Serviciul Social sau obligativitatea muncii culturale

Serviciul Social sau obligativitatea muncii culturale

 Zoltán Rostás

 extras din Zoltán Rostás, Strada Latina nr. 8. , Ed. Curtea Veche, 2009

În privinţa sporirii necontenite a numărului de echipe, anul 1938 a adus un neaşteptat salt în munca Fundaţiei. Acest salt – în mod paradoxal – se datora, printre altele, şi complicării vieţii politice din ţară. În alegerile parlamentare din decembrie 1937 guvernul PNL, organizator al alegerilor, nu a câştigat suficiente voturi pentru a-şi asigura continuitatea. Nici PNŢ, principalul partid de opoziţie, nu a câştigat mandate suficiente pentru a reveni la putere. Surpriza a constituit-o plasarea partidului legionar Totul pentru Ţară pe locul al treilea, alarmând clasa politică şi în primul rând pe Rege. În acest context Carol al II-lea, printr-o mişcare abruptă, a invitat micul partid pronazist al lui Goga şi Cuza să formeze guvernul, cu toate că obţinuse doar 5% din voturile electoratului. Cârmuirea mult criticată a acestui guvern a fost curmată de Carol al II-lea, care în loc de noi alegeri a suspendat nu numai activitatea partidelor, dar şi Constituţia din 1923, şi a introdus o dictatură personală.

În acest context de reorganizare majoră a vieţii de stat, anihilarea Mişcării Legionare ca principal oponent al lui Carol al II-lea impunea şi intensificarea demersurilor pentru a capta simpatia a două categorii mari ale populaţiei – puternic influenţate de această mişcare – tineretul şi ţărănimea. Această necesitate însemna în primul rând legiferarea muncii culturale a echipelor studenţeşti regale, organizate de Fundaţia condusă de Dimitrie Gusti într-o formulă extinsă la maximum şi, bineînţeles, alocarea din bugetul statului a sumelor necesare susţinerii acestui demers. Legea Serviciului Social, această emanaţie a dictaturii carliste, trebuia să vizeze „federalizarea” potenţialului de cercetare al ţării, impunerea obligativităţii pentru absolvenţii universităţilor şi şcolilor superioare de a efectua muncă culturală la ţară, dar şi în oraşe. Totodată reglementa instituţionalizarea căminelor culturale ca centre noi de organizare a satului, şi a şcolilor şi cursurilor de pregătire a personalului care urma să îmbrăţişeze modernizarea satului.

Dacă modernizarea muncii culturale efectuate în şi prin Fundaţia Regală a fost o idee veche a lui Gusti, nici implicarea integrală a studenţimii pentru ridicarea satului – după cum am mai menţionat – nu era o idee de dată recentă. Într-o anchetă din anul 1927 Dimitrie Gusti făcea următoarea declaraţie: „Studenţii concepuţi ca «funcţionari sociali», cărora Naţiunea le-a încredinţat cele mai importante interese ale ei, vor trebui să dea concursul lor cald şi luminat prin organizaţiile lor judeţene, de pe lângă fiecare universitate… Aceste cercuri vor trebui să fie obligate, prin Legea învăţământului superior, a depune Senatelor universitare rapoarte amănunţite despre activitatea lor. Profesorii universitari vor trebui să dea studenţilor toate îndrumările în vederea desfăşurării activităţii culturale la sate” (Gusti 1934: 522).

Între voluntariatul membrilor Institutului Social Român, înscris în statutul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială încă din 1918, şi propunerea de a-i obliga pe studenţi să presteze o muncă culturală la ţară, ca „funcţionari sociali” există totuşi o contradicţie. Nu şi în viziunea etică şi politică a lui Gusti, unde acestea erau concepte complementare. Când era vorba despre a-şi aduce contribuţia la opera de ridicare culturală a satului, voluntariatul constituia o datorie şi o obligativitate.

