Școala Sociologică de la București. Perspective asupra dimensiunii de gen

ȘCOALA SOCIOLOGICĂ DE LA BUCUREȘTI.

PERSPECTIVE ASUPRA DIMENSIUNII DE GEN

(The Bucharest Sociological School. Perspectives on Gender Dimension

Alina BRANDA

Revista POLIS, Volum VII, Nr. 1 (23), Serie nouă, decembrie 2018 – februarie 2019

Antologie de Theodora-Eliza Văcărescu, ”Personajele acestea de a doua mână”. Din publicațiile membrelor Școlii Sociologice de la București, Editura Eikon, 2018, 661 p.

Volumul intitutulat „Personajele acestea de a doua mână”[1] (preluând ironic-amar modalitatea în care Henri H. Stahl a ales să caracterizeze activitatea cercetătoarelor din campaniile de teren organizate în contextul Școlii Sociologice de la București) este o antologie de texte publicate de cercetătoare și activiste în revistele „Arhiva pentru știința și reforma socială” și, respectiv, „Sociologie românească”, alcătuită de Theodora-Eliza Văcărescu.

Volumul debutează cu un excelent studiu al autoarei acestei antologii, intitulat „Femei în cercetarea sociologică din România interbelică”, în care sunt explicate modalitățile în care cercetătoarele au ajuns să se formeze în cadrul Seminarului de sociologie (din care o parte a fost transformată în Asociația monografiștilor în 1928 și inclusă în Secția sociologică a Institutului Social Român în 1929) sau au participat în campaniile de cercetare de teren, organizate în contextul Școlii Sociologice de la București. Este, în egală măsură, subliniată contribuția profesoarelor și elevelor Școlii Superioare de Asistență Socială Principesa Ileana, înființată în toamna lui 1929, ilustrându-se faptul că acestea au participat nu doar la cercetări în mediul urban, ci, în bună măsură, și la monografiile sociologice din sate[2].

Autoarea subliniază, mai apoi, implicarea efectivă, sistematică a femeilor în activitățile tuturor acestor organizații, „cunoscute sub denumirea de Școala Sociologică de la București (….), lucru aparent puțin obișnuit pentru România anilor 1920-1930”[3].

Implicarea femeilor în comitetul de patronaj al Institutului Social Român, participarea a 10 studente la Campania de cercetare din Nerej, Vrancea, din iulie-august 1927, a 17 femei în Campania de cercetare din Fundul Moldovei, la Campania de la Drăguș (Făgăraș), 1929, 17 studente și cercetătoare, la Runcu (Gorj), 1930 și a 14 femei la Cornova, 1931 sunt documentate cu acribie de autoarea studiului introductiv. Contribuția acestor cercetătoare este reliefată în contextul ariilor tematice specifice ce urmau a fi cercetate, dar și a subiectelor particulare spre care, adesea, erau îndrumate.

În egală măsură, activitatea monografistelor în cadrul Școlii Superioare de asistență socială este menționată, deși, în acest caz, după cum mărturisește autoarea studiului introductiv, „se poate aproxima numărul minim de femei implicate în echipele studențești dacă admitem că în fiecare dintre acestea au fost cel puțin două tinere – o medicinistă și o maestră de gospodărie”[4].

Intenția de adâncime a studiului introductiv semnat de Theodora-Eliza Văcărescu este, după cum mărturisește autoarea, pe de-o parte de a înțelege cum anume a fost posibilă implicarea acestor cercetătoare în campaniile organizate în perioadă, date fiind prejudecățile de gen, relațiile de putere pe acest palier, atât de prezente în perioadă, la nivel macro-social, dar și instituțional, academic. Care erau mecanismele implicite și explicite de aparentă implicare și promovare a lor, mizele acestora și ce limitari și consecințe au avut, care erau câmpurile de cunoaștere adesea prescrise de “maeștrii” erijați în unice entități în măsură să circumscrie teme, să elaboreze teorii, să prescrie metode de urmat cu fidelitate de aceste „personaje de mâna a doua”, cercetătoarele – sunt interogații fundamentale ale studiului introductiv. De asemenea, în mod subtil și nu neapărat explicit sunt subliniate modalitățile prin care o parte a cercetătoarelor recurgeau la anumite strategii, prin care, aparent, se subordonau prescrierilor venite dinspre inițiatorii și promotorii de Școală și găseau modalități prin care reușeau să se ocupe de teme alese de ele, cu un suport teoretic absolut solid, consistent, cu metodologie fin aplicată și mai ales cu puteri analitice și sintetice (cel puțin în anumite cazuri) ce răstoarnă, la o analiză de bun simț, stereotipurile și prejudecățile de gen ale acelei perioade și, din păcate, nu numai.

