Sociologia gustiană văzută de la Budapesta
Zoltán Rostás,
Cunoscătorii procesului de împământenire a ştiinţelor sociale în Europa de est şi de sud-est ştiu prea bine că – parte a modernizării – aceste ştiinţe au fost importate la „periferie” chiar de la „centru”, adică din Franţa, Germania şi Anglia. Acest cordon ombilical s-a păstrat şi se păstrează şi astăzi, de vreme ce est-europenii continuă să aştepte „certificatul de competenţă” din Occident: la fel ca în trecut, şi azi e o mai mare onoare să fii publicat la Paris sau la Berlin, decât la Sofia, Belgrad sau Budapesta. Pe această logică raporturile externe ale sociologiilor est-europene s-au fixat pe axa centru–periferie, şi foarte rar s-au stabilit legături între grupuri naţionale periferice. O asemenea relaţie s-a dezvoltat, totuşi, în perioada interbelică între intelectuali tineri români şi maghiari în perimetrul sociologiei.
Unul din motivele aceste legături l-a constituit faptul că Şcoala Sociologică de la Bucureşti, iniţiată şi condusă de Dimitrie Gusti dorea să dezvolte o sociologie aplicabilă în orice context naţional, deci şi pentru România şi nu doar în România. De aceea doctrina şi practica inedită a „monografiilor sociologice” a trezit şi interesul cercetătorilor din alte ţări. S-au stabilit astfel legături importante cu sociologi, în primul rând francezi şi germani, dar spre deosebire de alte sociologii în căutare de afirmare, n-au fost neglijate nici relaţiile cu colegi din ţările est-europene. De altfel, sociologii bucureşteni au avut o reală vocaţie pentru stabilirea de legături cu alte ţări – chiar în ciuda condiţiilor internaţionale vitrege. Cu toate acestea, doar un număr restrâns de istorici ai sociologiei ştiu că în anii ’30 cel mai mare interes pentru ştiinţa cultivată de Gusti şi şcoala lui s-a de manifestat din partea intelectualilor din Ungaria.
Ungaria din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi-a dezvoltat o sociologie proprie în confluenţă cu cea germană şi austriacă. Însă, la începutul de secol XX, sub conducerea lui Oszkár Jászi s-a format o şcoală sui generis în jurul prestigioasei reviste Huszadik század (Secolul douăzeci) şi a Societăţii de Ştiinţe Sociale. Datorită caracterului său modernizator, gruparea aceasta s-a bucurat de aprecierea intelectualităţii, chiar şi minoritare, Vasile Goldiş numărându-se printre susţinătorii ei. Primul război mondial, cele două revoluţii şi teroarea albă au distrus şcoala budapestană. Şeful şcolii, Oszkár Jászi a fost chiar nevoit să emigreze în Statele Unite, cu ajutorul autorităţilor române. În asemenea împrejurări s-au întâlnit la Bucureşti Oszkár Jászi, şeful unei şcoli distruse şi Dimitrie Gusti, iniţiatorul unei şcoli în formare. A fost o simplă întâlnire între doi intelectuali amabili şi curioşi, o întâlnire de reciprocă informare. Jászi vorbea de trecut, Gusti de viitor, fără declaraţii şi promisiuni.
