Sociologia în Bulgaria în perioada interbelică

Sociologia în Bulgaria în perioada interbelică*

Svetla Koleva

extras din cartea Mărire și decădere. Sociologia gustiană în context central-est-european după Marele Război, volum coordonat de Theodora-Eliza Văcărescu și Zoltán Rostás, Editura Eikon, 2022

Gândirea sociologică bulgară este o pădure virgină, un teritoriu sălbatic și necunoscut, chiar dacă am avut deja două generații de pionieri.

Hristo Todorov, 1928

Introducere

Explorarea întreprinderilor sociologice din Bulgaria în perioada interbelică constituie o adevărată provocare. Nu este vorba numai despre întoarcerea în timp pentru a prezenta autorii, ideile și anchetele care analizau din punct de vedere sociologic societatea bulgară dintre cele două războaie mondiale ale secolului al XX-lea. Înainte de toate, este vorba despre înțelegerea activității sociologice din această perioadă și despre plasarea ei în cadrul istoriei intelectuale bulgare atât înaintea războiului din 1914–1918, cât și după cel de-al Doilea Război Mondial. Fiind vorba despre un demers de mare anvergură, care nu poate fi realizat de un singur cercetător, intenția noastră în acest articol este mult mai modestă: ne propunem o lectură a sociologiei așa cum s-a definit, s-a autoidentificat și s-a dezvoltat în Bulgaria în timpul perioadei interbelice, urmând câteva premise teoretice și metodologice de bază.

După cum recunoaște Jean-Michel Chapoulie, „prezentul este un element esențial în cadrul oricărei investigări istorice”[1]. Așadar, problema metodologică principală este de a ști cum, aflându-te în prezent, să studiezi trecutul, utilizând propriii săi termeni, adică luând lucrurile așa cum se derulau „în-acel-fel-și-acolo-și-nu-altcumva-și-altundeva”. În ceea ce privește istoria științelor sociale, inclusiv sociologia, este vorba despre felul în care este examinat trecutul disciplinelor.

Cu o durată de peste patruzeci de ani, dezbaterea epistemologică în istoria științelor sociale a arătat în mod clar avantajele euristice ale abordării istoriciste în comparație cu demersul prezentist[2]. Spre deosebire de prezentism, punctul de vedere istoricist permite studierea unei practici științifice: i) în propriii termeni ai evoluției stării sale și nu prin intermediul unor categorii sau cadre de referință ulterioare stării respective; ii) în ansamblul condițiilor de posibilitate ale vremii, și nu din punctul de vedere al stării prezente a disciplinei; iii) având în vedere sensul și importanța pe care activitatea științifică și cunoștințele produse le-au avut pentru perioada studiată, fără însă a le judeca din perspectiva stării actuale a disciplinei; iv) cu ajutorul arsenalului specific al istoriei ca disciplină științifică (arhive, mărturii, verificarea veridicității lor), mergând dincolo de studiul obișnuit al operelor avute în vedere și al legăturilor dintre ele.

În ceea ce privește exigențele metodologice, trebuie urmat „principiul ireductibilității”. Formulat de către Isabelle Stengers în lucrarea sa asupra inventării științelor moderne, acest principiu constă în „refuzul de a reduce o situație la ceea ce trecerea timpului ne oferă posibilitatea să spunem astăzi”[3]. Cu alte cuvinte, „înainte de a examina produsele unei situații, trebuie să recunoaștem rezultatele pe care situația însăși le-a produs”[4]. Nu este vorba despre respingerea perspectivei pe care distanța în timp o deschide pentru istoricul științelor, ci despre controlul puterii pe care această distanță o oferă istoricului în raport cu „problemele actorilor [epocii] și ale argumentelor acestora”[5]. Întrucât desemnează învingătorii și învinșii de la un moment dat în istoria disciplinei, timpul „desemnează”, în aceeași măsură, viitoarele probleme de studiat, definindu-le ca pertinente sau nefondate, rezolvate sau importante pentru avansarea cunoașterii, întărește anumite argumente și le acordă mai puțină valoare altora. Astfel, studiul din perspectivă istorică al unei discipline riscă să reproducă traiectoria acesteia, concentrându-se asupra urmelor vizibile ale trecutului, în loc să analizeze logica proceselor care au condus la rezultatele respective.

În acord cu abordarea istoricistă a trecutului, prezentul studiu asupra trecutului disciplinar al sociologiei bulgare interbelice are ca obiectiv schițarea unei perspective generale a activității sociologice pe parcursul acestei perioade, cu accent pe contextul istoric al desfășurării ei și pe logica dezvoltării sale. Aplicarea „principiului ireductibilității” asupra obiectului de studiu conceput astfel constă în examinarea practicii sociologice din epocă nu din punctul de vedere a ceea ce știm astăzi despre situația care a dus la nașterea ei, ci din punctul de vedere al genezei condițiilor pe care această situație le-a creat pentru apariția sau dispariția acestei practici. O astfel de exigență metodologică amintește de abordarea „genealogică” a lui Nietzsche, care constă, după Szakolczai, în interogarea, „pe de o parte, a problemei apariției și a condițiilor de posibilitate și, pe de altă parte, a problemei dispariției și a disoluției. Iar acest lucru cu scopul de a evalua efectul de durată, dincolo de sfârșitul evident”[6].

Cu alte cuvinte, obiectivul studierii activității sociologice din Bulgaria între anii 1918–1945 este acela de a înțelege: i) felul în care apare și se dezvoltă sociologia în condițiile în continuă schimbare din cadrul societății bulgare prinse între propriile probleme interne și deciziile geopolitice; ii) care sunt efectele proceselor societale asupra particularităților sociologiei ca formă de raționalizare științifică a realității sociale; iii) care sunt condițiile apariției/dispariției, creării/erodării anumitor atitudini profesionale, odată cu schimbarea cadrului politic, economic și social al activității științifice.

Contextul istoric

Pentru un tânăr stat național ca Bulgaria[7], cele două mari conflicte militare din secolul al XX-lea pun totul la încercare – de la fragilele sale structuri instituționale la ansamblul de valori, norme și idealuri care le fundamentau, trecând prin practicile politice confuze și prin condițiile din ce în ce mai limitate de intervenție în problemele publice.

Bulgaria iese din Primul Război Mondial învinsă, devastată, condamnată. Aliată cu Germania, sever pedepsită prin Tratatul de la Neuilly[8], Bulgaria este aruncată într-o criză generală – în același timp economică, financiară, politică, umanitară și morală –, care va dura aproape douăzeci de ani, înainte de a reintra, după o scurtă perioadă de redresare economică și elan național, într-o nouă catastrofă, cel de-al Doilea Război Mondial. În plan economic, Bulgaria trece printr-o serie de cicluri de crize și reveniri condiționate atât de procese interne, cât și de conjuncturi internaționale. Conform opiniei lui Roumen Avramov, „istoria economică [bulgară din această perioadă] poate fi înțeleasă ca o succesiune de valuri de optimism și pesimism, de «iluzii economice» care se sfârșesc printr-o confruntare brutală cu realitatea”[9].

