Romanii care au construit America. Povestea emigrantilor romani in SUA

Românii care au construit America: Povestea emigranţilor români în Statele Unite, în Historia Special, an III, nr. 8, Septembrie 2014

Alina JURAVLE
Revista Transilvania,

„The Romanians that have built America”: the Story of Romanian migration to the United States

Historia’s latest Special edition is a collection of rich descriptions and analyses of the early process of Romanian migration to the United States. Entitled “The Romanians that have built America”, it builds a vision of the experiences of the Romanian immigrants that have made a valuable contribution to the development of a highly industrialized world power – the United States of America. Very rich in detail, it offers more than a historical presentation, as it contains valuable sociological insight filtered by modern day sociologists and based on the knowledge gained by the sociologists of the Bucharest School of Sociology in the interwar period.

Keywords: Historia, migration, immigrants, sociology, history, Romania, peasants, U.S.A, modernity, industrialization

Ultimul număr al revistei „Historia special”, apărut în septembrie 2014, este dedicat emigranţilor şi imigranţilor români din Statele Unite ale Americii. Intitulat „Românii care au construit America”, acesta explorează în adâncime experienţa migraţiei românilor în cea de-a doua jumătate a secolului XIX şi prima jumătate a secolului al XX-lea, cu însemnătatea sa pentru migranţii înşişi, pentru spaţiul american dar şi pentru cel românesc. Cuprinde, în acest sens, nu doar o bogăţie de cifre şi date privind fenomenul analizat ci şi analize complexe ale cauzelor şi consecinţelor migraţiei, ale transformărilor modului de viaţă al celor plecaţi şi manierei în care aceştia se adaptează şi integrează
– sau nu – societăţii americane. Parcurgând articolele, cititorul poate accesa direct experienţele celor ce migrează, graţie numeroaselor relatări ale migranţilor înşişi ce sunt incluse în paginile revistei. Apoi, articolele sunt caracterizate de o bogăţie foarte mare a detaliilor şi sunt convergente în construirea unei imagini complexe a fenomenului studiat. Mai mult însă, subliniem prezenţa unei înţelegeri sociologice a fenomenului studiat, dincolo de cea istorică, disponibilă graţie eforturilor şi viziunii coordonatoarei acestui număr, Florentina Ţone, doctor în sociologie, ale Sandei Golopenţia, profesor emerit la Universitatea Brown din S.U.A., filolog şi foarte bun cunoscător al sociologiei româneşti – vizibilă însă în articolele întregului colectiv de autori.

Primul articol, intitulat „Emigraţia română în America” şi semnat de Gabriel-Viorel Gârdan, este o expunere amplă, consistentă, a fenomenului analizat în acest număr. Gârdan porneşte de la o încercare de a identifica primii emigranţi români în spaţiul americani. Dacă primul emigrant român ar putea fi plasat la începutul secolului al XIX-lea, o sporire semnificativă a numărului celor ce se îndreaptă spre America se înregistrează abia la mijlocul secolului şi în cea de-a doua jumătate a acestuia. Dintre cei ce emigrează în această perioadă, autorul îi evidenţiază pe cei ce, luând parte la Războiul Civil american (1861-1865) sunt o parte activă a istoriei americane.

Numărul emigranţilor sporeşte şi mai mult abia la începutul secolului al XX-lea, în perioada 1899-1920 fiind admişi pe teritoriul Americii aproape 140 de mii de etnici români. În toată această perioadă, aflăm apoi, vasta majoritate a românilor ce emigrează provin din trei din provinciile ocupate ale României – Transilvania, Banat şi Bucovina. Emigranţii provin preponderent din rândurile ţărănimii, sunt mai ales bărbaţi tineri şi îşi părăsesc satele şi ţara mânaţi de un proces de sărăcire, alimentat de creşterea populaţiei dar legat şi de lipsa oportunităţilor şi statutul politic marginal în Imperiul Habsburgic al românilor, accentuat de politica de maghiarizare odată cu constituirea dualismului Austro-Ungar.

