Realismul critic: o luptă pe două fronturi.
Științele sociale și câmpul puterii în sociologia lui George Steinmetz
Dana COSTIN
Psihologia Socială, nr. 41 (I)/2018, pp. 59-68
Rezumat: În ultimele decenii au apărut voci importante în rândul sociologilor, dar nu numai, care propun o nouă problematizare a studiului societății care să ofere un răspuns pertinent unor întrebări precum: care este raportul dintre sociologia aplicată și cea teoretică? Pot ele funcționa independent una de cealaltă? Există vreo relație de interdependență între evenimente istorice, structuri statale și discipline sociale? Dacă da, cum putem identifica empiric această interdependență și în ce măsură reprezintă aceasta un obiect de studiu pentru științele sociale? Care dintre disciplinele sociale este mai în măsură să studieze interacțiunea fapt istoric – structuri sociale – știință? Ce rol joacă interdisciplinaritatea în cercetarea științifică de azi? Unde o putem localiza, la marginea disciplinelor tradiționale sau într-un spațiu comun de frontieră interdisciplinară?
Sociologul american George Steinmetz (n. 1957), teoretician social și sociolog istoric al colonialismului și al statelor imperiale, este unul dintre cei care au încercat să răspundă la aceste întrebări. Bun cunoscător al istoriografiei și al curentelor filosofice europene, cu studii de germanistică și stagii de cercetare în Germania și în Franța, Steinmetz este un sociolog cu o formare intelectuală „panoramică”, ceea ce îi permite să abordeze cercetarea sociologică a statelor dintr-o perspectivă nouă și complexă, operând pe două fronturi. Pe de o parte trasează liniile teoretice ale unui nou cadru conceptual pentru studiul interdisciplinar al statelor imperiale, iar pe de altă parte aplică propriul aparat teoretico-metodologic în cercetările sale empirice din domeniul sociologiei istorice.
Studiul de față propune o abordare monografică a cercetărilor lui George Steinmetz, schițând principalele etape ale parcursului său intelectual și reținând elementele de noutate pe care le aduce în științele sociale, atât în ce privește cadrul teoretic cât și metodologia.
Cursus honorum
Moștenitor intelectual al lui Charles Tilly[1], Steinmetz este un specialist în sociologia istorică a statelor, imperiilor și coloniilor, aria sa de expertiză cuprinzând teoria socială, sociologia istorică și istoria științelor sociale. Licențiat în limba și literatură germană la universitatea Wisconsin-Madison, a urmat masterul de sociologie la aceeași instituție, iar în 1987 a obținut titlul de doctor în sociologie cu teza Social Policy and Local State. A făcut diferite stagii de studii și de cercetare în Franța și Germania încă din anii 80, iar între 2007 și 2014 a fost profesor invitat la École des hautes études en sciences sociales (EHESS) din Paris. Și-a început cariera didactică în 1987 la Universitatea din Chicago, unde a rămas până în 1997, când a devenit profesor asociat la Universitatea din Michigan în cadrul departamentului de Sociologie și Studii Germane. Din 2004 și până în prezent este profesor titular în cadrul aceluiași departament. În 2009 a obținut titlul de Charles Tilly Collegiate Professor of Sociology[2], iar din 2017 este profesor invitat la Institutul pentru Studii Avansate al Școlii de Științe Sociale din Princeton.
Steinmetz a publicat două cărți și sute de articole pe tema sociologiei istorice a statelor imperiale și a raportului dintre științele sociale și câmpul puterii. Prima carte, Regulating the Social: The Welfare State and Local Politics in Imperial Germany (1993), examinează motivele pentru care politicile sociale ale statului imperial german au fost implementate atât de neuniform de la o colonie la alta, uneori chiar de la o localitate la alta, și măsura în care impactul acestor politici sociale a fost influențat de percepția populară a realităților sociale. Folosind metoda cercetării istorice comparative, proprie sociologiei istorice din anii 70,, Steinmetz explorează aici programele de intervenție socială ale diferitelor forme de guvernământ în decursul timpului. Dacă unele politici sociale au avut un impact pozitiv, altele au adâncit clivajele sociale și au contribuit, indirect, la apariția regimului nazist.
