Spațiul disciplinelor și a practicilor interdisciplinare

„Spațiul disciplinelor și a practicilor interdisciplinare”

Actes de la recherche en sciences sociales,nr. 210, decembrie 2015, Paris, Le Seuil, 2016 – Recenzie

Dana COSTIN

Psihologia Socială, nr. 39/2017, pp. 95-98.

Interesul pentru interdisciplinaritate s-a manifestat în lumea academică încă din primele decenii ale secolului XX, înscriindu-se pe fondul apariției pe scena instituțională a unor noi științe sociale și naturale, care își revendicaseră statutul de discipline academice cu doar câteva decenii în urmă[1]. La acest fenomen de reînnoire petrecut în sânul lumii academice a contribuit în mod determinant Școala franceză (Annales d’histoire economique et sociale). Aceasta introducea, pentru prima dată, paradigma interdisciplinarității în câmpul științelor sociale și umane, devenind în acest sens școala cea mai influentă atât pe vechiul continent, cât și peste ocean.

În această lungă tradiție se înscrie și revista Actes de la recherche en sciences sociales fondată de Pierre Bourdieu în 1975, care își propune studiul fenomenului de interdisciplinaritate sub toate aspectele sale. Numărul 210 al revistei, din decembrie 2015, are ca temă ”Spațiul disciplinelor și practicilor interdisciplinare” și este compus dintr-o introducere și șapte articole, pe care recenzia noastră le prezintă regrupate în funcție de abordarea micro sau macro-sociologică adoptată. Coordonatorii numărului, Johan Heilbron și Yves Gingras, semnează articolul introductiv, „La résiliance des disciplines”; prezentând cadrul general al dezbaterii, aceștia critică discursul asupra caracterului anacronic și tranzitoriu al disciplinelor tradiționale (fenomen în care interdisciplinaritatea ar fi doar o etapă intermedie către trans-disciplinaritate). Pledând în favoarea disciplinelor, atât din punct de vedere epistemologic, cât și instituțional, Heilbron și Gingras atrag atenția asupra distincției dintre natura studiilor pe această temă din perioada 1920 și 1970 și cea de după anii 1990. Dacă în prima perioadă dezbaterile vizau proximitatea epistemologică dintre anumite discipline și beneficiul studiilor conduse în spațiul situat la frontiera dintre ele (în vederea explorării unor noi orizonturi științifice), după anii 1990 ne-am afla în prezența unui demers de delegitimarea disciplinelor^[2], justificat de noile politici de gestionare a cercetării. Sociologia științelor ar deviat astfel de la obiectivul său original, transformându-se într-o „etnografie” a științelor, bazată pe o abordare microsociologică a practicilor interdisciplinare locale și ajungând astfel la concluzii generale nefondate cu privire la anacronismul disciplinelor tradiționale[3]. Coordonatorii numărului invită sociologii științelor să renunțe la preconcepții și să adopte mai degrabă o atitudine reflexivă și nepărtinitoare, reamintindu-le că legitimitatea conceptului de interdisciplinaritate presupune sine qua non existența disciplinelor.

„Originea socială a disciplinelor” și „Proximități epistemologice și strategii profesionale”, articole semnate de Yann Rensio (al doilea în colaborare cu Pablo Zamith),  vizează, primul, spațiul disciplinelor din perspectiva originii sociale a studenților, în vreme ce al doilea prezintă o viziune de ansamblu asupra practicilor interdisciplinare ale tinerilor la începutul carierei lor academice. Luând ca eșantion de studiu populația studențească din universitățile franceze între anii 2007 și 2011, Rensio face un studiu statistic amănunțit cu privire la originea socială a studenților în raport cu preferințele acestora pentru anumite domenii. Autorul ajunge la concluzia că de-a lungul timpului s-a creat o anumită polarizare în cadrul disciplinelor academice. Astfel, unele discipline atrag studenți din pătura mai privilegiată, în timp ce altele sunt preferate de studenți ce provin din zone sociale mai dezavantajate. Prin urmare, studenții care sunt copii de cadre didactice sau care provin din familii cu o anumită tradiție profesională (de exemplu din domeniul medicinii sau al dreptului) tind să perpetueze moștenirea culturală și profesională a propriilor familii, alegând propriile domenii de studiu pe acest criteriu. De cealaltă parte, majoritatea studenților proveniți dintr-un mediu mai puțin avantajat preferă o specializare care să le ofere posibilitatea unei angajări la finele primului ciclu de studii universitare, puțini dintre aceștia optând să se înscrie într-un program de studii doctorale. Această polarizare, susține autorul, stă la baza unui fenomen de ierarhizare a disciplinelor academice, care se bazează tocmai pe originea socială a studenților. În al doilea articol, Rensio și Zamith arată că unul dintre motivele importanței  date practicilor interdisciplinare îl reprezintă relația de interdependență dintre exigența programelor de cercetare interdisciplinară și co-specializarea multora dintre tinerii cercetători. Cu toate că fenomenul co-specializării are un fundament pragmatic, el nu este nicidecum lipsit de o logică intrinsecă. Astfel, studiul celor doi ține să demonstreze – prin statistici foarte detaliate – faptul că dubla specializare este făcută în general pe criterii de proximitate epistemologică dintre domeniile studiate, studenții alegând să se specializeze în domenii apropiate. În acest fel, tinerii cercetători au o formare academică ce îi predispune unei  deschideri interdisciplinare, ceea ce le asigură totodată un grad mai mare de competitivitate în câmpul academic.