Mecanismele acestea de incluziune aparentă și, în fapt, subtilele modalități de marginalizare și exludere din ceea ce se numește munca de concepție, teoretizarea și recunoașterea ca personaje de primă mână, cu imagine promovată public și mai facil acces la posteritate (ceea ce s-a și întâmplat) sunt atent deconstruite de autoarea studiului introductiv și de cea care alcătuiește atât de necesara antologie. Mai apoi, textele adunate din cele două reviste, Arhiva pentru știința și reforma socială și Sociologie românească, vorbesc de la sine.

Întrucât, așa cum subliniază autoarea, aceste perspective lipsesc categoric din discursul istoriografic dominant, sursele care ajută în recuperările–restituiri atât de necesare ale contribuțiior cercetătoarelor epocii, dar mai ales în înțelegerea posturii lor în cadrul campaniilor de cercetare socială, a felului în care munca lor era percepută în perioadă și adesea folosită, sunt sursele orale, de tipul interviurilor, istoriilor de viață, memoriilor, corespondenței.

De pildă, una din perspectivele ce dau cel mai bine seama de  modalitățile în care erau privite cercetătoarele, iar activitatea lor percepută inadecvat, distorsionat, după cum indică, obiectiv, textele de o consistență științifică neîndoielnică, e redată într-o mărturisire a lui Stahl: „au fost multe (femei în monografii). S-a lucrat bine cu ele. Eu am lucrat în mod sistematic cu fete. M-am înțeles foarte bine cu ele (…) N-a fost nici una strălucită, dar erau foarte utile pe teren. (….) Însă în materie de sociologie, fără îndoială că nu aveau o viziune, o concepție sau o problemă. (…) Ai nevoie de personajele acestea de a doua mână”[5].

Extrem de fină cunoscătoare a problematicii de gen în socio-istoria științelor, Theodora-Eliza Văcărescu pune în lumină principalele perspective asupra dinamicii de gen a științelor: modalitatea în care „categoria genului influențează participarea, poziția și recunoașterea în științe”[6], eliminarea și chiar deturnarea muncii și a contribuțiilor femeilor de către bărbați[7], în diferite domenii, așa cum au fost acestea analizate în bibliografia internațională produsă pe această temă. Demascarea mecanismelor prin care munca femeilor de știință a fost nu doar nerecunoscută, ci, de foarte multe ori, ștearsă din memoria publică este, de asemenea, o preocupare în studiul introductiv semnat de Theodora Eliza Văcărescu.

Reconstituind temeinic contextul românesc academic al perioadei interbelice și, în mod specific, al științelor sociale (așa cum se configurau acestea în cadrul temporal respectiv), Theodora-Eliza Văcărescu, autoarea antologiei și respectiv a studiului introductiv substanțial, Femei în cercetarea sociologică românească, analizează sistematic mecanismele instituționale și disciplinare de includere- excludere din zona cercetării și a reprezentării publice a acestora, printr-o lectură în care problematica genului social și a relațiilor de putere instituite la acest nivel sunt atent reliefate.

Aceste dinamici sunt evidențiate în mod particular la nivelul cercetătoarelor mature, al cercetătoarelor sociale formate și al acelora în formare. Activitatea acestora este atent reconstitută, fiind punctate elemente din parcursul lor profesional, atât cât este posibil, întrucât, în câteva situații, aceste necesare detalii sunt foarte dificil de identificat. De pildă, despre Carmen Anghelide nu știm decât ceea ce ne oferă, într-o mărturie orală, Henri H. Stahl. Savantul reproduce și aici stereotipurile despre alte câteva cercetătoare ale Școlii: „era cumsecade femeie, serioasă, bună și la treabă, în cercetări, dar mai ales pe teren”[8].

În ceea ce privește cercetătoarele sociale formate, autoarea se oprește asupra activității Veturiei Manuilă și a Christinei Galitzi. Studiile cuprinse în volum ale Christinei Galitzi au, în mod special, o forță analitică remarcabilă și, puse în raport cu alți autori interbelici, analizele sale despre anumite aspecte ale societății americane sunt cel puțin în egală măsură profunde. Acesteia, spre exemplu, nu i s-a putut repera nici măcar anul decesului, fapt grăitor în ceea ce privește strategiile de minimizare și nepopularizarea corespunzătoare a lucrărilor sale, a personalității sale remarcabile.

Contribuțiile și (ne)recunoașterea lor sunt atent studiate de Theodora-Eliza Văcărescu, autoarea acestui substanțial studiu introductiv, în contextul dinamicilor academice ale epocii, al relațiilor de putere, al urmării de către un număr foarte restrâns de femei a unor forme de învățământ superior, al strategiilor prin care accesul acestora în zona cercetării era profund controlat și cenzurat, fără niciun argument realist și meritocratic obiectiv.

După o refacere mai generală a contextului epocii și a mecanismelor prin care munca acestor cercetătoare nu a fost valorizată suficient sau a fost adesea confiscată, Theodora-Eliza Văcărescu propune o analiză a trei situații particulare în care strategiile de excludere a cercetătoarelor și de deturnare a muncii lor au luat forme specifice, diferite de la un caz la altul: e vorba despre Ștefania Cristescu, Lena Constante și Paula Gusty. În mod sistematic, sunt refăcute parcursurile profesionale ale acestora, contribuțiile lor în analizarea unor teme specifice, precum și mecanismele prin care contribuțiile lor substanțiale au fost marginalizate, minimizate, confiscate. De asemenea, strategiile de rezistență și mecanismele de auto-apărare dezvoltate în aceste circumstanțe de cercetătoare sunt analizate în special în cazul Ștefaniei Cristescu.