America reprezintă pentru aceştia mai ales promisiunea unui trai mai bun – zvonurile despre câştigurile substanţiale ale muncii pe acest continent străbat în această perioadă satele. Ele sunt alimentate de cei ce au interese în transportul maritim al migranţilor şi atragerea unei forţe de muncă ieftine dar şi de migranţii înşişi, prin mărturiile lor şi bunăstarea pe care o afişează în localităţile de origine. Destinaţiile principale ale migranţilor sunt marile centre industriale americane, vaste aglomerări de populaţie în care ţăranii agricultori europeni devin muncitori industriali urbani, contribuind la edificarea şi consolidarea unei mari puteri mondiale. În fine, primii emigranţi români în America, arată Gârdan, intenţionează, în principal, să câştige muncind aici suficient cât să îşi susţină familiile de origine şi să adune cele necesare pentru a se întoarce în ţară şi a-şi întemeia o familie şi o gospodărie. O altă parte a articolului descrie drumul parcurs de aceştia până la stabilirea în ţara de destinaţie – drumul greu cu vapoarele transatlantice, şederea pe insula Ellis, examenul medical şi interogatoriile la care sunt supuşi înainte de a fi primiţi pe teritoriul Americii. Cei ce sunt admişi, se stabilesc, alături de alţi români, cu predilecţie în anumite state, şi ajung să lucreze, de regulă, în industria mineritului, cea metalurgică, cea a construcţiilor de drumuri şi căi ferate – în cele mai solicitante ramuri ale industriei, realizând munci necalificate, dificile şi riscante. Emigranţii se organizează însă astfel încât să facă faţă mai uşor dificultăţilor noului mediu de viaţă. Pe de o parte, îşi asigură hrana şi cazarea dar şi putinţa de a-şi păstra identitatea şi folosi limba locuind în „boarding-houses” sau „borturi”, cum le numesc românii.

Deschise în genere de puţinii bărbaţi căsătoriţi din rândurile emigranţilor, aceste borturi sunt scena pe care munca specifică femeilor este valorificată economic iar femeile devin o veritabilă resursă economică. Pe de altă parte, românii din America se organizează în societăţi de ajutor, al căror număr se înmulţeşte constant, societăţi ce asigură satisfacerea nevoilor de culturale şi socializare ale emigranţilor dar şi protecţia acestora în raport cu riscurile ridicate ale muncii. În fine, aflăm că, spre finalul Primului Război Mondial, situaţia migranţilor români se imbunătăţeşte semnificativ, conturându-se trei tendinţe – pe de o parte, diminuarea semnificativă a numărului de imigranţi, un număr dintre aceştia se întorc în România, pe de altă parte, o mare parte din migranţi, dincolo de eforturile de a îşi păstra identitatea şi conexiunile cu lumea de acasă, îşi întemeiază familii şi gospodării în statele gazdă şi se integrează tot mai puternic în mediul social american.
Andreea Lupşor semnează apoi o recenzie a unei lucrări a Sandei Golopenţia – „Emigranţii Carter” – o colecţie 30 de eseuri tratând problemele emigraţiei şi exilului. Printre acestea, semnalează prezenţa a două eseuri dedicate unor lucrări ce tratează problema emigraţiei româneşti în S.U.A., intitulate „Merem la America” şi „Începuturile imigraţiei româneşti în Statele Unite: Chrstina Gallitzi”. Primul dintre acestea tratează o lucrare din anii ‘90 a Ancăi Hartular, purtând acelaşi nume precum eseul ce îi este dedicat şi cuprinzând fragmente de convorbiri cu români stabiliţi în America ce fac parte din primele valuri de imigranţi.

Cel de-al doilea se referă la cartea Christinei Gallitzi, intitulată „A study of Assimilation Among the Roumanians of the United States”. Conţinuturile acestuia sunt reiterate, modificate şi adăugite, de către Sanda Golopenţia în următorul articol al acestui număr al Historiei Special – „Christina Gallitzi despre imigranţii români în S.U.A. la începutul secolului XX”. Christina Gallitzi este un „sociolog român uitat pe nedrept”, colaboratoare a Şcolii Sociologice de la Bucureşti condusă de Dimitrie Gusti, autoare a unor studii valoroase ce apar în publicaţiile Şcolii şi parte activă, alături de Xenia Costa-Foru şi Veturia Manuilă, a Şcolii Superioare ce pune bazele asistenţei sociale moderne în România. Lucrarea C. Gallitzi menţionată mai sus, făcută cunoscută publicului român după mai mult de 80 de ani de către Sanda Golopenţia, tratează problematica imigrării şi a asimilării românilor în Statele Unite. Ea apare în 1929 şi este rodul unei cercetări realizate de autoare în cursul anului 1927 pe teritoriul S.U.A., graţie unei bruse Rokefeller de doi ani (1927-1928). Gallitzi foloseşte metoda observaţiei pentru a studia 150 de familii de imigranţi români, stabiliţi preponderent în Chicago (100 de familii) dar şi în diferite oraşe din alte state (50 de familii). Datele studiului său sunt completate apoi cu informaţii furnizate de administraţia americană. Gallitzi studiază imigranţii de origine română, nu doar pe cei originari din România.