În următoarea sa carte, The Devil’s Handwriting: Precoloniality and the German Colonial State in Qingdao, Samoa, and Southwest Africa (2007), Steinmetz este influențat de celebra lucrare a lui Edward Said, Orientalism (2001 [1978]). Acesta propunea o interpretare a politicilor coloniale europene din perspectiva reprezentărilor mentale ale Europei cu privire la teritoriile exotice ale coloniilor. Plecând de la ipoteza că literatura etnografică din perioada precolonială a reprezentat un factor determinant în implementarea diferitelor politici sociale vizând populațiile native, Steinmetz compară modul în care aceeași putere imperială a acționat cu totul diferit în circumstanțe asemănătoare. Aduce drept exemplu politicile brutale ale Germaniei în cazul populației Herero[3], diferite de cele privind populația din Samoa, care a fost încurajată să-și păstreze cultura nativă, și de cele din regiunea chineză Qingdao, unde acțiunile politice au oscilat între rasism și schimb cultural. Steinmetz pune aceste diferențe pe seama modului în care erau reprezentate populațiile respective în literatura etnografică precolonială europeană. Populația Herero era caracterizată astfel drept barbară și inumană, în vreme ce cea din Samoa era idealizată, ilustrând imaginea sălbaticului nobil, iar cultura chineză avea reprezentări mixte în etnografie. Mai târziu, în articolul Empires, Imperial States, and Colonial Societies din 2015, Steinmetz se va distanța oarecum de această poziție, preferând o reinterpretare a relației dintre metropolă și colonie prin prisma noțiunii de câmp, câmpuri sociale și câmpuri științifice transnaționale.
Contextualizarea cercetărilor
Problema cercetării statelor imperiale și a raportului dintre metropolă și periferie a fost una dintre preocupările de bază a sociologiei începând cu Auguste Comte și Alexis de Tocqueville și continuând cu Marx, Weber, Durkehim, până la autori contemporani precum Hintze, Balandier, Mann sau Robinson[4]. Timp de aproape două secole, filosofi, sociologi și istorici au studiat statul imperial sub toate dimensiunile sale, începând cu forma, factorii care i-au dat naștere, traseul parcurs și cauzele care au dus la „simplificarea” imperiilor reduse la forma de stat (cum ar fi spre exemplu Imperiul Otoman sau cel Austro-ungar). Steinmetz refuză perspectiva primei generații de istorici și sociologi care reducea cauzele apariției statelor imperiale la motive de ordin politic, militar sau economic. Influențat de realismul critic al lui Roy Bhaskar[5], el respinge teoria cauzei unice și a factorilor constanți de cauzalitate propus de empirismul de sorginte pozitivistă, fără a nega însă principiul cauzalității în sine, ci transpunându-l din sfera „necesității” în cea a „tendinței” și a posibilității (Steinmetz, 1998). Orice eveniment istoric sau structură socială este rezultatul concursului mai multor factori contingenți care au dus la realizarea uneia dintre numeroasele posibile forme. Nu există, deci, legi universale și transistorice pe care sociologul să le includă într-o teorie atotcuprinzătoare de modele predictibile. Din acest punct de vedere, în bună tradiție aristoteliană, statele, în forma lor imperială sau modernă și politicile adoptate de acestea, nu sunt altceva decât actualizarea unei potențialități și nu o necesitate de ordin determinist. Mai mult, conform acestei teorii sociale, imperiile nu trebuie confundate cu statul. Statul este fundamentul imperiului, dar imperiul nu este o formă mai extinsă a statului, ci o entitate nouă și distinctă, cu propriile „legi” și cu un aparat birocratic specific. Cu atât mai puțin pertinentă este aici abordarea darwinismului social, care consideră statul-imperiu un organism viu, incluzând astfel sociologia în paradigma științelor naturale (Steinmetz, 2015, p. 60).
Adoptarea paradigmei realismului critic de către Steinmetz a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului, pe măsura căutării unui aparat teoretico-metodologic compatibil cu studiul la scară largă a societății în formele sale „macro”: imperii, state și colonii în diversitatea lor istorică.
În anii 70-80, teoriile statului ajunseseră într-o situație de stagnare din cauza cercului vicios al dezbaterii dintre constructivism și structuralism. Teoria câmpurilor sociale a lui Pierre Bourdieu i-a oferit o posibilitate de ieșire, lucru pe care Steinmetz îl argumentează amplu în Comparative History and Its Critics. A genealogy and a Possible Solution (2015). Studiul întreprins de Bourdieu asupra Algeriei coloniale (Bourdieu, 1958), îi servește de altfel sociologului american drept matrice în examinarea complexității raporturilor dintre aparatul statal și provinciile imperiale, și grație sintezei structuralist-constructiviste propuse de acest studiu.
Sinteza realizată de Steinmetz între realismul critic și teoria bourdieusiană îi permite să interpreteze statul imperial ca pe un meta-câmp birocratic format dintr-o multitudine de sub-câmpuri angajate într-o relație dinamică. Acestea se bucură de o relativă autonomie în raport cu statul metropolitan și sunt motivate în acțiunile lor de competiția pentru anumite resurse și forme de capital simbolic.
