„Rinocerii” [interviu cu H. H. Stahl din “Monografia ca utopie”]

„Rinocerii”

extras din Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Editura Paideia (2000)

– Cum l-aţi cunoscut pe Petre Manoliu?

– L-am găzduit. Petru Manoliu tocmai scrisese un roman, de oarecare vâlvă, i-am uitat titlul… Abis nu ştiu cum. Şi a stat o săptămână la mine. Dar a stat multă vreme, luni şi luni de zile Dan Botta. Dan Botta era legionar.

– Fratele actorului?

– Fratele actorului, da. Amândoi sunt copiii unei franţuzoaice. Franţuzoaică era maică-sa şi ştiau amândoi franţuzeşte de la ei de acasă. Dan Botta era un tip cu totul şi cu totul ciudat, „un drôle d’oiseau”, cum zic francezii, o pasăre rară (râde). Cu el am făcut odată o plimbare la Constanţa cu barca şi ne-am trezit în mijlocul mării, singuri, el cântând cântecele legionare. Da. Şi ştiam că e legionar, dar un fel de legionar cu totul… ciudat. Că erau şi de aceştia… habar n-aveau despre ce este vorba, habar n-aveau. Doar că aveau credinţa că Legiunea este ceva sfânt. Pentru ei sfânta tinereţe legionară era adevărată. Mi-aduc aminte că-mi povestea că s-a întâlnit pe drum cu o doamnă bătrână, care vroia să treacă strada. Şi nu îndrăznea, că era foarte multă circulaţie. Şi a luat-o el de braţ, şi a dus-o pe trotuarul celălalt. Şi doamna i-a spus: „îmi pare bine că mai există în tinereţe oameni bine crescuţi”. La care el a răspuns: „Legionar, doamnă, legionar”. (Râde). Dan Botta merită să fie povestit, pentru că el într-adevăr era o făptură rar întâlnită. El nu trăia în lumea obişnuită din jurul lui. El avea lumea lui, de literatură înaltă, de filosofic înaltă, de chestii de-astea. Aşa trăia el (Râde). Îmi aduc aminte, odată a cunoscut la mine în casă o doamnă. O doamnă foarte bine, foarte bine. O profesoară de limba franceză. Cu care până la urmă s-a încurcat, că era foarte curvar…, până la urmă aia l-a părăsit. Şi a venit şi mi-a spus, îmi aduc aminte, cu mâinile în cap, teatral. Nu era actor, dar era mai teatral decât frate-său. „Ricule, mă-nşală, Ricule, şi când te gândeşti că i-am citit cele mai frumoase poezii din literatura franceză!” (râde). Păi d-aia te înşeală, om prost ce eşti, cum vrei să reziste biata femeie? O dată (râde) îmi uit portofelul la mine acasă, sus la mansardă. Cobor, îmi dau seama că n-am portofelul la mine. Şi îl strig: „Dane, am uitat, portofelul, aruncă-mi-l. Îl ia şi-l aruncă în aşa fel, încât toate hârtiile, tot ce era înăuntru se risipeşte. „Bine mă, dar aşa se aruncă portofelul?” Zice: „Dragă, dar a fost gestul clasic al discobolului!” (râde). Ei, am vorbit mult de Dan Botta. Era bun prieten, săracul de el. A murit foarte tânăr, şi păcat. A murit de inimă. În ultima perioadă scrisese nişte sonete de dragoste, care, după părerea mea, sunt unele dintre cele mai bune sonete scrise în limba românească. Sunt perfecte, fără nici un fel de… Mulţi îl socotesc mult mai bun poet decât „Furtunatecul april” al lui frate-său, Emil Botta, care… Da, Botta şi recita frumos, pe când felul de a recita, lugubru, al lui frate-său, nu-mi place deloc. Dar el recita frumos, într-adevăr. Şi ştia. Pentru el dicţionarul de limba latină era una din lecturile favorite. Era un tip cu totul deosebit.

– Eu am avut o altă imagine despre mişcarea legionară. Am crezut că a atras burtă-verzimea, lumpenproletariatul.

– Nu, nu. Am avut foarte bune relaţii, de prietenie chiar, cu Alexandru Christian Tell. Care era un om, cum să-ţi spun eu, de tot respectul, de seriozitate… Şi cu care discutam des pe probleme de istorie politică a României. El lucra la o monografie despre Petre Carp. Şi strânsese material extrem de interesant şi discutasem cu el despre această problemă. Şi îmi aduc aminte că era o anumită zi din lună în care ne întâlneam la un anumit restaurant, seara. Şi el avea o teorie foarte ciudată, că femeile au posibilitatea, periodic, să se purifice. Şi bărbatul, din păcate, nu. Are însă un mijloc: o dată pe lună să se îmbete (râde). Astea sunt glume faţă de omul ăsta, care era un om extrem de serios. Şi nu a făcut vreodată faţă de mine vreun act de acaparare pe linie legionară. Aşa de străin era el, aparent, faţă de mine, de această mişcare, încât la un moment dat, când i-am spus: „Măi, de ce nu vii o dată cu mine să vezi cum lucrez pe teren? Să-ţi dai şi tu seama ce sunt problemele ţărăneşti în momentul de faţă”. El mi-a zis: „Măi, dacă vin, a doua zi ne arestează pe amândoi”. Aşa am aflat că era legionar. Şi legionar din aceia de frunte, că a fost omorât cu grupul celor zece, împreună cu Căpitanul. Deci, era un om din protipendadă… Am avut şi mai bune relaţii de prietenie cu Mişu Polihroniade. Pe cât era de sincer convins Tell, dar văzând totul la un nivel de politică foarte serioasă, nu cu lozinci şi mai ştiu eu ce, încercând să înţeleagă, în fond, care e problema, şi ce se poate face, ajutându-se de această mişcare mistică declanşată. Poate fi folosită într-un chip pozitiv la rezolvarea problemelor politice ale ţării? Că asta era mentalitatea şi preocuparea lui Teii, de care până la urmă am ştiut prin a le discuta. Mişu Polihroniade era un om toarte drăguţ, foarte agreabil. L-am cunoscut într-un chip foarte ciudat. Nici eu nu eram tocmai întreg la minte, după părerea mea (râde).

