Dimitrie Gusti – profesorul fondator de şcoală sociologică
– partea a doua –
vezi prima parte AICI
Strategii de supravieţuire postbelică
După 23 august 1944, trecerea României în tabăra Aliaţilor, dar în condiţii de ocupaţie militară sovietică, Gusti încearcă să înţeleagă şi să se integreze în noua situaţie, adică încearcă să evite tensiunile şi conflictele cu noile autorităţi, pentru a continua atât activitatea Academiei Române cât şi munca de cercetare sociologică. Conduce o delegaţie a Academiei Române la festivităţile din Moscova ale Academiei URSS, primeşte vizita unor academicieni sovietici, dă declaraţii de presă favorabile conlucrării cu oameni de ştiinţă sovietici. În 1946 face o călătorie în SUA, vizitează ONU şi face planuri pentru realizarea unui Institut Social al Naţiunilor.[1] De acolo, în ciuda avertizărilor unor prieteni, ca sociologul Pitirim Sorokin şi compozitorul George Enescu, Gusti se întoarce în România, în pofida atmosferei din ce în ce mai duşmănoase faţă de Academia Română. Fără să ţină seama de atacurile de presă împotriva Academiei, lucrează la un proiect (mai demult concept) de constituire a Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice sub egida Academiei Române. În condiţiile accentuării influenţei sovietice în viaţa politică şi intelectuală, a schimbării formei de stat din monarhie în republică, Gusti caută să menţină relaţii cordiale cu noua conducere comunistă a ţării, dar fără să facă concesii majore.[2] Nu este de mirare că la reforma Academiei Române din 1948 pierde calitatea de membru al noii Academii a Republicii Populare Române. În aceeaşi vară, cu prilejul reformei învăţământului, este eliminat din Universitate, iar sociologia este scoasă din planul de învăţământ.
În vara anului 1948 începe golgota sociologiei româneşti. Gusti este scos şi din casa în care a locuit, i se retrage şi pensia, şi ajunge să trăiască din mila foştilor monografişti. Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Octavian Neamţu, Traian Herseni, Ernest Bernea, George Retegan, Lena Constante, Harry Brauner sunt trimişi la închisoare, primii trei mor în detenţie. H.H. Stahl este, de asemenea, scos din învăţământul superior şi un timp lucrează ca tehnician la un institut de proiectare. Monografişti mai puţin notorii şi mai tineri au fost nevoiţi să se reprofileze, lucrând în cercetarea de folclor, statistică, cercetarea economică, muzeologie sau în învăţământul gimnazial sau liceal. Prin urmare, Şcoala gustiană a fost pur şi simplu anihilată, sociologia în ansamblul ei fiind declarată o „pseudo-ştiinţă burgheză”. Nici după moartea lui Stalin în 1953 nu s-a schimbat raportarea autorităţilor la şcoala gustiană. Disperat, într-o ultima scrisoare – adresată în septembrie 1954 chiar fostului său student, Miron Constantinescu, important lider al partidului, publicată de Ovidiu Bădina după 1989 – Gusti reaminteşte faptele sale de după 23 august 1944, care oglindeau o profundă înţelegere a situaţiei nou create. Până la urmă, această ultimă scrisoare este un strigăt deznădăjduit al unui profesor în vârstă, marginalizat şi bolnav, permanent urmărit şi ameninţat:
„…vă rog stăruitor, din toată inima, în calitatea d-voastră oficială de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii şi de membru al C.C. al P.M.R., interveniţi energic să fiu lăsat în pace să-mi duc suferinţele nestingherit – arătaţi, vă rog, că mă cunoaşteţi de când aţi luat licenţa, apoi aţi pregătit doctoratul şi aţi activat în sate, prin comunicări şi studii în plin regim dictatorial, la Universitate şi pe teren.
Vă rog să luaţi în considerare vârsta mea înaintată, bolile mele mai ales inima şi nervii, cu toate formele, şi spuneti-le tuturor pe care-i interesează umila mea persoană, spuneţi-le, vă rog, Adevărul.