De la începutul secolului al XX-lea până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial se disting patru etape care marchează activitățile, actorii și comportamentele economice din Bulgaria. Prima, numită de aur, cuprinde deceniul 1902–1912, perioadă în care viața economică bulgară capătă avânt și are o tendință clară de creștere și de stabilitate financiară. Întreruptă de războaiele balcanice (1912–1913) și de începutul Primului Război Mondial, acestei dezvoltări îi urmează un deceniu de inflație (1913–1923), în care problema este deflația fiscală, și stabilizarea monetară dintre anii 1923–1929. Marea criză din anii 1930–1939 afectează și Bulgaria, dar un concurs de circumstanțe interne (măsuri de asanare a sistemului bancar și politica macroeconomică a perioadei precedente) și externe (creșterea economiei germane, de care economia bulgară este din ce în ce mai legată), face ca, începând cu anii 1934–1935, Bulgaria să aibă unul dintre cele mai ridicate niveluri de creștere din Europa[10].

Creșterile și scăderile din viața economică sunt legate de fluctuațiile din viața politică. Fără tradiții democratice stabile, societatea bulgară va trece prin conflicte politice virulente, tulburări și acte de violență constante, care vor compromite democrația parlamentară. Criza parlamentară atinge paroxismul în 1934, când Constituția din 1879 este abrogată, Parlamentul este dizolvat, iar partidele politice sunt suprimate în urma unei lovituri de stat date cu ajutorul armatei bulgare. Pe scurt, în douăzeci de ani, țara va avea 22 de guverne, trei atentate, un război civil și va trece printr-o izolare internațională dură.

Pe parcursul acestor decenii pline de cataclisme și reveniri, de disperare și entuziasm, dezbaterile intelectuale se centrează pe probleme legate de modernizare și de identitate națională, subiecte care animau societatea bulgară de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Recent reapărută pe harta Europei, de-abia ieșită din distrugerile războaielor succesive de la începutul secolului al XX-lea, afectată de criza economică mondială și în pragul ascensiunii mișcării fasciste de la începutul anilor 1930, Bulgaria va rămâne multă vreme împărțită între tendințe contradictorii de interpretare a trecutului recent și modele europene de dezvoltare[11]. Moștenirea Renașterii bulgare[12] este considerată fie ca un obstacol în calea modernizării țării, fie ca o ancorare necesară pentru reușita procesului de modernizare. Europa și țările dezvoltate – Franța, Germania, Anglia – rămân etalonul progresului, dar opiniile legate de felul în care modelele lor civilizaționale ar trebui să fie adoptate sau adaptate în Bulgaria sunt cât se poate de diferite. Curentele de gândire care se propagă în Europa – populismul, liberalismul, marxismul, fascismul, social-democrația etc. – găsesc un teren fertil în Bulgaria. Totul este pregătit: o economie cu dominantă agrară și aflată pe un drum lent spre industrializare, un stat dominat de clientelism, un sistem politic în care violența este lege și o diferență semnificativă între clasele sociale. În plus, toate combinațiile de idei devin posibile, fără a fi anodine, întrucât conțin implicații ideologice periculoase, precum susținerea idealului unei „Bulgarii mari, puternice și unite”, produs de contextul socio-istoric și geopolitic al Renașterii bulgare, care, alături de critica sistemului politic și cultural burghez ca model de dezvoltare, alimentează ideologia fascismului în ascensiune[13].

„Nuclee de experiență” sociologică în Bulgaria

Nu din întâmplare ne propunem să ne ocupăm de activitatea sociologică din Bulgaria interbelică folosind noțiunea foucauldiană de „nuclee de experiență”. Este vorba despre „forme de existență în care se articulează forme de cunoaștere posibilă, matrice normative de comportament pentru indivizi, moduri de existență virtuale pentru subiecți posibili”[14]. Această figură, în același timp retorică și analitică, se dovedește a fi foarte potrivită pentru a descrie activitățile sociologice din Bulgaria, între anii 1920–1945, din cel puțin trei motive.

În primul rând, disparate, eteroclite, noi sau vechi (datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea), legate unele de altele sau fără nicio legătură între ele, formele de practică sociologică din Bulgaria interbelică sunt, în același timp, locuri de producție și transfer de cunoaștere cu caracter sociologic și spații de comunicare între oamenii de știință și restul societății bulgare (actori politici, militari, preoți, medici, clasa muncitoare, agricultori mici și mijlocii etc.). Indiferent dacă este vorba despre cursuri de sociologie, despre cercetări empirice sau despre societăți științifice, intelectualii bulgari implicați nu doar transmit o cunoaștere disciplinară, ci o utilizează pentru a înțelege și a explica mai bine realitatea bulgară în plină transformare. Desigur, puțin numeroase, aceste forme includ:

i) cursul de sociologie din cadrul Facultății de Drept de la Universitatea din Sofia, oferit încă de la deschiderea departamentului[15]; cursul de sociologie generală ținut fără întrerupere la Academia Militară din Sofia, de la sfârșitul secolului al XIX-lea; cursurile de sociologie din cadrul școlilor superioare de economie de la Sofia, Varna și Svitshov, care erau predate de la sfârșitul Primului Război Mondial; conferințele publice despre probleme de actualitate din societatea bulgară;

ii) cercetări agrare centrate asupra activităților agricole, a populației și a bugetelor gospodăriilor agricole din diverse sate bulgare și publicațiile consacrate metodologiei cercetărilor asupra economiei agrare, a cooperativelor și a industriei[16];

iii) mai multe organizații științifice și profesionale, printre care prima Societate Filosofico-Sociologică, înființată la Sofia în 1925, cu Venelin Ganev ca președinte și Hristo Todorov ca secretar, care a funcționat până în 1938; Societatea Sociologică de Igienă Rasială care, creată în 1928 cu scopul de a promova biologismul, devine mai târziu un agent al rasismului și al ideologiei fasciste; Societatea Științifică și Sociologică Bulgară, cea mai importantă organizație cu caracter academic, înființată în 1931, pentru a strânge universitari și autori din științele sociale care să contribuie la dezvoltarea țării prin producerea de cunoaștere obiectivă și utilă din punct de vedere social[17];

iv) articole în reviste științifice, în periodice de cultură generală și în publicații ale partidelor politice, precum Revista de filosofie, condusă de Dimitar Mihaltchev (1929–1943), Arhiva de politică economică și socială (1925–1944), Revista democratică, Revista Academiei Bulgare de Știință, Sănătate publică, Revista școlară, Vocea feminină.