În ciuda destrămării mişcării lui Jászi, o anumită parte a sociologiei maghiare a renăscut prin sociografia îmbrăţişată de un număr de tineri scriitori mai mult din motive politice, decât ştiinţifice. Influenţa lui Dimitrie Gusti asupra acestui curent nu venea prin transmisie ardeleană, după cum se acredita până recent, şi după cum de altfel ar fi fost firesc, ci nemijlocit de la Bucureşti, prin Gábor Lükő. Sub înrâurirea curentelor intelectuale anticonservatoare, şi mai direct sub influenţa celebrului pedagog Sándor Karácsony, acest tânăr student budapestan a decis, în vara anului 1931, să-şi continue studiile la Universitatea din Bucureşti şi să cerceteze cultura populară română. După ce a învăţat româneşte în diferite localităţi din Muntenia, de la oameni simpli, a început să frecventeze cursurile universităţii:
„Ce frecventam eu? Un singur seminar, cel al lui Tache Papahagi. Erau acolo câţiva băieţi români, un slovac, că se studia un sat slovac din Bihor, dar aceştia păreau atât de indiferenţi. Numai eu eram interesat, şi Tache Papahagi imediat m-a luat sub protecţia sa, îmi arăta tot, îmi explica. Am învăţat enorm de la el.” (Rostás, 2006, 183 )
Contrar informaţiilor noastre anterioare, Lükő a venit în România fără să fi ştiut de existenţa Şcolii gustiene. Henri H. Stahl l-a remarcat pe singurul student din Ungaria, sosit nu ca turist, ci cu gândul de a învăţa:
„Ei m-au prins prima oară – spune Lükő – înainte de Crăciunul lui ’31, că se duc în Basarabia, şi dacă am chef, mă iau şi pe mine, pe cheltuiala lor. Păi, zic, mulţumesc, atunci pot şi eu să cunosc. Groaznic de departe, o noapte întreagă a gonit rapidul cu noi. Şi era trenul extrem de aglomerat, am stat pe culoar, şi Stahl toată noaptea îmi explica sociologia. Din care eu n-am prea înţeles mare lucru, nici româneşte nu ştiam ca lumea în ’31… Dar acolo ne-am cunoscut mai bine, şi acolo m-a luat sub protecţia sa. Şi când, în vara următoare, la începutul lui mai 1932, s-a deplasat la Drăguş, m-au luat din nou cu ei, şi atunci îmi arătau deja de toate. Dar la sociologie nu m-am priceput prea mult nici atunci.” (Rostás, 2006, 188)
După această deplasare Lükő îşi continuă studiile la Facultatea de Litere, dar pentru viitorul său ştiinţific decisivă a fost o deplasare făcută cu monografiştii. S-a împrietenit cu H.H. Stahl şi cu Anton Golopenţia, iar tema de cercetare i-a fost recomandată de Constantin Brăiloiu: cultura ţărănească a ceangăilor din Moldova. Pe lângă satisfacţii, această temă intens cercetată pe teren i-a adus şi neplăceri. În urma înrăutăţirii relaţiilor interstatale Lükő a fost arestat, anchetat şi chiar expulzat din România în 1933. Dar dat fiind statutul său de protejat al şcolii gustiene, acest proces nu a decurs conform scenariilor obişnuite de anchete şi expulzări. Pentru că toată alerta autorităţilor se baza pe o confuzie naivă, nu s-a aplicat orbeşte legea:
„Am vorbit sincer – poveste Gábor Lükő – cu oamenii aceştia, sunt şi ei, poliţiştii, oameni. Bombănea, zice, atunci ce să facem cu dumneavoastră, vom fi nevoiţi să vă expulzăm în 24 de ore. Să mă podidească lacrimile. Au văzut şi ei asta. Au început să mă consoleze: ei, că nu pentru totdeauna, înţelegeţi şi dumneavoastră că în prezent situaţia internaţională este atât de încordată… Închipuieşte-ţi, şeful poliţiei îl consolează pe suspect! Datorită lui Gusti şi ai lui. Mi s-au înscris în paşaport cele 24 de ore. Mai aveam la Sfântu Gheorghe o grămadă de lucruri, cărţi şi tot, la muzeu, trebuia să ajung şi acolo. Am alergat la Brăiloiu, i-am înapoiat fonograful. Îi spun care e situaţia. El, desigur, cunoştea foarte bine toată povestea. Mi-a spus să mă mai duc la ministru, la Gusti. Mi-a spus exact unde, până atunci nu ştiusem cum să ajung la el. Am găsit drumul, am mai amintit asta, era Golopenţia acolo. M-am mirat: Gusti ministru! I-am mulţumit, dar numai după ani şi ani mi-am dat seama, despre ce era de fapt vorba, ce nu mi se spusese. Fireşte, că poliţia l-a întrebat mai întâi pe Gusti, că de ce mi se dăduse recomandare. .. iar Gusti le spusese, să fie lăsat în pace omul ăsta.” (Rostas,2006, 219-220)