Odată, într-o seară, m-am plictisit stând acasă. Şi am coborât ca să văd dacă nu-l găsesc pe Mircea Vulcănescu. Doamna Vulcănescu mi-a spus: nu, Mircea e plecat. Unde s-a dus? S-a dus la un prieten de-al lui, care-şi sărbătoreşte o zi de naştere. Se numeşte Mişu Polihroniade. Pe unde stă? Păi, pe strada cutare. Şi, pur şi simplu, eu ştiam că Mişu Polihroniade scrisese vreo câteva rânduri destul de dure şi ironice împotriva mişcării Gusti. Ceea ce nu m-a împiedicat să mă duc să sun la Mişu Polihroniade şi, nici bună ziua, nici bună seara, m-am instalat acolo în chip de invitat. Era casa plină de oameni, care erau aproape toţi legionari. Pentru că se afla prezent şi Căpitanul, şi tatăl Căpitanului. Şi m-am înfipt acolo, între ei. Mi-a povestit după aceea Mişu Polihroniade că, atunci când m-a văzut că intru, a intrat în panică, nu ştia ce aveam de gând. Şi eu am venit, că mă plictiseam acasă! Am avut totuşi prilejul să-i cunosc pe aceşti doi Căpitani. Fi-su şi tatăl. Bătrânul Zelea Codreanu, care fusese vechi cuzist, şi care îl ştia pe tatăl meu foarte bine, a fost încântat: ăsta e Stahl, ştii cine-i Slahl? Păi, e băiatul profesorului Stahl, care a fost al nostru, cu Iorga etc., etc. La care Zelea Codreanu, care era enigmatic, nici n-a clintit. Nici un gest, faţa lui era de piatră. Era de piatră. Dar am petrecut foarte bine, că am cunoscut tot felul de oameni, printre care şi o fată care m-a invitat la ea acasă şi mi-a devenit foarte bună prietenă după aceea. Mişu Polihroniade era… mi-e greu să spun arivist, dar el vroia să facă carieră politică. Şi se pregătise pentru politică externă. Şi citise tot ce se poate citi să se pregătească pe aceasta problemă. El se vedea ca, în viitor, după ce vor pune legionarii mâna pe putere, să aibă răspunderea politicii externe. Şi se pregătise foarte temeinic pe această treabă. Dar el nu credea în Legiune, ca Legiune. El credea în Legiune ca mijloc al lui de a ajunge ministru de externe. În alt partid nu avea această posibilitate. Pe când aci, era recunoscut ca teoreticianul Legiunii în materie de politică externă. Dar, în acelaşi timp, era un om extrem de agreabil. S-a apucat, de pildă, într-o bună zi, cum era grupul „Criterion” acela, să facă o bucată literară, un pastiş al „Criterionului”, o imitaţie în râs, căreia i-a dat numele de Parada „Criterion”. Şi care era o bucată pe care el o recita cu multă plăcere, spre hazul tuturora, ţinea cam vreo jumătate de ceas. În care era luat fiecare om de acolo şi pus în ridicol, în părţile lui care se pretau la glumă. Era şi talentat… Şi pe urmă am avut surpriza că ăştia doi fruntaşi au fost în grupul celor care au fost omorâţi de către… atuncea, când a fost omorât şi Zelea Codreanu. Că au fost omorâţi ei, ăştia doi fruntaşi, şi cei doi sau trei care participaseră la asasinarea lui Duca. Au fost aleşi destul de raţional, ca să zic aşa, eficient. Au demontat toată socoteala, că ăştia erau cei care conduceau mişcarea. N-au mai rămas decât…

– Şi Stelescu?

– Stelescu, da, era şi el unul dintre fruntaşii mişcării legionare, dar care intrase în conflict cu Zelea Codreanu, pentru că, după a lui părere, mişcarea trebuia să aibă un caracter naţional şi să nu fie înfeudată mişcării hitleriste. Era un legionar antihitlerist. Şi a făcut-o plătind cu viaţa treaba aceasta, că a fost asasinat. Codreanu a trimis o echipă de şase-opt oameni, care l-au găsit în spital şi l-au împuşcat. Era ciuruit de gloanţe, că fiecare din asasinii ăştia avea sarcina să-l împuşte. Şi fiecare s-a crezut dator să tragă şi el. L-au ciuruit de gloanţe, în spital. Aşa a murit Stelescu. Însă moartea pentru Căpitan era, cum să spun eu… foarte ciudat, ideea fixă a acestor legionari. Unul din cântecele lor era „Nu e nuntă mai frumoasă, decât moartea pentru Căpitan”. Această psihoză a morţii, a jertfei. Când intrai în Legiune, îmbrăcai cămaşa morţii. Şi asta o proclamau întruna. Şi se aflau gata, fiecare din ei, la o comandă a Căpitanului, să împuşte, să omoare.

– Dvs. unde găsiţi rădăcinile acestei psihoze?

– Ei, asta-i o întrebare. E foarte greu…

– In mentalitatea populară exista aşa ceva? Cultul morţii?