În al doilea rând, chiar dacă instituționalizate, aceste forme, care se reclamă de la sociologie și se definesc prin acest termen, nu reușesc să creeze un câmp disciplinar autonom, care să producă propriile cadre și baze profesionale. Bine cunoscută în spațiul epistemic al științelor bulgare din anii 1920–1945, pentru care stau mărturie publicațiile științifice și de vulgarizare[18], sociologia reușește cu greu să obțină legitimitate academică. În afară de cursurile de sociologie și de conferințele publice mai sus menționate, nu există specializări universitare în sociologie și nici grupuri sau institute de cercetare specializate în acest domeniu. Practica sociologică este difuză fără o autoritate care să recunoască competențele profesionale; cunoștințele sociologice împrumutate din străinătate și adaptate la realitatea bulgară se răspândesc atât în mediul academic, cât și în cel extra-academic, ca resurse care permit înțelegerea, analiza și susținerea unor soluții pentru problemele din societate. Totuși, circulația cunoștințelor sociologice nu conduce la delimitarea unui câmp propriu de cunoaștere, cu caracter specific și capacitate de autoreglare. Pentru a explica această trăsătură a sociologiei din Bulgaria interbelică, trebuie să ne uităm la cei care o practică.

Și astfel ajungem la al treilea motiv care justifică descrierea activităților sociologice din Bulgaria pe parcursul perioadei studiate drept „nuclee de experiență”. Cercetătorii cei mai activi în privința publicării, a difuzării de cunoștințe și a organizării vieții științifice au profiluri disciplinare, profesionale, instituționale și paradigmatice foarte diferite. Iată o scurtă prezentare bio-bibliografică a cinci figuri-cheie care au promovat sociologia în Bulgaria între anii 1918–1945. Este vorba despre Nikola Aganski (1889–1959), Venelin Ganev (1880–1966), Ivan Kinkel (1883–1945), Dimitar Mihaltchev (1880–1967) și Hristo Todorov (1881–1954)[19].

Nikola Aganski (1889–1959), cadet la Școala Militară (1902–1909), participă la Războiul Balcanic (1912–1913) și la Primul Război Mondial (1914–1918). Licențiat al Facultății de Drept de la Universitatea din Sofia (1921), se înscrie la Facultatea de Istorie din cadrul aceleiași universități, iar apoi urmează studii în științe sociale la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Berlin (1922–1923). La întoarcerea în Bulgaria, participă în mod activ la insurecția din 1923[20] și la atentatul din 1925 împotriva regelui bulgar, ceea ce i-a adus două condamnări la închisoare. Din 1932 se consacră activității științifice și redactează numeroase lucrări de sociologie, statistică, demografie și etică socială, dintre care cele mai importante sunt: Introducere în sociologie (două volume, 1928 și 1936), Agrarism și ideologia mișcării agrare (1933), Analiza datelor demografice din Bulgaria în 1931. Starea populației, căsătorii, divorțuri, nașteri, decese, cauze ale mortalității, concluzii (1934), Criminalitatea în Bulgaria (1939), Economie liberă și economie dirijată (1941), Sociologia: știința dezvoltării societății (1948). Sub noul regim politic, Aganski este comandantul adjunct al Sofiei (1944–1945), unul dintre fondatorii Uniunii Muncitorilor Științifici, secretarul acesteia (1944–1954), președintele ei (1954–1959) și redactor-șef al tuturor publicațiilor uniunii (1946–1959).

Venelin Ganev (1880–1966), jurist de formație, student în drept la Universitatea din Geneva (1897–1901), urmează în același timp cursuri de filosofie, matematică, geometrie analitică, de calcul integral și diferențial și de pian. Înclinația pentru drept și filosofie îl îndreaptă spre studii și la Leipzig și Aix-en-Provence. Profesor de teorie generală a dreptului și de drept comercial la Universitatea din Sofia (1913–1947), decan al Facultății de Drept (1914–1918), ministru al justiției (1919), face parte din delegația bulgară pentru tratativele de pace de la Paris, în urma cărora va fi elaborat Tratatul de la Neuilly. Fondator și președinte pe o perioadă îndelungată a Ligii Bulgare pentru Drepturile Omului (înființate în 9 noiembrie 1924 la Sofia), Ganev se opune intrării Bulgariei în al Doilea Război Mondial ca aliată a Germaniei și, în semn de protest, refuză să fie ales membru al Academiei Bulgare de Științe în 1941. Membru al Regenței (din 9 septembrie 1945 până în 15 septembrie 1946) și critic al ascensiunii la putere a Partidului Comunist Bulgar, Ganev este îndepărtat de la Universitatea din Sofia și exilat în provincie în anul 1947, iar apoi este exclus din Academia Bulgară de Științe în 1948. Printre operele sale de o erudiție și de o rigoare remarcabile, multe sunt în domeniul sociologiei: Rolul organizării statale în cadrul proceselor sociale și al guvernării democratice (1905), Guvernarea democratică și lupta între clasele sociale (1905), Guvernarea democratică și organizarea partidelor politice (1905), Sarcinile democrației bulgare (1921), Statul ca entitate colectivă (1923), Există o realitate economică, juridică, culturală și cotidiană în afara realității sociale? (1932), Organismul sociologic și teoria ansamblurilor colective (1934/1935), Spre o teorie a guvernării internaționale și a guvernului internațional (1936/1937), Realitate culturală și sociologică. Raporturi mutuale și divergențe. Societate, stat și etnie (1944/1945), Realitatea economică. Încercare de sinteză sociologică (1945), Democrație: natură și principii de bază (1946), Artă, realitate, adevăr estetic, adevăr obiectiv (1946).

Ivan Kinkel (1883–1945), născut în Rusia, vine în Bulgaria din motive de sănătate în 1917, înainte de Revoluția din Octombrie, unde se și stabilește. Doctor în științe economice al Universității din Zurich (1918), este numit conferențiar universitar la Institutul de Agronomie din Sankt Petersburg (1913). Predă economie politică și istorie economică la Universitatea din Sofia și la Universitatea Liberă din Sofia (actuala Universitate de Economie Națională și Mondială) între 1921 și 1945. Profesor din 1930, Kinkel este unul dintre fondatorii și primul președinte al Societății Științifice și Sociologice Bulgare (1932–1938). Este și membru corespondent al Institutului de Sociologie Solvay din Bruxelles. Dintre lucrările sale de sociologie trebuie menționate: O încercare de construire a unei noi teorii despre dezvoltarea economică a umanității culturale (1921), Știință și religie în lumina sociologiei psihanalitice. Schiță psihanalitică asupra dezvoltării spirituale a umanității (1923), Metoda istorico-materialistă și psihanalitică în sociologie. Studii comparate de metodologie (1925), Sistemul economic și structura socială a societății europene contemporane (1930), Factorul etic în istoria economică (1930), Metode de cunoaștere în sociologia contemporană (1931), Căile științei societății. Natură, metode și sarcini în sociologie (1932), Semnificația socio-politică (sociologică) a fascismului ca mișcare de masă și ca doctrină în epoca noastră (1933), Criza sistemului parlamentar democratic și liberal și regimurile autoritare în epoca noastră (1934), Rădăcinile biologice și socio-economice ale infracțiunilor, prostituției și suicidului (1936), Sociologie și biologie (1939–1940).