Următoarele trei articole au în comun abordarea problematicii spațiului disciplinelor și a practicilor interdisciplinare prin prezentarea unor studii de caz. În „Colaborările interdisciplinare: rațiuni și obstacole”, Julien Prud’homme și Yves Gingras fac un studiu de teren la Institutul de Cercetare în Științe și Tehnologii pentru Mediu și Agricultură din Franța cu scopul de a analiza motivele colaborării intra și inter-sectoriale, precum și obstacolele întâlnite în mod concret de cercetători. În urma unor studii minuțioase, autorii au observat că există o oarecare presiune asupra mediului academic, exercitată de cei care finanțează proiectele de cercetare interdisciplinară. Acest lucru se traduce, în ultimă instanță, într-o influență indirectă și asupra fenomenului de reorganizare a disciplinelor tradiționale, plecându-se de la premisa că interdisciplinaritatea reprezintă un mod superior și mai eficace de producere a cunoașterii. De fapt, este vorba de o subordonare a științei și a cercetătorilor unei forțe externe, care are ca scop nu atât crearea de cunoștințe, cât mai degrabă producerea de rezultate care să justifice investițiile financiare. După o trecere în revistă a motivelor pentru care cercetătorii optează pentru programe de cercetare ce presupun o colaborare inter-sectorială, autorii articolului analizează datele studiilor de caz cu privire la  obstacolele întâlnite de cercetători, printre ele numărându-se incompatibilitatea epistemologică, problema autonomiei intelectuale, dar și dificultăți ce țin de negocieri metodologice. Însă, dificultatea cel mai des invocată de cercetători este consumul mare energie și timp pe care îl pretinde un astfel de proiect. În încheierea studiului, Prud’homme și Gingras se arată sceptici față de eficacitatea acestor programe, o veritabilă cercetare interdisciplinară presupunând o experiență îndelungată. În consecință, această abordare ar trebui să fie mai degrabă un „lux de sfârșit de carieră”[4], o încununare a unui efort de ani de cercetare la frontiera dintre discipline, departe de orice fel de influență fie ea din interiorul, cât și din exteriorul spațiului academic.

Dintr-o altă perspectivă, studiul Annei Marcovich și al lui Terry Shin „Ce disciplinaritate pentru cercetarea la scara nano?”, vizează apariția în ultimele trei decenii a unor noi discipline la frontiera dintre biologie, fizică și chimie. Articolul este în cea mai mare parte dedicat expunerii a trei studii de caz, în care colaborarea interdisciplinară a dus la crearea unor noi orizonturi în nano-știință și la formarea unei noi disciplinarități care se poziționează în continuitatea celor tradiționale. Aceasta se caracterizează printr-un grad mai ridicat de „elasticitate”, ce îi permite cercetătorului să oscileze între nucleu și zona de periferie, continuând însă să păstreze în matrice conceptul tradițional de disciplină. Astfel, departe de a susține teoria anacronismul disciplinelor, Marcovitch și Shin  vorbesc despre acestea ca fiind nu structuri rigide și depășite ce restrâng libertatea cercetătorului, ci spații care oferă acestuia identitate, siguranță, precum și un „sentiment” de familiaritate. Ba mai mult, ele asigură resursele materiale și intelectuale care îl ajută pe cercetător să mențină o continuitate cognitivă cu propriul domeniu, asigurându-i totodată posibilitatea recunoașterii pe plan profesional a propriilor contribuții la universul comun al cunoașterii[5].

Spre deosebire de cele două articole precedente, care au ca obiect de studiu câmpul științelor naturale, cel al Ioanei Popa, intitulat „Arii culturale și recompuneri (inter)disciplinare”,  este dedicat științelor sociale. Autoarea prezintă o nouă formă de interdisciplinaritate prin abordarea temei apariției conceptului de „arii culturale” în cadrul Școlii superioare École pratique des hautes études. La finele celui de-al conflict mondial, împărțirea lumii pe criterii geografice, etnice și religioase, dar și din rațiuni politice a creat în rândul cercetătorilor necesitatea studierii acestor spații în bloc, ele fiind privite ca entități culturale unitare. Astfel, cercetători din diferite discipline sociale și umane au lucrat împreună, la jumătatea anilor 1950, la formularea unor programe de studii cuprinzătoare care să ofere o viziune de ansamblu acestor arii. În acest sens, Popa prezintă cazul specific al evoluției studiilor spațiului rusesc. Acestea, trecând de sub tutela literaturii și a lingvisticii sub cea a științelor sociale, s-au transformat într-o veritabilă structură de studiu dedicată tuturor aspectelor culturale, economice și politice ale lumii slave. Cu toate că în cazul ariilor culturale unii autori vorbesc mai degrabă de pluri-disciplinaritate decât de interdisciplinaritate, Ioana Popa este de părere că „eterogenitatea consubstanțială”[6] a diferitelor discipline implicate în acest domeniu de studiu a început deja un proces de constituire a unei noi discipline care își va putea revindeca într-o zi un statut propriu.