Interesant de notat faptul că, deși aria principală de studiu a lui Steinmetz are de a face cu teoria statelor imperiale și, implicit, cu noțiunea de frontieră, acesta nu include în sistemul său conceptual-empiric teoria frontierelor sociale decât marginal. Dezvoltată de antropologul social Fredrik Barth în Ethnic Groups and Bounderies (Barth, 1969) în perioada dizolvării colonialismului, teoria frontierelor sociale a influențat masiv o întreagă literatură specializată în cercetarea colonialismului și a decolonizării, fie că vorbim de sociologi, antropologi sau de istorici ai socialului. Barth propune ideea inovativă de frontieră socială ca un element definitoriu pentru identitatea unui grup social. În cazul grupurilor etnice, nu elementele culturale, lingvistice sau spirituale sunt cele care delineează și dau formă unui grup, ci frontiera socială în sine este cea care le asigură identitatea colectivă. Din această perspectivă, sunt binevenite politicile sociale care ajută la menținerea acestor frontiere pentru a asigura supraviețuirea identității acestora. În perspectivă barthiană, frontiera socială este, așadar, un element definitoriu și, în consecință, un aspect pozitiv în afirmarea identitară a comunităților coloniale una față de cealaltă, dar și față de puterea centrală.. Teoria lui Barth a fost însă supusă unor critici atât de antropologi, cât și de sociologi. Eloise Hummell, de exemplu, deși recunoaște genialitatea noului concept introdus de Barth, îi reproșează acestuia faptul că nu a acoperit și aspectele regresive și potențial negative ale frontierelor sociale (Hummell, 2014). În aceeași optică, M. D. Gheorghiu mută discursul frontierelor sociale din sfera etnică în sfera economică și educațională, subliniind faptul că, deși frontierele sociale sunt fluide și într-o continuă mișcare, ele constituie adesea un factor de conflict simbolic între membrii diferitelor categorii sociale, iar frontierele dintre grupuri constituie deseori un motiv de conflict între „noi” și „ei”, dar și o „limită” de depășit pentru membrii unui grup social ce se situează la baza piramidei ierarhice a grupurilor sociale (Gheorghiu, de Saint Martin, 2010). Pentru Steinmetz, însă, grupurile etnice sau sociale nu reprezintă un concept viabil în cercetarea sociologică a statelor și coloniilor, decât în măsura în care acestea integrează noțiunea de câmp social angajat într-o acțiune comună, urmărind același scop, respectând același set de reguli interiorizate, și ai căror membri sunt într-o relație de competiție pentru același tip de capital simbolic.
În ce privește dezbaterea cu privire la metropolă versus periferie, Steinmetz consideră inadecvate atât teoriile metrocentrice, cât și cele care insistă asupra „centralității” periferiilor, cum ar fi cazul lui Robinson (Robinson, 1986). Statele imperiale și coloniile sunt studiate de sociologul american ca entități complexe angajate într-o relație de influență reciprocă în care centralitatea poate oscila între metropolă și periferie de-a lungul axei temporal-istorice a unui stat imperial (Steinmetz, 2012).
Științele sociale și câmpul puterii
Contextul istoric al relațiilor dintre puterea politică și științele sociale constituie o altă dimensiune a cercetărilor lui Steinmetz. În volumul pe care l-a coordonat în 2013, Sociology and Empire. The Imperial Entanglements of a Discipline, Steinmetz propune o antologie de studii empirice asupra imperiilor și coloniilor cu scopul de a trasa parcursul istoric al statelor imperiale ca obiect de studiu al sociologiei, subliniind rolul sociologiei și al sociologilor în raport cu puterea politică. Marea Britanie a angajat sociologi pentru a studia progresul economic al coloniilor din Africa, în Germania nazistă sociologii au jucat un rol esențial în programarea politicilor de ocupare a Europei de Est, în timp ce în Statele Unite sociologia a contribuit la dezvoltarea teoriei modernizării, care a stat mai apoi la baza politicilor hegemonice ale statului american după 1945.
