Zoltán ROSTÁS, Antonio MOMOC (coord.), Bişniţari, descurcăreţi, supravie- ţuitori, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2013, 384 p.
Marius Cazan
STUDII ŞI ARTICOLE DE ISTORIE LXXXI (2014)
Fără îndoială promotorul cel mai activ al istoriei orale în România este Zoltán Rostás. Ȋmpreună cu colaboratorii săi a reuşit să adune aproape o duzină de volume care tratează „probleme actuale sau din trecut prea puţin (sau inadecvat) abordate” ale societăţii româneşti (p.10). De multe ori apariţia volumelor este însoţită în presa de specialitate de lamentări care semnalează insuficienta folosire a surselor orale în studiul istoriei recente. Merită însă menţionat că demersul echipei profesorului Rostás nu este singular şi că există, încă de la sfârşitul anilor `90, cercetători interesaţi de domeniu. Referindu-ne numai la lucrări care au ca subiect fenomenul economiei secundare[12] şi care folosesc (şi) surse de istorie orală putem aminti: Liviu Chelcea, Puiu Lăţea, România profundă în comunism. Dileme identitare, istorie locală şi economie secundară la Sântana, Bucureşti, Editura Nemira, 2000; LXXX. Mărturii orale. Anii `80 şi bucureştenii, Bucureşti, Editura Paideia, 2003; Dan Lungu, Povestirile vieţii. Teorie şi documente, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2003 şi 2010 (chiar dacă nu are drept subiect economia secundară, interviurile din partea a doua a volumului pot reprezenta surse de documentare ale subiectului). Cercetările cu un pronunţat caracter metodologic, în care penuria economică are un loc central, sunt reunite de către Victoria Isabela Corduneanu în volumul Remembering state socialism in the 1970s and 1980s Romania. From official memory to the memories of the “dominated”, Lambert Academic Publishing, 2012.
Volumul coordonat de Rostás şi Momoc reuneşte 17 interviuri pe care studenţii Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea din Bucureşti, alături de Florentina Ţone şi Antonio Momoc, le-au realizat cu „oameni care au avut înainte de 1989, într-un fel sau altul, legătură cu bişniţa”. Interviurile sunt grupate în trei părţi: bişniţarii, descurcăreţii şi supravieţuitorii. Cele 5 mărturii care aparţin primei părţi nu sunt neapărat interviuri cu bişniţari, ci mai curând despre bişniţari şi bişniţă. Poate că sensul peiorativ pe care termenul îl are în limba română îi face pe cei intervievaţi să se plaseze în afara acestei categorii. Un singur personaj îşi asumă deschis şi fără ezitări statutul de bişniţar. George Mocanu (intervievat de Antonio Momoc) face o descriere detaliată a acestei lumi a speculanţilor bucureşteni din anii `80 şi a reţelelor care controlau piaţa neagră din centrul capitalei.
Restul „bişniţarilor” intervievaţi se autopercep drept luptători, dispuşi să facă lucruri ilegale pentru a-şi uşura traiul greu:
„am făcut într-adevăr multe afaceri ilegale pentru a-mi hrăni familia, dar nu mai mult […] Voiam doar să trăiesc normal, mediu. Aş fi putut să am mai mult, să fac mult mai multe, dar am considerat că atât cât am cu ce să-mi hrănesc copiii este de ajuns” (p.24).
Ceea ce au în comun persoanele intervievate şi aşezate în partea volumului dedicată bişniţarilor este un nivel al riscului asumat mai mare decât al celorlalţi actori implicaţi în economia secundară. Aceştia se dovedesc a fi persoane dinamice, gata să aibă iniţiativă şi o atitudine dezinhibată pentru a-şi putea procura produsele necesare. Cei mai mulţi sunt indivizi mobili, gata să călătorească şi să-şi creeze reţele de relaţii care să le asigure atât aprovizionarea, cât şi desfacerea mărfurilor. Sursele de aprovizionare ale acestora au o oarecare varietate. Excursiile în străinătate sunt prilejuri de a face trafic. În URSS, spre exemplu, se pleca cu blugi româneşti şi încălţăminte şi se aducea blănărie. Şi grupurile de turişti străini care vin în România sunt surse de mărfuri pentru piaţa neagră. Interviul realizat de Florentina Ţone cu un sectorist din zona centrală a capitalei (Lipscani, Covaci) punct important de tranzacţie, reuşeşte să prezinte multe dintre sursele de aprovizionare ale economiei secundare. Un rol important îl au şi românii care reuşesc să aibă contacte periodice cu exteriorul, precum sportivii sau muncitorii care pleacă la muncă în zona arabă. Studenţii străini reprezintă o altă sursă de a procura produsele căutate pe piaţa neagră. Marinarii sau „vaporenii” sunt şi ei personaje importante pentru economia secundară (vezi interviul cu Florica Ispas, soţie de marinar).