Ultimele două articole din acest număr readuc în prim-plan discursul asupra spațiului disciplinelor, tratându-l dintr-o perspectivă macrosociologică. În „Spre o transformare a științelor umaniste și sociale”, Odile Piriou face o analiză amănunțită a diplomelor universitare din Franța între anii 2005 și 2010, observând că în ultimii ani s-a produs o schimbare în ce privește repartizarea acestora pe domenii. Astfel, autoarea demonstrează existența unei noi tendințe în rândul tinerilor în a se orienta în număr mai mare decât în trecut către specializări tehnice în defavoarea celor cu profil social sau uman. Mulți dintre studenții ce provin dintr-un mediu mai puțin avantajat preferă să nu opteze pentru un program de studii doctorale, alegându-le mai degrabă pe cele mai avantajoase pentru obținerea unui loc de muncă, de multe ori precar, la sfârșitul primului ciclu universitar. În consecință, se perpetuează fenomenul de inegalitate socială, doar studiile îndelungate și de specialitate (inclusiv în domeniile tehnice) putând oferi tinerilor un loc de muncă sigur și stabil. Preferința pentru disciplinele tehnice, afirmă Piriou, a dus la două fenomene îngrijorătoare; pe de o parte la o creștere a preponderenței acestora în departamentele universitare, iar pe de cealaltă parte la o „tehnologizare” a științelor sociale. În concluzie, Piriou avertizează că sociologia tinde să renunțe la tradiția sa de disciplină intelectuală și critică, cedând tentației de a se adapta în funcție de preferințele și așteptările studenților și familiilor acestora.

Studiul „Transgresarea frontierelor în științele umaniste și sociale în Franța”, semnat de Johan Heilbron și Anaïs Bokobza închide acest număr al revistei Actes de la recherche en sciences sociales, readucând în discuție tema actualității disciplinelor. Explorând literatura de specialitate din șapte domenii (sociologie, antropologie, științe politice, științe economice, istorie și drept), articolul propune o evaluare a gradului de deschidere a disciplinelor atât către alte arii de studiu, cât și către o dimensiune internațională. În timp ce unele sunt prin natura lor mai deschise unor abordări interdisciplinare (cum ar fi sociologia sau istoria) altele, precum științele economice, prezintă un grad mai redus de deschidere. Se poate observa totuși cum unele discipline tind să depășească granițele naționale, în timp ce altele (cum ar fi dreptul) au un caracter mai degrabă local. În urma acestui studiu bibliometric, autorii au ajuns la concluzia că, deși fenomenul de interdisciplinaritate ocupă un spațiu destul de important în cadrul tuturor disciplinelor menționate, raportarea intra-disciplinară nu este totuși lipsită de importanță. Mai mult, cu cât aria de studiu se restrânge la publicațiile de specialitate, cu atât abundă citatele și referințele bibliografice din cadrul aceleași discipline. Acest lucru infirmă așadar concluziile nefondate ale celor care vorbesc despre o dizolvare a granițelor dintre discipline și intrarea într-o eră nouă, dominată de trans-disciplinaritate, în care disciplinele tradiționale nu-și mai au locul.

Cu toate că autorii articolelor au abordat tematica acestui număr din perspective diferite, ei împărtășesc aceeași viziune în contextul dezbaterilor pe tema interdisciplinarității și a spațiului disciplinelor tradiționale. Deși asistăm la o reconfigurare a disciplinelor tradiționale și la apariția unor noi discipline în spațiile de graniță, acest lucru nu pune în discuție validitatea conceptului însuși de disciplină. Cu alte cuvinte, suntem mai degrabă în fața unui proces de redefinire a disciplinelor în încercarea de a găsi modalități noi și mai eficiente de a crea cunoștințe, spre a contribui în acest fel la îmbogățirea universului cunoașterii, îmbrățișând paradigme noi, fără a renunța însă la paradigmele tradiționale.

NOTE:

[1] Deși conceptul de interdisciplinaritate în sine există încă din Antichitate, aici facem referire la interdisciplinaritate strict din punct de vedere instituțional și nu din punct de vedere conceptual.

[2]  Johan Heilbron, Yves Gingras,  „La résiliance des disciplines” în Actes de la recherche en sciences sociales nr.210, Espace des disciplines es pratiques interdisciplinaires, p. 5.

[3] Idem pp. 6-8.

[4] Julien Prud’homme și Yves Gingras,  „Les collaborations interdisciplinaires: raisons et obstacles” în Actes de la recherche en sciences sociales nr.210, p. 49.

[5] Anne Marcovich, Terry Shin „Quelle disciplinarité pour la recherche à l’échelle nano?” în Actes de la recherche en sciences sociales, nr.210, p. 57.

[6] Ioana Popa, „Aires culturelles et recompositions (inter)disciplinaires” în  Actes de la recherche en sciences sociales, nr.210, p. 81