Dimitar Mihaltchev (1880–1967), licențiat în filosofie după studii strălucite la Universitatea din Sofia (1901–1905), obține o bursă de cercetare din partea Ministerului de Instrucție bulgar și pleacă în Germania, unde, ca urmare a interesului pentru filosofia imanentă, face cercetare sub îndrumarea lui Johannes Rehmke, unul dintre cei mai fervenți critici ai lui Kant (1905–1909). Conferențiar universitar (1910), apoi profesor (1915–1947) la Universitatea din Sofia, Mihaltchev înființează Revista de filosofie în 1929, al cărui redactor-șef va fi până în 1943. Membru al Societății Kant de la Berlin, al Societății Rehmke de la Berlin, al Academiei Slovace de Științe, elaborează „filosofia științifică de bază”, al cărui obiectiv este de a demonta legătura dintre filosofia lui Rehmke și marxism. Fără a fi vreodată membrul vreunui partid politic, Mihaltchev este trimis ca ambasador al Bulgariei la Praga (1923–1927) și ca ministru plenipotențiar la Moscova (1934–1936, 1944–1945). Face parte din delegația bulgară care încheie armistițiul cu Puterile Aliate din al Doilea Război Mondial de la Moscova (octombrie 1944). Președinte al Academiei Bulgare de Științe (1944–1947), se opune proiectului politic al închiderii acesteia. Are o lungă controversă cu Todor Pavlov, filosof marxist și important membru al Partidului Comunist Bulgar, asupra unor aspecte legate de teoria cunoașterii, lucru care îi atrage acuzația că ar conduce „un centru de filosofii burgheze și mare naționalism”. Este pensionat și înlocuit în postul de președinte al Academiei de către Todor Pavlov. Fidel principiului „nu scriu niciodată ca să placă altora, ci scriu așa cum îmi dictează conștiința științifică”, Dimitar Mihaltchev este autorul a numeroase articole și lucrări atât teoretice, cât și aplicate asupra problemelor societății timpului său: Materialismul dialectic și teoria cunoașterii (1903), Realitatea socială ca punct de plecare și obiect de studii al științei istorice (1925, în rusă), Există o „construcție socialistă” în Rusia sovietică? (1929), A sosit sfârșitul sistemului capitalist? (1931), Este posibilă o Iugoslavie întreagă și unită? La granița dintre politică și filosofie (1932), Despre stilul de viață în Rusia sovietică (1936), Despre paradoxurile realității sovietice de astăzi. Problema inegalității economice în lumina marxismului (1937), Sfârșitul culturii europene occidentale (1938), Rasismul ca teorie filosofico-istorică (1938), Reflecții sociologice asupra celui de-al Doilea Război Mondial (1939), Filosofia lui Rehmke și concepția materialistă a istoriei (1940), Sociologie și biologie sau cum profesorul Ivan Kinkel se luptă pentru adevărul socialist (1940), Sfârșitul unei parade sociologice (1940), Etica celor slabi și morala celor puternici (1942).

Hristo Todorov (1881–1954), după studiile universitare în filosofie la Toulouse, Berlin și Leipzig, își face teza de doctorat la Universitatea din Erlangen, în Germania (1910). Conferențiar universitar (începând din 1930) și profesor de sociologie (din 1937) la Universitatea din Sofia, Todorov predă sociologie generală la Facultatea de Drept și la Catedra de istorie economică. Este autorul următoarelor lucrări: Probleme de filosofie socială contemporană (1928), Națiune, cultură și stat. Studiu sociologic (1937), Studii culturale (1945), Presă și morfologie socială (1944–1945), Curs de sociologie generală (1945).

Parcursul intelectual al acestor cinci oameni de știință arată felul în care a fost introdusă și dezvoltată gândirea sociologică în Bulgaria interbelică. Niciunul dintre ei nu este de formație sociolog. Cu studii superioare și specializări în străinătate, ei sunt reprezentanți ai curentelor de gândire europeană clasică și contemporană. Filosofi, juriști, economiști, toți cu o cultură enciclopedică, au ocupat posturi de profesori în domeniul lor de competență profesională, au avut responsabilități administrative, au înființat reviste în domeniul lor de formare disciplinară. Interesul pentru sociologie nu este întâmplător. Toți au fost cadre universitare și s-au angajat activ în sfera politică (cu excepția lui Hristo Todorov). Indiferent de orientarea politică pe care au avut-o, s-au implicat în construcția democratică și în dezvoltarea economică ale tânărului stat bulgar, atât prin gândirea lor (pentru care stau mărturie lucrările publicate), cât și prin acțiunile întreprinse.

În afară de implicarea în viața politică (în cadrul puterii executive sau al mișcărilor revoluționare), toți au contribuit la crearea unor spații de dezbatere a problemelor sociale, precum Societatea Filosofico-Sociologică, Societatea Științifică și Sociologică Bulgară. Chiar dacă au fost interdisciplinare avant la lettre, aceste forme de experiență intelectuală se identifică în mod deschis cu sociologia ca abordare rațională a societății și ca mod de înțelegere și interpretare pertinentă a acesteia. Și aici apare paradoxul. Sociologia este prezentă la nivel de cunoștințe, mod de gândire și poziție de cercetare, dar instituționalizarea ei ca disciplină profesională nu se va petrece. Nu cumva acest lucru se întâmplă din cauza ancorării profesionale a oamenilor de știință bulgari care au promovat cunoașterea sociologică în instituțiile și disciplinele în care s-au format? Sau poate ca urmare a faptului că veneau din școli de gândire diferite și curente politice uneori opuse? Sau poate din cauza schimbării societale bruște din 1944–1945, care a întrerupt toate activitățile, inclusiv cele științifice, și le-a modificat în mod radical natura, sensul și cadrul de exercitare?

Ar fi greșit să considerăm că un singur factor poate explica particularitățile stării sociologiei din Bulgaria pe parcursul perioadei interbelice. Le evocăm aici pentru a le plasa în perspectivă istorică, în așa fel încât să putem înțelege mai bine importanța lor și dezvoltarea ulterioară a disciplinei în Bulgaria. În contextul politic și economic de după 1945, formele de activitate sociologică se sting treptat, inițiatorii și practicienii ei sunt îndepărtați din viața academică, acum supusă imperativelor ideologiei noului partid-stat comunist, sociologia este calificată drept „știință burgheză” și eliminată din familia „adevăratelor științe marxist-leniniste”. Lichidarea relativ ușoară și rapidă a practicilor sociologice interbelice de către regimul comunist din Bulgaria confirmă încă o dată faptul că, acolo unde activitățile de predare și de cercetare sociologice nu sunt instituționalizate drept câmp disciplinar autonom, dispariția lor se dovedește inevitabilă, ba chiar se petrece fără obstacole[21].

