipei și de cei care, dimpotrivă, cu sau fără voie, au adus până la noi paginile de față, și comparând punctele de vedere politice și ideologice care s-au înfruntat cu privire la acest material, vom ajunge la o imagine de ansamblu care să îngăduie reflecția negociată asupra unui aspect important al sociologiei, demografiei, istoriei și al identității culturale românești.

Miezul acestui volum, listele de sinteză a rezultatelor campaniei I.R.E.B., îmi era cunoscut încă demult, din arhiva familiei (AFG), pe care am străbătut-o integral înainte de plecarea în Statele Unite, în anul 1980. Plănuisem, nu odată, să le public ca atare și așteptam clipa potrivită încercând să le plasez într-un context pentru care nu dispuneam decât de puține date: un număr de fotografii obținute de la N. Economu, amintiri ale lui N. Marin-Dunăre. Încercasem, fără a reuși, să aflu amănunte de la Gh. Retegan, pe care-l întâlneam, în acea vreme, la Biblioteca Academiei.

Sursa principală a volumelor Bug o reprezintă însă dosarul 40.002 al procesului L. Pătrășcanu și dosarul 19.059 al Parchetului Curții București–Cabinetul Crime de Război din Arhivele S.R.I. Am parcurs aceste dosare în anii 1997 și 1998. Urmăream, pe atunci, lămurirea circumstanțelor arestării și morții lui Anton Golopenția, lucrând la volumul Ultima carte. Pe parcursul consultării materialului am întâlnit și reținut în vederea unui proiect următor o serie de texte privitoare la operația de identificare a românilor de la est de Bug.

Materialul cules și interpretarea lui incipientă de către A.G. și echipa sa aduc date importante pentru sociologi și istorici (în special privind mișcările de populație în Țările românești și Moldova, procesele de deznaționalizare spontană sau forțată în cadrul imperiului țarist și în statul sovietic), pentru antropologi (obiceiurile, întrepătrunderile între cultura tradițională a moldovenilor, ucrainenilor și cea rusească), pentru dialectologi și sociolingviști (descrierea vorbirii moldovenești de către E. Seidel, dar și bogatul corpus acumulat prin ce rămâne din culegerile lui I. Apostol, I. Chelcea, N. Economu, A. Golopenția, A. Rațiu, care pot ajuta nu numai la o configurare a diversității competențelor lingvistice ale moldovenilor în raport cu limba română, ci și în studierea trilingvismului care le încadrează, sau a politicilor lingvistice de control și limitare a orizontului cultural al limbilor dominate).

Pe plan practic, studierea, în măsura în care mai este posibilă astăzi, a celor strămutați de la est de Bug în sate din sudul Basarabiei sau în Banat poate adânci rezultatele și memoria lucrărilor de repatriere.

Pe plan teoretic și metodologic, zestrea de concepte și metode de studiu al comunităților minoritare elaborate cu prilejul lucrărilor I.R.E.B. sau sugerate de ele își așteaptă cercetătorii.

La încheierea proiectului, mi-am amintit de o convorbire avută în România cu istoricul britanic Hugh Seton-Watson, care mărturisea, că ar fi gata să meargă în Africa pe urmele chiar și ale unui singur englez, spre a vedea cum și-a orânduit viața și ce a realizat pe alte meleaguri. Cuvintele acestea intră în ecou cu ideile despre cercetarea la est de Bug ale lui A. Golopenția, care insista asupra faptului că moldovenii trebuie căutați chiar și în satele în care riscă să fie doar unul.

Cu dificultăți pe care le-am evocat în introducerea volumelor Bug, Echipa I.R.E.B. a respectat acest deziderat. La sfârșitul cercetărilor ei, s-a știut dintrodată mult mai mult decât se bănuise că se poate ști despre românii răzlețiți sau formând comunități compacte în partea depărtată, cvasi-invizibilă pentru noi atunci, a Ucrainei.