În alt registru, cazul Paulei Gusty e unul discutat, pornind de la o relatare a Marcelei Focșa[9], prietena acesteia. Fragmentul vorbește despre relația Paulei Gusty cu Traian Herseni, înainte și după căsătoria acestora. „Și cât a umblat el după Paula… Era extraordinar, avea așa un instinct de conservare. Dintre toate fetele câte eram acolo, Paula era cea mai… nu docilă propriu-zis, cea mai feminină. Adică genul acela de femeie care e în stare să servească, să ajute, cum zic preoții, bărbatul ei până la moarte. Și el a dibuit-o, pe ea i-au căzut ochii și până nu s-a căsătorit cu ea nu s-a lăsat… (…) și după ce s-a căsătorit, ce crezi? Paula a devenit un fel de secretară, îi bătea la mașină toate textele, îi făcea toată treaba asta, bucătăria asta a lucrărilor lui“[10].

Interesant și ingenios totodată în acest studiu introductiv al antologiei este modul în care autoarea reconstituie specificul perioadei, mecanismele de organizare și funcționare ale lumii academice, maniera în care se construiau relațiile de putere în interiorul grupului de cercetători și, în egală măsură, mecanismele de excluziune ale cercetătoarelor, de folosire sau confiscare a muncii lor. Metoda care se dovedește funcțională în ceea ce privește recompunerea și redarea adecvată a atmosferei epocii e utilizarea unor surse alternative discursului istoriografic oficial, a interviurilor sau convorbirilor simple cu cercetători care au trăit și lucrat în perioadă, a corespondenței, memoriilor etc.

Lectura aceasta este, după cum spuneam, în cazul de față în principal axată pe problematica relațiilor de gen, de putere, pe consecințele pe care le-au avut mecanismele de excluziune, marginalizare sau confiscare a muncii și a unor lucrări ale participantelor în campaniile de cercetare socială organizate în interbelic, în jurul Școlii Sociologice de la București.

Cu atât mai mult, demersul Theodorei-Eliza Văcărescu are menirea de a restitui-recupera unele texte și autoare, pe nedrept mai puțin cunoscute publicului larg, dar chiar și acelora care activează în domeniul științelor sociale.

Textele adunate în această antologie sunt grupate, în primul rând, după locul în care au fost publicate: dacă o primă parte a lor a fost recuperată din Arhiva pentru știința și reforma socială, celelalte sunt publicate în Sociologie românească, ambele reviste fiind conduse în perioadă de către Dimitrie Gusti. Un al doilea criteriu de organizare-sistematizare a acestor texte este acela cronologic, studiile și articolele fiind, în ansamblul lor, publicate între 1920 și respectiv 1942. Era necesară identificarea acestui criteriu de organizare a acestora, dat fiind faptul că tematicile acoperite sunt destul de vaste, demonstrând interese de cercetare diferite, tematici particulare și metodologii diferite. Există, de asemenea, destul de multe elemente comune tuturor acestor demersuri, pe care vom încerca să le identificăm în cele ce urmează.