– Noi avem această credinţa… Altceva voiam să-ţi spun înainte de a veni la fondul problemei. Eu am încercat să scriu toată, povestea aceasta a „Criterionului”. E foarte interesantă, este o mişcare culturală pe care a creat-o Petru Comarnescu. Care, venind din America, a găsit că la noi în ţară problemele care se prezentau erau extrem de grave şi meritau să fie elucidate. Elucidate, însă într-un stil socratic. Adică, dând posibilitatea acelor care aveau diverse păreri să şi le expuie, într-un simpozion. Cu deplină libertate de a spune şi pentru, şi contra. Orice vrei. Dar cu tendinţa, totuşi, de a lămuri anumite lucruri. Şi luând în discuţie în special ceea ce a numit Petru Comarnescu „idolii vremii”. Adică oamenii în jurul cărora începuseră a se purta anumite discuţii intelectuale, ideologice, sau politice chiar. S-au ţinut astfel o serie întreagă de prelegeri, discuţii publice în aula Fundaţiei. Pe această temă a idolilor. La Fundaţia Regală, cea din Piaţa Palatului, unde e biblioteca. Idoli. Fiecare dintre aceste şedinţe fiind pusă sub prezidenţia cuiva de rang universitar, ca să aibă oareşicare prestigiu. Şi am început să facem o serie întreagă de asemenea cicluri de dezbateri ştiinţifice, între cei care luau parte acolo, având atitudini deosebite, fără îndoială, dar totuşi, stimă şi respect unii faţă de alţii. De fapt, pe mine m-a atras la această operaţie Mircea Vulcănescu. A spus că n-are cine să susţie anumite puncte de vedere. S-au făcut o serie de conferinţe despre Lenin, pur şi simplu Lenin.

– Într-adevăr o figură interesantă,

– Evident că da, poţi să-l socoteşti ca un geniu, sau ca un criminal de geniu. Şi le lipsea cineva care să prezinte punctul de vedere menşevic. Şi m-am trezit eu să vorbesc despre… să prezint cum vedeau menşevicii povestea, de ce a fost ruptura aceea între menşevici şi bolşevici. Şi cine i-a prezentat pe bolşevici. De la Plehanov şi toţi ceilalţi, până la ultimul. Eu am folosit în special pe austro-marxişti, pe Otto Bauer şi mai ştiu eu cine. Unde am expus această atitudine a menşevicilor, ce anume i-a făcut să fie împotriva bolşevicilor. Era în sală şi Lucreţiu Pătrăşcanu, care a cerut şi el să ia cuvântul şi să apere. Şi să-i dăm cuvântul, să nu-i dăm cuvântul… Eu am spus: daţi-i cuvântul, să vedem…

– Era comunist cunoscut deja, nu?

– Cum să nu! Sigur că da. Eu cu el făcusem Universitatea, Facultatea de Drept. Eram bun prieten cu Lucreţiu Pătrăşcanu. El ştia precis ce cred eu şi ştia că eu ştiu ce crede el. Era fruntaş comunist în vremea aceea. Şi am spus: daţi-i drumul să vorbească. S-a urcat la tribună şi am avut atunci o polemică împreună cu Pătrăscanu, destul de… Eu am reproşat, printre altele, faptul că bolşevicii au avut grijă să-i împuşte în masă pe muncitorii din Moscova, revoltaţi pentru nu ştiu ce chestii, la care Lucreţiu Pătrăşcanu a spus că nu este singurul guvern care a fost pus în situaţia să tragă în populaţie. Eu am spus: da, au tras, dar nu în numele socialismului! După asta ne-am pomenit că era aşa de mare buclut în sală, că era sala arhiplină, şi până pe stradă era adunată masă mare. Legionari şi comunişti. A intervenit poliţia, evident că da. Pe Lucreţiu Pătrăscanu l-am urcat pe scară sus în loja unde se ţineau oratorii şi… Atunci l-am întrebat: „Ai ceva compromiţător”? Poliţia – „Hai încoace”. L-au arestat, l-au bătut pe Pătrăscanu. Pe urmă s-a interzis să repetăm chestiunea cu Lenin. Atuncea l-am luat pe Mussolini. (Râde). Evident, de data asta, nici mai mult, nici mai puţin, decât Manoilescu.

– El fiind legionar?

– Nu. Era fascist italian.

– Propovăduia teoria corporaţiilor.

– A corporaţiilor, sigur că da. Era un mare admirator al lui Mussolini. Şi era un om deosebit de fin, de deştept, de bine pus la punct. Economist de rasă. Manoilescu. Şi iar aşa, s-au expus… Mie mi-a venit pur şi simplu să  vorbesc împotriva lui Manoilescu, extrem de violent de data asta, folosindu-mă de memoriile adversarilor lui Mussolini. Era o rusoaică, o chema Angelica Balabanova, care-l crescuse pe acest Mussolini, pe vremea când Mussolini era socialist. Şi această Angelica Balabanova a scris o lucrare, Erinnerungen auf meinen Leben, în care îl atacă pe Mussolini foarte violent. Eu am luat această temă. Domnule, se poate ca Mussolini să fi fost ce-a fost, nu? Dar ceea ce nu i se poate ierta este că, înainte de a fi fascist, fusese socialist. Şi unul din conducătorii mişcării socialiste. Că după aceea s-a dat pe brazdă cu Sorel, cu anarhiştii sindicalişti, că după aceea a trecut la… i se poate ierta. Dar ceea ce nu i se poate ierta este trădarea lui faţă de ideea socialistă pe care o propagase o lume întreagă, ademenind o masă de muncitori, pe care a trebuit să-i împuşte. Ei, asta a fost iarăşi o chestie cu scandal mare. Manoilescu a regretat foarte mult că am expus această teză. Nu că am expus-o, dar de ce am expus-o cu atâta talent, zicea că am talent oratoric. Pare-se că aveam oareşicare nerv în materia asta şi răutăţi plasate destul de multe, dar venisem şi cu un material cifric, statistic, pe care mi-l furnizase Belu Zilber. Belu Zilber era alt coleg de-al meu, comunist convins.

– Lucra la Madgearu, la Conjunctură.