În studii ulterioare pe această temă a raporturilor dintre știință și politică (Steinmetz 2016 & 2017a), sociologul american examinează presiunea la care este supusă sociologia atunci când i se cere să demonstreze propria utilitate și relevanță în afara spațiului academic. Politicile de finanțare a proiectelor de cercetare din domeniul sociologiei sunt motivate, de cele mai multe ori, de rațiuni străine preocupărilor de ordin științific. Sociologia este adesea privită ca un mijloc de a sonda realitatea socială pentru a asigura eficacitatea politicilor sociale. Steinmetz argumentează în Should Comparative Historical Sociology Save the World? că sociologia încă se confruntă cu riscul de a deveni dependentă de factori extra-academici cum ar fi „clienții” privați care sunt dispuși să finanțeze anumite proiecte de cercetare și care instrumentalizează sociologia pentru scopuri utile sferei politice sau a celei economice. Cercetările sociologice care nu au un scop util imediat sunt sub-finanțate și, în unele cazuri, chiar ignorate în anumite institute de cercetare. Soluția, însă, nu ar putea fi aceea de a încuraja o ruptură netă între științele sociale și zona politicului, ci dimpotrivă. Refuzând teoria „conflictului de valori” a lui Weber, Steinmetz propune paradigma interacțiunii dintre știință și politică, privite în calitatea lor de câmpuri relativ autonome care interacționează și se influențează reciproc. Din această perspectivă, autonomia nu exclude interacțiunea, cu condiția ca această relație să fie una de dialog între egali și nu una de dominație. Dar pentru ca acest lucru să poată fi într-adevăr realist, e nevoie de o redefinire a ceea ce numim „progres politic” și „prosperitate”, în așa fel încât aceste definiții să includă noțiunea de „cunoaștere” din domenii precum științele sociale, cele umane sau chiar din domenii non-științifice, precum cel artistic. Astfel, este necesară o implicare pe două fronturi a sociologului în zona politică. Mai întâi, sociologul are dreptul (dar și datoria) de a se implica activ în câmpul politic în calitatea sa de cetățean al polisului, iar mai apoi în calitate de intelectual autonom. În acest fel, Steinmetz se poziționează clar în opoziție cu abordarea pozitivistă, care refuză orice formă de intervenție normativă, pentru a evita ca variabilele independente să aducă modificări constantelor, ceea ce ar duce la perturbarea întregului sistem social (Steinmetz, 2016, p. 6).
În acest context, abordarea interdisciplinară a sociologiei istorice oferă multor sociologi un refugiu față de presiunile la care sunt supuși fie din interiorul disciplinei, fie din exteriorul acesteia, deoarece cercetările din acest domeniu nu sunt orientate în mod explicit către scopuri aplicative. Sociologii istorici nu sunt însă apolitici, ci mai degrabă se raportează diferit la sfera politică, deoarece, „nu există nimic mai politic decât actul de a revela adevărul” cu privire la instituții și relații sociale (Steinmetz, 2016, p.4). Așadar, în ultimă instanță, sociologia istorică are valențe profund politice din moment ce se ocupă de studiul transformărilor epocale, al schimbărilor de regimuri și al proceselor complexe care au dus la război, genocid, revoluții sau colonizare. Cu toate acestea, sociologia istorică nu oferă modele sau legi generale, ci identifică o serie de „constelații cauzale” care au convers în trecut și care ar trebui evitate în viitor.
Atât presiunea exercitată de politic asupra sociologiei, cât și aversiunea unor sociologi față de politic, au rădăcini istorice relativ ușor de identificat. În Germania nazistă, sociologia a fost finanțată la nivel instituțional cu scopul practic de a crea politici de intervenție. Mulți dintre sociologii istorici și culturali au ales calea exilului, iar cei care au rămas și care nu s-au raliat nazismului, s-au retras într-un exil interior (Steinmetz, 2017a). Oarecum asemănător, în Marea Britanie și Franța de după cel de al doilea conflict mondial, sociologia aplicată a fost finanțată pentru a da un răspuns întrebărilor legate de progresul economic din colonii. Astfel, politicul, prin practicile de finanțare, a devenit „clientul” sociologiei aplicate. În Danemarca, sociologia a trebuit să-și demonstreze utilitatea implicându-se în elaborarea programelor de welfare, iar în 1986 toate institutele de cercetare sociologică au fost închise. Departamentul de sociologie a fost reabilitat în Universitatea din Copenhaga abia în 1994 cu scopul declarat de a participa la programul de politici de intervenție socială (Steinmetz, 2016).
Pe cale de consecință, Steinmetz își pune problema necesității interacțiunii dintre câmpul științelor sociale și cel al politicii, interacțiune care nu ar putea fi decât de natură etică și nu pragmatică. Doar abordând marile probleme cu care se confruntă societatea din perspectivă etică putem găsi răspunsuri la întrebări precum de ce e de preferat principiul egalității și al libertății de opinie? sau de ce este justificat din punct de vedere moral ca o țară să intre în război sau nu? Din acest punct de vedere, o sociologie pur empirică, care doar descrie normele comun acceptate și practicate într-o societate, este destul de limitată atunci când este chemată să ofere răspunsuri concrete la chestiuni ce țin de justificarea morală a acestor norme sau practici. Urmând acest fir logic, știință socială are datoria de a avea și un caracter normativ și nu doar unul pur empirico-descriptiv.
