Rezultatele școlilor țărănești; La Expoziţia din Paris, România străluceşte

Carnetul zilei. Recenzii

Curentul, Anul X, No. 3503, duminică 31 octombrie 1937, p. 2

Rezultatele școlilor țărănești

V.

Școlile țărănești și cursurile de diferite categorii, care s-au organizat în ultimii ani cu sprijinul ori sub egida Fundației culturale regale Principele Carol, au isbutit să ajungă la o metodă proprie și la rezultate care vor trebui luate în seamă.

Aceste rezultate au fost nu de mult date la iveală într-un volum intitulat tocmai ”Rezultatele cursurilor și școlilor țărănești (brăbați și femei) organizate de Fundație” (Extras din revista ”Căminul cultural”).

Cuprinsul acestui volum se referă la: 1. Întâile îndrumări pentru organizarea cursurilor cu țăranii și țărancele, date de d. prof. Dim. Gusti; 2. Școala superioară țărănească de la Poiana – Câmpina, 3. Cursurile cu țăranii organizate pe lângă căminele culturale, 4. Manifestări culturale în cadrul cursurilor țărănești, 5. Demonstrații și realizări practice la cursurile țărănești, 6. Cursurile de gospodărie cu fetele și femeile, 7. Școlile țărănești din România, 8. Congresul școlilor țărănești din România.

După cum se vede, acest volum apărut la Fundație cuprinde esențialul în jurul școlilor superioare țărănești pentru oricine vrea să se informeze pe deplin asupra înțelesului acestor școli, a căror extindere este din ce în ce mai mare. Cele cuprinse în volumul de față se pot socoti suficiente pentru a arăta realizările concrete și drumul cel mai bun pentru aceste realizări, în cadrul școlilor și cursurilor țărănești. Căminul cultural rămâne, firește, centrul de organizare important al cursurilor. Buna fucnționare a căminului cultural și soliditatea lui pot duce la cursurile țărănești. Afară deci de școlile țărănești tipice, mai cunoscute, ni se arată numeroasele inițiative ale multor cămine culturale de pe întinsul țării. Școlile țărănești constituesc una din foloasele cele mai eficace de activitate ae Fundației.

X
Revista ”Școala țăranului”
Septembrie

Ultimul număr (pe septembrie) al revistei Școala țăranului aduce un material interesant de definire din ce în ce mai complectă a școlii țărănești. D. Apostol D. Culea, directorul ei, a vroit din capul locului să îmbrățișeze întregul problemelor legate de clasele superioare primare, clasele complimentare, cursurile țărănești, cursurile de gospodărie casnică, școlile superioare țărănești. Și isbutește. Revista este tocmai un organ al noilor idei și experiențe legate de școala țăranului. În această privință, ea răspunde unei necesități tipice.

Conținutul ei este ferit de o alunecare spre abstract. D. Ap. D. Culea scrie despre ”Întâile școli popuare superioare din Danemarca” lși mai ales dă o pildă de lecție istorică regională care poate fi realizată și cu premilitarii: ”Reconstituirea bătăliei de la Racova (Podul Înalt)”. Această lecție e un adevărat model. D. A. Sudițeanu scrie despre ”Inițierea pentru viață a tinerilor țărani între 14 și 18 ani” (anchetă), d. Nicolae S. Culea scrie despre ”Școlile țărănești organizate de Astra”. Urmează un bogat matrerial de cronică și bibliografie.

***

ROMÂNIA LA EXPOZIȚIA INTERNAȚIONALĂ 1937

Pavilionul României

Adevărul, Anul 51, Nr. 16.457, joi 23 septembrie 1937, p. 3

G. Vlădescu – Răcoasa

La această măreață manifestare a muncii, a priceperii, a progresului uman în domeniile tehnicei și artei mai cu seamă, demonstrație în care Franța și-a angajat prestigiul și mobilizat prieteniile, România participă în chip deosebit de satisfăcător. Ea și-a înălțat, după cum scria d. Rene Barotte în ziua inaugurării:

”Un palat după chipul său, un monument de gust și de sensibilă inteligență umană. Un palat care-i, fără îndoială, unul din cele mai frumoase ale Expoziției internaționale. Se poate spune că-i una din cele mai perfecte realizări ale gustului și inteligenței românești sincer asociate”.

Pavilionul României, sincer vorbind, este o mândrie pentru noi. El dă o imagine minunată despre țară, pitorescul și bogățiile ei, munca ce se desfășoară, realizările și tatonările noastre, visurile și nădejdile, tradițiile și îndrăznelile noastre. În spațiul restrâns de care dispuneam nu se putea pune mai mult și altceva mai elocvent, fiindcă să nu pierdem din vedere că România participă în acelaș timp într-un chip impresionant și la diferite alte pavilioane, cum este cel internațional, cel al presei, al meseriilor, al satului, al comunicațiilor.