Rezultatele cercetării sale, foarte bine sintetizate si organizate de către Sanda Golopenţia în paginile articolului, consolidează imaginea asupra migranţilor români – emigranţi şi imigranţi – conturată în primul articol al acestui număr. Aceştia provin în principal din teritoriile româneşti ce sunt parte a Austro-Ungariei, sunt predominant bărbaţi, tineri, din spaţiul rural, agricultori, majoritatea ortodocşi, analfabeţi în proporţie tot mai redusă de-a lungul timpului. Motivele pentru care pentru care subiecţii studiului Christinei Gallitzi părăsesc teritoriile natale sunt aceleaşi – sărăcia şi marginalizarea. Nu toţi românii ce ajung pe teritoriul S.U.A. se şi stabilesc aici – mulţi se întorc în ţară, emigrează din America, în special după perioada celui dintâi Război Mondial. Cei ce rămân în Statele Unite se stabilesc preponderent în zone urbane (94% dintre ei), în 12 din statele americane. Lucrează mai ales în 18 branşe ale industriei – şi diversificarea ocupaţională sporeşte de-a lungul anilor. Femeile anului 1927 sunt integrate şi ele pe piaţa muncii americană – nu conduc doar borturi ci lucrează şi în industria tutunului, a îmbrăcăminţii, a cărnii, în manufacturi de dantelă sau lână sau în curăţătorii. Gallitzi studiază şi condiţiile de viaţă ale imigranţilor români, în special ale celor din Chicago – veniturile lor, aflăm, sunt situate peste media veniturilor unor muncitori calificaţi, sub media veniturilor muncitorilor calificaţi americani însă. Veniturile femeilor şi copiilor care lucrează sunt însă cu mult sub media generală a veniturilor românilor.

Familiile din Chicago studiate de Gallitzi, provenind mai ales din Banat, zonă în care erau răspândite practici de control al naşterilor, au un număr redus de copii – maxim doi. Celelalte familii însă, provenite din alte părţi ale României, sunt mai numeroase, având 3-6 copii. Gallitzi studiază şi locuinţele imigranţilor şi constată că, prin comparaţie cu situaţia anului 1910, situaţia condiţiilor de locuire în 1927 este una mult îmbunătăţită – imigranţii nu mai locuiesc doar în borturi ci şi în apartamente cu un grad de confort destul de ridicat, cu dotări şi un grad de igienă decente. 33 din cele 100 de familii din Chicago aveau locuinţe proprii iar celelalte plăteau o chirie săptămânală medie reprezentând cu puţin sub jumătate dintr-un venit mediu săptămânal. Îmbunătăţirile în condiţiile de locuire se datorează unor factori precum trecerea la imigrarea permanentă, sporirea semnificativă a veniturilor imigranţilor în timpul Primului Război Mondial, sporirea nevoilor de confort şi odihnă ale acestora. O parte semnificativă şi aparte a studiului Chr. Gallitzi, subliniată şi de către S. Golopenţia, este analiza procesului de asimilare a românilor din Statele Unite. Procesul implică multiple transformări – renunţarea la portul tradiţional de zi cu zi; adaptarea la ritmul muncii industriale, ce afectează spiritualitatea tradiţională – trăirea sărbătorilor si a ritualurilor de nuntă, botez, înmormântare; organizarea asociaţiilor de întrajutorare şi apariţia presei în limba română; şcolarizarea celei de-a doua generaţii de imigranţi în instituţiile de învăţământ americane.