– Da, la Conjunctură. Pe urmă, s-a mai ţinut despre Freud, unde am susţinut teza că eu în medicină nu mă bag, nu mă pricep, dar în materie de totem şi… ce povesteşte el sunt nişte erori. Habar n-are despre ce este vorba. Pe urmă a mai fost încă una despre Andre Gide, încă una despre cinematograf, despre Charlot, o serie întreagă… Eu nu m-am băgat la astea literare, dar la alea politice m-am înfipt bine, din plin. Multe din ele repetându-se. Până când a intervenit poliţia, de le-a interzis. Amuzant e faptul că, atunci când s-a vorbit despre Gide, legionarii, care se credeau oameni foarte culţi, au crezut că Gide este un pseudonim de la „jidan”! Şi atunci au hotărât să saboteze această conferinţă (râde). Şi au umplut sala cu ai lor, în special după ce avusesem şi noi grijă s-o umplem cu ai noştri. Ei au răzbit totuşi linia de poliţie, care fusese instalată în sală, au răzbit-o şi au intrat ocupând tot parterul. Nu ştiu dacă ştii sala de conferinţe… Nu te mai puteai mişca de lume multă, însă noi, care ştiam că o să vie toată această socoteală, luaserăm special ce ne recomandase Paul Sterian. Avusesem grijă să luăm contramăsuri. Şi anume, angajaserăm o grupă de vreo zece bătăuşi din Tei, cartierul Tei. Pe care-i aduseserăm pentru orice eventualitate (râde). Şi atunci am avut prilejul să văd cum operează aceşti bătăuşi. Când le-am spus: evacuaţi sala din faţă, au fost foarte liniştiţi, s-au apucat de treabă, în ce consta treaba lor? Aveau un băţ, un baston mare, noduros, pe care l-au apucat aşa, la amândouă capelele. Şi au intrat între ei zicând pardon, pardon, pardon, pardon, izbind în coapse, pardon, pardon. Când au ajuns în partea aialaltă, s-au întors şi au început iar: pardon, pardon. O făceau cu o iuţeală extraordinară. Erau de meserie! (râde). Era un spectacol pe care nu-l uit. Într-adevăr, uluitor. Ăştia, bieţii, erau nişte bieţi nenorociţi, nişte studenţi, nişte haimanale. Ăştia erau profesionişti, de meserie. S-a terminat chestia cu o iuţeală extraordinară! Şi pe urmă, cum ţi-am spus, s-a oprit toată această socoteală, dar s-a oprit nu numai pentru că ne-a interzis să continuăm. Am încercat noi să scoatem revista „Criterion”, dar din care n-au apărut decât vreo cinci-şase numere, în care au fost Mircea Eliade, eram eu, era Alexandru Christian Tell, Constantin Noica, Petru Comarnescu şi Dan Botta, şi alţii care mai lucrau pe-acolo. S-a oprit deci din pricină că a intervenit poliţia cu socoteala asta. Au mai încercat oamenii să continue „Criterionul”, care era foarte interesant. O asociaţie de tineri, numai tineri, toţi sub 30 de ani sau în jur de 30 de ani…

– Dvs. eraţi mai în vârstă.

– Eu eram bătrânul. Aveam 31 de ani când am intrat. Dar toţi ceilalţi erau mai tineri decât mine. Şi erau mulţi, foarte interesanţi, cei mai buni din generaţia aceea.

– Vulcănescu a fost activ la chestia aceasta?

– Da, da. Activ. Şi la revista „Criterion”. Activ. Nu lua cuvântul. Sau a luat cuvântul. Dar eu nu-mi aduc aminte să fi luat cuvântul. Nu mi-l aduc aminte. Am uitat.

– Nu era şi el bun orator?

– Nu era bun orator, pentru că vorbea fără să se mai poată opri. Dacă nu interveneai, vorbea un ceas, două ceasuri, trei ceasuri, la nesfârşit. Vorba lui Comarnescu (râde), a vorbit Mircea Vulcănescu două ceasuri cu uşile încuiete! Cu uşile încuiete, să nu poată fugi lumea (râde). Şi erau foarte mulţi, şi lista lor e chiar interesant s-o stabileşti, că erau toţi numai scriitori, pictori, actori, muzicanţi.

– Intelectualitate creativă.

– Toţi, toţi, şi care au făcut expoziţii de pictură „Criterion”, revistă „Criterion”, tot, spectacole „Criterion”. Foarte interesant, că unde ai mai avut vreodată prilejul să stai de vorbă în relaţii din acestea, colegiale, cu oameni de toate meseriile. Şi ce era mai bun la vremea aceea. N-avea nici un fel de statut, n-avea nici un fel de regulă, decât aceea că era o cafenea Corso, cum nu mai există astăzi, foarte bine pusă la punct de către un om de meserie… am uitat cum îl cheamă…, dar care era mare meşteşugar.

– Unde a fost cafeneaua asta?

– Într-un imobil care s-a dărâmat. Şi care era în Piaţa Palatului.

– Lângă hotelul Splendid?

– În faţa hotelului Splendid. Nu a mai rămas nici urmă. Şi în care te puteai duce în fiecare seară, găseai pe cineva care face parte din „Criterion” şi cu care puteai să stai de vorbă. Şi era extrem de plăcut, că se adunau întotdeauna zece-cincisprezece oameni, şi în anumite prilejuri, după o conferinţă, de pildă, atunci era adunarea plenară. Aveam o sală, în care intrau treizeci-patruzeci de oameni în mod regulat, şi în care veneau, din când în când, şi outsideri. Vizite întâmplătoare. Unele dintre ele foarte interesante. Din lumea, cum să spun eu, nu… aşa-numitul high-life al Bucureştilor, din cele mai subţiri familii. Care găseau un farmec să stea de vorbă în această lume, nu interlopă (râde), dar, în orice caz, nu în limitele unei convieţuiri sociale corecte. Urmau discuţii la nesfârşit, pe teme. Pentru ca, ce discutam noi la tribună, discutam şi în aceste adunări, pe care le aveam la cafenea. Fiecare venea, îşi comanda ce vroia, pe seama lui, plătea fiecare ce putea, mai plăteai şi pentru altul, care n-avea… Şi se discuta â perdre haleine, cum zice francezul, până la oboseală totală, cele mai diverse probleme. De plăcerea discuţiei! Ştiu că eu, de câte ori mă întâlneam cu Oscar Lemnaru… Oscar Lemnaru era un brăilean, pe numele lui Holzmann, dar îi spunea Lemnaru, era unul dintre cei mai buni cunoscători ai lui… ei, cine-i marele etician?

