SANDA GOLOPENŢIA, Arhipelagul gustian. Contribuţii la istoria Şcolii Sociologice de la Bucureşti, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2016, 590 p.
Ioana Repciuc,
Revista Română de Sociologie, 2017, nr. 1-2
Aportul profesoarei emerite din Statele Unite la configurarea imaginii Şcolii Sociologice se integrează în eforturile făcute în ultimele decenii de câţiva intelectuali români pasionaţi, interesaţi intelectual ori legaţi sufleteşte de mişcarea din jurul lui D. Gusti. O istorie obiectivă a Şcolii, amânată din păcate până târziu, se configurează şi datorită documentelor scoase le iveală şi publicate de Sanda Golopenţia din arhiva de familie a părinţilor, Ştefania Cristescu-Golopenţia şi Anton Golopenţia. Acestea cuprind proiecte de cercetare din campaniile monografice, fişe inedite de teren, schimburi epistolare, volume întregi rămase în manuscris. Cartea de faţă se integrează în aceeaşi dublă sarcină pe care autoarea şi-a luat-o asupră-şi: misia de a oferi o imagine coerentă asupra moştenirii intelectuale rămase de la cei doi monografişti şi de a contribui, prin aceasta, şi la reliefarea menirii proiectului şcolii gustiene.
Arhipelagul poate fi citit ca un apendice cu valoare explicativă, completând informaţia oferită lumii academice în volumele deja publicate din opera soţilor Golopenţia. Acest rol este evident în modul în care textele adunate în acest volum fac apel frecvent la sursele documentare scoase la lumina tiparului. De altfel, multe dintre capitolele din lucrarea publicată în 2016 la Editura Enciclopedică au apărut deja ca prefeţe, postfeţe, texte comemorative sau texte însoţitoare ale altor proiecte editoriale vizând o mai bună cunoaştere a dezvoltării Şcolii Sociologice.
În plus, Sanda Golopenţia pune aici noi accente pe cea de-a doua etapă a mişcării monografice, conform periodizării propuse de istoricii ei avizaţi şi, pe care ea însăşi o articulează. Este vorba despre intervalul „dobândirii conştiinţei de sine”, care a debutat în anul 1936 prin iniţiativele unor membri marcanţi ai Şcolii. Desprinderea graduală, aproape insesizabilă, a insulelor din continentul gustian nu a fost în măsură să destabilizeze eşafodajul construit în urmă cu un deceniu, acţionând ca un cutremur nimicitor, pentru că, ne explică autoarea, acestea apar ca dezvoltări organice. Ele s-au datorat mişcării tectonice din interior, antrenată de însăşi concepţia vizionară a întemeietorului.
Privind dincolo de imaginea convenţională a unei armonioase familii de spirite grupate în jurul lui D. Gusti, eminenta profesoară universitară se concentrează asupra unor personalităţi de excepţie care şi-au găsit propria menire respectând în acelaşi timp obiectivele trasate de mentor. Dintre acestea, eroi ai cărţii de faţă, se remarcă Anton Golopenţia, Ştefania Cristescu, Mihai Pop, Petre Ştefănucă, Christina Galitzi, Aurel Bauh. Rolul lor, citit cu o intensă conştiinţă a prezentului şi a destinului ştiinţelor sociale româneşti, devine salutar în vederea acoperirii golului uriaş produs de regimul comunist în dezvoltarea normală a disciplinelor respective.
Pentru folcloriştii şi etnologii autohtoni, sublinierile, sugestiile, concluziile parţiale – sinteze teoretice sau fragmente din jurnalul de teren, desprinse din experienţa acestor personaje, filtrate prin spiritul ordonator al Sandei Golopenţia – ar trebui să servească drept îndrumar pentru fixarea unor obiective mai îndrăzneţe şi pentru manifestarea unei atitudini metodologice mai flexibile în raport cu realitatea complexă a societăţii româneşti. Cu multă eleganţă, dar şi cu acea claritate pe care i-o dă parcurgerea cu ochi de editor avizat a travaliului intelectual al părinţilor săi şi de implicarea sa însăşi în domeniul etnologiei prin studiul magicului popular, autoarea nu se fereşte să ofere sugestii sau să schiţeze proiecte pentru cercetătorii viitorului.
În consens cu necesităţile curente ale cercetării etnologice româneşti, Arhipeleagul ne propune revizitarea unor proiecte exponenţiale din parcursul şcolii monografice, care au integrat, pe de o parte, personalităţi implicate ulterior direct în folcloristica autohtonă, cum au fost Mihai Pop şi Ovidiu Bârlea, iar pe de alta, au recuperat impactul indirect al viziunii şi metodelor monografiştilor asupra rafinării obiectivelor acestei discipline – cazul Ştefaniei Cristescu şi cel al lui Anton Golopenţia.