Vămuită de împrejurări, recolta bogată a echipei I.R.E.B. e prezentată doar în mică măsură în volumele pe care le-am adus, după o muncă de patru ani și cu o întârziere de peste o jumătate de secol, în fața cititorilor. Sper însă că aceste volume sunt doar un început și că acțiunea de regăsire a materialelor culese între 1941–1944 de echipa I.R.E.B. va fi continuată de cercetători din România, Republica Moldova, Ucraina și Rusia, în spiritul de conlucrare pe care îl imagina, chiar în închisoare fiind, Anton Golopenția.

Studiul feluritelor ramuri ale aceluiași trunchi etnic este firesc și dătător de energii pentru cei care îl întreprind. Cultura națională, în care se varsă în cele din urmă toate informațiile astfel adunate se aseamănă —spunea vizionar Simone Weil, tot în anii cruzi ai celui de al doilea război mondial — cu un lan de grâu. Ea îl hrănește binevenit și darnic pe fiecare, cu bucurii și întristări care-i adâncesc și lămuresc identitatea. Atâta timp cât nu vedem în ea nimic deasupra sau diferit de o hrană a sufletului și a minții, ea nu este nicicând de respins, mai mult, ea trebuie salutată.

Poate că e timpul să încercăm să scoatem de sub sfielile tăcerii de cultură mereu altfel dominată și mereu îndoindu-se de sine momente, cum a fost cel al cercetării I.R.E.B., în care s-a îndrăznit tinerește întâlnirea cu semeni înstrăinați de multă vreme, dar păstrând încă nume și vorbe prin care puteau fi contactați și înțeleși. Momente de acest fel luminează nu numai un aspect al trecutului românesc, sau modul în care se poate vorbi astăzi despre o diversitate românească, ci și însemnătatea îndrăznelii vizionare a cercetătorilor noștri de ieri și de mâine.

Actul III

Scrisorile sunt una din căile prin care pătrundem în spiritul unei epoci şi în miezul frământărilor celor care au trăit-o, încercând s-o modeleze. Scrise relativ spontan, fără armătura prudent cântărită cu care înaintează spre publicare eseul şi fără travestirile sau parflialitatea pe care le presupune romanul cu cheie, ele ne aduc în faflă, alături de personalitatea vie şi singulară a autorului, forma şi textura relafliei trăite care i-a unit, o vreme, pe corespondenfli. Fiecare scrisoare este, în mod explicit şi definitoriu, parte a unui dialog epistolar pe care-l încifrează şi alimentez, găzduind ideile şi obiecţiile previzibile ale adresatului, permiţând recuperarea parţială a replicilor lui trecute, evocând experienţa comună a corespondenţilor, aducând la zi cunoaşterea prezentului trăit la distanţe de fiecare în parte. Poate de aceea, forma optimă de lectură (şi, implicit, de publicare) a unei corespondenţe impune „ascultarea“ ambelor voci, parcurgerea pe rând şi cu egală atenţie a cât mai multe dintre mesajele care au circulat într-o direcţie sau în cealaltă.

În practica publicării, se tinde însă mai degrabă spre publicări selective şi unidirecţionale de scrisori care, izolate astfel de dialogul din care au rezultat, reuşesc să transmită implicit doar o parte din viaţa care le-a însufleţit cândva. Se publică, bunăoară, scrisorile celor care au atins o formă sau alta a celebrităţii, trecându-se sub tăcere, chiar atunci când ele sunt disponibile, replicile epistolare ale corespondenţilor lor mai puţin notorii. Şi, chiar în cazul celor dintâi, se aleg scrisorile literar realizate sau cele cu valoare de document şi se lasă în umbra arhivelor textele care nu pot fi asociate unui tip sau altul de „beneficiu“ cultural. Poate de aceea, ştim atât de puţin despre felul în care s-au legat şi dezlegat alianţe, colaborări sau prietenii între cei care şi-au fost contemporani, împărţind misiuni, realizări sau înfrângeri, fiindu-şi aproape şi apoi, dintr-odată, departe spre a se apropia iar, în funcţie de noi circumstanţe şi de vechi potriviri.