– Spinoza?

– Ai lui Spinoza, şi într-adevăr ştia bine, ştia filozofie

– A scris ceva?

– Nu, n-a scris nimica. Calamburgiu, era o plăcere să stai de vorba, că era plin de calambururi, şi unele dintre ele foarte bune. Au şi rămas celebre ale lui Holzmann. Când îl întâlneam; Mâi, facem o partidă de şah? Facem, zice el. Pe ce temă? Şi puneam o temă. Tu îl susţii pe Spinoza, eu susţin pe din contra. Şi începeam, şi discutam, argumente pentru, contra, pentru, contra. După o jumat’ de ceas zice: „Mă, schimbăm”. Era amuzant foc! Pentru că în jur se strângeau alţii, care asistau la această luptă homerică, la acest duel (râde). Asta a mers, cât a mers. Însă, evident, s-a început să se facă din ce în ce mai simţită boala legionară, încetul cu încetul discuţiile au început să se poarte pe Legiune, încetul cu încetul oamenii s-au transformat în legionari. Până şi Comarnescu, care fusese iniţiatorul discuţiilor libere, s-a transformat în legionar. Mircea Eliade, legionar. Noica, legionar. Mişu Polihroniade, de el nu mai vorbesc, legionar. Dan Botta, legionar, încetul cu încetul, văzând cu ochii, s-au transformat în legionari. Până când toată afacerea s-a împuţit, ca să spui aşa, nu mai aveai cu cine discuta. Am impresia că ideea lui Eugen Ionescu, Rinocerii, a oamenilor care sunt necoloraţi şi încep să se coloreze, încetul cu încetul, este o imagine care a fost, cred eu, imprimată de ce a văzut cu ochii întâmpinându-se în acest grup de „Criterion”. Care a plecat de la discuţia liberă la fanatism.

– Cum a putut fi surprins fenomenul acesta într-un timp mai îndelungat, că nu s-a întâmplat de la o săptămână la alta? Prin ce se manifesta? Se schimba şi atitudinea lor?

– Nu mai puteai vorbi cu ei. Nu mai admiteau discuţie, controversă. Nu mai exista aşa ceva. Ideea însăşi de bază, care fusese a „Criterionului”, să ai locul unde să poţi discuta liber despre orice, murise. Că nu mai aveai cu cine discuta. Se despărţiseră apele. Unu dintre ei deveniseră fanatici legionari, şi o altă parte deveniseră fanatici comunişti. Marcel Breslaşu, de pildă, era comunist, gata. Maxy, pictorul, era comunist. Pe când Sadova, Acterian trecuseră la legionari. Marieta Sadova, actriţa şi regizoarea. Mihail Sebastian a trecut la comunişti.

– Da? La început a simpatizat cu Nae Ionescu.

– Da, cu Nae Ionescu, nu cu Legiunea. Dar a trecut totuşi la partea stângă. Nici nu putea altfel, nu? Belu Zilber a trecut pe partea stângă, era şi gata trecut, el era comunist. S-au despărţit apele în două. Şi toată chestia a murit. N-a mai fost plăcut să te întâlneşti cu ei.

– Şi în toată situaţia asta, Şcoala Gusti?

– Şcoala Gusti nu s-a amestecat.

– Avea intenţia de a fi calea de mijloc…

– Da. Şcoala Gusti nu s-a amestecat.

– Al treilea drum… din cele două posibile.

– Da. Eu am şi scris un articol, între dreapta şi stânga, o datorie. Dar a fost cu totul alta problema. Ca atare, nu s-a amestecat în „Criterion”. În afară de faptul că am fost Mircea Vulcănescu şi cu mine. Dar nici un altul, nici Neamţu, nici unul nu s-a amestecat.

– Nici Herseni?

– Nici Herseni. Herseni era un om hirsut, închis la el în casă. N-avea legături de prietenie, să meargă el seara, să-şi piardă vremea la cafenea.

– Am impresia că ardelenii nu erau suficient de degajaţi.

– Cine?

– Ardelenii. Nici Golopenţia…

– Nu, nu, nici Golopenţia.

– A fost vreun ardelean la „Criterion”? Nu a fost.

– Nu. Nu, nu. Nu-mi aduc aminte.

– E o chestie de stil de viaţă, de mentalitate.