Calea istoriilor alternative debutează cu readucerea în atenţia lumii academice a studiului de pionerat realizat de Christina Galitzi, membră mai puţin cunoscută a şcolii gustiene, asupra primului val substanţial de imigranţi români în Statele Unite. Probând caracterul profund asimilabil al imigraţiei româneşti, cercetătoarea, afiliată la prestigioasa universitate Columbia în intervalul 1927– 1928, se integrează într-un curent al sociologilor americani din anii 20, decişi să descurajeze acea parte a opiniei publice defavorabilă valurilor de nou-veniţi. Actualitatea acestui gen de cercetare, cu o bătaie lungă dinspre academie spre politici publice şi decizii guvernamentale, şi realizată cu mijloacele noii etnografii multipoziţionale, este astăzi de netăgăduit. De aceea, Sanda Golopenţia recomandă punerea în circulaţie a rezultatelor Christinei Galitzi în paralel cu noile studii aplicate asupra migraţiei româneşti în ţările occidentale.
Puternica transformare culturală în care sunt angrenaţi tradiţionalii ţărani ardeleni până la a deveni eficienţi muncitori în megaindustriile americane, urmărită de Galitzi, nu stă, în ciuda distanţelor geografice uriaşe care separă cele două lumi, departe de provocările sociologilor din ţară. Semnele profunde ale urbanizării, vizibile în Cornova şi în plasa Dâmbovnic în deceniul al treilea al secolului trecut, stârnesc un interes deosebit din partea lui Anton Golopenţia, cel care venise de la studii din Germania cu orientarea predilectă spre fenomenele contemporane. Sanda Golopenţia reconstituite urmele acestei preocupări a tatălui pentru orăşenizarea Cornovei, care ar fi trebuit să se materializeze într-un muzeu local cu obiecte reflectând părăsirea tradiţiei şi noile gusturi. În Dâmbovnic, Mihai Pop surprinde, la rândul lui, asimilarea ireversibilă a formelor de viaţă urbană, şi anume trecerea de la un stil de viaţă pastoral-agrar la o burghezie rurală sui-generis. Ba chiar numeşte emigrarea masivă a ţăranilor în oraşele industriale din Câmpia Dunării o „americanizare” a oamenilor de aici.
Merită cu atât mai mult subliniat aportul Ştefaniei Cristescu la indicarea unei căi de conectare la prezent prin chiar instrumentele, subiectele şi metodologia folcloristului, îndreptat, după cum se consideră îndeobşte, spre relicvele trecutului. Studentă a lui Ovid Densusianu, monografistă „încercată” – cum îi numeşte undeva Sanda Golopenţia pe acei participanţi fideli la marile campanii monografice –, ea se orientează de timpuriu spre cercetarea sincronică a manifestărilor populare. Evită programatic să se limiteze la reconstituirea sensului primitiv al acestora, cu toate că avea de-a face cu un fenomen – magia populară – recunoscut pentru factura sa conservatoare şi rezistenţa la creativitate. Un fel de „americanism”, ca să folosim interesanta sugestie a lui Mihai Pop, este descoperit de Ştefania Cristescu în Drăguş, acolo unde tradiţionalismul procedurilor magico-rituale se combină, paradoxal, cu rolul acestora în propăşirea economică a familiei, demonstrând individualismul modern al drăguşencelor. Considerate de vechii antropologi evoluţionişti drept soluţii nonraţionale şi revolute de rezolvare a problemelor mundane, riturile sunt analizate astăzi de specialişti tocmai din perspectiva capacităţii lor de a încuraja schimburi productive şi de a produce resurse materiale.
Într-un text din Arhipelag, în care Sanda Golopenţia face clară misiunea şi liniile principale ale operei mamei sale, text publicat la ceas aniversar în 2013 în „Revista română de sociologie”, se dovedeşte că apetenţa Ştefaniei Cristescu pentru dinamica vie a satului a fost o misiune care străbate întreaga sa carieră. O îndreaptă spre această direcţie nu doar profesorul Densusianu, ci şi studiile sale la Paris ori punerea la curent cu geografia lingvistică şi fenomenologia culturală germană. Factorul esenţial a fost însă observaţia directă a vieţii satului – momentul pe care-l considera esenţial în raport cu cele de rangul doi, ulterioare şi derivate ale redactării de studii şi fundamentării teoretice. Un mod sintetic şi grăitor pentru folclorişti de a caracteriza calea urmată de cercetătoarea descântecelor din Drăguş sau Cornova apare în recenzia sa din 1938, la manualul de folclor al lui Saintyves. Aici, Ştefania Cristescu se declară deschis împotriva istoricismului acestui mare folclorist francez şi de partea lui Arnold van Gennep – antropologul societăţilor primitive, reorientat tocmai în acei ani spre cultura populară a francezilor contemporani lui.