Legea Serviciului Social în varianta sa de proiect a fost redactată de H. H. Stahl şi Octavian Neamţu. Ambii făcuseră studii de drept, dar mai cu seamă aveau şi experienţa campaniilor monografice din anii ’20, şi pe aceea a organizării şi instruirii echipelor studenţeşti de muncă culturală din perioada 1934-1938. Ca atare, legea nu a fost copiată din alte părţi (chiar dacă asemenea legi şi organizaţii existau şi în alte ţări), ci a fost o decantare a experienţei proprii.

Aplicarea legii s-a bazat pe construirea unui sistem instituţional cu o ierarhie cvasi militară, dar cu conţinut pedagogic multidirecţionat. Centrul local al activităţii culturale a fost vechea instituţie reformulată, căminul cultural, care reunea într-un consiliu toată elita satului. Cea de-a doua instituţie importantă în cadrul acestui sistem a fost şcoala ţărănească, o invenţie daneză, popularizată intens chiar de către Gusti în anii ’20.  Activitatea acestor instituţii locale cu direcţii foarte precis stabilite urma să ajute echipele de tineri începând din vara anului 1939.

De fapt, ce conţinea această lege?

Legea pentru înfiinţarea Serviciului Social, promulgată de Carol al II-lea la 13 octombrie 1938, a fost o lege cadru care fixa principiile, lăsând în atribuţia conducerii organizaţiei elaborarea regulamentelor şi a instrucţiunilor de aplicare.

De la bun început surprinde că această instituţie autonomă viza nu doar lumea satelor, ci şi pe aceea a oraşului. Nu este de neglijat nici faptul că pregătirea „tineretului de ambe sexe” pentru reorganizarea satului a fost concepută nu ca o intervenţie exclusiv externă, ci ca un demers care presupune activarea obştei organizate în instituţia căminului cultural. Conducerea instituţiei Serviciului Social,  supravegheată de însuşi regele, implica aproape tot guvernul (14 miniştri) şi încă şase demnitari, conducători de asociaţii, fundaţii, organizaţii de tineret, de premilitărie şi de muncă obştească. Preşedintele Serviciului Social, având şi funcţia de ministru de stat, trebuia să fie convocat la şedinţele guvernului „ori de câte ori vor fi aduse în dezbatere chestiuni privitoare la Serviciul Social”. Obligativitatea de a se supune Legii Serviciului Social nu se rezuma la munca de ridicare culturală efectuată de studenţi, ci impunea şi ministerelor şi celorlalte organizaţii de a sprijini financiar şi logistic munca Serviciului Social. Ba, mai mult, elita satului era şi ea obligată să participe la munca Serviciului Social.

Cea mai detaliată parte a legii se referă la menirea şi activitatea căminului cultural, de vreme ce legea se realiza prin acesta. Comitetul căminului cultural coordona atât acţiunile legate de cele patru „culturi” (sănătate, muncă, minte, suflet), cât şi educaţia naţională. Pentru ca nicio latură să nu fie eludată, legea detaliază chiar şi activităţile concrete din căminul cultural. Este minuţios precizată şi plasarea Serviciului Social în sistemul instituţiilor de stat, astfel încât munca de organizare, de pregătire să se desfăşoare dinamic. Este semnificativ că în privinţa organizării şi a funcţionării Serviciului Social legea prevede aplicarea unei alte legi, cea privind „Straja Ţării”, cunoscută prin stricteţea ei. Pe lângă componentele amintite ale Serviciului Social, legea prevede şi înfiinţarea Institutului de Cercetări Sociale ale României, care, pe lângă cercetările sociologice cunoscute, era menit să coordoneze şi institutele şi laboratoarele din ţară, în vederea asigurării unei baze ştiinţifice pentru planificarea muncii în cadrul Serviciului Social.