– Ciudat, ştiu eu… alte modalităţi culturale. Noi am avut această, cum să spun eu, boemă. Această pornire spre aventură. Pe care ardelenii, într-adevăr, uite, acuma că mă gândesc, n-a fost nici un ardelean care să meargă la aşa ceva. Că, de fapt, toată seria asta de conferinţe în jurul idolilor vremii era o bravadă, pe care o făceam. O luare în râs şi în derâdere a luptelor politice care s-au dus. Foarte la locul lui se simţea în acest mediu Eugen Ionescu. Era foarte potrivit cu mentalitatea lui. De altfel, Eugen Ionescu avea şi obiceiul prost, care nu l-a părăsit pare-se nici acuma, de a fi foarte petrecăreţ. Şi pe foarte mulţi din aceşti „criterioni” îi chemam la mine acasă, unde aveam un fel de „sucursală”. Dacă-l chemam, de pildă, pe Constantin Noica, era ca să dezbatem daca e posibil ceva nou, cum e cu putinţă ceva nou. Aşa fusese titlul unei cărţi a lui, Cum e cu putinţă ceva nou? Mă rog. Şi pe tema asta puteai să discuţi cu el o noapte întreagă. Mai ales dacă aveai grijă să mai fie doi-trei care ştiau despre ce e vorba, şi să poţi să râzi de faptul că ceea ce se petrecea în noaptea aceea la tine acasă nu se mai petrecuse niciodată. Şi că aia, în orice caz, era ceva cu totul nou (râde). În alte seri am plecat cu Eugen Ionescu. Am zis: măi, ţie-ţi place aici la Corso? Nu vii cu mine să te duc în gura pieţii? Dar ce-i în gura pieţii? Cu totul altceva, decât aicea, în gura pieţii era o drăcie pe care o învăţasem de la Harry Brauner, care şi el era dintre criterionişti. Şi anume: restaurantele din Bucureşti erau multe, multe, toate mahalalele erau pline de cârciumi şi de grădini de vară. Şi fiecare trebuia să aibă taraf de lăutari. Or, tarafuri de lăutari veneau din toata ţara. Şi locul de adunare era la cârciuma aşa-numită „Oituz”, sau „Sinaia”, din gura pieţii. Unde-s halele actuale, nu ştiu dacă nu s-au dărâmat. La piaţa Unirii. Pe laturile ei erau tot felul de cârciumi. Şi la una din ele era locul de adunare a tarafurilor. Veneau, se prezentau, şi o seară erau lăsaţi să cânte numai ei. Şi diverşii antreprenori de restaurante veneau şi recrutau de acolo tarafurile de lăutari care îi interesau. Aşa că aveai acolo – asta era descoperirea lui Harry Brauner, el descoperise filonul – un admirabil teren de folclor. Pentru că aveai tarafurile de lăutari veniţi din toată ţara. Erau şi anumite locuri de recrutare. Dacă vroiai zidari, de pildă, ştiai că trebuie să te duci în Piaţa Sf. Gheorghe Nou. Dacă vroiai lăutari, te duceai la „Oituz”. Şi atunci i-am spus lui Eugen Ionescu: hai la gura pieţii, e mai interesant decât să te uiţi la ciocoii ăştia din Corso. Să-ţi arăt lăutarii cu adevărat. Şi i-am arătat într-o noapte, că a ţinut până a doua zi toată această demonstraţie de folclor. I-a plăcut şi lui, îmi plăcea şi mie, nimic de zis. Mi-a şi dat atunci o carte cu dedicaţie, Nu.

-Faimosul Nu.

– Faimosul Nu.

– Despre care nu se poate scrie, a scos-o cenzura, nu demult, dintr-un articol.

– Era de o obrăznicie fără pereche, îşi bătea joc şi lua în răspăr pe toţi marii mahări ai literaturii române, Arghezi, Cezar Petrescu, Camil Petrescu… mă rog. Foarte bine scrisă…

– El şi cu Cioran au reuşit să scrie în franceză…

– Cioran e reputat ca cel mai bun stilist de limbă franceză în momentul de faţă. Cioran nu s-a amestecat în treburile astea. Cioran era legionar din ăla, sever, strict. Nu se amesteca să facă fleacuri, să se amestece cu criterionişti.

Era un tip ciudat, acest Cioran. Mie nu mi-a plăcut Cioran niciodată, deşi recunosc că scrie foarte bine. Numai că n-are ce spune! E gol. Doar atitudinea asta de tragism melodramatic. Şi care nu-i a lui numai, este o temă veche în literatură, răsuflată… dar, mă rog, asta-i altă problemă.

– Şi Nichifor Crainic?

– Era altă generaţie, era bătrân.

– Din păcate, nu există la noi un dicţionar al personalităţilor.

– Încă n-a fost scrisă toată această… Eu m-am apucat să scriu puţin pe hârtie, ce-mi aduc aminte din toată aventura aceasta a unei generaţii, care încetul cu încetul s-a molipsit de Legiune. Acuma, Legiunea ca atare, cum poate să fie făcută, şi pentru aceasta, pentru a mă lămuri eu însumi cu această Legiune, am scris o lucrare. Care poate cândva să aibă oareşicare valoare informativă, documentară. A fost o vreme în care Legiunea, după asasinarea lui Iorga şi a lui Madgearu…

– Spuneaţi că aţi scris despre Legiune…

– Da, în perioada aceea, când am fost dat afară din facultate, a trebuit să stau, şi avertizat că mă caută legionarii. Mi-a făcut un serviciu Herseni şi ciracii lui din facultate, să-mi dea sfatul să nu mai trec pe la facultate, că nu garantează de viaţa mea. Aveau grijă foarte mare de viaţa mea! M-au dat afară din facultate, ca să nu mai iau contact cu primejdia.

– Aşa explicau ei?

– Păi da, te cred! Că nu era să-mi spuie de la obraz că sunt indezirabil. După cum nici lui Gusti nu i-au spus că-i indezirabil. L-au făcut să stea ascuns o bună bucată de vreme, a fugit de acasă cu barbă falsă şi s-a ascuns din prieten în prieten. Am făcut-o şi eu, am fugit de acasă şi am stat vreo patru luni de zile ascuns la prieteni.

– La cine?

– Păi, în primul rând la Costa-Forii, care erau specialişti în protecţia asta a năpăstuiţilor. Că acolo au fost adăpostiţi foarte mulţi comunişti. Am stat vreo patru luni de zile ascuns acolo, în care m-am apucat şi am scris pe hârtie ce ştiam eu despre această mişcare a Legiunii, şi nu numai să descriu ce am văzut, ci şi să caut să explic de ce şi în ce chip…. Şi cred că e interesant, pentru că nu cred că sunt multe memorii scrise la vremea aceea. Pentru că am prins după aceea rebeliunea şi ce-a urmat după rebeliune. Pe urmă am continuat această lucrare, fiind din nou ascuns, de data asta în diverse alte locuri, când m-au căutat ruşii, ca să puie mâna pe mine ca neamţ. Să mă care în Rusia. Dar am stat iarăşi ascuns. Şi am continuat să scriu, şi e o lucrare care este nepublicabilă, pentru că aşa de bine se aseamănă Legiunea cu comunismul, încât este uluitor. Acelaşi lucru! Cu o deosebire. Foarte importantă.

