[…] „Doua conceptii sunt aci fata in fata:
1) una – reprezentata, in traditia de dupa Unire, de Partidul Liberal – concepe misiunea culturala a statului ca fiind in slujba culturii nationale, inteleasa ca „cultura a neamului majoritar”;
2) alta, reprezentata tot de la Unire, pe temeiul actului de la Alba Iulia – in special de minoritatile etnice -, reclama autonomia culturala desavarsita a minoritatilor etnice, adica state culturale minoritare in statul politic unitar;
3) intre ele, se poate cauta o sinteza care sa asigure interesele statului cultural romanesc cu dezvoltarea in limita proprie a culturii populatiunii minoritare, caci
fapt este ca misiunea culturala a statului trebuie sa tina seama de coexistenta in statul politic a unor minoritati etnice cu culturi deosebite de acelea ale statului majoritar.
Ce atitudine poate lua statul, in aceasta directie?
1) Atitudinea de nationalizare culturala, de contopire sufleteasca a minoritatilor prin punerea statului in slujba unei singure culturi (atitudinea statului maghiar);
2) toleranta dezvoltarii culturale autonome a minoritatilor, sau
3) punerea statului in slujba unei idei de armonie a culturilor natiunilor conlocuitoare.
Ceea ce complica problema este faptul arata ca cultura, fiind ansamblul finalitatilor superioare ale unei natiuni, ea este si receptacolul tendintelor de unificare politica si, ca atare, eterogenitatea culturala ameninta – virtual – omogenitatea politica.
Si, in al doilea rand, faptul ca in acest punct culturile minoritare isi gasesc un sprijin puternic in organizatiunile cultelor respective.
Principial, din punct de vedere al intereselor superioare ale statului romanesc si al imprejurarilor actuale, socotim ca, intre o politica de deznationalizare culturala minoritatilor, imposibila, si una de autonomie culturala, de nedorit, trebuie gasita o formula care sa armonizeze:
1) tendintele statului cultural romanesc, adica de punere a statului in slujba culturii nationale a populatiei majoritare, cu
2) tendintele de dezvoltare culturala specifica a populatiilor eteroetnice,
3) dar in cadrul impus de necesitatea asigurarii unitatii politice a neamului romanesc.
De aceea, fata de primele doua din formulele urmatoare care ar defini: prima, pozitia intransigentei culturale, a doua, pozitia autonomiei culturale, vom recomanda de preferinta pe cea de-a treia, care incearca sa tina seama de conditiile de sinteza pomenite mai sus:
1) atribuind statului grija de promovare a valorilor nationale, dar adaugandu-le patrimoniul „valorilor universale umane”;
2) atribuindu-i „formarea personalitatii sociale a cetatenilor de orice cultura, in conformitate cu nevoile statului roman”, formula elastica ce ingaduie luarea tutulor garantiilor politice fata de cultele si instructia popoarelor conlocuitoare;
3) atribuindu-i grija asigurarii „dezvoltarii culturale specifice a populatiunilor minoritare” (sau, mai slab, „dezvoltarii culturale a populatiunilor minoritare in limba lor proprie”) dar in „armonie cu interesele statului romanesc”. […]
Mircea Vulcanescu, Reorganizarea Ministerului de Instrucție Publică, Culte și Arte și transformarea lui într-un Minister al Culturii Naționale (referat general), 1934 [PDF integral in Arhiva SOCIOLBUC]
Lasă un răspuns