În ceea ce privește textele desprinse din Arhiva pentru știința și reforma socială, trebuie subliniat faptul că o parte a lor sunt rezultatul cercetărilor de echipă din Runcu (Dochia Ioanovici, Considerații statistice asupra vrăjitoriei satului Runcu), Cornova (Ștefania Cristescu, Practica magică a descântatului de ‘strâns’, în satul Cornova, Agentul magic în satul Cornova; Domnica I. Păun, Țiganii în viața satului Cornova), Fundul Moldovei (Floria Capsali, Jocurile din Comuna Fundul Moldovei, Bucovina), Nerej (Caracterul devălmaș al familiei nerejene, semnat de Xenia Costa-Foru și Henri H. Stahl). Acestea discută teme particulare, mai mult sau mai puțin impuse de cei care „gândeau” aceste campanii, „le concepeau” din punct de vedere „teoretic, metodologic, tematic”. Oricum, autoarele acestor studii dau seama de o excelentă pregatire teoretică și metodologică, de o finețe a analizei, de o preocupare susținută pentru a înțelege faptul social studiat, în contextul mai larg al comunității satului. E cazul, de pildă, al studiilor semnate de Dochia Ioanovici, marcată de perspective funcționaliste în interpretarea sa asupra vrăjitoriei, implicit preocupată să repereze, într-o primă instanță, acele elemente utilizate în practica vrăjitoriei (uneltele vrăjitorești, scopurile urmărite în operațiile vrăjitorești, persoanele care îndeplinesc riturile magice, locul unde se practică ritul, timpul când se săvârșește ritul). Rezultat al cercetărilor sale din satul Runc, autoarea explică, contextual și perfect argumentat teoretic și empiric, că „importanța femeilor ca deținătoare ale vechilor tradiții e covârșitoare”[11]. La fel de profunde analize sunt acelea publicate de Ștefania Cristescu: Practica magică a descântatului de ‘strâns’, în satul Cornova și, respectiv, Agentul magic în satul Cornova, primul studiu abordând acele „Acte ale căror scop este vindecarea de boală, pe care cornoveanul a botezat-o, poate plastic, strânsul”[12], subliniind că „Practicile descrise până acum corespund, în mod natural, unor idei și credințe proprii satului cornovean. Chiar dacă puterea lui de înțelegere nu reușește să îmbrățișeze ritualul în toate amănuntele sale, ea introduce, totuși, o linie de lumină în complexul acesta de acte. Cea dintâi reprezentare clară pe care o are cornoveanul e cea a forței – cauză a bolii”[13]. Cel de-al doilea studiu menționat al Ștefaniei Cristescu, Agentul magic în satul Cornova, aduce informații despre 87 de persoane care cunosc practica descântatului și analizează sistematic acele condiții fixe de realizare a practicilor magice prin agenți specializați. Remarcabilă este, în această analiză, problematizarea și neliniștea metodologică a autoarei, preocupată de găsirea modalităților optime de accesare a temei, conștientă fiind că „Faptul social ar fi stingherit , iar cel care ar încerca-o ar fi considerat inoportun“[14].

Este remarcabil, în egală măsură, studiul Floriei Capsali, Jocurile din Comuna Fundul Moldovei (Bucovina)[15], publicat în Arhiva pentru știința și reforma socială, în cadrul secțiunii Arhiva monografică – Manifestări spirituale, o descriere minuțioasă a Jocului cel mare bătrânesc și a altora precum: Ursăreasa, Corobasca, jocuri vechi, considerate autentice, în timp ce Arcanul, Leușteanca, Brâușorul, Rața, Bătuta au o importanță recentă în regiune și nu sunt descrise sub nicio formă, probabil în baza preconcepției că nu sunt „autentice”.

La rândul său, Caracterul devălmaș al familiei nerejene – studiu semnat de Xenia Costa-Foru și Henri H. Stahl – analizează rolul, funcțiile și istoria cetei răzeșești, propunând:„înțelegerea chipului în care grupul familial, păstrând parte din elementele sale de organizare, a știut să se adapteze noilor împrejurări, creând noi forme de viață familială, sau, dimpotrivă, a intrat în criză”[16]. Printre subiectele  abordate în mod specific în acest studiu sunt, cu certitudine, de menționat: împărțirea averii familiale, problema familiiilor fără copii, problema neînzestrării fetelor cu pământ[17]. Ulterior, studiul semnat de Domnica I. Păun, Țiganii în viața satului Cornova, propune să analizeze contextual problema etnicității, în profundă relație cu problema statutului social și economic al acestei comunități: „După cele trei clase sociale din Cornova, de dvoreni, mazili și țărani, țiganii formează un fel de a patra clasă. Vom căuta să precizăm mai departe locul și rolul pe care îl au în mijlocul societății românești din Cornova, după materialul strâns în decursul campaniei de monografie sociologică rurală, întreprinsă de Seminarul de Sociologie din București în vara anului 1931, în acest sat”[18].

În textul Câteva aspecte ale vieții de familie în România al Xeniei Costa–Foru, autoarea propune clarificări ale problematicii abordate, demonstrând ordine și rigoare științifică. Între temele particulare, sistematic abordate în studiu, ar trebui amintite “Un sistem de organizare a satului după modelul familial, Un sistem de organizare a mai multor grupuri familiale aparținând unei singure linii de înrudire numite neam, Organizarea unui grup familial ce trăiește în cadrul unei gospodării, problema organizării pământului, a zestrei”[19].

În studiul Problemele psihologice în sociologie, Mathilde Ionescu-Sisești propune o sistematizare a problemelor psihologice ale sociologiei, utilizând, după cum ea însăși mărturisește, sistemul Prof. D Gusti, care ține seama de multiple direcții sociologice și care cercetează o multitudine de probleme: opinia publică, cercurile psihologice, fenomenele sufletești colective, relația dintre individ și societate[20], făcând referire la materialul empiric adunat în Campania din Fundul Moldovei.

În acest bloc de texte, există, în mod cert, suficiente puncte comune, așa cum trebuie remarcată, în egală măsură, o diversitate a tematicii și perspectivelor. În primul rând trebuie subliniat faptul că întreaga tematică abordată și configurarea cadrelor metodologice și teoretice țin de ruralitate și sunt oarecum construite și subordonate acesteia. Există, fără îndoială, o anumită coerență la acest nivel. De asemenea, trebuie să remarcăm o preocupare susținută pentru anumite fapte sociale produse, construite, configurate, reproduse în special de femei sau, în anumite cazuri, de familie, dar și aici accentul este pus, în special, pe rolul femeii în această unitate socială. Cel mai adesea se explică aceste preocupări în baza „docilității” cercetătoarelor, care nu ar fi făcut altceva decât să se „conformeze” prescrierilor celor care organizau campaniile de cercetare și care le-ar fi orientat înspre astfel de teme.