Anume aceea că Legiunea a fost într-adevăr un curent de mistică populară, colectivă. Nu se poate nega acest lucru. Pe când dincolo, nu. Comunismul a fost o adunătură de… din asta…, cum să spun eu…, de lichele. De oameni care s-au transformat dintr-o zi pe alta, în comunişti, în dorinţa ca sa le meargă bine. Atât. Pentru că comunişti – comunişti, am cunoscut şi d-ăia – au existat. Belu Zilber nu poate să spuie nimeni că n-ar fi fost comunist adevărat. Lucreţiu Pătrăşcanu că n-ar fi fost comunist adevărat, şi încă vreo câţiva, care mi-au fost buni prieteni… Dar masa mare era o masă de lichele. Pe când dincolo, la legionari… au fost câţiva legionari care au crezut, dar o masă întreagă care a crezut şi ea. Era mistică populară. Şi atuncea te întrebi, dar parcă era vorba, aşa se spune de toată lumea, că românii sunt nişte oameni potoliţi, care nu-şi permit să facă acte din astea de misticism şi mai ştiu eu ce. Nu-i adevărat! Eu am avut prilejul să studiez câteva curente din acestea, de mistică populara. De pildă, în Basarabia, inochentismul, în Oltenia, Petrache Lupu. Revoltele în ‘907… ’88 nu le-am mai prins, dar ‘907 erau destul de aproape ca oamenii totuşi să-şi mai aducă aminte, despre ce este vorba. Erau mişcări mistice, în care circulau tot felul de zvonuri, pe care le lua masa oamenilor ca certitudini, minuni care s-au întâmplat. Erau convinşi că Petrache Lupu a stat de vorbă cu Dumnezeu. În repetate rânduri. Şi avea un argument fără replică: „Ata ete” (râde). Gata, s-a terminat! Pe urmă, s-au amestecat escrocii de popi ortodocşi, care au speculat această treabă. Escrocherie curată! Dar am avut o altă epidemie din asta, mistică. Popa Tudor, de la Cuibul cu barză. Tudorismul. Un preot ortodox care s-a abătut şi a creat un fel de protestantism de genul lui, tudorismul. Am avut curiozitatea să văd despre ce e vorba. Aveam o colegă care era tudoristă şi căreia i-am spus: nu mă duci şi pe mine? Ea, sperând, săraca de ea, că gata, o să mă convingă, m-a luat de mână, şi m-a dus la toate bisericile. Aveau, ca adventiştii, tot soiul de adunări, în care cântau, în care predica popa acesta, popa Tudor. Cu destul de mult talent, de altfel, nimic de spus, era impresionant. Şi era o mistică, era… tudoriştii ăştia erau în stare să facă moarte de om.

– N-am auzit de el, probabil a fost stârpit.

– S-a găsit o derivaţie, frăţia ortodoxă; mă rog, a găsit Patriarhia mijlocul să transforme această mişcare într-o mişcare de activitate socială proteguită şi dirijată de biserica ortodoxă oficială. Şi a dispărut, mata nici n-ai auzit de el.

– Nu, dar de inochentism am auzit.

– Dar de sfânta de la Herăstrău ştii ceva?

– Nu.

– A fost o mişcare mistică în mahalalele Bucureştilor, foarte importantă. O mistică. Şi ea vorbise cu Dumnezeu. Şi ea a fost crezută ca atare. Şi au fost multe asemenea mişcări, care, la vremea aceea de criză socială, erau simptome ale unei crize sociale. Şi fac dovada că asemenea curente de mistică se ivesc în momente criză socială, şi trebuie explicat care e criza socială care le dă naştere… De pildă, la ‘907 a fost o răscoală a ţăranilor. Răscoală, răscoală, dar, ce te faci cu această credinţă a tuturora că răscoala se face pentru că a venit un ordin de sus? Nu este o idee a lor, e ordin să se facă. De la cine? Cineva de foarte de sus. Acolo erau oareşicare dubii… să fie regina, să fie regele, să fie altcineva? Dar, în orice caz, de sus. De unde se ştie? Păi, e foarte clar. A venit noaptea un emisar de-al acestui om, pe cal alb, îl cunoşti bine, că-i pe cal alb, nu? Şi care le-a spus că e ordin de la împărăţie să facă revoluţie. Ştiu cazuri în care oamenii au povestit, oameni chiar şi din familia soţiei mele, care erau boieri, moşie mare, de mii şi mii de pogoane, dar oameni buni, oameni cumsecade. Şi care s-au pomenit într-o bună zi că vin ţăranii, le umple curtea. Ce-i cu voi, ce vreţi? Boierule, noi ne ducem să facem revoluţie. Dar de ce, oameni buni, dacă aveţi a vă plânge de ceva, spuneţi-mi… Nu, n-avem nici o plângere, dar e ordin. E poruncă. De la cine, cine a poruncit? A venit de sus. Boierul respectiv le-a spus: bine, mă, dacă e ordin de sus, duceţi-vă (râde). Dar nu faceţi moarte de om etc. Nu, nu, nu, facem numai cât trebuie… Era ordin. Am înregistrat balada lui’ 907, în care este povestită toată această poveste… De care s-au folosit potlogarii, măgarii de legionari, ca să profite de existenţa acestei legende şi să-l deghizeze pe Căpitan în om care venea noaptea, călare pe cal alb, şi care le spunea: fraţilor, pregătiţi-vă, vine vremea. Şi dispărea. Mergea în alt sat, şi zicea acelaşi lucru. El se deghiza în eroul vestitor, în crainicul împărăţiei, care venea cu ordin de revoltă. Era o măgărie fără pereche. Şi ceea ce este ciudat, că această explicaţie mistică a revoluţiilor o regăsim şi în străinătate, şi multe din revoluţiile… Doja, de pildă, a fost o mistică. Şi acolo regăsim aceeaşi idee a unei revolte care se face din ordine de sus. Şi în Munţii Apuseni. Horia, Cloşca şi Crişan.