Să fiu şters odată pentru totdeauna de pe lista celor căutaţi cu vine; ajung opt ani de erori continue şi de viaţa mea zbuciumată şi chinuită. Vă mulţumesc!” D. Gusti (Gusti, 1993, 103).
Abia în 1955-1956 începe un dezgheţ timid, sociologii întemniţaţi sunt, rând pe rând, eliberaţi şi apar primele semne de reabilitare a cercetărilor de teren, fără folosirea însă a termenului de „sociologie”. Dar Gusti nu a mai apucat acest prim debut de dezgheţ, a murit la 30 octombrie 1955 fără să i se recunoască oficial măcar meritele ştiinţifice. Va mai dura până când Gusti şi sociologia vor fi reabilitate, dar merită să amintim o perioadă interesantă, aceea dintre anii 1957-1959, când, la Institutul de Cercetări Economice al Academiei, a apărut o încercare de a folosi metoda monografică gustiană în studiul economiei rurale, fără să se utilizeze termenul de sociologie. După doi ani de cercetări, o decizie dogmatică a regimului a stopat cercetările realităţii economice de la ţară. Secţia specializată în monografii economice a fost desfiinţată, protagoniştii ei sancţionaţi. Au urmat încă trei ani de tăcere impusă, dar la capătul cărora, încă timid şi ambivalent, se încearcă repunerea în drepturi a sociologiei, dar nu şi a numelui lui Gusti.
Primul demers – încă discret – pentru reabilitarea lui Dimitrie Gusti a fost efectuat de Elena Gusti, soţia Profesorului, la propunerea şi cu ajutorul lui Paul H. Stahl[3]. Pesemne în cercurile academice se prefigura o prudentă schimbare de atitudine faţă personalităţi culturale excomunicate cu un deceniu în urmă. Astfel, cu prilejul pregătirilor pentru sărbătorirea aniversării de 25 de ani de la fondarea Muzeului satului din Bucureşti Elena Gusti, la 17 martie 1961, a adresat o scrisoare Comitetului Central al PMR, personal secretarului CC Leonte Răutu, cerând ca în acest moment aniversar să se consemneze că această instituţie a fost creată de soţul ei:
„Se împlinesc în luna mai 1961, douăzeci şi cinci de ani de când profesorul Dimitrie Gusti a creat Muzeul Satului, rod al concepţiei sale despre rolul activ al ştiinţei în viaţa socială.
Printr-o serie de case, cuprinzând gospodării întregi, construite din piese autentice sau minuţios reconstruite, montate în aer liber, se înfăţişau condiţiile de viaţă materială şi culturală ale ţăranilor, nu numai sub aspectul lor artistic, ci şi sub acela al muncii de toate zilele.
În anii puterii populare, Muzeul Satului a fost substanţial îmbogăţit, atât ca număr de case şi ca inventar de obiecte. Dotat cu un personal de tehnicieni, Muzeul Satului constituie azi una din podoabele Capitalei.
Se împlinesc 25 de ani de la înfiinţarea acestui Muzeu şi ar fi poate momentul să se analizeze dacă n-ar fi potrivit ca Muzeul Satului, să poarte numele creatorului său, ca un semn de recunoaştere a bunei credinţe şi devotamentului cu care o viaţă întreagă a lucrat pe tărâmul ştiinţei, fapt care a fost avut în vedere şi atunci când Partidul Muncitoresc Român şi Guvernul scumpei noastre Patrii – Republica Populară Română, i-au acordat pensia de merit.”[4]
Scrisoarea semnată de Elena Gusti poartă pecetea epocii de trecere de la dogmatismul stalinist al anilor ’50 la aşa-zisul stil „liberal” al anilor’60. Porneşte de la recunoaşterea contribuţiei partidului şi guvernului la dezvoltarea Muzeului satului fondat de Dimitrie Gusti. Îşi exprimă apoi gratitudinea pentru acordarea pensiei de merit Profesorului (survenit prea târziu, în 1955, anul morţii sale), ca bază pentru solicitarea acordării numelui lui Dimitrie Gusti instituţiei create de el. Tonul scrisorii trădează o schimbare importantă, de vreme ce în urmă cu mai puţin de doi ani „Lupta de clasă” anula brutal iniţiativa Institutului de cercetări economice de realizare a unor monografii economice, tocmai din cauza influenţei gustiste considerată neavenită în metodologia investigaţiei. Şi, iată, în 1961, adepţii lui Gusti considerau, că pot să înainteze – fără a risca represiuni politice sau administrative – propuneri comitetului central al partidului.