În final, S. Golopenţia subliniază ideea esenţială ce străbate studiul Christinei Gallitzi, aceea a „caracterului profund asimilabil al imigraţiei româneşti” – foarte relevantă într-o perioada de sfârşit al anilor ‘20, in care S.U.A. sunt marcate de idei şi măsuri antiminoritare. Urmează apoi o serie de extrase din primul volum al lucrării „Românii ortodocşi din America. Documente.” semnată de Gabriel-Viorel Gârdan, respectiv scrisori ale unui preot ortodox român, misionar în America la începutul secolului al XX-lea. Acestea cuprind informaţii privind provocările şi dificultăţile vieţii românilor în acest spaţiu, integraţi într-un ritm al muncii industriale corespunzător unei concepţii moderne şi străine a timpului, ce face dificilă participarea la riturile ortodoxe, aparţinând unei altfel de temporalităţi, una punctată de sacru. Următorul articol aparţine Florentinei Ţone, coordonatoarei acestui număr al revistei. Intitulat „Stop cadru: «Americanii» din Drăguş”, acesta relatează şi analizează experienţa ţăranilor din Drăguş, un sat transilvănean, din Ţara Oltului. Drăguşul este probabil cel mai minuţios cercetat spaţiu rural românesc – Şcoala Sociologică de la Bucureşti desfăşoară în mod repetat, începând cu 1929, cercetări în Drăguş, publicând apoi un volum impresionant de studii valorificând datele obţinute aici. Printre acestea, arată autoarea, există şi unul dedicat emigraţiei românilor din Drăguş în Statele Unite ale Americii, intitulat „Procesul de emigrare a drăguşenilor in America”, avându-l drept autor pe Adrian Negrea. Pornind de la surprinzătoarea constatare că un număr foarte mare de drăguşeni trăiseră până în 1929 experienţa emigrării în acest spaţiu (cel puţin un membru al mai mult de jumătate din gospodării fusese sau era plecat in S.U.A), Negrea realizează o analiză amănunţită a fenomenului studiat. Imaginea de ansamblu, aşa cum reiese din studiul lui Negrea prezentat de către Florentina Ţone, este, în linii mari, una ce se suprapune foarte bine cu cele schiţate în articolele anterioare.

Părăsesc satul în special bărbaţii tineri, agricultori – odată ajunşi în America, aceştia se transformă din agricultori în muncitori necalificaţi în industria americană. Majoritatea pleacă din sat doar temporar, împinşi de probleme precum sărăcia, epidemiile sau ameninţarea înrolării într-o armată străină, cea austro-ungară şi atraşi de promisiunea veniturilor mai mari şi a unei vieţi mai bune peste ocean. Odată ajunşi în America, drăguşenii se regrupează în micro-comunităţi alcătuite din consăteni, se organizează într-o societate culturală şi de întrajutorare, menţin legăturile cu familiile de origine, pe care le susţin, fac economii şi plănuiesc să îşi întemeieze gospodării şi familii proprii, pe teritoriu american sau în satul de origine. Câtă vreme drăguşenii se află pe teritoriul Statelor Unite, ei poartă haine „domneşti”, costumul nemţesc modern al lumii americane – întorşi acasă însă, ei se reintegrează rapid comunităţii de origine, impactul câştigurilor băneşti, achiziţiilor culturale şi tehnice ale emigranţilor în satul de origine fiind unul minim. Numărul continuă cu un extras din primul volum lucrării publicate de Paula Popoiu, intitulată „Drăguş: după 80 de ani de la prima campanie monografică”, cuprinzând documentele inedite ale dosarelor de cercetare întocmite în campaniile monografice ale Şcolii lui Dimitrie Gusti. Extrasul conţine relatarea drăguşeanului Nicolae Jurcovan privind experienţa sa în Statele Unite în perioada 1913-1920 şi reprezintă un savuros şi preţios document social. Spre finalul acestui număr, aflăm alte două articole, tratând din alte unghiuri problema migraţiei româneşti în America.

Primul, semnat de George Rădulescu şi intitulat „Boian: Cătunul «rupt» din Bucovina”, este o scurtă prezentare a unei comunităţi româneşti din Canada, întemeiată de români bucovineni, plecaţi din provincia de origine din pricina greutăţilor şi ademeniţi de un stat Canadian dornic de colonişti, oferindu-le în proprietate suprafeţe generoase de pământ şi şansa unei noi vieţi. În fine, ultimul articol, aparţinând lui Toma Peiu şi intitulat „O lume nouă: O poveste de familie din Transilvania în Pennsylvania şi înapoi”, urmăreşte experienţa realizării unui scurt metraj documentând experienţa unor imigranţi români în America începutului de secol XX. Filmul este inspirat de experienţa unei familii din Ţigmandru, Mureş, ai cărei membri sunt separaţi şi reuniţi de experienţa migraţiei internaţionale şi de cea a realizării acestui film.