În ciuda expulzării, în ciuda întreruperii cercetărilor, Lükő nu a părăsit Bucureştiul cu resentimente. Din scrisorile trimise lui Stahl – într-o românească foarte bună în raport cu scurtimea şederii sale în România – rezultă că Lükő dorea chiar să-şi menţină legăturile cu sociologii bucureşteni şi că popularizase publicaţiile, şi în primul rând metoda monografică a lui Gusti. La început a făcut agitaţie pentru răspândirea „Arhivei” în instituţiile budapestane. La 12 iunie 1933 scria:
„Biblioteca cea mai bună pentru sociologie este Biblioteca Capitalei (Fővárosi Könyvtár) unde se găsesc cărţile apărute până la sfârşitul războiului mondial, când o schimbare în direcţia Bibliotecii, atribuită regimului politic reacţionar, a pus capăt dezvoltării frumoase a bibliotecii în domeniul acest. Totuşi până astăzi n’avem alta mai bună, şi eu cred că ‚Arhiva’ aiciea îşi are locul cel mai competent. De altfel am căutat-o peste tot prin bibliotecile şi n’am găsit-o nici la Muzeul Naţional, nici la Seminarul de Pedagogie, nici la Asociaţiunea Literară Populară, care are o bibliotecă specială pentru cărţi româneşti. În biblioteca Universităţii ori în cea a Academiei nu mai am speranţa de a o găsi. În starea aceasta mi-ai face o mare bine de a trimite ‚Arhiva’ într’una din bibliotecile din Budapesta, mai ales în cea a capitalei. (Fővárosi Könyvtár, Budapest. VIII. Baross utca. Wenkheim palota) Dl. pr. Györffy când auzi de posibilitate a căpăta ‚Arhiva’ spunea: o fi bun şi aici la noi (în bibl. Secţ. Etnogr. al Muzeului Naţional: Néprajzi Múzeum. Bp.X. Elnök utca 13) mie însă este egal unde o găsesc, şi D.voastră s’o trimiteţi unde o vreţi – eu sunt mulţumit şi îndatorat D.voastră.”
Asumându-şi firesc, fără să epateze, misiunea de punte între două culturi, Lükő îi informa pe sociologii din Bucureşti despre activitatea ştiinţifică în domeniu, atrăgând atenţia asupra pedagogului Sándor Karácsony, asupra studiului de folclor al psihanalistului Géza
Róheim, asupra proiectelor de dialog central-european ale scriitorului László Németh, ca şi asupra altor cărţi şi personalităţi. Din scrisoarea sa din 13 octombrie 1933 rezultă că cea mai mare bucurie a lui era achiziţionarea unor studii, cărţi de profil din Bucureşti:
„Am avut noroc de-am primit vara aceasta studiul d.lui Brăiloiu despre bocetul din Drăguş. Nu ştiu cum e mai frumoasă, dacă o privesc ca o carte de ştiinţă ori ca literatura frumoasă. Metoda asta de folklor în orice caz trebuie să fie cunoscută şi la noi, şi mai ales de tineri, nu numai de dl. Bartók. De aceia am tradus-o în limba maghiară şi probabil o voiu recenza în seminarul de folklor muzical al lui Kodály la Universitate.”
Pe lângă vâlva provocată de Lükő în favoarea Şcolii gustiene, în atragerea tinerilor intelectuali maghiari spre cunoaşterea experienţei monografice meritul cel mai mare l-a avut Anton Golopenţia. În toamna anului 1934 Golopenţia a participat la conferinţa de tineret Boberhaus din Löwenberg, unde a avut posibilitatea de a lua pulsul preocupărilor tineretului din ţările central-europene. Iată ce îi scria atunci Ştefaniei Cristescu:
„Îndeosebi ungurii au fost o surpriză pentru mine. Acum, când noi apucaţi de panică suntem pe calea de a deveni şovini, ei şi revistele lor critică aproape făţiş insanitatea politicii lor de până acum; se străduiesc să-şi cunoască satele, au drept deviză consolidarea Ungariei pe temelii trainice şi, de necrezut aproape: ‚întâi un regim al minorităţilor în Ungaria actuală, apoi pretenţii de revizuire’” (Golopenţia, 1999, 148)
În acest spirit i-a scris şi lui Stahl:
„N-am putut să nu încerc din nou o zgândărire, după ce am cunoscut, acum în urmă, la o întrunire în Silezia şi câţiva unguri care fac monografie şi ei, şi acceptă eroic un luptat împotriva cursului, de azi pe mâine şi în ţara lor.”
