Ridicarea culturală a satelor
Curentul, no 4055, Duminică, 28 Mai 1939
În vălmăşagul de prefaceri de tot soiul, care a curpins societatea românească de aproape un veac şi jumătate, s’au întocmit legi şi s’au insituit aşezări cari au ţintit să dea Statului şi societăţii româneşti o faţă cât mai potrivită cu vremea. Unele dintre aceste aşezări au fost bune şi utile, altele au fost deadreptul dăunătoare. Încalziţi de sentimente şi cuceriţi de idei valabile pentru alte mealeaguri, îndreptătorii legilor şi conducătorii nordoului românesc ne-au procopsit, nu odată, cu aşezări şi reguli cu rău efect pentru datinile noastre cele bune. Nimeni nu este şi nu poate fi pentru ceiace ne-a lăsat rău trecutul, adeseori vitreg, pentru noi. Dar trebue să fim îndrăgostiţi, trebue să ţinem cu patimă la toate obiceiurile şi tradiţiile cele bune ale trecutului, pentrucă ele sunt ieşite din nevoile noastre adânci şi potrivite pământului pe care ne-a aşezat soarta.
Aşa stând lucrurile, este poate o fericire pentru ţara noastră că toate acest legiuiri au atins prea puţin structura satului românesc. Ţăranul român a rămas, cum am spune într’un limbaj mai cărturăresc, disponibil. Pe el îl avem încă bun pentru orice gând de prefacere şi întocmire bună în sens românesc, aşa cum cere nevoia adâncă a ţării.
Tăranul român are şi calităţi şi defecte. Defectele pot fi îndreptate cu timpul, calităţile pot fi şi trebue să fie cultivate pentru a da toat roadele ce se aşteaptă dela ele. Avem în primul rând în pătura ţărănască un isvor nesecat de vieaţă şi de energie omenească. Pe aceasta se pot clădi orice speranţe de o mai bună întemeiere şi de o regenerare a tuturor claselor sociale ale ţării. E adevărat că vitregia aceloraşi vremi despre care am pomenit, a rămas adânc întipărită nu numai în amintirea noastră a tuturor, dar şi, în mare măsură, în modul cum se prezintă pătura noastră ţărănească ca sănătate trupească şi sufletească. Mizeria şi bolile de tot felul au măcinat şi continuă să macine bogăţia aceasta de vieaţă. Ignoranţa a stăpânit vreacuri întregi şi mai stăpâneşt încă destul peste mintea şi sufletul ţăranului român.
Se impun o grijă dosebită pentru această tristă situaţie. Îndreptarea ei stă desigur, în primul rând, în măsurile mari de politică şi gospodărie generală, pe care le poate lua Statul. Dar toate aceste măsuri oricât de mari şi de bune ar fie ele, nu pot fi deajuns dacă nu vor fi completate şi cu o activitate dusă paralel, pentru formarea sufletească a ţăranului, pentru ridicarea lui culturală, din toate punctele de vedere.
Şcoala primară este unul din mijloacele prin care se poate ajuta formarea şi ridicarea culturală a pături ţărăneşti. Mărginită însă numai la cele patru clase obişnuit, până acum, sau chiar dacă s’ar întinde pe cei 7 ani de şcoală, pe care-i prevede legea de azi, şcoala primară va fi ca o picătură de apă aruncată într’un pustiu – efectele ei se vor pierde uşor şi degrabă. Nu avem oare asăzi, nu constată stăpânirea cu amărăciune, la intrarea în armată că avem chiar şi analfabeţi „cu clase primare în regulă”.
Iată pentru ce se impune, pe lângă o pregătire a şcolarităţii, cel puţin pentru o parte din fiii satelor, şi o intensă şi susţinută activitate culturală, pentru crearea uni atmosfere cu preocupări constante în fiecar sat. Acesta este rostul căminelor culturale, din care Fundaţia „Principele Carol” şi-a făcut un titlu de glorie. Căminul cultural, aşa cum a ieşit din gândul Suveranului, şi aşa cum a fost plămădit şi turnat în forme de Insitituţia Sa, pe care o conduce cu atâta strălucire de câţiva ani d. prof. Gusti, are această înaltă menire de a înmănunchia toate forţele de pricepre şi înţelepciune culeasă din cărţi şi din vieaţa mare a poporului pentru ca prin munca îndeobşte a lor, să îndrepte satul spre noui limanuri de vieaţă civilizată.