În baza perspectivelor noi în cercetarea calitativă, se afirmă și se subliniază tot mai mult faptul că genul social, clasa socială, formarea profesională etc. orientează cercetătoarea/cercetătorul înspre alegerea anumitor teme. Ne putem, așadar, întreba dacă nu cumva aceste autoare au folosit această îndrumare/orientare impusă pentru a putea, în fapt, derula cercetări ale unor teme care le ajutau să-și lămurească propriile dileme existențiale, locul, rolul, funcțiile lor sociale ca individualități. Cred că acest subiect ar merita în sine o discuție separată.

Un alt bloc de texte publicate în aceeași revistă, Arhiva pentru Știința și reforma socială, are un profil de altă natură: sunt analize la nivel macro-social și discută o tematică vastă, diferită, dar denotă o preocupare comună pentru înlăturarea vulnerabilităților, pentru identificarea nevralgiilor societății românești interbelice, pentru găsirea unor soluții eficiente pentru modernizare. Sunt autoare care, având experiența destul de îndelungată a mediilor occidentale europene și americane, caută modalități prin care problematica inegalităților de gen să fie expusă adecvat și soluționată sau, în cele mai multe din textele de această factură, caută modele funcționale pentru economia și societatea românească. Pentru găsirea unor căi proprii de evoluție și dezvoltare, era atât de necesară aducerea în discuție a unor modele de bune practici din alte contexte socio-culturale, pornind de la premisa că „În ultimul timp, femeia română a făcut progrese uimitoare în ce privește pătrunderea ei în activitatea socială. De aceasta ne dăm seama numai când ne întoarcem privirile spre trecut și facem comparație între punctul prizărit al importanței sociale de la care am plecat și faza de astăzi”.

Așa înțeleasă, intrarea femeii în viața de conducere a Statului apare ca ceva firesc. Lupta femeii  pentru realizarea acestui drept – feminismul – încetează de a mai fi privită ca o “glumă intelectuală” sau ca o “insurecție”[21]. Calypso Corneliu Botez, în analiza sa Problema feminismului – O sistematizare a elementelor ei, abordează teme precum: participarea femeii la viața publică și războiul mondial, punctul de vedere din care se poate trata chestiunea femeii, principiul naționalităților libere și noua concepție a statului și rolul social al femeii în noua formațiune a statelor. În esență, textul său este o analiză la rece, diacronică, a Codurilor civile din Țările Române, ilustrând prin trimiteri specifice la anumite articole, modalitatea în care femeile au fost private de drepturi, în mod obiectiv menționând și precedentele coduri autohtone, ale lui Calimach, Caragea sau Donici, care au fost brusc părăsite, din păcate, întrucât „Sub Codul Calimach, femeia măritată avea aproape aceeași capacitate ca bărbatul”[22].

Textul Noua orientare a educației americane, al Christinei Galitzi, ce remarcă “interdependența constantă între filosofia politică și orientarea educației în SUA” analizează lucid mecanismele de funcționare ale sistemului universitar american: „Educația americană în ansamblul său este departe de a constitui un sistem omogen, un organism coordonat, a cărui funcționare uniformă în fiecare dintre ramurile sale să amintească de sistemele europene de educație, mai standardizate decât cele din Statele Unite ale Americii”[23].

La rândul său, Alexandrina Gr. Cantacuzino discută, în Convențiile internaționale pentru ocrotirea muncii femeii și a copilului, transformările survenite în urma Marelui Război-cataclism, ca moment/prag de trecere, care a impus reglementări pentru protecția mamei și a copilului. Astfel, la Conferința de la Washington sunt atinse cinci puncte de căpetenie: vârsta minimală de admitere a copiilor la muncă, interzicerea muncii noaptea la copii și tineret, interzicerea anumitor munci periculoase pentru copii și adolescenți, învățământul profesional și tehnic, asigurările sociale[24]. Sunt date exemple de bune practici în acest sens în cazul Ungariei.

La fel, în textul Asistența socială ca factor de politică socială, Veturia Manuilă invocă necesitatea asistenței sociale ca „o concepție de viață ce trebuie să învingă individualismul și să construiască o nouă lume pe principii sociale de egalitate”[25], citând-o pe Alice Solomon – modernizatoarea asistenței sociale în Germania.

În egală măsură util e textul Răspuns la chestionarul biroului internațional al muncii privind condițiile de muncă ale femeilor din România, semnat de Calypso Botez, ce aduce în analiză precariatul, diferențele salariale între bărbați și femei în mediul privat, menționând că „singurele instituții care le asigură o situație mai bună – egalitate a remunerării – sunt industriile, manufacturile etatizate, ale statului, de tutun și chibrituri, precum și munca portuară”[26], propunând un studiu în care a implicat 130 lucrătoare, coafeze și manichiuriste, urmărindu-le starea civilă, mijloacele de trai, îndatoririle familiale, cuantumul acestor îndatoriri.