Pentru că imensa masă de tineri care urma să participe la munca din mediul rural ducea lipsă de cadre competente, legea prevedea înfiinţarea unor şcoli şi cursuri de pregătire a comandanţilor şi a comandantelor de echipe, a directorilor de cămine culturale şi de şcoli ţărăneşti. În acest fel legea asigura în principiu declanşarea muncii Serviciului Social (Gusti, 1939b: 35-43).

Conform Legii Serviciului Social, un tânăr sau o tânără care terminase o şcoală superioară sau o facultate urma să fie obligat/ă prin lege să presteze o muncă de educaţie la ţară de 3-6 luni, o muncă culturală fără de care nu i se va elibera diploma de licenţă. Într-un articol din „Sociologie Românească” Dimitrie Gusti afirmă că această muncă nu este necesară numai sătenilor, ci, în primul rând, îi este utilă chiar tineretului: „Organizarea nouă a Echipelor dă prilej tinerimii cărturare, care va avea mai târziu, la maturitate, răspunderea bunului mers al ţării noastre, să treacă prin focul regenerator al muncii pentru sate. În sat, aceşti tineri cărturari, din toate specialităţile, sociologi, medici umani şi veterinari, teologi, agronomi, ingineri silvici, maestre de gospodărie, au câmp larg şi măreţ deschis ca să-şi arate patriotismul lor activ şi constructiv de acţiune concretă, practică şi binefăcătoare, ei au prilejul rar să-şi poată arăta puterea de muncă şi energia creatoare de suflet nou şi de stări româneşti. Organizarea Echipelor de muncă culturală la sate, alcătuite din studenţi şi tehnicieni, devine astfel o nouă metodă, metoda practică şi adevărată, pentru noua organizare a vieţii româneşti” (Gusti 1946: 250).

După promulgarea de către Carol al II-lea a Legii Serviciului Social, a început organizarea aparatului care să conducă munca de coordonare a zeci de mii de absolvenţi de şcoli normale, de asistenţă socială, de teologie, de universitate, de agronomie şi medicină veterinară. Fiindcă sediul Fundaţiei din strada Latină era prea mic pentru o întreprindere aşa de mare, Serviciul Social s-a instalat în strada Cobălcescu, într-o clădire imensă de trei etaje.

Odată cu mărirea anvergurii muncii Fundaţiei a sporit şi propaganda internă şi externă a organizaţiei. „Curierul echipelor studenţeşti” şi-a schimbat titlul în „Curierul Serviciului Social”, însoţit de buletine de îndrumare pentru activitatea de Serviciu Social. Noul „Curier” şi-a mărit formatul, a îmbunătăţit calitatea hârtiei, dar a devenit predominant propagandistic şi a încetat să mai fie un for de analiză şi de îndrumare profesională.  Aparatul de propagandă a regimului, în primul rând cotidianul condus de prozatorul Cezar Petrescu, „România”, pe lângă ştirile legate de preşedintele Serviciului Social, Dimitrie Gust, consacra săptămânal o pagină întreagă diferitelor laturi ale problematicii organizării muncii culturale. De asemenea, Radiodifuziunea Română, prin rubrici specializate, cinematografele, prin jurnale de actualităţi, transmiteau ştiri către marele public zi de zi, săptămână de săptămână despre viaţa internă a organizaţiei.

Serviciul Social nu ar fi produs surpriză şi chiar stupoare dacă nu ar fi introdus obligativitatea pentru absolvenţii din învăţământul superior. Gusti considera însă că datoria oricărui intelectual este să cunoască la faţa locului satul şi să ajute în mod organizat la modernizarea lui. Gusti, care începând din 1925 trăise câte o lună din fiecare an alături de tinerii monografişti în câte un sat, stârnind mirarea colegilor profesori de la Universitate, se considera îndreptăţit să apeleze la „datoria socială de a se apleca asupra vieţii satelor” a studenţilor. Celor care totuşi erau nemulţumiţi, le replica: „În România Legea Militară nu prevede pentru intelectuali decât un an de serviciu faţă de ceilalţi care rămân doi ani sub drapel. Astfel nu e deloc nedrept să se ceară intelectualilor trei luni de Serviciu Social, în cursul cărora ei vor lucra pentru binele ţării lor” (Gusti, 1939b: 20).