Şi, în aceeaşi scrisoare din 13 octombrie 1933 expediată din Leipzig, Golopenţia adaugă:
„Ungurii pe care i-am întâlnit ne ştiau. ‚Gavrilă’ Lükő ne vorbise de bine în cercurile lor. Nu s-a plâns de expulzare. Lucrarea lui va fi tipărită, pare-se, de Academia maghiară. Voi scrie mai mult despre aceşti unguri surprinzători altă dată.”
După această întâlnire de la Boberhaus, Golopenţia devine pricipalul factor de influenţă. Scrie un articol într-o revistă budapestană despre monografia gustistă, dar mai cu seamă sprijină şi practic organizează călătoria tinerilor scriitori budapestani în România. Alături de informarea lui Dimitrie Gusti, Golopenţia îi pune în gardă pe principalii colaboratori ai Profesorului, în primul rând pe H. H. Stahl:
„Iată rugăminţile. Între 9 – 13 august se vor găsi la Bucureşti şase unguri tineri, dintre care trei cunoscuţi ai mei. Vor să vadă Ardealul şi să-i cunoască pe români. Vremea Sămănătorismului începe abia la ei. Umblă prin sate şi fac ‚sociografii’. Despre profesor şi cercetările noastre ştiu şi de la ‚Gavrilă’ Lükő. M-au rugat să-i pun în legătură cu români tineri cu care ar putea sta de vorbă. Vor apoi să vorbească cu Profesorul şi să cunoască cercetările. Profesorului i-am scris. Dar şi pentru ca să cunoască România şi pentru ca să afle ceva despre monografie trebuie să te întâlnească. Dacă Neamţu, Coste sau Pick, pe care i-am rugat să-i călăuzească, se găsesc la Bucureşti, ţi-i vor aduce ei. Dacă nu, te vor căuta ei la Fundaţie. Dacă nu te afli la Bucureşti toate zilele astea, lasă până la 9 un bilet la Poşta Centrală, Poste restante, Iván Boldizsár, spunându-le când te pot găsi.” (Golopenţia, 1999, 322)
După toate preparativele oficiale, patru tineri scriitor în frunte cu Lászlo Németh s-au îmbarcat pe un vapor la Budapesta şi au coborât la Giurgiu. La Bucureşti s-au întâlnit cu Profesorul Gusti, înconjurat de câţiva discipoli, şi au petrecut cu monografişti într-o cârciumă aleasă de Harry Brauner pentru taraful ei vestit. Au urmat excursii la mare, apoi la Braşov, Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Cluj, unde au avut întâlniri cu intelectuali maghiari ardeleni, dar în primul rând cu scriitori. Cei trei au făcut şi o excursie la Şanţ, în Năsăud să observe la faţa locului cum lucrează o echipă monografică şi o echipă studenţească de acţiune culturală. Aici au avut prilejul să se întâlnească cu Henri H. Stahl.
Vizita lui László Németh, Dezső Keresztury şi Iván Boldizsár (István Gál, de la Bucureşti, a plecat la Istanbul) în capitala română, pe litoralul Mării Negre şi în Ardeal a avut un răsunet deosebit datorită eseului lui László Németh, publicat în revista sa critică „Tanú” („Martor”).