Un caz mai special este cel al lui Constantin Popa. Acesta reuşeşte, împreună
cu o rudă, să pună pe picioare o stână clandestină şi să-şi desfacă produsele în pieţele şi târgurile din sudul ţării. În acest caz nu există un intermediar, un speculator, ci chiar producătorul îndeplineşte şi rolul bişniţarului. Despre genul acesta de ocupaţii, care se plasează cât mai periferic faţă de orice formă de autoritate administrativă, cunoaştem mult prea puţin, iar eficienţa acesteia pare că este importantă, dacă ţinem cont că eroul interviului nu are altă sursă de venit în timpul în care a fost oier.
A doua parte a volumului, cea dedicată descurcăreţilor, reuneşte 8 mărturii ale celor care sunt, aşa cum spune Antonio Momoc în postfaţa lucrării, „sursele prin- cipale de aprovizionare pentru cei care făceau comerţ underground”. După o citire atentă a interviurilor constatăm că această categorie trebuie privită cu mai multe nuanţe. Cel mai adesea descurcăreţii sunt aceia care îşi folosesc poziţiile de la locul de muncă, şi implicit resursele, pentru a-şi forma o reţea de relaţii care să le permită accesul, atunci când au nevoie, la produse şi servicii care sunt greu de procurat de pe piaţa oficială.
Aceştia sunt elementele reprezentative ale formulei consacrate în epocă
„Pile-Cunoştinţe-Relaţii” (aluzie la acronimul Partidului Comunist Român – PCR).
Poveştile pe care subiecţii acestei părţi le rememorează au în centrul lor de cele mai multe ori produse alimentare. Şmecheriile sau artificiile la care aceştia recurg nu au scopul de a le aduce câştiguri în bani ci de a le asigura produse alimentare pentru consumul propriu sau ca monedă de troc pentru alte produse alimentare. Avantajul principal pe care descurcăreţii îl au faţă de restul populaţiei este că nu sunt nevoiţi să stea la coadă. Favorul contra favor duce la construirea unui circuit al mărfurilor între descurcăreţi:
„uite aşa, fiecare avea de câştigat în felul lui […] trebuia să ai prieteni ca să poţi să ai uşile deschise şi să reuşeşti să îţi ţii cuvântul faţă de toate persoanele care îţi cereau câte un favor” (p. 300).
Banii aproape că lipsesc la descurcăreţi: „bani luam, e drept, destul de rar; de
cele mai multe ori, le dădeam pe alte produse sau favoruri” (p. 225). Majoritatea subiecţilor acestei părţi, prin natura muncii lor, au contact direct cu mărfuri pe care le introduc în circuit. Fie că lucrează în unităţi de desfacere sau în depozite aceştia se înconjoară cu oameni de încredere, care la rândul lor reprezintă rotiţe ale mecanismului.
Există şi descurcăreţi care nu au acces direct la produse pe care să le tran-
zacţioneze, însă poziţia lor le permite să ofere servicii şi favoruri în schimbul cărora primesc cele necesare. Un miliţian la circulaţie, care se consideră „bine situat şi bine plătit” (p. 205), atunci când are nevoie de lapte praf pentru copii ştie că sursa este o cunoştinţă din Harghita, ori când în Bucureşti este o criză de carne apelează la relaţiile pe care le are la Timişoara. Un inginer minier îşi învoieşte muncitorii din subordinea sa pentru un pachet de Kent pentru fiecare zi scutită. Valoarea simbolică a pachetului de Kent este recurentă în mărturiile despre perioada comunistă. Este interesantă observaţia făcută în volumul de faţă de către Ioan Părăială, sectoristul din Bucureşti, care spunea că un pachet de țigări putea ajunge să se vândă chiar de două, trei ori într-un an.