Într-o altă broşură menită să promoveze noua organizaţie, Henri H. Stahl atrage atenţia asupra temeiurilor etice ale Serviciului Social. Pentru că marea majoritate a studenţilor era de la ţară, Stahl afirmă că Serviciul Social nu este altceva decât „întoarcerea noastră hotărâtă în mijlocul obştii din care am plecat. Din dragostea noastră faţă de această obşte se cade să deprindem două ţinte care trebuiesc deopotrivă atinse. Ţinta întâia este aceea de învăţa noi de la sat ceea ce este demn de învăţat, pe care poate le-am ştiut pe vremuri, copii fiind, dar pe care le-am uitat sau trebuieşte acum să ştim cu totul altfel şi mult mai bine decât atunci (…) A doua ţintă pe care trebuie să o avem în vedere este aceea de a da şi munci şi noi la rândul nostru, ceea ce putem da şi munci, pentru a şterge laturile urâte şi neplăcute ale vieţii satelor” (Stahl, 1939a: 8-10).

Aplicarea Legii Serviciului Social în primăvara anului 1939 consta în recrutarea comandanţilor de şcoli de echipieri, lucru care încă nu ridica mari probleme, de vreme ce vechii echipieri ai Fundaţiei erau în număr mare, ca şi absolvenţii de universităţi fără un serviciu stabil. Selecţia candidaţilor pentru şcolile de comandanţi viza în primul rând verificarea atitudinilor politice, mai precis dacă nu se găseau în vizorul Siguranţei statului pentru activităţi legionare sau comuniste. Se încerca din răsputeri evitarea implicării în munca de conducere a unor tineri cu activităţi extremiste clare, fără a declara însă acest lucru în mod explicit. În timpul verii miile de studenţi s-au mutat în taberele de pregătire (de fapt clădiri ale unor licee din provincie), au îmbrăcat uniforma gri a instituţiei şi au încercat să se încadreze în viaţa de tabără. Fără ca Serviciul Social să fi fost o organizaţie armată, regulamentul de tabără era de tip militar, care în raport cu misiunea instituţiei de muncă culturală rurală era evident inadecvat.  H.H. Stahl în repetate rânduri şi-a exprimat nemulţumirea faţă de această contradicţie a formei de pregătire din şcolile de comandanţi. „Problema ce urma să fie soluţionată însă era nouă: nu era vorbă de o tabără de viaţă în comun, de genul celor practicate în organizaţiile cercetăşeşti, dar nici de o «şcoală» pe formula clasică a instituţiilor de învăţământ, ci de o sinteză dintre aceste două idei, urmărindu-se realizarea unei formule de «tabără-şcoală». Nu pot spune că această sudură între ideea vieţii de tabără şi cea de şcoală a fost realizată în condiţii optime, în mod firesc Iacob Mihăilă apăsând pe ideea de «tabără’, eu dimpotrivă de cea de  «şcoală», Neamţu, ca de obicei, căutând împăcarea  punctelor de vedere opuse” (Stahl, 1981: 309).

Amintirile unor studenţi participanţi ilustrează mai colorat viaţa de tabără care pentru majoritatea studenţilor, dar în primul rând pentru cei proveniţi din vechea aristocraţie, din burghezie sau din intelectualitatea urbană era neadecvată scopului pentru care fusese inventată. După părerea mea, nu era vorbă de o contradicţie spontană, inconştientă între scop (pregătirea petru munca culturală la ţară) şi cale (tabără paramilitară), ci de încărcarea unei mişcări cu exigenţe, valenţe, misiuni până la urmă incompatibile între ele. Pentru că scopul acestei forme de organizare paramilitară urmărea „suplinirea” taberelor de legionari interzise, deci se încadra în politica de tineret a regimului carlist din 1938-1939. Tineretul de o anumită factură avea nevoie de un lider carismatic şi de o organizaţie care prin ritualurile sale să contopească persoana cu comunitatea. Ca atare – se considera în cercurile carliste – trebuie să i se acorde tineretului această „şansă”, dar sub stindardul lui Carol al II-lea.