Presa budapestană l-a atacat cu o neobişnuită vehemenţă, nu din cauză că Németh găsise cuvinte de laudă la adresa lui Gusti şi a colaboratorilor săi tineri, ci fiindcă a criticat extrem de aspru elita şi intelectualitatea maghiară din Transilvania. Acest aspect – de altfel deosebit de interesant – nu intră în tematica lucrării de faţă, dar următoarea apreciere a lui Németh la adresa lui Gusti este semnificativă:
„Consider drept un mare noroc al călătoriei mele în România că am putut face cunoştinţă cu profesorul Gusti şi echipele sale, şi un şi mai mare noroc că Garda de Fier – care a fost desfiinţată la Carmen Sylva chiar în ziua în care noi, având recomandarea prietenilor noştri, făceam baie în apropiere – n-am vizitat-o. Cred că activitatea sociologică a profesorului Gusti este cel mai mare efort al tinerei Românii. El este cel care, cel dintâi, a unit pentru cercetarea poporului reprezentanţii celor mai diverse specialităţi: folclorişti, medici, arhitecţi, filologi, economişti, muzicieni etc. Echipele sale demografice (de fapt „monografice” n.n.) (20-30 de oameni) invadau câte un sat, într-o lună fiecare specialist şi-a făcut treaba, au cercetat modul de a construi, de a se îmbrăca, de a se gospodări, pronunţia, comoara de basme şi cântece populare, formele de viaţă socială, credinţele, iar rezultatele parţiale le-au sintetizat într-un mare studiu concluziv. (…) Fundaţia Regală, la sediul căreia ne-a primit Gusti, sprijină deplasările echipelor cu un milion de lei din fondurile personale ale regelui. Este o sumă mică în raport cu dimensiunile întreprinderii. Dar, membrii echipelor sunt voluntari, care trăiesc pe banii lor în satele părăsite (de fapt ”uitate de lume” n.n.), şi câştigul lor este ceea ce învaţă acolo. Acest fapt, ca şi acela că în asemenea condiţii există amatori cu sutele, sunt din punct de vedere românesc mai îmbucurătoare decât însăşi voluminoasele publicaţii şi succesul extern al lui Gusti. Aparent nici frământărilor noastre ‚socio-grafice’ nu le lipseşte decât un Gusti, care să organizeze multiplele aspiraţii bune, dar nesigure. În realitate însă există o prăpastie prea adâncă între putere şi bunele aspiraţii, bunele aspiraţii şi spiritul public, ca un Gusti să-şi facă auzită vocea aici. Acest om amabil, mic de statură, fost ministru, care poate o oră şi jumătate ne-a dat explicaţii fără nici un pic de înfumurare, cu o bucurie tinerească identică cu aceea a sociologilor de vară din echipele sale de provincie, prezintă regelui săptămânal, în dosare imense, raportul echipelor. La români apropierea este mai mare decât la noi, nu doar între om şi om, dar şi între interesul general şi putere.” (László Németh 1935:137-138)
Ecoul acestui eseu al lui László Németh în presa română a fost destul de redus. În afară de o recenzie a lui Octavian Neamţu în „Sociologia Românească”, nu am putut găsi nimic
de consemnat. Rezerva presei române nu o putem explica decât datorită apariţiei volumului de corespondenţă al lui Anton Golopenţia, care cuprinde o scrisoare adresată lui Comarnescu, de natură să lămurească motivele acestei tăceri:
„Doi dintre ei au scris impresiile lor: cât de pierdut e Ardealul, cât de adormită lumea din Ungaria şi ungurii din Ardeal, cât de fără vlagă, fără ideal. Au fost declaraţi spioni ai noştri, vânduţi… dar gândul lor [e] de a rămâne pe aceeaşi linie pentru a zgâlţâi tineretul lor şi a-l scula împotriva păturilor care conduc, grandilocvente dar îngrijite doar de buna lor stare. E mai bine să nu scriem despre ei, mai mult le îngreuiem situaţia. Deşi multe lucruri ar face să fie traduse. Am avea şi noi nevoie de oameni care să vorbească în accente atât de sumbre de adormirea noastră”. (Golopenţia, 1999, 62)
Aceste relaţii au continuat şi în următorii ani. Sociologi şi sociografi budapestani au răspuns la apelul lui Gusti de a participa la Congresul Internaţional de Sociologie de la Bucureşti din 1939. Aceste relaţii au fost aprofundate de tineri ardeleni adepţi ai sociologiei gustiene. Unii dintre ei şi-au însuşit tehnica monografiei, alţii concepţia de intervenţie socială în cadrul şcolilor de pregătire a comandanţilor de echipă. Nici dictatul de la Viena, nici condiţiile războiului n-au distrus aceste legături. Doctrina lui Gusti continua să fie comentată şi tehnica monografică aplicată în învăţământul sociologic maghiar.