Gândirea sociologică: de la surse multiple la eclectism teoretic

O privire rapidă asupra lucrării Bibliografia sociologiei bulgare[22] este suficientă pentru a constata eterogenitatea tematică a literaturii de inspirație sociologică publicată în Bulgaria de la începutul secolului al XX-lea până în anii 1944–1948[23]. Publicațiile se ocupă de absolut tot – de la introducerea autorilor străini și a curentelor de gândire europeană în Bulgaria (Herbert Spencer, Werner Sombart, Thomas Malthus și malthusianismul, enciclopediștii francezi, Thomas Masaryk, Oswald Spengler, concepția socio-filosofică a lui Lev Tolstoi, Charles Fourier, anarhismul, liberalismul, marxismul, rasismul, nietzscheanismul, neokantianismul, sociologia rurală germană) la problemele teoretice și metodologice ale sociologiei, trecând prin anchete empirice și conceptualizarea unor sub-discipline, precum sociologia creștină, bio-sociologia, sociologia rurală și agrară, sociologia economică, statistica industrială.

Dacă în primele două decenii ale secolului al XX-lea exista un interes pronunțat pentru problemele femeilor – de la roluri și drepturi la condițiile de muncă și de viață și la mișcările de emancipare –, începând din anii 1930 accentul se deplasează asupra prostituției, a delicvenței și a alcoolismului[24]. Preocuparea în continuă creștere pentru chestiunile morale se explică prin apariția sentimentului de criză și degradare a fundamentelor tradiționale ale vieții familiale, profesionale și politice, care se răspândește în societatea bulgară a epocii. Dincolo de diversitatea subiectelor tratate, există trei grupuri de probleme prezente în mod constant în cadrul dezbaterilor științifice și publice din Bulgaria. Este vorba, în primul rând, despre perspectivele asupra economiei planificate în capitalism și socialism, care atrage atenția unor autori cu orientări politice și teoretice foarte diferite – de la fasciști recunoscuți la marxiști-leniniști notorii; în al doilea rând, despre fascism, natura și caracterul acestuia, precum și perspectivele societale pe care le implică; și, în al treilea rând, despre noua societate – aflată în plină construcție – din URSS.

Și caracterul acestei literaturi este eteroclit. Regăsim articole de înaltă ținută științifică, precum și articole de propagandă politică, texte destinate atât unui public intelectual, cât și marelui public, scrise în stil critic și polemic, dar și de factură conformistă și complezentă. Scrierile din domeniul psihologiei mentalităților, moralei și obiceiurilor, inspirate de tradiția germană Volkspsychologie, abundă în paginile presei bulgare.

În acest amalgam de tematici, idei și abordări, care contribuie la crearea conștiinței de sine a societății bulgare, apare un nou tip de gândire: acela al sistematizării, articulării și prezentării cunoștințelor științifice specifice care să permită înțelegerea și interpretarea societății în ansamblul și în integralitatea ei. Sociologia, așa cum apare în lucrările oamenilor de știință bulgari din perioada interbelică, poate fi considerată o astfel de întreprindere reflexivă.

În primul rând, este o știință autonomă a legilor genezei, a dezvoltării și a funcționării societății, un fel de sinteză a tuturor științelor, „o știință a științelor” (Nikola Aganski), o știință fundamentală a societății ca sistem global (Venelin Ganev). Sociologia cercetează „societatea în ansamblul său”, „viața socială în general” (Ivan Kinkel). Misiunea sociologiei este de a releva „toți factorii” vieții-în-societate, de a evidenția „diversele fenomene ale vieții culturale, care constituie laolaltă viața societății ca drept, economie, religie, morală, artă, știință, filosofie și care se manifestă prin intermediul realității sociale”[25], de a studia și de a analiza noțiunea principală de societate și diferitele formațiuni sociale și de a descrie – prin intermediul observațiilor directe și a documentelor istorice – tipurile cele mai importante de organizare socială care au existat și care încă există, precum și originile și importanța lor[26]. Particularitatea sociologiei constă în studiul raporturilor dintre fenomene și mediul lor social, în efortul de a găsi rădăcinile și bazele lor sociale. Acest lucru face ca sociologia fie să formuleze legi de funcționare și de evoluție a societății (conform lui Auguste Comte), fie să deceleze „sensul intrinsec și semnificația” fenomenelor studiate[27].

Din perspectivă istorică, sociologia este „o disciplină nouă”, care încă nu a reușit „să se autodefinească suficient de bine, în așa fel încât ceva început de un om de știință să poată fi continuat, cu o anume siguranță, de către un altul”[28]. Faptul că nu a existat „o singură sociologie, ci o multitudine de sociologii diferite unele de altele”[29] nu împiedică existența autonomă și unificată a acestei științe, întrucât „toate școlile sociologice ne pun în față, într-un fel sau altul, aceeași realitate socială multidimensională. Până la urmă, toate contribuie la cercetarea fenomenelor sociale în cadrul realității lor obiective”[30].

În al doilea rând, socialul – ca obiect de studiu al sociologiei – are o natură dublă: obiectivă și subiectivă (Venelin Ganev), materială și spirituală (Dimitar Mihaltchev), psihică/individuală și colectivă (Hristo Todorov). Această dualitate reprezintă perspectiva prin intermediul căreia este cercetată societatea. În mod special interesat de realitatea economică, Venelin Ganev o conceptualizează din punct de vedere sociologic, ținând cont de felul în care se manifestă raportul dintre obiectiv și subiectiv. Dimensiunea subiectivă este legată de „nevoile resimțite și de satisfacerea lor pe baza bunurilor și a valorilor produse, schimbate și distribuite”, în timp ce dimensiunea obiectivă se referă la „acțiunile și condițiile interdependente, care formează trăitul [viața trăită] și care dau naștere realității economice”[31].

Pe baza acestor premise de analiză, structurile și raporturile economice (nevoie, producție, schimb, distribuție) sunt examinate în cadrul legăturilor și interacțiunilor lor cu celelalte sfere ale sistemului social, precum cea legislativă, morală, cultura, modul de viață etc. Acordând importanță egală dimensiunii materiale și celei spirituale, Dimitar Mihaltchev distinge rolul lor în societate. Primordiale sunt „procesul muncii” și „condiția economică”: „Numai viața economică are propria sa regularitate; restul nu poate fi înțeles prin sine însuși: acesta nu are propria sa logică internă, ci urmează regularitățile și dinamica procesului muncii umane”[32]. Împărtășind concepția materialistă a istoriei în versiune marxistă, Mihaltchev subliniază că, în afara vieții economice, oamenii au o viață spirituală – care se manifestă prin intermediul științelor, artelor, religiei, aspirațiilor naționale – și respinge orice reducere schematică și superficială a schimbărilor sociale la pura existență economică. În tradiția lui Durkheim, Hristo Todorov explicitează caracterul distinctiv al realității sociale prin faptul că societatea „nu dispune de alte forțe decât cele ale indivizilor, dar aceștia, odată uniți, formează o nouă ființă spirituală, care are propriul său mod de gândire și comportament”[33]. Formată din indivizi, societatea constituie „o realitate sui-generis; are propria viață, propria mentalitate, diferită de cea a indivizilor”[34].