Renunțând la publicarea exclusivă a scrisorilor lui A.G., care ar fi sărăcit mulțimea epistolară cu aproximativ două treimi și care ar fi oferit o imagine lacunară a dialogului trăit prin scris, am optat pentru schimbul epistolar, iar nu pentru scrisori, ca unitate de bază a seriei de față. Aceasta a asigurat o continuitate mai strânsă între dialogul vorbit al celor care-și sunt în preajmă și completarea lui prin dialog epistolar atunci când distanțele sau circumstanțele o impun. În plus, s-a atenuat astfel opoziția cantitativă între schimburi epistolare masive (de peste 20 de scrisori) și schimburi epistolare minime (cuprinzând o singură scrisoare). Un schimb epistolar minim, sau unul redus, de între două și cinci scrisori  pot fi deseori tot atât de importante ca un schimb epistolar masiv ori mediu (de între 6 și 20 de scrisori), semnalând o relație sau un moment cheie din viața corespondenților.

Încă de la începutul lucrului am fost pusă în faţa unei alternative. Puteam publica în volume separate schimburile epistolare relevante sociologic; pe cele cu teme de statistică, demografie şi geopolitică; schimburile epistolare privind literatura, arta sau filosofia; scrisorile de familie; scrisorile bănățene etc. Sau, dimpotrivă, şi aceasta este alternativa pentru care am optat, puteam cufunda într-un ansamblu epistolar unic toate schimburile de scrisori de care dispunem.

Avantajele primei opţiuni nu erau de neglijat. Cititorii specializaţi ar fi mers direct la schimburile epistolare care-i interesau, fără a mai fi puşi în situaţia de a le căuta printre multe altele cu profil diferit. În plus, volumele, compacte şi de mai mici dimensiuni, ar fi fost mai uşor de tipărit şi de difuzat. Neajunsurile acestei alternative nu ni s-au părut însă acceptabile.

În primul rând, publicarea de volume tematice ar fi abolit exact ansamblul organic de scrisori pe care mi se părea important să-l aduc în faţa cititorilor. Or acesta este interesant în sine, permiţând cititorilor să vadă cu ochiul liber limitele până la care pulseze într-o comunitate personalitatea unui individ, în cazul nostru a lui A. Golopenția, care este deopotrivă adresantul şi adresatul scrisorilor pe care le reproducem. Trierea materialului de inclus în volumele cu temă ar fi dus inevitabil la eliminarea unui număr important de schimburi epistolare care, nepretându-se la includerea în unul sau altul dintre ele, ar fi rămas să doarmă în arhive. Puse cap la cap, volumele tematice ar fi transmis trunchiat, înăsprind opoziţiile sau distincţiile, imaginea câtorva aspecte ale preocupărilor lui A.G., dar nu ar fi dat cititorilor posibilitatea de a surprinde tocmai ceea ce îl face unic printre membrii Şcolii sociologice de la Bucureşti: deschiderea fără egal şi pe toate planurile către oameni de profesii, formaţii şi apartenenţe social-politice dintre cele mai diferite.

Fireşte că un ansamblu de scrisori nu e niciodată complet. Cel care le-a primit le triază de-a lungul anilor. O fac de multe ori, în locul lui, împrejurările. Publicat integral, ansamblul epistolar disponibil care gravitează în jurul aceluiaşi individ conţine însă de multe ori cheia extensiunii lui adevărate. Corespondenţii menţionează şi comentează scrisori pe care le-au scris sau primit şi de care nu dispunem. Din permanenta referire la trecut şi prezent, fiecare scrisoare ţese relaţii noi de gând şi faptă, înglobând în sinteze organice mereu mai net configurate şi ce se scrie şi ce se gândeşte în spaţiul dialogal creat de corespondenţi.