De asemenea, textul Influența muncii femeii asupra vieții de familie, al Nataliei Popovici, e rezultatul unui studiu derulat în cartierul Tei, redând sistematic condițiile de muncă și de viață ale femeilor din acest cartier bucureștean, insistând totodată asupra urmărilor implicării în muncă a femeilor, rezultat al industrializării și urbanizării și abordând impactul acestora asupra vieții de familie.

Aș spune că, spre deosebire de primul grupaj de texte pe care le-am discutat anterior, acest al doilea bloc de studii se remarcă printr-o perspectivă ce promovează mai degrabă analiza macro-socială și economică, printr-o mai puțin accentuată punere în evidență a analizei empirice. E, cel puțin în anumite texte din această parte, o demonstrare a capacității remarcabile de analiză și sinteză pe care o au autoarele, un gust exprimat, asumat, pentru construirea unor cadre comparative, toate acestea atât de necesare în perioadă, când acțiunea socială era imperios necesară, iar deficiențele sistemice se cereau ameliorate sau corectate. Dimensiunea națională sau național orientată, entuziastă, a tuturor analizelor este de netăgătuit, ceea ce face sens, cu certitudine, în contextul interbelic.

În ceea ce privește textele restituite de autoarea antologiei, Theodora-Eliza Văcărescu, din Revista Sociologie Românească, ele sunt publicate între 1936-1942 și sunt, ca și în celălalt caz, organizate după criteriul cronologic.

În cele ce urmează, voi încerca să grupez tematic și metodologic aceste texte, propunând într-o primă instanță o analiză a acelora care sunt rezultatul direct al terenului și valorifică un material empiric extrem de bogat și dens. În al doilea rând, voi sistematiza analizele cu un mai pronunțat caracter sistemic, ce abordează macro-socialul și identifică probleme și vulnerabilități cum spuneam, de ansamblu social. Așadar, textul Lenei Constante, Varvara Gușe, Sușița din Șanț redă „povestea pieptarului”, inserând ingenios în text „povestea” aceleia care le face după tipar; o istorie de viață în cel mai modern sens al acestei metode de cercetare socială, documentând și punând în context elemente de cultură materială. Apoi, Frecvența formulei magice în satul Cornova, strălucită analiză a Ștefaniei Cristescu, ce dezvoltă imaginea agentului magic din satul Cornova, în fapt text al unei comunicări susținute la Congresul de Sociologie de la Bruxelles, din 1935. Analiza sa se concentrează pe practica magică ca limbaj de semne și gesturi, rămășiță a primei încercări de exprimare a omenirii, autoarea identificând 31 forme tip de descântat. Demonstrând rigurozitatea cercetărilor sale, extraordinarul simț pentru teorie și metodă, Chestionarul pentru studiul credințelor, practicilor și agenților magici în satul românesc, construit în urma experienței de teren, merită o atenție deosebită, în special pentru acei specialiști care vor fi, eventual, interesați să documenteze încercările de perfectare ale metodologiei calitative în cercetarea românească.

În egală măsură, studiul Cum descântă de întors Ana Dănilă din satul Șanț, semnat de Ștefania Cristescu, valorifică rolul și funcțiile în sat ale unei interlocutoare-cheie. Totodată, autoarea promite un studiu ulterior asupra personalității Anei Dănilă în contextul mai larg, al satului. La rândul său, Dialectologia geografică, morfologia culturală și știința neamului în Germania este o analiză teoretică, profundă, a aceleeași autoare și explică importanța implicării acestor domenii în analiza socio-culturală de orice fel, autoarea studiului demonstrând o preocupare sistematică pentru identificarea unui mecanism mai larg de înțelegere a funcționării culturii.

De asemenea, o prezentare succintă a Primului Congres Internațional de Folclor e făcută de Ștefania Cristescu. Autoarea invocă necesitatea punerii în cadru comparativ a folclorului, marcând tentativele de organizare a unor Asociații Internaționale de studiere a acestuia: Berlin – Asociația Internațională a Folclorului European, crearea acestei organizații fiind urmată de organizarea primului Congres Internațional de Folclor, în 1937, la Paris.

Textul Oltenii de la Bălcești–Vâlcea, al Magdalenei Livezeanu, abordează problema migrației interne, dinspre sat înspre câteva orașe: București, Brăila, Galați, Ploiești, cu specificitățile acesteia.