Ivan Kinkel concepe societatea în mod diferit. După el, societatea se aseamănă cu un organism biologic. Fiind o sumă de indivizi, societatea este condiționată de natura lor biologică. Adept al biologismului și al teoriei lui Malthus, Kinkel devine o curea de transmisie a viziunii rasiste în mediul intelectual din Bulgaria interbelică. El concepe existența și funcționarea societății ca fiind determinate de legile procreării, ale selecției naturale, ale evoluției, ale luptei pentru existență, ale eredității caracteristicilor mentale ale raselor și popoarelor.

În al treilea rând, conceptualizarea dinamicii societale începe să aibă un loc important în cadrul preocupărilor teoretice ale autorilor bulgari. Accentul este pus pe factorii de formare și de evoluție ai diferitelor forme și organizări sociale, în particular, și ai societății, în general. Hristo Todorov distinge patru factori principali: rasa, factorul geografic, factorul economic și factorul ideologic. Chiar dacă admite rolul rasei și al condițiilor geografice în evoluția popoarelor și în modul lor de viață, se opune vehement rasismului și determinismului geografic și critică atât presupozițiile lor ontologice, cât și modelele interpretative. De fapt, lucrările lui Ivan Kinkel prezintă și susțin lupta dintre rase ca motor al dezvoltării societății. Dintre cele cinci „forțe” care determină structura și evoluția societății – psiho-geografică, biologică, ideală sau ideologică, psihică și economică –, factorul biologic, redus la moștenirea rasială, este esențial[35].

Adversarul cel mai vehement al viziunii rasiste a istoriei umanității și a progresului social, Dimitar Mihaltchev duce această luptă nu numai din motive științifice, ci și, în mod egal, politice. Pentru el, problema rasismului devine o problemă „pentru sau împotriva democrației”[36]. Cu rigoarea științifică ce îl caracterizează, Mihaltchev examinează greșelile logico-metodologice ale teoriei rasiste și respinge „cercul vicios” al argumentelor susținute de adepții acesteia. Cei din urmă pornesc de la istoria concretă a unui popor pentru a justifica trăsăturile sale rasiale, apoi atribuie aceste trăsături istoriei culturale și, în cele din urmă, prin intermediul caracteristicilor rasiale constante, interpretează transformările istorice. Respingând în mod categoric explicația fenomenelor sociale prin fenomene biologice, Mihaltchev nu neagă natura biologică a omului și nu consideră natura și societatea ca fiind antinomice. În opinia sa, biologicul trece prin specificul social și, mai ales, prin „creuzetul procesului muncii”.

În al patrulea rând, sunt tratate în mod egal și problemele epistemologice ale cunoașterii sociologice și ale structurii acesteia. Autorii vremii identifică existența a doi poli de cunoaștere sociologică strâns legați, sociologia generală și sociologiile speciale, al căror scop este de a demonta raporturile și interacțiunile dintre societate, așa cum se prezintă ea, și aspectele realității sociale pe care acestea le cercetează. În funcție de viziunea asupra obiectului de studiu sociologic, se disting[37]: economia socială, sociologia religioasă, logica socială (sociologia cunoașterii), estetica socială (sociologia artelor), sociologia juridică (Hristo Todorov), sociologia procesului economic, sociologia dreptului, sociologia moralei, sociologia filosofiei, sociologia științei, sociologia limbajului (Kinkel). În plus, anii 1930 sunt martorii elaborării unor câmpuri de investigație sociologică până acum necunoscute în științele sociale din Bulgaria, precum cel pe care îl numim astăzi „sociologia comunicării de masă”. Lui Hristo Todorov, cercetător și profesor universitar, îi aparține meritul de a fi conceptualizat procesul comunicațional în ansamblul său (de la modurile și motivele comunicării între indivizi în societate până la formele cele mai umane de comunicare, precum prietenia, dragostea, trecând prin rolul educativ și social al limbajului, al presei și al jurnalismului) și de a fi transmis aceste cunoștințe studenților[38].

În ceea ce privește metodele de cunoaștere sociologică, predomină reluarea experienței europene în materie de metodologie specifică sociologiei și sinteza tehnicilor împrumutate. Dincolo de divergențele filosofice, teoretice și axiologice între oamenii de știință bulgari din perioada interbelică, există o viziune comună asupra sociologiei, care se desprinde în mod clar și care definește poziția intelectuală împărtășită în ceea ce privește sociologia. Aceasta este percepută în mod incontestabil în dimensiunea sa umanistă. Cuvintele lui Hristo Todorov exprimă cel mai bine vocația sociologiei, așa cum era percepută și înțeleasă în mediul intelectual bulgar al vremii. În iulie 1944, în pragul a ceea ce va fi o nouă ruptură societală în istoria Bulgariei, Todorov sintetizează gândirea sociologică din Europa și din Bulgaria în prefața Cursului de sociologie generală:

Poate mai mult decât oricare altă știință, sociologia este capabilă să ne dezvăluie omul atât în formele sale diferite, cât și în fondul său comun. Sarcina principală […] este de a face studenții să înțeleagă că rezolvarea problemelor sociale extrem de complexe și de dificile ale vremurilor noastre necesită nu numai o formație științifică specială, dar și capacitatea de a se ridica deasupra simpatiilor și antipatiilor personale și de a se menține ca spectator imparțial al realității sociale foarte largi și variate[39].

În loc de concluzii

Aflată în fază de restructurare la aproape fiecare cincizeci de ani de la începutul modernizării sale până în zilele noastre (1878–1944/1945, 1944/1945–1989, 1989 până în prezent), societatea bulgară reîncepe, la fiecare ruptură, procesul de cunoaștere de sine, fiind expusă la noi influențe. Intelectualii bulgari joacă un rol fundamental, dar dezvoltarea fiecărui domeniu din științele sociale depinde nu numai de eforturile lor, ci și de condițiile intelectuale, materiale și instituționale ale țării.