Deşi studentă la Paris a celor mai importanţi specialişti francezi ai antropologiei popoarelor primitive, Ştefania Cristescu rămâne fidelă acestui drum al înţelegerii dinamicii sociale a satului românesc. Despre prioritatea acordată unei lecturi a prezentului şi acţiunii sociale în proiectele şi gândurile tinerilor monografişti ne dă multe lămuriri textul Sandei Golopenţia privind traiectoria profesională a unora dintre aceştia care au studiat în capitala franceză a anilor ’30. Sociologismul atât de popular acolo datorită influenţei lui Durkheim şi a discipolilor săi nu-i seduce necondiţionat pe tinerii români, în ciuda forţei pe care o prestigioasă paradigmă teoretică occidentală o poate exercita, de atunci şi până astăzi, asupra unor intelectuali proveniţi dintr-o cultură academică est-europeană. Este aici o altă lecţie, asupra căreia se poate îndelung medita, în vederea alegerilor pe care suntem încă nevoiţi să le facem, între orientarea autohtonă şi mai influentele impulsuri teoretice occidentale.
„Sociologizarea” etnologiei, efectuată de Ştefania Cristescu, ar merita un studiu amănunţit din partea specialiştilor, afirmă Sanda Golopenţia, înţelegând prin acest proces aportul cercetătoarei din Şcoala de la Bucureşti la luarea în considerare a factorilor sociali implicaţi în crearea şi colportarea magiei populare. Opera Ştefaniei Cristescu se poate citi, într-adevăr, ca un model pentru o analiză mult mai generoasă a manifestărilor folclorice, în condiţiile în care folcloristicii tradiţionale i s-a reproşat de-a lungul timpului tocmai incapacitatea de a integra în mod sistematic datele sociologice care înconjoară şi susţin faptele folclorice. Această ignorare a contextului social, a particularităţilor socio-culturale ale agenţilor rituali a dat frâu liber criticilor care au văzut astfel etnologia drept o ştiinţă limitată la timpul trecut.
Câteva texte din volumul de faţă sunt închinate Cornovei, locul în care Anton Golopenţia îşi începe experienţa de monografist şi unde se reîntoarce periodic între 1931 şi 1933, unde Ştefania Cristescu îşi cristalizează specializarea în rolul pragmatic al magiei în existenţa ruralilor, dar şi unde Anton Golopenţia îl întâlneşte pe Mihai Pop. Un teren exponenţial, deci, pentru solidificarea acestei „insule” din Arhipelag, care a fost „echipa Golopenţia”, Cornova este şi spaţiul în care se înfiripă ideea lui Anton Golopenţia de a îndrepta studiul monografic holistic de tip gustian spre cercetarea individualizată a unor probleme-cheie. Inovaţia lui Golopenţia se va concretiza apoi în monografia zonală a Dâmbovnicului şi în ancheta dedicată celor 60 de sate. „Lunga vară fierbinte a sociologiei româneşti”, cum caracterizează Sanda Golopenţia cercetarea din 1939 a plasei din judeţul Argeş, în textul Mihai Pop la Dâmbovnic, consacră colaborarea fructuoasă dintre Anton Golopenţia şi Mihai Pop. Ea ar putea fi analizată, de asemenea, drept un moment mitic pentru istoria anchetei etnografice în folcloristica românească de mai târziu, fiindcă slavistul şi folcloristul de atunci, Mihai Pop, îşi va asuma o sarcină de sociolog sub atenta îndrumare a prietenului Anton Golopenţia. Apariţia printre colaboratori a numelui lui Ovidiu Bârlea, pe atunci student, devenit mai târziu una dintre figurile exemplare ale folcloristicii româneşti postbelice, se adaugă la relevanţa acestei veri. Descinderile pe teren ale echipelor multidisciplinare conduse de Mihai Pop în perioada 1956–1974, de la Peşteana-Jiu la Valea Cosăului au fost, aşa cum a recunoscut însuşi coordonatorul, în diverse studii şi mărturii, o reeditare, în spirit şi viziune, a experienţei monografice gustiene. Prezenţa Sandei Golopenţia printre participanţii la aceste cercetări complexe încheie în mod fericit un arc peste timp.
Creionând diversele istorii care gravitează în Arhipelag, Sanda Golopenţia nu aduce totuşi în faţa cititorilor un grup de existenţe insulare. Aşa cum ne-a dovedit-o şi în Rapsodia epistolară (volumele de corespondenţă extrasă din arhiva familiei Golopenţia, publicate între 2009 şi 2014), ea este o maestră a contrapunctului, capabilă să plaseze cu o admirabilă uşurinţă mai multe linii melodice de sine stătătoare într-un ansamblu polifonic armonios.
Lasă un răspuns