Prin diversitatea lor, schimburile de scrisori ale Rapsodiei epistolare constituie o oglindă cu faţete multiple a României interbelice. Cum am lucrat îndeosebi cu scrisorile păstrate de A.G., am avut şi am impresia că, în esenţă, o idee directoare străbate întregul material pe care el l-a ferit de distrugere: aceea a felului în care fiecare din cei care scriu îşi caută menirea, rostul, major sau de moment, în peisajul vieţii româneşti, fie ea culturală, economică, sau politică. Nu e clar dacă o asemenea idee plutea în aer în epoca respectivă sau dacă ea stătea pur şi simplu la baza relaţiilor şi afinităţilor dintre A. Golopenția şi corespondenţii săi. Poate că acesta a fost de altfel criteriul, obscur sau conştient, pornind de la care A.G. a conservat cu grijă nu numai corespondenţa cu cei uman sau profesional apropiaţi, ci şi scrisori provenind de la oameni pe care îi cunoştea mai puţin sau chiar deloc. Aşa cum sunt, scrisorile lungi şi scurte ale acestei serii, în care A.G. este adresant sau adresat, focar al unei constelaţii de contemporani, îmi par a reprezenta o rapsodie epistolară a culturii româneşti. Pentru cei care se ocupă de sociologia culturii, seria aceasta, permite abordarea sistemului multiplu şi dinamic de relaţii umane, instituţionale sau pur accidentale care configurează o generaţie sau o epocă, precum şi a convingerilor comune care i-au unit, dincolo de vârstă, profesie sau apartenenţă politică, pe cei având de înţeles şi înfruntat aceleaşi mari chemări, obstacole sau întrebări.

Dincolo de lumina pe care o aruncă asupra figurii lui A.G. și asupra corespondenților antrenați în schimburi epistolare masive ori medii, cu toții relevanți în cultura românească (și uneori internațională) a epocii, mulți dintre ei rămași necunoscuți publicului cultivat, Rapsodia epistolară ne oferă în mod esențial imaginea, în direct, a interbelicului românesc în ansamblu, cu căutările lui, cu grupurile care au aspirat sau s-au mobilizat în vederea înțelegerii și mlădierii circumstanțelor epocii, cu polifonia soluțiilor și a aspirațiilor.

În alcătuirea Rapsodiei, munca prestată se aseamănă întrucâtva cu cea a romancierului care-şi propune să scrie un roman sumă. Notele şi comentariile prin care am introdus fiecare schimb de scrisori mi-au prilejuit bucuria adâncirii de fapte şi întâmplări pe care le cunoscusem uneori prin experienţă directă dar distrasă sau înceţosată, a descoperirii altora noi. Dacă nu am vorbit de roman epistolar, lucrul se datorează sentimentului că paginile Rapsodiei însumează de multe ori partea cea mai reală şi mai adâncă a existenţei autorilor lor, că ele se întemeiază întotdeauna pe realitatea cotidiană şi că, din acest punct de vedere, textele reproduse au valoare de document, de istorie epistolară (aşa cum vorbim de istorie orală) şi nu ascultă în primul rând de stringenţele estetice de structurare sau de abandonare a conturului exact al întâmplărilor cărora trebuie să le răspundă un roman, oricât ar fi el de „adevărat“. Provocate de pura asamblare a scrisorilor, ecourile multiple şi izotopiile „organice“ sunt însă  multiple şi nu pot fi neglijate.

În afară de corespondenții pe care și-i alege, A.G. a devenit și a rămas adresat pentru mulți din cei care l-au avut coleg de școală, facultate, monografie, studenție în Germania, echipă regală, cercetare, Institut Social Român, Institut de Statistică. Dacă ne-am fi limitat la corespondenții „importanți”, am fi pierdut din vedere scrisorile de școlari bănățeni sau ardeleni, studenți bucureșteni, învățători și profesori din toată țara sau artiști și scriitori care adresau petiții Ministerului Instrucției, Cultelor și Artelor, soldați, monografiști gustieni și echipieri ai Fundației, părinți și frați, rude, săteni sau orășeni, bucureșteni, bănățeni timișoreni sau bozoviceni, ardeleni, moldoveni grație cărora Rapsodia epistolară a dobândit o rezonanță amplificată, asigurând, metonimic, cunoașterea, nu a unui intelectual izolat, nu a câtorva grupuri intelectuale de elită (de sociologi, statisticieni, filozofi, scriitori, artiști plastici), ci a stării de spirit generale și a problemelor pe care le-a ridicat generațiilor active perioada interbelică.