Nexul dintre științele sociale și sfera politică în scopul de a crea politici specifice de intervenție socială trebuie să fie reprezentat, așadar, de principul etic, astfel încât sociologia aplicată să nu fie un simplu instrument în mâinile politicului, ci un actor implicat în inițiativa de a îmbunătăți condiția umană prin identificarea și înlăturarea cauzelor care duc la crearea de condiții sociale considerate a fi imorale și de nedorit. În acest scop, sociologia are datoria de a încerca să găsească un echilibru interior între dimensiunea de știință a cunoașterii și cea de știință implicată activ în promovarea progresului uman. Dar acest lucru nu se poate realiza dacă raportul dintre câmpul științific și cel politic este unul asimetric, de aici și datoria sociologului de a evita fie atitudinea de aservire politicului, fie cea de a refuza orice contact cu acesta. Pentru a realiza acest lucru, este nevoie de o atitudine reflexivă din partea sociologilor cu privire la cadrul teoretic, la mijloacele și scopul propriei cercetări științifice.
Interdisciplinaritatea și problema reconfigurării științelor sociale
Steinmetz nu neagă impactul pe care colonialismul și, subsecvent, decolonizarea l-au avut asupra științelor sociale și nici problema complexității sociale din perioada postcolonială. Cu toate acestea, soluția nu trebuie căutată izolat în interiorul fiecărei discipline sociale, ci în zona de frontieră dintre acestea. Este nevoie de o acțiune de reconfigurare pe scară largă a granițelor dintre discipline, în așa fel încât să se faciliteze schimbul de idei, concepte și metodologii între diferitele discipline sociale, dar mai cu seamă între istorie și sociologie, cu atât mai mult cu cât granițele dintre disciplinele socio-umane nu sunt altceva decât artefactul jocurilor de putere din câmpul academic.
Pe aceeași linie de idei cu Pierre Bourdieu, Robert Lynd, Philip Adams sau Anthony Giddens, Steinmetz consideră că separarea netă și artificială dintre istorie și sociologie, rigiditatea granițelor dintre acestea au avut rezultate „dezastruoase” (Steinmetz, 2005). Tendința sociologiei de a ignora istoria aduce cu sine riscul ca sociologii să se confrunte cu probleme care au fost deja abordate de istorici cu decenii sau chiar cu secole în urmă și, astfel, sociologia riscă să „reinventeze roata”. Probleme precum timpul și temporalitatea, rolul individului versus cel al colectivității în evenimentele istorice sau influența inconștientului colectiv în marile schimbări sociale au fost deja abordate de istorici de-a lungul timpului. Propunerea lui Steinmetz este aceea de a „traduce” în limbaj sociologic scrierile istoricilor pe aceste teme, lucru pe care el însuși l-a făcut atunci când a propus introducerea conceptelor de „contingent” și „cauză conjuncturală” în sociologie, concepte care, de fapt, stau la baza istoriografiei. În acest mod, printr-o apropiere față de celelalte științe sociale (în special istorie și antropologie), sociologia ar reuși să depășească situația de impas în care se află în momentul de față.
Granițele dintre istorie și sociologie sunt, așadar, construcții artificiale și conjuncturale ce țin de contextul istoric în care disciplinele au luat naștere, însă distincția dintre ele dispare atunci când vine vorba de analiza obiectului de studiu în termeni ontologici și epistemologici. În timp ce în Europa interdisciplinaritatea dintre istorie și sociologie gravitează în jurul istoriei, în Statele Unite ea s-a dezvoltat plecând de la sociologie. Acest lucru se explică prin politicile de finanțare care au favorizat sociologia americană încă din anii 40. Cele două școli interdisciplinare, cea a istoriei sociale europene (cu precădere franceză și germană) și cea anglo-americană a sociologiei istorice, au intrat într-un conflict deschis de nenumărate ori în ultimele decenii în jurul chestiunii propriei legitimități. Însă cele două forme de interdisciplinaritate formate la granița dintre sociologie și istorie sunt în primul rând produsul circumstanțelor sociale și politice, distincția dintre ele neavând, de fapt, o justificare de ordin logico-metodologic (Steinmetz, 2017a).