Următoarele analize vizează: Cetele de colindători de la Luptători – Ilfov (Ana Vultureanu), Cetele de colindători la Dițești-Prahova (Valeria C. Stănciulescu), Cetele de colindători. La Văleni- Mușcel. Anul Nou  al unei familii din burghezia rurală (Lucia Chirulescu). Aceste abordări focalizează, pe rând: organizarea cetei de colindători, când colindă și cum se colindă, ritualul colindatului de către fete, petrecerea de An Nou din casa unui viticultor, Leonida Drăgușoiu, subliniindu-se configurarea unor forme ritualice hibride (rurale, tradiționale și forme noi burgheze). Mai apoi, studiul Viața unui țăran din Banat. Povestea lui Moș Pelea din Fibiș, semnat de Ecaterina Botez, e, în mod efectiv, o istorie de viață a unui interlocutor, trecut prin anii de final de secol al XIX-lea, prin experiența războiului și revenirea în sat: „În sat am trăit bine. Numai atâta e rău că mi-o murit baba. Să nu bată Dumnezeu pe nimeni să-i moară muerea, că fiecare om nu șcie să prețue muerea așa cum ar trebui, numai dacă o ie Dumnezeu”[27]. Textul Ungurenii de la Vaideeni- Vâlcea al Corneliei M. Ionescu se constituie într-o analiză geografică și istorică a comunității de transilvăneni stabiliți aici, luând în considerare, în egală măsură, migrația temporară în America ( SUA).

Alte texte, de factură similară, recuperate de autoarea antologiei, Theodora- Eliza Văcărescu, din revista Sociologie Românească, sunt: Familia și copilul într-un sat din Neamț (Holda), semnat de Natașa Popovici-Raiski, care e o evaluare sistematică a modalității în care e structurată familia, explicând contextual necesitatea de a avea copii la sat, maternitatea și prima copilărie, credințe în legătură cu sarcina, moșitul, botezul, perioada de după naștere.

Problema apei la Oarja e abordată de Maura și N.M. Dunăre, iar Căprăria de Treierat la Rociu, de Teodora Niculescu. Textul abordează organizația de muncă asociată, formată din cete de 5 până la 20 de oameni și înregistrează schimbările survenite cu modernizarea și apariția unor noi categorii sociale, exemplificând treieratul la unul din marii proprietari de pământuri, avocatul Corneliu Belea, în 22 iulie 1939. Costumul din Rociu, text semnat de Teodora Niculescu, e o analiză de factură predominant etnografică, dar în egală măsură discută aspecte legate de organizare/ierarhie socială, în raport cu portul costumului.

Celălalt calup de texte, inspirat adunate de autoarea antologiei, Theodora- Eliza Văcărescu, se constituie din următoarele analize sistemice, pe nivel macro- societal: astfel, Importanța cunoașterii factorilor sociali și biologici criminogeni în asistența delincvenților minori, al Veturiei Manuilă, contestă teoriile care pun doar pe seama pauperității criminalitatea și propune o analiză mai complexă a motivelor ce angrenează criminalitatea, luând în discuție factori psihologici, psiho-patologici și endocrinologici și, mai ales, importanța refacerii morale integrale a criminalului Problema mai generală a patologiei sociale și a modalităților în care aceasta poate fi combătută este, de asemenea, atent documentată.

În Sugestii pentru organizarea unei facultăți de științe sociale de tip american în România, Christina Galitzi analizează rolul și rostul științelor sociale în societatea contemporană, locul sociologiei între celelalte științe sociale, subliniind poziția sa precară în raport cu economia și, de asemenea, cu istoria. Ea propune o analiză curiculară foarte minuțioasă – grupare a cursurilor –, model la care ar trebui să se uite aceia care doresc să configureze o astfel de Facultate în România[28].

În Sociologia americană și rolul ei în organizarea Statelor Unite, aceeași strălucită analistă, propune, nu doar în urma lecturilor, ci și a experienței americane pe care a avut-o, identificarea problemelor sociale din SUA, a maladiilor contemporaneității și a modului în care acestea ar trebui abordate. Printre temele abordate se numără: problemele educației în general și ale educației de specialitate, delictele săvârșite de minori și modalitatea în care acestea trebuie abordate, problemele imigrației și cele ale adaptării la condițiile de viață americană, antagonismele de rasă, reeducarea și reabilitarea criminalilor, dezorganizarea și dezintegrarea individuală pricinuită de narcotici, alcoolici, problemele sociale ale sănătății publice, asistenței sociale și ocrotirii copiilor[29]– toate acestea în atenția sociologiei din SUA a vremii (și abordate corespunzător în curiculele facultăților de sociologie din respectivul spațiu academic). În Studii americane despre sociologia Școlii de la București, al aceleeași autoare, se arată cum Philip Mosely elogiază modalitatea în care aceasta își derulează activitatea, analizând demersurile propuse în contextul acesteia.

Economia dirijată în regiunile rurale ale Statelor Unite (Christina Galitzi) propune, la rândul său, o analiză a necesității acesteia în contextul SUA și al modalității în care politica rooseveltiană derulată în acest sens intenționează să restabilească echilibrul rural – urban.