Scrisoarea din care am citat nu a avut un efect palpabil nici în cercurile de partid, nici la autorităţile culturale ale Capitalei, de vreme ce la sărbătorirea muzeului numele lui Gusti nu a fost nici măcar pomenit.
Din documentele vremii se poate decela că reabilitarea sociologiei pe de o parte, şi aceea a lui Gusti pe de altă parte, au fost, până la urmă, două procese distincte. Se poate observa că reabilitarea sociologiei a fost cerută de nevoia de deschidere spre Occident, iar repunerea în drepturi a lui Gusti depindea de ritmul de deschidere spre o bază de legitimizare mai amplă a partidului comuniştilor români. Din cele observate în sursele referitoare la începutul anilor ’60, este vorba mai degrabă de intenţia organelor de partid de a se conforma imperativelor internaţionale – stimulate intens de liderul sovietic reformist Nichita Hruşciov – decât de regândirea viziunii dogmatice despre interbelicul românesc şi în special despre Gusti. Aşa se explică faptul că Institutul de filosofie pe de o parte a permis începerea cercetărilor sociologice ale colectivului condus de Mihail Cernea, dar pe de altă parte colectivul de istorie a filosofiei româneşti de la aceeaşi instituţie în impunătorul volum Istoria gândirii sociale şi filosofice în România, apărut tot în anul 1964, apostrofa gânditorii interbelici, printre care şi pe Gusti, pentru caracterul idealist al tezelor lor.
Pentru cititorul de azi pare straniu că repornirea motoarelor sociologiei din România nu a fost sincronizată cu repunerea în drepturi a lui Dimitrie Gusti şi a Şcolii sale. Dacă la sectorul de materialism istoric au început cercetările sociologice de teren fără să fie nevoie de camuflaj, ca în cazul monografiilor economice, atunci la sectorul de istorie a filosofiei româneşti clişeele anilor ’50 erau încă în bună parte în floare. Astfel în volumul mai sus amintit Gusti era încă sever criticat pentru poziţia sa teoretică. Iată cum era prezentată aici de către Ovidiu Bădina[5] concepţia fondatorului sociologiei româneşti, Dimitrie Gusti:
„Cercetarea monografică, preconizată de el ca metodă de cercetare sociologică, era soluţia ce o propunea pentru a se evita impasul în care intrase sociologia burgheză în prima etapă a crizei generale a sistemului mondial al capitalismului.”[6]
După ce respinge punct cu punct tezele sistemului gustian, caracterizându-l drept idealist metafizic, eclectic, voluntarist, autorul afirmă că „…Gusti a militat pentru ‚armonia socială’ între exploatat şi exploatator”. Prin urmare, cercetările sale nu urmăreau altceva decât „… să pună la dispoziţia politicienilor burghezi un material care să le servească la înfăptuirea unor eventuale reforme”. Concluzia lui Bădina a fost fără replică:
„Modul de abordare propus de Gusti pentru cercetarea relaţiilor sociale era însă neştiinţific, întrucât ocolea problemele fundamentale ale sociologiei: existenţa claselor sociale şi a luptei de clasă ca motor al dezvoltării.”[7]
Această atitudine ostilă era în deplin consens cu atitudinea presei culturale şi de specialitate faţă de sociologia apuseană. Însă tot atunci se manifesta şi un timid efort de revalorificare a ceea ce era denumit „moştenire culturală progresistă”. Astfel, în acest subcapitol consacrat lui Gusti – în contradicţie flagrantă cu afirmaţiile anterioare – Bădina evocă şi anumite merite ale Profesorului, şi este formulată şi invitaţia de valorificare critică a celui care după 1945 ar fi dorit să integreze sociologia în noul context social-politic al unei democraţii limitate.