În anii 70-80, ambele forme de interdisciplinaritate au intrat în criză odată cu punerea în discuție a conceptelor de „social” și „societate”. Într-o lume în continuă mișcare, angrenată în mecanismul imperturbabil al globalizării postcoloniale, comunitatea științelor sociale a fost pusă în situația de a redefini conceptual propriul obiect de studiu: ce este societatea? se mai identifică ea cu statul? este socialul un concept încă viabil? Răspunsul a venit din partea școlii franceze de sociologie care redefinește societatea în termeni de relații între multiple câmpuri sociale angrenate în jurul conceptului de temporalitate. Această abordare este singura soluție viabilă pe care științele sociale (și nu doar sociologia) o au la dispoziție pentru a ieși din capcana „prezenteismului”, determinismului sau a relativismului (Steinmetz, 2014).
Nu este vorba însă despre o anulare completă a granițelor dintre științele sociale; interdisciplinaritatea presupune sine qua non existența disciplinelor și, implicit, a granițelor care le separă (Steinmetz, 2017). Acestea din urmă sunt utile, deoarece asigură cercetătorului autonomia necesară față de presiunile din exterior și îi oferă, totodată, mecanisme de validare a propriilor rezultate științifice[6]. Ceea ce propune Steinmetz este punerea bazelor unei științe sociale unitare formate din discipline ale căror granițe sunt îndeajuns de permeabile pentru a forma zone de frontiere interdisciplinare în jurul conceptului de temporalitate, din moment ce contextualizarea istorică este esențială și intrinsecă fiecărei științe sociale. Acest efort nu este motivat dintr-o simplă ambiție de „modernizare” a științelor tradiționale, ci are profunde valențe etice: de a oferi omului contemporan posibilitatea de a cunoaște și de a prelua controlul asupra propriei condiții existențiale cu ajutorul unei științe sociale unitare (Steinmetz, 2018, p.9).
***
Modul în care Steinmetz potențează discursul cu privire la teme de mare actualitate cum ar fi studiul societăților „macro”, rolul științei în progresul uman (în ambele ipostaze de mijloc de cunoaștere și de principiu de intervenție socială), relația dintre câmpul științelor și cel al puterii și, nu în ultimul rând, problema de-fosilizării granițelor disciplinare ale științelor, face din acesta o voce de relief în arealul științific contemporan. I s-ar putea reproșa lui Steinmetz faptul că principiile propuse nu sunt cu totul originale, însă ceea ce îl distinge pe Steinmetz este tocmai încercarea de a crea o sinteză între școala americană și cea europeană de sociologie[7]. Pionieri în sociologia istorică și în continuă dispută cu istoricii sociali europeni, sociologii americani au combătut adesea legitimitatea discursului acestora. Sociologia lui Steinmetz este rezultatul fuziunii dintre metodologia comparativ-istorică de matrice americană[8], sistemul filosofic englez al realismului critic și aparatul teoretico-empiric dezvoltat în sânul sociologiei franceze. Totodată, atitudinea de respingere a tot ceea ce aparține moștenirii pozitiviste și idealist-relativiste pe de o parte și adoptarea fără echivoc a unei teorii sociale bine definite pe de altă parte, trimit un semnal clar comunității științifice asupra necesității de a-și asuma responsabilitatea față de cadrul conceptual care stă la baza propriei cercetări. O teorie socială nu este echivalentă alteia, așa cum un sistem metodologic nu este sinonim altuia. Ba mai mult, sociologul are datoria de a fi „lumina” polisului. Cercetarea empirică a realității socio-istorice și implicarea activă în câmpul puterii politice a omului de știință nu trebuie separate de „menirea” acestuia de a-și îndeplini vocația etică de a conduce omul contemporan la un nivel de cunoaștere al propriei condiții existențiale, care să-i permită să fie autorul conștient al propriului destin.
Bibliografie
- Bourdieu, Pierre, Sociologie de l’Algérie, Presses universitaires de France, Paris, 1958.
- Bhaskar, Roy, A Realist Theory of Science, Harvester Press, Brighton, 1978.
- Bhaskar, Roy, Scientific Realism and Human Emancipation, Verso, London, 1986.
- Gheorghiu, Mihai, Dinu, de Saint Martin, Monique (directeurs de l’ouvrage) Education et frontières sociales. Un grand bricolage. Paris, éditions Michalon, 2010 [trad. rom. Educaţie și frontiere sociale: Franţa, România, Brazilia, Suedia, Polirom, Iași, 2011]
- Hummell, Eloise, Standing the Test of time – Barth and Ethnicity, Coolabah, Nr. 13, 2014, http://revistes.ub.edu/index.php/coolabah/article/view/15523/18679 (2018).