În ultima parte a volumului sunt prezentate 4 interviuri ale „supravieţuitorilor”13.
Subiecţii acestei părţi nu au un rol activ în fenomenul economiei secundare. După parcurgerea primelor două părţi ale volumului ne aşteptam ca aceştia să fie consumatorii produselor pe care bişniţarii şi descurcăreţii le tranzacţionează, însă referirile la astfel de situaţii în mărturiile lor sunt rare. Cei intervievaţi păstrează termenii discuţiei într-o sferă mai generală, cu tendinţe mai curând spre analizarea regimului comunist. O posibilă explicaţie a acestei situaţii se poate identifica în nivelul de instruire ridicat al subiecţilor. 3 dintre cei 4 intervievaţi au studii superioare, iar Alexandrina Roşculeţ, prin natura muncii sale (funcţionar) şi mediului în care a trăit, aparţine unei părţi a societăţii care pare să fie mai aproape de sofisticarea unei lumi intelectuale, decât de simplitatea unui mediu muncitoresc (fără nuanţă peiorativă!).
Aici merită făcută o menţiune şi asupra importanţei pe care o au intervievatorii în demersuri de istorie orală. În cazul unui subiect deschis, aşa cum este cel al volumului de faţă, când nu sunt necesare reconstrucţii cronologice sau plasări spaţiale riguroase cunoaşterea temei urmărite de către cel care realizează interviul nu reprezintă neapărat un avantaj. Chiar dacă pentru un cititor avizat al subiectului majoritatea întrebărilor par naive şi lipsite de o minimă cunoaştere a realităţii comuniste (probabil că cei mai mulţi dintre studenţi nu au o experienţă sau un interes particular pentru această epocă), efectul asupra subiecţilor considerăm că este mai curând pozitiv. Lipsa de cunoaştere a perioadei, trădată de întrebări inocente sau stereotipe, acţionează ca un stimulent pentru intervievat care se vede nevoit să-şi construiască răspunsuri detaliate şi pline de explicaţii care nu apar, spre exemplu, într-o discuţie cu cei care au trăit aceleaşi experienţe.
Volumul coordonat de Zoltán Rostás şi Antonio Momoc este o dovadă a faptului că istoria orală, pentru studiul istoriei recente, reprezintă o sursă care trebuie privită de către istorici cu acelaşi interes precum sursele consacrate, iar pentru analiza anumitor teme, precum cea a economiei secundare, istoria orală este mai mult decât complementară, este indispensabilă.
După parcurgerea volumului ni se întăreşte ideea că, în ciuda proiectelor vizibile de modernizare a societăţii după modelul comunist (industrializarea, urba- nizarea, colectivizarea) regimul socialist a contribuit, prin ineficienţa sa economică,
la perpetuarea unor realităţi şi comportamente care aparţin mai curând unor societăţi tradiţionale, dominate de legături informale, de relaţii personale şi de complicităţi care preced societăţilor moderne.
Note
12 Pentru o analiză de ansamblu a fenomenului economiei secundare în societăţile socialiste vezi: Maria Loś (ed.) The Second economy in Marxist states, MacMillan Press Ltd, Houndmills, Basingstoke, Hampshire and London, 1990.
13 Pentru înţelegerea termenului de „supravieţuitor” în contextul penuriei generalizate din anii `80 a se vedea Viorica Bectaş, 77 istorii şi reţete din Epoca de aur, Editura Cartex, 2010. Autoarea rememorează 77 de întâmplări prin care a trecut pentru procurarea hranei. Fiecărei întâmplare îi este alăturată o reţetă culinară preparată cu ingrediente surogat si prin improvizaţii ingenioase (exemplu: ciorba de burtă preparată din copite de porc).
Vezi si:
- Al zecelea volum sau despre experiente de supravietuire
- Supravietuirea prin bisnita
- Istoria orala, un demers sociologic necesar
- Moise Guran despre volumul “Bisniţari, descurcareti, supravietuitori”
***
Lasă un răspuns