Această strategie de a canaliza potenţialul de solidaritate naţională a tineretului universitar spre muncă culturală şi spre Carol al II-lea, folosind disciplina, ritualul şi gesticulaţia cvasi-legionară nu a fost de bun augur. Unii erau stânjeniţi de viaţa de tabără paramilitară, alţii  cu simpatii legionare sau chiar legionari, se simţeau încurajaţi de atmosfera taberei să-şi continue activitatea secretă.

La vârful Serviciului Social însă se depuneau eforturi pentru a propaga importanţa acestui demers atât în ţară, cât şi în străinătate. Dimitrie Gusti fiind şi comisarul general al Pavilionului Românesc de la Expoziţia Mondială de la New York a desfăşurat o întreagă campanie în SUA pentru Serviciul Social. În consecinţă, în urma unei audieri la preşedintele Roosevelt, Gusti putea să-şi declare satisfacţia că preşedintele american a apreciat Legea Serviciului Social ca un demers similar cu experimentul Tennesse promovat de acesta. Nu doar în străinătate, ci şi în ţară s-au făcut demersuri pentru a propaga Legea Serviciului Social. În procesul de pregătire a celui de al XIV-lea Congres internaţional de sociologie, care urma să aibă loc la Bucureşti la sfârşitul lunii august 1939, în programul de vizite al participanţilor a fost inclusă şi vizitarea locurilor de intervenţie socială ale Serviciului Social, dar în primul rând vizitarea satului Dioşti, unde în locul unui sat mistuit de un incendiu se construise „satul model”, una dintre dezideratele strategiei lui Gusti. După cum se ştie, din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial, Congresul nu a mai avut loc, dar fusese pregătit până la ultimele amănunte, inclusiv tipărirea în prealabil a majorităţii comunicărilor participanţilor, rezervarea camerelor de hotel etc.

Nici Serviciul Social nu a avut o soartă mai bună decât Congresul de sociologie, fiind suspendat de rege, pentru a canaliza sumele alocate înzestrării armatei mobilizate între timp. În aceeaşi măsură însă şi infiltrarea legionară a şcolilor şi taberelor Serviciului Social a cântărit în luarea acestei decizii. Suspendarea Legii Serviciului Social nu a însemnat retragerea şi nici măcar contestarea ei în fond. Nici Gusti, nici colaboratorii nu au dat-o uitării; cei care o contestau au văzut în ea numai o lege carlistă, dar pentru Gusti  însemna de fapt o încercare fundamentală pentru viitor: „… opera aceasta fiind uriaşă nu se poate desăvârşi prin bagheta magică, într-o clipă, fiind o operă la care îşi vor depune obolul lor toate generaţiile de după noi! Să începem însă. Acesta este comandamentul momentului” (Gusti, 1939b: 33).

Dar acest act regal de suspendare nu a însemnat distrugerea nici a monografiei sociologice, nici a Şcolii, precum îndeobşte se afirmă în comentarii ulterioare. Învăţământul sociologic a continuat, revista „Sociologie Românească”, cu intermitenţe, dar a continuat să apară, numeroase volume ale monografiştilor au văzut lumina tiparului. Cercetarea sociologică era însă cât îi permiteau condiţiile războiului. Aproape nimic. Iar adevărata anihilare a sociologiei şi a şcolii gustiene s-a produs în 1948.

În acest grupaj de convorbiri, publicate în continuare, au fost intervievate persoane care, fără promulgarea Legii Serviciului Social, probabil, nu ar fi intrat în legătură cu şcoala gustiană, nici ca angajaţi, nici ca studenţi terminali, pentru care intervenţia socială condiţiona eliberarea diplomei.