- Robinson, Ronald, „The Excentric Idea of Imperialism, with or without Empire”, în Wolfgang J. Mommsen and Jurgen Osterhammel, Imperialism and After. Continuities and Discontinuities, Allen and Unwin, London, 1986.
- Sokal, Alan, „Transgressing the Bounderies – Towards a Transformative Hermeneutics of Quantum Gravity”, în Social Text, 1996, pp. 217-257.
- Said, Edward W., Concepţiile occidentale despre Orient, trad. Ana Andreescu, Doina Lică, Timişoara, Amarcord, 2001 [1978]
- Steinmetz, George, Regulating the Social: The Welfare State and Local Politics in Imperial Germany, Princeton University Press, New Jersey, 1993.
- Steinmetz, George, “Critical Realism and Historical Sociology. A review Article”, în Comparative Studies in Society and History, 40, nr. 1, 1998, pp. 170-186.
- Steinmetz, George, „A Disastrous Division. Thoughts from the Border between Historical Sciology and History”, în Newsletter of Comparative Historical Section of the American Sociological Association, vol. 17, nr. 1, 2005. Pp. 7-10.
- Steinmetz, George, „Transdisciplinary as a Nonimperial Encounter: For an Open Sociology”, în Eleven Thesis 91, 2007. Pp. 48-65.
- Steinmetz, George, The Devil’s Handwriting: Precoloniality and the German Colonial State in Qingdao, Samoa and Southwest Africa, University of Chicago Press, Chicago, 2007.
- Steinmetz, George, „Logic of History as a Framework for an Integrated Social Science”, în Social Science History, nr. 34, 2008. Pp. 535-553.
- Steinmetz, George, „The Imperial Entanglements of Sociology and the Problem of Scientific Autonomy in Germany, France and the United States”, în Transnationale Vergesellschaftungen, Verhandlungen des 35. Kongresses der Deutschen Gesellschaft für Soziologie in Frankfurt am Main 2010, Vol. 2, Wiesbaden: VS Verlag, 2012. Pp. 857-871.
- Steinmetz, George, „Pierre Bourdieu, On the State. Lectures at the Collège de France 1989-1992. Cambridge: Polity, 2015, 480 pp”, în Sociologica, Ed. Mulino, Bologna, 2014a. DOI: 10.2383/79484.
- Steinmetz, George, „The Sociology of Empires, Colonies, and Postcolonialism”, în Annual Review of Sociology, Vol. 40, pp.77-103, 2014b.
- Steinmetz, George, „Comparative History and Its Critics. A genealogy and a Possible Solution”, în A Companion to Global Historical Thought, Ed. John Wiley & Sons Ltd, West Sussex, 2014, pp. 412-427.
- Steinmetz, George, „Should Comparative Historical Sociology Save the World?”, în Newsletter of the American Sociology Association, Vol. 28, Nr. 2, 2016. 1-10.
- Steinmetz, „Field Theory and Interdisciplinarity: History and Sociology in Germany and France During the Twentieth Century”, în Comparative Studies in Society and History, nr. 59, 2017a. Pp. 477-514.
- Steinmetz, George, „Sociology and Colonialism in the British and French Empires, 1945-1965, în The Journal of Modern History, Vol. 89, Nr. 3, 2017b. 601-648.
- Steinmetz, George, „Bourdieusian Field Theory and Reorientation of Historical Sociology”, in The Oxford Handbook of Pierre Bourdieu, aprilie 2018. DOI: 10.1093/oxfordhb/9780199357192.013.28
Summary
Critical Realism: a battle on two fronts. Social Sciences and the Field of Power in George Steinmetz’ Sociology
Summary: During the last few decades, there have been numerous voices coming from the social sciences community who are advocating for a new approach to the study of society in order to give a relevant answer to a set of important questions such as: What is the relationship between the applied and theoretical sociology? Can they operate independently? Is there interdependence between historical events, state structures and social disciplines? If so, how can we empirically identify said interdependence and to what extent can it become an object of study for the social sciences? Furthermore, which of the social disciplines is better qualified to study this interaction? What role does interdisciplinarity play in today’s scientific research? Where can we localize it, at the margin of the traditional disciplines or in a common interdisciplinary space?
The American sociologist George Steinmetz (b. 1957), social theorist and historical sociologist of colonialism and imperial states, has tried to give an answer to these questions. Well versed in European philosophy and historiography, with studies in Germanic philology and several research internships in France and Germany, Steinmetz is a sociologist with a „panoramic” intellectual training, which allows him to approach the study of the states from a new and complex perspective, operating on two fronts. On one hand he draws the guidelines of a new theoretical framework for the interdisciplinary research of imperial states, and on the other hand he applies this theoretical and methodological system to his own empirical research in the field of historical sociology.