În acest sens, dezvoltarea și diseminarea sociologiei științifice moderne în Bulgaria interbelică se dovedește a fi un lung proces de construire a condițiilor necesare acestei științe, proces îngreunat de dezvoltarea anterioară a țării și întrerupt de dezvoltarea sa ulterioară. Promotorii sociologiei, niciunul dintre ei format în această disciplină, educați în Bulgaria sau la prestigioase universități europene, cunoscători ai patrimoniului intelectual al umanității, doritori să contribuie la dezvoltarea economică și democratică a țării, trăiesc într-un spațiu care pare să le ofere toate posibilitățile, un spațiu proteiform, aflat în fierbere permanentă, cu structuri instituționale noi și instabile. Cele câteva forme de practică sociologică apărute nu sunt suficiente pentru a delimita un câmp profesional autonom, cu granițe disciplinare clare. Această lipsă devine, la rândul ei, unul dintre factorii care au contribuit la eliminarea rapidă a demersurilor sociologice din Bulgaria, odată cu începerea marii transformări prin care va trece societatea la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Criticată dur, studiată timid sau pur și simplu îndepărtată în timpul regimului comunist, moștenirea sociologică din perioada interbelică nu stârnește un prea mare interes nici după înlăturarea regimului comunist, în 1989. Desigur, au fost reeditați câțiva autori[40], dar întoarcerea analitică și critică asupra ideilor și a dezbaterilor sociologice din mediul intelectual bulgar din perioada 1918–1945 întârzie să se producă. În ciuda faptului că astăzi, spre deosebire de perioadele anterioare, există toate condițiile.

Referințe bibliografice

* * * Sociologia militară în Bulgaria în prima jumătate a secolului al XX-lea. Antologie de texte, 2004–2006, vol. I– II, Sofia, Editura Militară (în bulgară).

Avramov, Roumen, 2007, Capitalismul comunal. Despre trecutul economic al Bulgariei, vol. I, Sofia, Fundația „Știință și cultură bulgară”, Centru de Strategii Liberale (în bulgară).

Chapoulie, Jean-Michel, 2005, „Un cadre d’analyse pour l’histoire des sciences sociales”, Revue d’histoire des sciences humaines, vol. 13, nr. 2, pp. 99–126.

Daskalov, Roumen, 2005, Societatea bulgară, 1878–1939, vol. I–II, Sofia, Editura Gutenberg (în bulgară).

Ganev, Venelin, 2009, Opere sociologice, Sofia, Iztok-Zapad (în bulgară).

Hadjiiski, Ivan, 2002–2003, Opere alese, vol. I–III, Sofia, Iztok-Zapad (în bulgară).

Kinkel, Ivan, 1931, Méthodes de connaissances dans la sociologie contemporaine, Sofia.

Kinkel, Ivan, 1932, „Voies de la science de la société. Nature, méthodes et tâches de la sociologie”, Archive de politique économique et sociale, nr. 3.

Koleva, Svetla, 2010, „Comment peut-on lire Ivan Hadjiiski aujourd’hui? Avant-propos aux textes d’Ivan Hadjiiski”, SociologieS, disponibil online: http://sociologies.revues.org/index3108.html (accesat în noiembrie 2020).

Koleva, Svetla, 2018, Totalitarian Experience and Knowledge Production: Sociology in Central and Eastern Europe, 1945–1989, Leiden, Brill, Series Post-Western Social Sciences and Global Knowledge.

Mihaltchev, Dimitar, 1925, „Realitatea socială ca punct de plecare și obiect de studiu pentru știința istorică”, in Culegere de articole în onoarea lui P. B. Struvé, Praga (în rusă).

Nedeltcheva, Tanya, 2004, Identitate și timp, Sofia, Editura Academică „Marin Drinov” (în bulgară).

Ruby, Christian, 2008, „Les foyers d’expérience”, EspacesTemps.net, disponibil online: https://www.espacestemps.net/en/articles/les-foyers-experience/ (accesat în noiembrie 2020).

Stavrov, Boris, 2009, Bibliografia sociologiei bulgare, Sofia, Alya (în bulgară).

Stengers, Isabelle, 1993, L’invention des sciences modernes, Paris, La Découverte.

Szakolczai, Árpád, 1992, „Weber et la méthode généalogique”, Magazine Littéraire, pp. 93–94.

Todorov, Hristo, 1928, Probleme de filosofie socială contemporană, Sofia (în bulgară).

Todorov, Hristo, 1944–1945, Presă și morfologie socială, Sofia (în bulgară).

Todorov, Hristo, 1945a, Curs de sociologie generală, Sofia, Tipografia Universitară (în bulgară).

Todorov, Hristo, 1945b, Studii culturale, Sofia (în bulgară).

Todorov, Hristo, 2011, Sociologie generală, Sofia, Iztok-Zapad (în bulgară).

Tomov, Tzetozar, 1990, Ivan Hadjiiski, epocă, operă, destin, Sofia, Editura Narodna mladej (în bulgară).

* Traducere din limba franceză de Theodora-Eliza Văcărescu.

[1] Jean-Michel Chapoulie, 2005, „Un cadre d’analyse pour l’histoire des sciences sociales”, Revue d’histoire des sciences humaines, vol. 13, nr. 2, p. 102.

[2] Pentru o sinteză a acestei dezbateri, care pornește de la istoria „convențională” a științelor sociale pentru a ajunge la istoria „întregului”, vezi Chapoulie, 2005.

[3] Isabelle Stengers, 1993, L’invention des sciences modernes, Paris, La Découverte, p. 52.

[4] Stengers, 1993, p. 56.

[5] Stengers, 1993, p. 58.

[6] Árpád Szakolczai, 1992, „Weber et la méthode généalogique”, Magazine Littéraire, p. 93.

[7] La capătul a cinci secole de existență sub dominația Imperiului Otoman (1393–1878), Bulgaria obține statutul de stat autonom ca urmare a Războiului Ruso-Turc (1877–1878) și a Tratatului de la Berlin din martie 1878. În mod paradoxal, dezvoltarea independentă a țării începe în cadrul unei societăți fără stat, iar construcția statului se dovedește a fi cea mai dificilă întreprindere din istoria modernă a Bulgariei.

[8] Semnat în 27 noiembrie 1919 la Neuilly-sur-Seine și intrat în vigoare în 9 august 1920, Tratatul de la Neuilly obligă Bulgaria să cedeze 11.278 de kilometri pătrați din teritoriu vecinilor săi (Grecia, Serbia și România), să plătească despăgubiri de război în valoare de peste două miliarde de franci-aur (lucru ce se dovedește a fi imposibil pentru o economie atrofiată de război) și să-și reducă în mod substanțial forțele militare și polițienești.

[9] Roumen Avramov, 2007, Capitalismul comunal. Despre trecutul economic al Bulgariei, vol. I, Sofia, Fundația „Știință și cultură bulgară”, Centru de Strategii Liberale (în bulgară), p. 46.

[10] Avramov, 2007, pp. 39–45.

[11] Roumen Daskalov, 2005, Societatea bulgară, 1878–1939, vol. I–II, Sofia, Editura Gutenberg (în bulgară); Tanya Nedeltcheva, 2004, Identitate și timp, Sofia, Editura Academică „Marin Drinov” (în bulgară).

[12] Perioadă de redresare economică, de trezire a conștiinței naționale și de înflorire culturală a bulgarilor, care se raportează la secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, din cauza dominației otomane a țării încă din secolul al XIV-lea. Începută cu Istoria slavo-bulgară a lui Paissii de Khilendar (1762), această mișcare are componente economice, politice (lupta pentru eliberare națională și formare a națiunii bulgare), religioase (lupta pentru o biserică autonomă), culturale (crearea unei limbi literare unificate și a unui sistem de învățământ național) și duce la crearea unui stat-națiune independent în urma Războiului Ruso-Turc din 1877–1878.

