DISCUŢIUNI
Şcoala de asistenţă socială este sau nu este utilă?
Cu prilejul discuţiei legii sanitare
Veturia Manuilă, Directoarea şcolii superioare de asistenţă socială
Adevărul, Anul 43, No. 14262, joi 26 iunie 1930, p. 1
Cu prilejul unei interpelări în Senat şi apoi cu ocazia discuţiei legii sanitare, d. senator dr. Iacobovici a pus în discuţie rolul şi valoarea noii instituţii: „Şcoala de Asistenţă Socială”, creată nu de mult în Capitală şi în fruntea căreia am onoarea a mă afla, ca directoare.
Probabil, sub sugestia discursului d-lui dr. Iacobovici, comitetul „Asociaţiei medicilor” a găsit de cuviinţă să ia atitudine împotriva şcolii. Şi deoarece problema rolului unei „Şcoli de asistenţă” este pus în discuţie iar cu acest prilej se pun în circulaţie teorii perimate de mult în statele din Apus, socot de datoria mea să aduc câteva lămuriri.
Acei care s-au ridicat, în frunte cu dr. Iacobovici, împotriva şcolii de asistenţă socială, au făcut o ciudată şi regretabilă confuzie între asistenţa medicală şi asistenţa socială.
Aceasta se vede din mirarea lor că se creează o şcoală pentru un fel de absolvente menite a îndeplini o misiune care uşor ar putea fi îndeplinită de „doctoriţe în medicină, azi muritoare de foame”.
Dar cine nu ştie astăzi că asistenţa socială e cu totul altceva decât asistenţa medicală? Rolul asistentelor sociale este în primul rând refacerea familiei şi a indivizilor care pentru cauze economice, morale, sociale (şi sanitare) nu sunt în stare să reziste în lupta pentru existenţă, ci cad în stare de mizerie.
Eleva „şcolii de asistenţă”, graţie unor studii speciale făcute în şcoală şi îndeosebi pe teren, în viaţa reală a mediului social, studiază toţi factorii sociali, economici, morali şi – fireşte, şi sanitari – care au cauzat căderea în mizerie sau dependenţa socială a individului ori a familiei, şi prin mijloacele pe care i le pune la dispoziţie statul, comuna şi societăţile particulare, remediază răul, înlăturând cauza, normalizând astfel familia şi individul.
Când, de exemplu, mizeria este cauzată de un factor social de ordin general, cum este şomajul, incendiile, inundaţiile, crizele economice, foamete, salarii insuficiente etc., atunci familia este ajutată de asistenţă, urmărindu-se şi plasarea în muncă a membrilor familiei, ca astfel să se poată asigura existenţa ei independentă. Când mizeria este cauzată de factori de ordine morală (delicvenţi, criminali, părinţi imorali, prostituţie etc.) asistenţa va urmări reeducarea şi schimbarea mediului social vicios în care trăiesc. Când dependenţa este cauzată de văduvie, orfanaj, divorţuri, dezertarea unuia din soţi, abandonarea copiilor, cerşetorie, alcoolism etc., asistentele au de depus o muncă foarte grea pentru refacerea familiei şi normalizarea individului, munca cerând multe cunoştinţe speciale şi vaste posibilităţi.
În sfârşit, asistentele şcoalei noastre învaţă a îndeplini importantul rol de „serviciu social al spitalelor”, făcând şi plasări de bolnavi fără mijloace în spitale sau suportând cheltuielile de îngrijire medicală, graţie societăţilor de asistenţă la care ştiu să facă apel, şi asta până la refacerea fizică completă.
Unde văd medicii concurenţă făcută medicilor? Şi de unde să aibă doctorii şi doctoriţele cunoştinţe în asistenţă socială, aşa cum o au elevele care au făcut studii speciale în această nouă ştiinţă a „Asistenţei ştiinţifice”?
Prof. Iacobovici declară în discursul d-sale de la Senat că nu ştie deosebirea dintre asistenţa empirică şi cea ştiinţifică.
Ne surprinde această neştiinţă a profesorului universitar. Articole destul de lămuritoare s-au scris şi în „Adevărul” (care nici nu are pretenţia a fi o revistă ştiinţifică de specialitate). Le-au scris d-nii Jean Bart şi dr. Ygrec. Există, însă, o întreagă bibliotecă ştiinţifică franceză, germană şi engleză, care l-ar putea iniţia pe d. profesor şi în această nouă ramură a ştiinţei moderne.
În tot cazul, nimic nu îndreptăţeşte insinuarea că „prima şcoală de asistente sociale” a fost creată ca pretext pentru a mi se da mie salariu.
Dacă în opera aceasta era vorba de un salariu, atunci cu protecţia ce mi-o atribuie d. senator Iacobovi şi pe baza diplomei universitare ce am, aş fi obţinut şi eu o catedră, unde să muncesc liniştit ore mai puţine decât muncesc în şcoala actuală şi cu salariu de două ori mai mare.
Şi aş fi fost scutită şi de graţiozităţile d-lui senator dr. Iacobovici.
Lasă un răspuns