„Cercetarea monografică întreprinsă sub conducerea lui Gusti are însă meritul că, pe de o parte, a contribuit la furnizarea unor date care, în mod obiectiv, au ajutat la demascarea orânduirii burghezo-moşiereşti, iar pe de altă parte, mobilizând în cercetare mulţi intelectuali – studenţi, cercetători, diferiţi specialişti – le-a dat posibilitatea să cunoască realitatea socială cercetată, să-şi pună probleme şi, în anumite limite, să scrie despre aceasta. Reviste conduse de Gusti – ‚Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială’ şi ‚Sociologie românească’ – precum şi alte lucrări publicate în cadrul „Institutului social român”, merită atenţie pentru materialul lor documentar. D. Gusti are şi meritul de a fi fost iniţiatorul şi organizatorul ‚Muzeului satului’ din Bucureşti, valoros document etnografic şi social-istoric.
Activitatea de organizator al cercetării sociologice al lui Gusti ca şi lucrările elaborate personal sau sub conducerea sa în cadrul acestei cercetări, cer o studiere şi o valorificare critică mai amănunţită.”[8]
După ce autorul subcapitolului îl iartă pe Gusti pentru faptul că, într-un studiu din 1920, „… a prezentat denaturat esenţa realităţilor sovietice şi învăţăturile lui Lenin”, îl şi laudă pentru poziţia sa de după 1945, când, ca preşedinte al Academiei Române, a avut cuvinte de laudă pentru modelul sovietic de rezolvare a problemei naţionale şi „împreună cu o serie de oameni de ştiinţă, el propune Consiliului de Miniştri proiectul înfiinţării Consiliului naţional de cercetări ştiinţifice, cu scopul de a aplica ştiinţa în toate domeniile şi a o pune în slujba problemelor de refacere şi dezvoltare a ţării.”[9]
Este caracteristic epocii, că cel care va avea un merit deosebit în punerea în circulaţie a operei gustiene va fi tocmai Ovidiu Bădina.
Dacă nu poate fi pus la îndoială că cercetarea sociologică n-a demarat în 1965 şi că nici demersurile de reabilitare a lui Gusti nu au început în anul amintit, atunci se poate pune întrebarea: ce mai rămâne din mitul reabilitării legate de acest an? Deşi se consideră că reabilitarea lui Gusti şi a disciplinei sale de către partidul „renăscut” în 1965 au fost strâns legate, în realitate – cum am arătat – eforturile au fost paralele. Am detaliat acest proces, dar trebuie menţionat că se poate vorbi încă din 1962 despre contextul prielnic reabilitării fondatorului de şcoală sociologică. Debutase perioada recuperării tradiţiilor culturale respinse ca reacţionare în anii cincizeci. Astfel a început republicarea operei lui Lucian Blaga, a lui Nicolae Iorga, a lui Vasile Pârvan, ca la sfârşitul anilor 1960 să fie publicaţi şi Constantin Noica şi Mircea Eliade.
Această evoluţie a învăţământului şi cercetării sociologiei revigorate după 1965 a făcut ca reabilitarea lui Gusti să se despartă şi mai mult de practica cercetărilor sociologice. Prima monografie despre activitatea lui Dimitrie Gusti, realizată de Ovidiu Bădina a apărut în anul reabilitării oficiale, în 1965. Volumul poartă încă pecetea criticii dogmatice marxist-leniniste, dar autorul s-a străduit să releve şi calităţi în activitatea lui Dimitrie Gusti. Cu această carte Ovidiu Bădina devine cercetătorul oficial al lui Gusti, nu este însă implicat în organizarea învăţământului sociologic. Acest relativ tânăr cercetător s-a asociat cu fostul colaborator al profesorului, Octavian Neamţu, împreună cu care au realizat un volum despre viaţa lui Dimitrie Gusti, în colecţia „Oameni de seamă” a Editurii pentru Tineret din Bucureşti. Această carte reduce dimensiunea critică la adresa sociologiei gustiene, dar face eforturi pentru a prezenta pregnant un Gusti cu atitudine clar democrat-patriotică, cu simpatii pentru forţele de stânga şi faţă de Uniunea Sovietică.