[13] Tzetozar Tomov, 1990, Ivan Hadjiiski, epocă, operă, destin, Sofia, Editura Narodna Mladej (în bulgară), pp. 20–23.

[14] Christian Ruby, 2008, „Les foyers d’expérience”, EspacesTemps.net, disponibil online: https://www.espacestemps.net/en/articles/les-foyers-experience/ (accesat în noiembrie 2020).

[15] Universitatea din Sofia, înființată în 1 octombrie 1888 printr-o decizie a Parlamentului bulgar, este una dintre primele instituții educaționale și culturale create în Bulgaria independentă.

[16] Bibliografia sociologiei bulgare, realizată de Boris Stavrov, trece în revistă 12 anchete agrare (studii de caz), dintre care trei desfășurate în anii 1914, 1919 și, respectiv, 1921, opt între 1931 și 1934, una în 1940 și șase publicații metodologice (Boris Stavrov, 2009, Bibliografia sociologiei bulgare, Sofia, Alya, pp. 23–30).

[17] Interzisă în 1939 de guvernul de obediență fascistă, societatea își continuă activitățile în mod clandestin până în 1946, când, sub cel de-al doilea guvern al coaliției cu dominantă comunistă, încetează să mai existe. Președintele Societății Științifice și Sociologice Bulgare este Ivan Kinkel.

[18] Stavrov, 2009.

[19] Mai există un motiv pentru care am ales numai acești autori. Ei sunt cei care abordează chestiuni teoretice și metodologice în domeniul sociologiei în spațiul științific bulgar dominat de filosofie, istorie, psihologie, economie, drept. Reflecțiile lor epistemologice ne permit să urmărim formarea și dezvoltarea disciplinei, pornind de la modul în care se definește, se delimitează și se poziționează în raport cu celelalte discipline, într-un context național specific Bulgariei interbelice. Alegerea acestor nume și nu a altora trebuie subliniată pentru a conștientiza omiterea, în acest capitol, a unor autori importanți, care au tratat, din perspectivă sociologică, problemele societății bulgare, fără a se ocupa în mod special de natura și premisele demersului sociologic. Astfel se explică absența lui Ivan Hadjiiski (1907–1944), „cel mai talentat, ca să nu spunem singurul sociolog bulgar de până acum”, după cum afirmă Dimitar Mihaltchev în prefața primei ediții a monografiei Modul de viață și starea de spirit a poporului nostru, apărute în 1940. Ivan Hadjiiski ajunge sa fie emblematic pentru dezvoltarea sociologiei din Bulgaria, problematizând nu demersul sociologic ca atare, ci societatea bulgară aflată într-un proces de dezvoltare capitalistă întârziată, în cadrul unei analize care se distinge și se afirmă ca sociologică (Svetla Koleva, 2010, „Comment peut-on lire Ivan Hadjiiski aujourd’hui? Avant-propos aux textes d’Ivan Hadjiiski”, SociologieS, disponibil online: http://sociologies.revues.org/index3108.html (accesat în noiembrie 2020).

[20] Cu organizare armată de către Partidul Comunist Bulgar la presiunea Cominternului, insurecția urmărește să răstoarne guvernul ajuns la putere în urma loviturii de stat din iunie 1923. Însă obiectivul major este stabilirea unui guvern al muncitorilor și țăranilor, ceea ce explică participarea liderilor agrari de stânga și a anarhiștilor.

[21] Svetla Koleva, 2018, Totalitarian Experience and Knowledge Production: Sociology in Central and Eastern Europe, 1945–1989, Leiden, Brill, Series Post-Western Social Sciences and Global Knowledge.

[22] Stavrov, 2009.

[23] Dacă în septembrie 1944 Bulgaria se orientează spre un nou sistem politic – ce se va numi, în curând, „democrație populară” –, anul 1946 marchează începutul monopolului și al puterii totale din partea Partidului Comunist Bulgar. Cele două guverne ale Frontului Patriei (compuse din reprezentanți ai partidelor agrare, democratice și ai Partidului Comunist Bulgar) vor fi înlocuite de guvernul Partidului Comunist Bulgar, iar regimul partidului unic va rămâne la putere până în noiembrie 1989.

[24] Stavrov, 2009, pp. 228–245.

[25] Ivan Kinkel, 1932, „Voies de la science de la société. Nature, méthodes et tâches de la sociologie”, Archive de politique économique et sociale, nr. 3, p. 4.

[26] Hristo Todorov, 1945a, Curs de sociologie generală, Sofia, Tipografia Universitară (în bulgară), pp. 3–4.

[27] Hristo Todorov, 1928, Probleme de filosofie socială contemporană, Sofia (în bulgară), p. 264.

[28] Todorov, 1945a, p. 1.

[29] Todorov, 1945a, p. 1.

[30] Todorov, 1945a, p. III.

[31] Venelin Ganev, 2009, Opere sociologice, Sofia, Iztok-Zapad (în bulgară), p. 630.

[32] Dimitar Mihaltchev, 1925, „Realitatea socială ca punct de plecare și obiect de studiu pentru știința istorică”, in Culegere de articole în onoarea lui P. B. Struvé, Praga (în rusă).

[33] Todorov, 1945a, p. 7.

[34] Todorov, 1945a, p. 8.

[35] Ivan Kinkel, 1931, Méthodes de connaissances dans la sociologie contemporaine, Sofia.

[36] Disputa dintre Dimitar Mihaltchev și autorii de orientare rasistă este emblematică pentru viața intelectuală bulgară din anii 1930. Pasionat de polemică și mare erudit, Mihaltchev se înverșunează atât de tare împotriva lui Ivan Kinkel, încât cel din urmă îl dă în judecată. Această „paradă sociologică”, după cum numește Dimitar Mihaltchev disputa, se sfârșește la tribunal, prin triumful lui Mihaltchev.

[37] Sunt utilizate peste tot denumirile folosite de autori vremii; termenii contemporani ai anumitor sub-discipline sunt indicați între paranteze.

[38] Hristo Todorov, 1944–1945, Presă și morfologie socială, Sofia (în bulgară); Hristo Todorov, 1945b, Studii culturale, Sofia (în bulgară).

[39] Todorov, 1945a, p. IV.

[40] Ganev, 2009; Ivan Hadjiiski, 2002–2003, Opere alese, vol. I–III, Sofia, Iztok-Zapad (în bulgară); Sociologia militară în Bulgaria în prima jumătate a secolului al XX-lea. Antologie de texte, 2004–2006, vol. I– II, Sofia, Editura Militară (în bulgară); Hristo Todorov, 2011, Sociologie generală, Sofia, Iztok-Zapad (în bulgară).