Serviciul social în Chile (Christina Galitzi) propune o abordare diacronică și sincronică a serviciului social, fondat într-o anume formă în 1541, în Chile, atunci când Carlos al V-lea a impus tuturor viceregilor îndatorirea de a crea spitale, dar accentuând mai cu seamă evoluția serviciului social în modernitate. Din seria de texte semnate de Christina Galitzi-Brătescu ar trebui amintit și Plasa model economico-socială din Bulgaria, care dezvoltă un proiect pus în aplicare în Bulgaria, în colaborare cu Clayton Whipple, specialist american în sociologie rurală și economie agrară, și prof. Dwight Sanderson; proiectul avea în vedere identificarea unui model optim de funcționare economico-socială în zonele rurale bulgărești.

Pauperismul și criza familială într-un cartier mărginaș al Bucureștilor (Tei), studiu al Veturiei Manuilă, reia preocupările manifestate anterior de autoare, analizând în special factorii care generează pauperitatea și consecințele acesteia asupra stării de igienă a celor ce locuiesc în cartierul Tei.

La o analiză lucidă, așa cum menționam anterior, se observă, și în cazul acestui calup de texte, aceeași preocupare pentru identificarea problemelor sociale cele mai acute și nevralgice ale României, ca nou stat-național, creat în urma Marelui Război. Acestea aveau ca miză adoptarea unor soluții concrete, menite să îmbunătățească și, pe cât posibil, să corecteze aceste deficiențe socio-economice, prin acțiune socială și prin adoptarea unor politici adecvate și potrivite acestui spațiu. Exemplificările de bune practici din zone occidentale (Germania, Franța, SUA), configurările cadrelor comparative aceste mize le au, cu certitudine.

Pentru a reda cât mai fidel cu putință ceea ce se întâmplă în laboratoarele acestor cercetări, derulate în perioada interbelică, pentru a reda atmosfera vie, dinamică a cercetărilor socio-culturale din contextul Școlii Sociologice de la București și, mai ales, pentru a reface-restitui, oarecum din interior, ceea ce s-a produs în perioadă în cercetarea socială și, mai larg, în câmp intelectual, sunt incluse câteva planuri de cercetare în această antologie: ale Silviei Dumitrescu, Paulei Herseni, Ștefaniei Golopenția, Marcelei Focșa, Xeniei Costa-Foru și Elizei Retezeanu. Planurile vizau, pe rând, cercetarea fruntașilor din sat, industria casnică, credințele și riturile domestice, portul țărănesc, cercetarea familiei, a relațiilor sociale.

Aceasta este, la nivel schematic, succint, tematica abordată de cercetătoarele incluse în Antologie. Cu certitudine, fiecare din aceste texte merită analize detaliate, sistematice, fiind contributive în câmpuri specifice de analiză socio-culturală.

Apreciez întru totul demersul propus de Theodora Eliza Văcărescu, pe care îl consider extrem de complex, extrem de dificil, asumat cu pasiune, curaj, forță analitică, evident  susținute de o pregătire teoretică, metodologică în zona științelor sociale, a studiilor de gen, de o cunoaștere a perioadei discutate, profund și fin interiorizate.

Recomand această carte publicului larg și publicului specializat deopotrivă, dar mai ales acelora din mediul academic românesc actual, care construiesc sau perpetuează în continuare, stupid, nefondat, nerealist și nemeritocratic, strategii de minimizare, marginalizare și/sau excludere ale unor cercetătoare cu mesaj științific profund articulat, în baza unor prejudecăți de gen.

Note

[1]Antologie de Theodora-Eliza Văcărescu, ”Personajele acestea de a doua mână”. Din publicațiile membrelor Școlii Sociologice de la București, Editura Eikon, 2018.

[2] Ibidem, p. 10.

[3]Ibidem, p. 11.

[4] Ibidem, p. 13.

[5]Ibidem, fragment dintr-un interviu cu Henri H. Stahl în Rostas, Monografia ca utopie, pp. 245-246.

[6] Ibidem, p. 30.

[7] Ibidem, p. 31.

[8]Ibidem, p. 37.

[9] Ibidem, referindu-se la un interviu cu Marcela Focșa în Rostas, Sala luminoasă, pp. 186-187.

[10] Ibidem, p. 63.

[11]Ibidem, p. 167.

[12]Ibidem, p. 171.

[13] Ibidem, p. 178.

[14] Ibidem, publicat în Arhiva pentru știința și reforma socială, Anul X, volumele 1-4, 1932, pp. 413- 427.

[15]Ibidem, p. 242.

[16] Ibidem, p. 203.

[17]Ibidem, pp. 219-222.

[18] Ibidem, p. 223.

[19] Ibidem, p. 234.

[20]Ibidem, p. 296.

[21]Ibidem, p. 79.

[22] Ibidem, p .119.

[23]Ibidem, p. 268.

[24] Ibidem, pp. 300-301.

[25] Ibidem, p. 310.

[26]Ibidem, p. 314.

[27]Ibidem, pp. 439-449.

[28]Ibidem.

[29] Ibidem, p. 45.