În urma acestor două volume şi a celor două culegeri de texte publicate în colecţia coordonată de Pompiliu Caraioan (unul dintre ultimii studenţi ai Profesorului) au apărut o serie de studii ale colaboratorilor marcanţi ai lui Gusti despre laturi importante ale trecutului activităţii Şcolii. Astfel Traian Herseni a scris despre teoria sociologică a lui Gusti, despre monografiile regionale, despre proiectul de atlas sociologic gustian, H.H. Stahl despre învăţămintele „metodice şi tehnice” ale monografiei, despre proiectul gustian al facultăţii de ştiinţe sociale şi, fireşte, despre monografia completă Nerej, iar Octavian Neamţu despre publicistica sociologică, organizarea cercetării ştiinţifice şi a echipelor Fundaţiei şi ale Serviciului social. După acest reviriment însă, reabilitarea lui Gusti s-a restrâns la publicarea seriei de ediţie critice întitulată Opere, începută în anul 1968 şi terminată în 1977 cu volumul VI. Toate aceste volume au apărut datorită colaborării a doi oameni foarte diferiţi, dar la fel de dedicaţi (din motive diferite) ideii de trezirea interesului pentru Dimitrie Gusti: Ovidiu Bădina, un tânăr istoric al sociologiei cu studii la Moscova şi puternice legături în sferele puterii şi Octavian Neamţu, care, din cauza trecutului său, nu se bucura de încrederea regimului.
Prin urmare, modul de reabilitare a lui Gusti şi a sociologiei trăda – pe lângă caracterul său improvizat – şi o vădită neclaritate în privinţa drumul de parcurs pentru realizarea instituţionalizării. Conducătorii sociologiei anilor ’60 îşi propuneau în primul rând pentru grăbirea instituţionalizării acestei ştiinţe înfiinţarea de ateliere în cadrul învăţământului superior în locul clarificărilor de conţinut. Planul de învăţământ nu a fost construit pentru dezvoltarea de competenţe de sociolog. Despre acestea nu se ştia de fapt ce trebuie să cuprindă, în ce constă în condiţiile „realităţii socialiste”. Nu s-au făcut demersuri palpabile pentru a include meseria de sociolog în nomenclatorul meseriilor. Într-un cuvânt, nu s-a formulat ceea ce azi se numeşte misiunea secţiilor de sociologie şi a instituţiilor aferente. Putem afirma că din experienţa Şcolii gustiene, adică din împliniri şi eşecuri, s-au transmis studenţilor doar atâtea cunoştinţe cât a reuşit să insufle profesorul Stahl în cei doi-trei ani de activitate la Universitate.
O marginalizare discretă
Subtitlul de mai sus i s-ar putea părea straniu unei bune părţi a cunoscătorilor sociologiei din România. În conştiinţa comună a breslei s-a întipărit ideea că şcoala sociologică fondată de profesorul Dimitrie Gusti a fost marginalizată odată cu instaurarea regimului comunist din 1948. După reabilitarea în anii ’60 a sociologiei, însoţită şi de reabilitarea profesorului Gusti, practic nu s-a mai vorbit de vreo limitare a interesului pentru şcoala sociologică interbelică. Şi totuşi, aproape imperceptibil la mijlocul anilor ’70, dar cât se poate de vizibil un deceniu mai târziu, şcoala gustiană a intrat într-un con de umbră, fără să fi fost excomunicată public, ca în anii 1940. Aşadar, în continuare vom analiza rădăcinile relativ ascunse ale acestei a doua marginalizări, apariţiei semnelor vagi ale acesteia, respectiv împlinirii sale de facto în a doua jumătate a anilor ’80.
După o perioadă de aproape şapte ani, considerată drept o liberalizare a regimului comunist din România, în vara anului 1971 s-a produs o schimbare semnificativă în orientarea ideologică a partidului unic. Aparent era vorba de o întoarcere la atmosfera anilor ’50, conţinutul regimului lui Nicolae Ceauşescu nu se baza însă pe teoria ascuţirii luptei de clasă, ci pe o modernizare forţată a ţării, în lumina unui naţional-comunism din ce în ce mai accentuat.