This paper proposes a monographic study of George Steinmetz’ research, tracing the main stages of his intellectual journey and outlining the elements of novelty he brings to the social sciences.
Résumé
Le réalisme critique: une bataille sur deux fronts. Les sciences sociales et le champ du pouvoir dans la sociologie de George Steinmetz
Pendant les dernières décennies, des sociologues, mais pas seulement, ont proposé une problématisation des études sur la société en mesure de répondre à des questions comme : quel rapport entre la sociologie appliquée et la sociologie théorique ? Peuvent-elles fonctionner indépendamment l’une de l’autre ? Y a-t-il un rapport d’interdépendance entre les événements historiques, les structures étatiques et les disciplines sociales ? Et si oui, comment on peut l’identifier empiriquement, dans quelle mesure cette interdépendance fait l’objet d’études dans les sciences sociales ? Où peut-on situer une discipline qui étudie l’interaction entre faits historiques – structures sociales – sciences sociales, à la marge des disciplines traditionnelles ou dans l’espace commun d’une frontière interdisciplinaire ?
Le sociologue américain George Steinmetz (né en 1957), théoricien du social et sociologue historien du colonialisme et des états impériaux, fait partie de ceux qui ont essayé de répondre à ces questions. Bon connaisseur de l’historiographie et des courants philosophiques européens, germaniste, avec des stages de recherches en Allemagne et en France, Steinmetz est un sociologue avec une large vue, qui lui permet de proposer une nouvelle perspective de recherche sur les états, complexe et opérant sur deux fronts. D’un côté, il délimite les directions théoriques d’un nouveau cadre conceptuel pour étudier les états impériaux et d’autre part il les mets en application dans ses propres recherches dans la sociologie historique.
Notre recherche propose une approche monographique des travaux de George Steinmetz, à partir des principales étapes de son parcours intellectuel et en enregistrant ses apports dans les sciences sociales, à la fois d’ordre théorique et méthodologique.
NOTE:
[1] Charles Tilly (1929 – 2008) a fost un important sociolog și istoric american care și-a dedicat cariera studiului teoriei statului și al relației dintre societate și sfera politică. Este considerat unul dintre părinții fondatori ai sociologiei secolului XX.
[2] Collegiate Professorship este un titlu onorific în cadrul unui departament ce poartă numele unui fost membru al facultății pentru ai onora memoria. Titlul este acordat anual celor care au avut un impact deosebit în câmpul academic și poate fi acordat aceleași persoane doar timp de cinci ani consecutivi.
[3] Masacrarea populațiilor Herero și Namas de catre trupele coloniale germane din Deutsch-Südwestafrika, actuala Namibie, este considerată primul genocid din secolul al XX-lea. 80% din populația răzvrătită a fost ucisă.
[4] Otto Hintze (1861-1940), istoric german; George Balandier (1920-2016), sociolog și atropolog francez; Michael Mann (n. 1942), sociolog american; Ronald Robinson (1920-1999), istoric britanic.
[5] Realismul critic în viziunea lui Roy Bhaskar (1944-2014) este un sistem teoretic care îmbină realismul transcendental cu naturalismul critic în încercarea de a da un răspuns problemelor legate de interacțiunea dintre dimensiunea naturală și cea socială a realității (Bhaskar, 1978; 1986 ).
[6] Steinmetz respinge concepția lui Foucault de disciplină, deoarece aceasta implică ideea de control din exterior. În opinia sa, este de preferat conceptul lui Bourdieu de câmp semiautonom.
[7] Disputa dintre Școala germană de istorie socială (reprezentată de istoricii sociali ai Universității din Bielefeld, în frunte cu Hans-Ulrich Wehler) și cea anglo-americană de sociologie istorică (reprezentată de Barrington Moore, Theda Skockpol și Michael Mann). Prima se arăta reticentă față de inovațiile celei de-a doua cu privire la reinterpretarea conceptului de societate și integrarea în propria paradigmă a principiilor școlii franceze de sociologie a culturii și a cunoașterii.
[8] Dezbaterile suscitate de cartea States and Social Revolutions. A Comparative Analysis of France, Rusia and China din 1979 a Thedei Skocpol au dus la cristalizarea și instituționalizarea acestei ramuri a sociologiei în ceea ce se avea să se numească Școala anglo-americană de sociologie istorică.
[9] UAIC; dana.costin1@yahoo.com
Lasă un răspuns