După încheierea celui de al doilea război mondial, în condiţiile unei democraţii limitate în ambele ţări, legăturile dintre vechi prieteni s-au reluat. Profitând de destinderea dinte cele două ţări Gábor Lükő fondează Asociaţia Româno-Maghiară din Debreţin. Cu prilejul venirii în Bucureşti, în primăvara anului 1946, a unei delegaţii oficiale de intelectuali din Ungaria, Lükő, membru al delegaţiei, l-a vizitat pe Anton Golopenţia la Institutul Central de Statistică, unde acesta a invitat la discuţie mai mulţi colegi. Reluarea legăturilor, a informărilor reciproce, în ciuda condiţiilor nefavorabile, a continuat şi în anul următor. Lükő printr-o colaboratoare trimite publicaţii şi adresează o serie de rugăminţi de lărgire a colaborării. Răspunsul lui Golopenţia din 5 mai 1947 e prompt:
„Am primit volumul Nap Lakodalma. Mi-a sosit iarna şi Nr. 1 din “Keleti Kapu”. Iar Nr. 2 l-am primit de la Domnişoara Szentgyörgyi. (…) Am fost emoţionat, atât de revistă, cât şi de traduceri. Folclorul constituie puntea de legătură mai uşor de umblat. Cred că vor fi binevenite şi articolele de prezentare a principalelor opere şi instituţii maghiare, prin care vom încerca noi să facem cunoscută Ungaria. Mulţumesc pentru calitatea de membru de onoare. Mă voi strădui să-i fiu de folos societăţii şi voi face tot ce-mi stă în puteri pentru o mai bună cunoaştere a Ungariei la noi.(…) În privinţa cărţilor, am obţinut de la D-l Neamţu, Directorul General al Fundaţiei Regele Mihai, o serie a publicaţiilor lui, inclusiv Enciclopedia României, vol. I–IV şi o serie cât de cât completă a publicaţiilor Institutului Gusti. (…) Cu Brauner am vorbit. Crede realizabilă, deşi cu greu, participarea câtorva dansatori, cimpoieri, cântăreţi în reuniunea de la Debreţin. Ar trebui să-l sesizezi oficial la Arhiva de folclor a Soc[ietăţii] Compozitorilor, Buc[ureşti], Str. Lipscani 110, ca să poată întreprinde din vreme demersurile necesare. În genere, sunt puţine şanse ca să putem participa la manifestări din străinătate, pentru că lipsesc fondurile. Domnişoara Szentgyörgyi mi-a comunicat dorinţa dumitale ca să dau un articol pentru “Keleti Kapu”. Nu aş putea scrie acum altceva româno-maghiar decât o scurtă confruntare a monografiilor gustiene cu sociografia maghiara. S-ar putea ca „Sociologie româneasca” să reapară. Vrei, în acest caz, să ne dai ceva despre etnografia maghiară sau ce crezi potrivit? » (Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară, vol. III, sub tipar)
După această scrisoare schimburile se intensifică. Golopenţia trimite cărţi româneşti la Debreţin, Lükő îi mulţumeşte şi recomandă tineri maghiari, care au învăţat româneşte şi vor să se documenteze la Bucureşti. În anul următor situaţia se schimbă dramatic prin introducerea regimului comunist. Relaţiile fireşti refăcute după război sunt anihilate prin distrugerea sociologiei şi marginalizarea, întemniţarea, asasinarea promotorilor ei din ambele ţări.
Resuscitarea sociologiei în anii ’60 le-a fost benefică (până la un punct) tuturor ţărilor est-europene, dar formalismul diplomatic al legăturilor de sub egida „partidelor frăţeşti” a diminuat beneficiul intelectual autentic al întâlnirilor. În contextul „CAER-ului sociologic” nu au fost reluate vechile legături, dar s-au realizat altele noi, pe baze private. Însă istoria acestor legături ţine de o altă poveste, care încă nu şi-a găsit cercetătorul.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Golopenţia, Anton, Ceasul misiunilor reale, Ediţie îngrijită, introducere şi note de Ştefania Golopenţia, Biblioteca Memoriei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999.
Golopenţia, Anton, Restituiri, editor Ştefan Costea, Editura Ararat, Bucureşti, 1995.
Golopenţia, Anton, Opere complete, Vol.1 Sociologia, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002.
Golopenţia, Anton, Rapsodia epistolara, vol. III, sub tipar.
Németh, László, Magyarok Romániában (Unguri în România) în „TANÚ” 1935, III-IV. Rostás, Zoltán, Atelierul gustian, O perspectivă organizaţională, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003.
Rostás, Zoltán, Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ’30 ai Şcolii gustiene, Editura Paideia, Bucureşti, 2006.
Stahl Henri H., Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.
Lasă un răspuns