De data aceasta România a ținut să fie prezentă și o face cu o pricepere, un gust și o bogăție ce ne uimesc. Ne uimesc și ne impresionează pe unii așa de mult, încât o credem chiar excesivă, prea luxoasă, prea bogată și prea îngrămădită. Se prea poate. Pentru spiritul nostru critic, pentru sensibilitatea și deprinderea noastră de cetățeni ai României cu toate mizeriile zilnice și mărunte, înfățișarea această îngrijită, foarte îngrijită, de mult gust, de ordonată înțelegere a lucrurilor noastre în adevărata lor valoare, pare sărbătorească, de înaltă ținută. Da, e adevărat. Ne prezentăm ca un popor civilizat, așa cum se prezintă de altfel și Ungurii și Cehoslovacii și Iugoslavii. Căci să nu uităm că ceia ce expunem noi la Paris nu expunem pentru noi ca la Parcul Carol, ci pentru străini și străinătate, pentru acea lume care nu ne cunoșate și ne judecă sever, deseori pe bună dreptate, din cauza neseriozității noastre, a spectacolului trist pe care-l dăm, vrând să părem ce nu suntem nețindu-ne cuvântul, agitându-ne steril după cai verzi pe pereți, considerându-ne fiecare în parte exemplarul cel mai ilustru și reprezentantul cel mai autentic al națiunii.

Față de atmosfera pe care o are România în străinătate în acest moment, Pavilionul nostru de la Expoziția internațională și toate manifestările în jurul lui sunt o adevărată binefacere. E o propagandă serioasă, matură, de fapte, inteligentă. Cu câțiva gazetărași sau chiar gazetari mai mari plătiți, nu se face niciodată cunoscută o țară în ceia ce ea are vrednic de cunoscut și de admirat, în sforțările ei veridice de progres. Cu atât mai puțin prin tristele exemplare exportate spre a ne reprezenta și care sunt de-a dreptul o rușine.

Toate aprecierile românești privitoare la Pavilionul nostru au după mine o valoare relativă. Le înțeleg și le scuz, atât atunci când sunt laudatorii peste măsură, cât și atunci când sunt injurioase ori stupide. O mai mare importanță au aprecierile străine, corecte și cunoscătoare. Ca de pildă aceia a d-lui Jean Wurmser, care scrie în ”Petit Parisien”:

”Acest palat cu fața de marmură, albă cu roz, edificiu cu linii sobre de colorație clară, nu-i un simpu hall de expoziție, ci un monument, o operă durabilă. Pavilionul românesc ne face să străbatem într-o singură privire toate aspectele vieții României unite. Istoria-i reprezentată prin baso-reliefurile în bronz din vestibulul de onoare, unde este amintită epopeia lui Traian, și prin frescele circulare ale frumoasei săli consacrate Fundațiilor regale. Geografia, și cu ea întreaga viață a acestei mari țări, este reprezentată de harta multicoloră și în relief de pe peretele din fundul sălii închinate bogățiilor României, operă de 12 ani a prof. Leonida, vorbitoare prin cele 18.000 de becuri ce atrag atenția prin coloratura lor diferită asupra bogățiilor variate ale țării. În locul diagramelor întâlnim montaje fotografice pline de viață și foarte instructive privitor la activitatea economică a țării.

Avem astfel fizionomia unei Românii în plină muncă de înnoire, România populară, bogată de folkor, etc.”

Da, aceasta este o judecată justă și corectă, pe care o întăresc nenumărate altele, ca aceia din ”Candide”, de pildă:

”România a ținut să aducă o participare de calitate, adică departe de a profita de comoditățile datorite caracterului efemer al unei expoziții, România prezintă un ansamblu – muzeu, care ar putea fi conservat datorită calității materiilor, gustului și luxului”.

Paul Auroch afirmă:

”Casa românească este o pură minune care face cinste țării și poporului său. Pavilionul este o construcție de o frumoasă sobrietate modernă ce-și înalță liniile armonioase în mijlocul verdeții aleii de onoare a Trocadero-ului”.

O apreciere sobră,dar elocventă, o întâlnim în ”New York Herald”:

”Pavilionul românesc, 4 etaje de artă și industrie românească și într-adevăr o manifestare a politicei românești, continuă a fi unul din lucrurile favorite ale Expoziției. În special demn de remarcat: hărțile însuflețite de la etajul I, expunerea de broderii românești de la etajul 3, sculpturile de la al 4-lea”.