Alături de Căminul cultural, vor veni să lucreze, încadrate în el, pentru o muncă frăţească şi prin aceasta mai spornică, toate instituţiile hărăzite şi până acum satului, dar care de multe ori, lucrau nu numai izolate, dar chiar şi în dezacord: Banca Populară, Cooperativele de tot felul, socităţi de asigurare sau ajutor recirpoc, farmacie sătască, baie poulară, bibliotecă populară ş. a. m. d.
În sfârşit, nu trebue să uităm că poporul are dreptul la cultură chiar mai înaltă. Mai mult, este chiar datoria Statului să i-o dea, pentrucă este în însuşi intreseul său. Bătăliile intre popoare nu se întemeiază de mult pe forţa musculară. Popoarele se luptă asăzi şi înving acelea care au mai ales o bună şi solidă prgătire sufletească. Înving întotdeauna acele popoare care aduc în luptă o pregătire culturală şi o bună creştre trupească şi morală, superioara celorlalte popoare.
Această pregătire o dă în alte ţări, de veche şi aleasă cultură, şcolile superioare populare (ţărăneşti şi muncitoreşti). Şcoala suprioară populară este chemată să formeze mai ales elita satelor – pe aceia adică în mâinile cărora trebue să stea conducerea şi politică şi culturală a satelor noastre.
O politică de stat cu grijă îndreptată spr nevoile poporului de jos, o şcoală populară cât mai întreagă şi potrivită cu nevoile acestui popor, o şcoală superioară populară pentru aleşii satelor şi un cămin cultural pentru nevoile culturale ale obştei întregi, vor da, suntem siguri un om nou la temelia Statului şi o ţară nouă.
Şcoala normală îşi are rostul ei – un rost dintre cele mai importante – în această operă de prefacere şi crştere a nivelului nostru de vieaţă culturală. Învăţătorul dat de şcolile normale cu 4-5 şi 6 clase normale, dinainte de războiu, învăţătorul lui Haret al activităţii „Extraşcolare” şi al cooperaţiei şi-a făcut datoria la vremea lui. Cu suficientă pregătire intelectuală şi profesională, dar mai ales cu mult entuziasm şi dragoste pentru munca de ridicare a poporului, învăţătorul haretist a marcat o epocă şi a contribuit cu muncă dată prin prisos sufletesc, uneori chiar cu jertfe, la tot ce-a fost mare şi frumos în istoria ultimelor decenii dinainte de războiu.
Învăţătorul postbelic s’a arătat, trebue s’o spunem, mai puţin entuziast şi mai puţin lămurit asupra rosturilor lui, decât înaintaşul său. Vina nu este desigur numai a lui. Vina este în mare măsură a ţării întregi sau poate a împrejurărilor. În frământările inerente căutătorilor de noui aşezări, idealurile se precizează numai anevoi, iar indivizii se conformă şi ei suflului general care învotărăşeşte aceste frământări.
Acum se pare că Statul îşi găseşte rosturi mai precise. Învăţătorul va trebui să urmeze orientărilor obşteşti. Acea elită a satelor, despre care am pomenit mai sus, în mâinile căreia stă viitorul naţiei noastre, nu poate lua fiinţă fără o şcoală populară slujită de un învăţător pregătit şi lămurit asupra lucrului ce are de înfăptuit. Şcoala normală nouă în vederea acestui scop va fi organizată. Ea va trebui să dea învăţători cu presitigiu intelectual, dar şi muncitori pricepuţi şi entuziaşti înfrăţiţi cu nevoile şi aspiraţiile populare. Va fi şi el un om nou aşa cum îl cer vremurile şi ţara.
Stanciu Stoian
Director general al învăţământului primar.
Pe aceeasi tema:
Lasă un răspuns