– E clar – acolo.

– E clar. „Catarina, doamna noastră”. Cine era Catarina, doamna noastră, şi în ce măsură… Mă rog, sunt mistici de-acestea. Curentele mistice ar trebui să fie socotite întotdeauna ca simptome ale unei crize sociale. Şi trebuie să studiezi nu doctrina lor, cum fac nepricepuţii.

– Care, dacă nu găsesc, inventează.

– Nu să analizezi doctrina şi să spui că nu-i adevărat… Nu e vorba de asta, e vorba să faci o analiză a crizei sociale care a dus la… care a dat naştere şi adventismului, şi baptismului şi altor secte…

– Martorii lui Iehova, penticostalii…

– Sunt simptome ale unei stări de criză. Acuma, că nu le convine, preoţilor ortodocşi nu le convine, pentru că ei sunt…

– Dar nici uneia dintre bisericile tradiţionale nu-i convine.

– Nu. Şi cu atât mai mult nu le convine organelor civile să recunoască că există criză socială. Ce criză socială? De exemplu, să spui la noi ca adventismul este semnul unei crize sociale. Când se ştie că totul merge din ce în ce mai bine. Ar spune că eşti agitator social, dacă ai pune problema aşa. Singurul care a văzut clar problema, şi de la care am învăţat şi eu foarte multe, a fost Popa Zamă. Popa Zamă s-a speriat de câţi credincioşi fugeau de la el să treacă la Inochentie. Inochentismul era o boală socială foarte urâtă. Şi s-a dus Popa Zamă în inspecţie la Inochentie. Şi eu am stenografiat, am şi publicat toată povestirea, ancheta lui Popa Zamă la Inochentie.

– Unde aţi publicat-o?

– În „Arhiva”. Foarte interesant. Că popa ăsta era dracu’ gol, nu era altceva. Deştept foc, şi care l-a luat cu binişorul pe Inochentie, să spună care e misiunea lui pe pământ. Până s-a convins el despre ce este vorba, ştii? Şi a putut să-i întoarcă la ei acasă, să-i convingă pe cei predispuşi la inochentism să se lase păgubaşi, că e vorba de escrocherie.

– Măcar s-a documentat.

– S-a documentat! Şi a înţeles precis despre ce e vorba. Că nu e deloc vorba de o abatere a unui mistic credincios, care credea, ci este un exponent al unei stări sociale neplăcute, nedorite, împotriva căreia oamenii nu îndrăznesc să se revolte făţiş. Şi o iau pe calea asta deghizată, ocolită a dezbaterilor, pe un domeniu unde se poate admite existenţa unor contradicţii. Parcă luteranismul a fost altceva!

– Cele care au devenit oficiale pe urmă s-au sclerozat şi sigur că o nouă criză socială trebuie să vină cu alte mişcări.

– Da, şi deseori cel care a provocat, cum e Luther, care a provocat această mişcare socială, când a văzut care sunt rezultatele efective, a fost împotriva războiului ţărănesc. Războiul ţărănesc este clar provocat, sau îndemnat, înfierbântat de luteranism. Dar Luther s-a speriat de rezultatele sociale pe care nu le-a bănuit, nu le-a ştiut şi nu le-a vrut. Pentru că a fost de partea seniorilor feudali, nu a ţăranilor. A fost de acord ca ţăranii să fie masacraţi, deşi erau luterani.

– Am pornit de la legionari şi de la aceste curente sociale mistice. După zdrobirea rebeliunii, Mareşalul a publicat La marginea prăpastiei. Cu cifre imense, studii cantitative, ca să justifice de ce a făcut ce-a făcut cu Legiunea. Am citit-o şi e foarte interesantă. Dar, ceea ce este şi mai interesant, că şi Pătrăşcanu, în Sub trei dictaturi, bazându-se pe aceste documente publicate de Antonescu, vine şi el cu versiunea lui despre Legiune. Şi faţă de poziţia actuală, când Legiunea este clar considerată o agentura hitleristă, care nu e din popor etc., Pătrăşcanu susţine foarte clar că a fost o mişcare de masă. Ceea ce azi nu este acceptat deloc.

– Da, dar nu spune totuşi că este o mişcare cu caracter mistic.

– Nu.

– De masă este orice mişcare politică. Lumea se prezintă la urne în masă. Partizanii unui partid politic. Dar aicea nu-i vorba de o organizaţie de masă, ci de o mistică. Nu poţi să spui că a existat o mistică liberală, şi una naţional-ţărănistă. Dar legionară, da. Legionară, da. Au crezut efectiv în treaba asta, mergând până la proslăvirea jertfei, până la moarte, nu? Cu jertfirea vieţii. Nu văd un liberal gata să-şi jertfească viaţa, ca să-i meargă bine partidului. Liberalul dorea din răsputeri să-i meargă bine partidului, ca să-i meargă şi lui bine.

– Şi dacă nu-i merge bine cu liberalii, trece…

– Trece dincolo! Cine avea să facă jertfă, era partidul, nu el. Iar legionarismul a fost într-adevăr o credinţă, în bună parte şi comuniştii au avut acest caracter de mistică, deşi n-au fost de masă. N-au reuşit să antreneze masele. Dar a fost un grup de fanatici, clar. Păi, Popa Zamă, la care iarăşi revin, când am discutat cu el, când am intrat din nou în Basarabia, când l-am văzut eu, avusese experienţa comunismului. Şi l-am întrebat: ce-a fost, dom’le, cu comuniştii ăştia? Popa mi-a spus: asta nu-i o mişcare politică, e mişcare religioasă. Avea perfectă dreptate. Că se gândea la fanatici. Ăştia sunt fanatici. A şi spus, a făcut paralela, că sunt nişte inochentişti. Vedea clar, adică avea experienţa.

– Ei, deja e ora şapte…