De curând, pe data de 8 august, d. Emile Coudroyer scria în ”Le Journal”:

”Palatul României se bucură de un succes constant și foarte viu. La ce se datorește prestigiul acesta al său mai ales asupra vizitatorului francez? Alianței abile a unei așezări armonioase, clare, nobile, latine spre a spune totul, cu o bogăție de culori vii, bizantină, dar fără exagerare și confuzie; pe deasupra, o veselie subtilă, o familiaritrate melodioasă de popor fericit și bucolic”.

Și după ce face o descriere încântată și plină de talent a celor expuse, autorul încheie:

”Sunt palate care perorează, altele care demonstrează, altele care înfățișează eșantioane. Acela al României ne face să trăim cu adevărat în România și ne deschide larg inima ei”.

Este exact. Pavilionul românesc e plin de viață, de viața cuceritoare orientală și latină totdeodată a țării, și ne face pe noi s-o retrăim cu bucurie și satisfacție, iar pe străini s-o guste în ceia ce ea are mai tainic. Și acesta-i cel mai mare elogiu, cred, ce se poate aduce tuturor celor ce au ostenit pentru reușita înfăptuire a acestui colț românesc, surâzător, fermecător, însorit de pe malurile Senei.

Alături, restaurantul românesc, pitoresc așezat, cu o terasă simpatică, dând spre o grădiniță veselă, umbrită de copaci bătrâni, vine să complecteze farmecul real al vieții sociale românești, din care muzica tradițională a țării, executată de un mare maiestru, nu lipsește.

Cea mai bună și decentă carte de vizită și totdeodată cea mai înțeleaptă și elocventă propagandă. Nici un om serios nu poate să n-o recunoască și nici un Român nu poate să nu se bucure sincer.

La Expoziţia din Paris. „România” străluceşte în mijlocul celorlalte pavilioane

ZOE T. PISANI

UNIVERSUL Nr. 297, joi 28 octombrie 1937, p. 1,2

Ieri seară când am intrat întâia oară în Expoziţie. Încotro s-o apucăm? Un automobil ne-a dus de la un capăt la altul, deschizându-zi drum, cu cea mai mare băgare de seamă, prin furnicarul de oameni.

Am putut vedea astfel, în mai puţin de două ore, aproape toate ţările din lume, în popasul lor pe cele două maluri ale Senei.
Numai haină de sărbătoare. Şi lumină, lumină în valuri albe, roşii, verzi, albastre, în fâşii de aur şi de argint, se revărsa din pavilioane, din fântâni, din uriaşul Turn-Eiffel.

Drapelele atâtor popoare îşi desfăşurau unul lângă altul, culorile înfrăţite în adierea vântului. Iată Marea Britani şi Canada lângă ea. iată Belgia, Italia toată în verde, Sovietele cu pumnul ameninţător, Germania atât de falnică. Minunată privelişte. Ţi se pare că trăieşti aevea într-un basm.
Ochii ne erau fără odihnă. Alunecau de la clădire la clădire, de la inscripţie la inscripţie, de al steag la steag. căutau ceva. Căutau România. Am ajuns, în sfârşit, în faţa ei. Ne-am dat jos. Eram doară acasă.

Înalt, de marmură, croit în linii drepte, fără găteli, dar cu podoabe de bun gust, – una e să fii bine îmbrăcat şi alta gătit, – pavilionul românesc cu înfăţişare de mare boierie, opreşte privirea, încântată. N-am putut să intrăm. Seara, monumentala uşă de la intrare era închisă. I-am făcut ocolul, i-am suit treptele largi, i-am văzut vecinătăţile: Egiptul, Ungaria, Austria, Palestina.

În prelungirea lui, pe cărare, dintr-o casă cu cerdac şi încinsă cu brâu de muşcate, se auzea cântec de ciocârlie. N-a mai fost nevoie să ni se spună ce e acolo. Arcuşul lui Grigoraş Dinicu vorbea îndeajuns: e birt românesc. Săli încăpătoare, vesele, cu zidurile şi tavanele pictate în tonuri de pastel şi armonioase îmbinări de culori. Un taraf de lăutari, care cu doine şi cântece de dor, răscoleşte tainice coarde ale sufletului. Şi birtul e plin.