Ansambluri de scrisori de tipul celui pe care îl prezentăm pot şi ar fi util să devină obiect de studiu pentru sociologi, istorici sau psihologi. Nu s-ar mai opera în acest caz în cercetarea istoriei sau a psihologiei culturii, numai cu personalităţi sau grupuri explicite de indivizi (regrupaţi în jurul unei instituţii — „Şcoală“, revistă, asociaţie, institut de cercetare, partid etc.), ci şi cu grupuri implicite, invizibile cu ochiul liber, cum este, între altele, grupul tuturor celor care au la un moment dat acelaşi partener de corespondenţă. Grupurile acestea implicite sunt rareori etanşe. Ele se intersectează cu altele, abordează teme similare sau diferite în raport cu acestea, cunosc dinamici diferite şi, în genere, ar trebui studiate comparativ. Publicarea integrală a mai multor ansambluri de schimburi epistolare ne-ar putea ajuta să înţelegem, alături de profilul unei personalităţi sau al unui grup cultural, conceptul de acţiune culturală în epocă a unui individ. Regrupând corespondenţii dispuşi în calitate de adresanţi sau de adresaţi în jurul unei personalităţi culturale, am ajunge să putem defini numeric, fie şi vag, amplitudinea acţiunii culturale a personalităţii respective.

Corespondențele masive sau medii ne permit să surprindem etape diferite ale evoluției celor care scriu. Devine astfel posibil să nu mai identificăm un individ cu imaginea maximă finală pe care o propun biobibliografiile, ci să-l surprindem în mișcare, cu ezitările, perioadele mai puțin consistente și perioadele de acțiune desfășurată ale existenței sale.

Corespondenții diferă de interlocutorii pe care-i întâlnim în volumele de istorie orală și o comparație sistematică între atitudinile lor caracteristice se impune, pentru a combina fertil cele două surse de informație. La nivel factual, scrisorile, scrise de obicei la cald, în miezul întâmplărilor, tind să fie mai precise decât istoria orală, în care neajunsurile memoriei sau, dimpotrivă, travaliul ei de justificare, raționalizare, exaltare a importanței celui care rememorează ne îndepărtează, deseori considerabil, de faptul brut. Pe de altă parte, scrise sub imperiul urgenței, scrisorile riscă să nu fie întotdeauna elaborate la nivelul interpretării. Dimpotrivă, în istoria orală, interpretarea e deseori în exces și se cere cântărită și interogată atent pentru a regăsi dozarea optimă. Între cele două ipostaze se interpun, scrise doar atunci când se desprind firesc de purtătorul lor, mesajele organice pentru care A.G. tinde să rezerve de fapt cuvântul scrisoare. Nu întâmplător remarcam astfel decalajul, caracteristic unora din mesajele lui A.G., între momentul întâmplării și momentul scrisorii. Acesta din urmă survine de la sine, destul de departe de cele petrecute pentru a permite reflecția și, încă, destul de aproape de cele întâmplate, pentru a reține fără devieri faptele.

Confruntând documente distincte, scrise sau vorbite liber cum sunt scrisorile și dialogurile de istorie orală cu documentele scrise sub imperiul forței, cum sunt declarațiile în situație de arest, măsurând distanțele dintre ele și căutându-le explicația, ne putem apropia treptat de realitatea pe care fiecare dintre ele o spune pe cât o ascunde. Rapsodia epistolară, Românii de la est de Bug ca și Ultima carte se vor piese ale imensului puzzle din care încerc să asamblez, alături de dumneavoastră, colegi și prieteni dragi, trecutul apropiat al generațiilor care ne-au precedat.

• Laudatio in vederea acordarii titlului de Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara, Doamnei Sanda Golopentia Eretescu
• Relatarea unui eveniment academic. Acordarea titlului de Doctor Honoris Causa doamnei Sanda Golopentia Eretescu de catre Universitatea de Vest

*

• A fost „Sociologie romaneasca” o revista publicata in devalmasie?
• Scoala sociologica de la Bucuresti intre apogeu si suprimare
• Comunicari romanesti pentru al XIV-lea Congres International de Sociologie
• Introducere la Rapsodia Epistolara (vol. I). Ce este si cum se face istoria epistolara?
• O rapsodie epistolara a interbelicului romanesc (I)
• Singur cu satul care moare: H.H. Stahl. O rapsodie epistolara a interbelicului romanesc (II)
• Corespondenta cu Mihai Pop si Victor-Radulescu Pogoneanu. La incheierea Rapsodiei Epistolare (III)