– Ce zice-ţi, domnule Pisani? – întreabă Vasile, unul din conducători. Ne dăm toată osteneala. facem tot ce se poate face. Avem, slavă Domnului clienţi destui. Vin la noi că e serviciul bun. Am dus din Bucureşti până şi rândaşii, care spală vasele. Ai noştri fac treabă de nădejde. Şi apoi, aici trebuie neapărat să ieşim cu faţă curată. Mâncarea, ce să mai zic? Aducem din ţară tot ce e mai de soi. Le place străinilor şi muzica noastră. Zilele trecute o doamnă mai în vârstă, englezoaică sau americană, nu se mai îndura să plece… Târziu, când a sfârşit, Fănică Luca, s-a sculat şi ea. N-a apucat să iasă pe uşă şi naiul fermecat a început din nou. Doamna a rămas pironită în prag. A stat ce a stat şi s-a întors la masă:

– Nu pot să plec, şi pace, zise ea, prea sunt frumoase cântecele dumneavoastră.

D. prof. Gusti, comisarul nostru la Expoziţie, era în sală. Auzind că de abia am venit şi n-am văzut pavilionul, ne-a spus:

– Ziua e înghesuială mare, 70-80 de mii de vizitatori. Ăl veţi putea vedea în tihnă, dacă vreţi, mâine seară. Mă găsiţi acolo. Vine un grup de cercetaşi – e bine să împrietenim copiii noştri cu copiii francezi – şi vreau să le fac o mică sărbătoare în familie.

Ne-am dus.

De la intrare, dintr-un mare bloc de bronz, se desprinde ca un simbol statuia Regelui.
Înăuntru, cercetaşii strânşi în jurul d-lui profesor Gusti, jucau jocuri naţionale şi înălţau glasurile lor tinere în calde imnuri de slavă. Călăuziţi cu multă voie bună de doamna Cosma, delegata ministerului de industrie, am văzut pavilionul. Ne-am coborât în subsol, am suit etaj cu etaj, cercetând toate sălile, unele cu frumoase portrete de voievozi şi fireşte povestind din viaţa neamului.

Într-o încăpere cu tavan şi stâlpi de sare, sare atât de netedă şi de străvezie că pare mai degrabă alabastru, se înşiră, sub harta ţării frumos luminată, bogăţiile binecuvântatului nostru pământ: frânele câmpului, lemnul pădurilor, sarea, petrolul şi, într-o vitrină, aruncat necontenit, sub formă de praf, de o maşinărie ascunsă, cel mai nobil dintre metale: aurul.

Secţia vânătoarei e o adevărată mândrie. Din tot întinsul ţării, din creierul Carpaţilor până în Delta Dunării, fiarele munţilor şi păsările cerului sunt prinse parcă de vii şi aduse cu vizuina şi cuiburile lor. Animale multe, de toate soiurile, puternice, unele arătându-şi colţii şi gata să se repeadă, îţi dau fiori de teamă, dar şi admirare pentru voinicii, care le-au răpus. O asemenea privelişte nu găseşti în nici un alt pavilion din toată Expoziţia. Încercarea Ungariei de a face ceva asemănător e slabă.

Şi rând pe rând dai de Fundaţiile regale cu înfăptuirile lor, de rodul gândirii, cărţile, în scoarţe artistice şi de preţ, aşezate în rafturi. Într-un colţ al bibliotecii, deasupra unei mese, pe care sunt resfirate volume din „Istoria românilor”, aşezat la loc de cinste, ca şi aurul din sala vecină, e portretul d-lui N. Iorga. Îl priveşti cum stă aplecat peste hrisoave şi fără să vrei vorba ţi se sfârşeşte în şoaptă şi te depărtezi cu paşi uşori, ca să nu tulburi liniştea.
Să mai vorbesc de frumoasele lucrări ieşite din mâna femeilor? Cine a putut să treacă fără să privească mai îndelung picturile murale ale d-ei Nora Steriade, şi ce femeie, de orice neam, n-a dorit să îmbrace o rochie sau o iie de pânză albă, mângâioasă, subţire ca plasa de păianjen, ţesătură de zâne, cusută pe fir şi în culori adunate din flori, din fluturi, din cer, din razele soarelui?

Munca aceasta ţi se pare „ceva sfânt, la fel cu rugăciunea”.

– Au fost multe de făcut, şi timpul era atât de scurt, ne spune d-na Cosma, că nu s-a mai ştiut ce e odihna. Se apropia deschiderea Expoziţiei…. Toţi am cărat, toţi am aşezat, toţi am măturat ca să ne putem înfăţişa la zi şi bine. Am plecat cu sufletul plin. De pe terasa Trocadero, ne-am mai uitat o dată îndărăt. Aşezată la loc bun, scăldată într-o lumină de aur, „România” strălucea mândră în mijlocul celorlalte pavilioane.