Momentul „tezelor” din 1971 nu a fost perceput de sociologi drept o ameninţare nemijlocită, cu toate că trebuia să înţeleagă: dezvoltarea acestei ştiinţe va fi controlată de partid. Abia în anul 1974, la decesul subit al liderului de necontestat al sociologiei, Miron Constantinescu, când s-a desfiinţat şi Laboratorul de Sociologie al Universităţii, a devenit evident că regimul Ceauşescu are din ce în ce mai puţină nevoie de sociologi. Alături de scăderea numărului de volume tipărite[10] şi controlul din ce în ce mai sever al cercetării, reorganizarea învăţământului sociologic a fost semnul cel mai evident de marginalizare a sociologiei.
Degeaba organizase în 1970 Miron Constantinescu Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, care concentra şi coordona toată cercetarea de ştiinţe sociale, zadarnic pornise în 1972 revista „Viitorul social”, însemnătatea, prestigiul sociologiei a început să scadă după dispariţia în 1974 a mentorului ei. Această diminuare a ponderii sociologiei nu s-a simţit imediat, nu a fost vizibilă. Regimul nu-şi putea permite luxul anulării brutale a acestei ştiinţe, cum o făcuse în 1948. A vrut s-o reducă la cât îi era necesară pentru realizarea scopurilor sale propagandistice. La această concluzie a ajuns şi profesorul H. H. Stahl:
„Aşa că, după câţiva ani de zile, organele de stat şi-au pus întrebarea, în mod firesc: la ce folosesc aceşti sociologi? Şi s-a ajuns la constatarea că la nimic. Să desfiinţăm atuncea sociologia. E greu, pentru că sociologia are congrese mondiale, şi trebuie să te prezinţi şi tu acolo. Miron se prezenta foarte bine, că avea un prestigiu personal, dar după moartea lui nu s-a mai dus nimeni, am căzut completamente. Dar s-a păstrat această formă din necesităţi de politică externă. Atât..”[11]
După trei ani de la dispariţia lui Miron Constantinescu, chiar conducerea de partid a intervenit pentru a mări şi mai mult controlul politic asupra învăţământul sociologic:
„Plenara din iunie 1977 a Comitetului Central al Partidului Comunist Român a hotărât ca pregătirea cadrelor cu profil filosofic şi sociologic pentru activitatea politico-ideologică de partid, precum şi pentru cercetare şi învăţământul superior să se realizeze prin cursuri postuniversitare cu durată de un an – un an şi jumătate şi prin sistemul doctoratului la Academia «Ştefan Gheorghiu».”[12]
Această transferare a formării sociologilor la o academie de partid a însemnat comasarea la universităţile de stat a secţiilor de filosofie, istorie şi sociologie într-una singură, sociologia devenind o specializare în cadrul unei facultăţi mari, cu profil pedagogic.
Este inutil să argumentăm, că o asemenea strategie nu are nimic în comun cu spiritul sociologiei ştiinţifice.
În acest context nici cercetarea trecutului sociologiei româneşti nu s-a mai dezvoltat la fel de impetuos ca la sfârşitul anilor ’60. Colecţia de volume de studii cu titlul Sociologia militans – în care se publicau comentarii importante ale gustiştilor despre şcoala lor – a încetat să apară, iar reeditările operelor sociologilor importanţi ai şcolii au rămas în stadiul de promisiune.
Aparenţa de continuitate în cercetarea şcolii gustiene a fost asigurată de faptul că până în 1977 apăreau volumele seriei de Opere ale lui Dimitrie Gusti, editată de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu. Probabil doar editorii şi funcţionarii Academiei ştiau că la mijlocul anilor ’70 forurile academice au început să obstrucţioneze munca de recuperare a celor doi editori. Nici primele cinci volume nu au trecut neatinse de cenzură, dar volumul VI. a „beneficiat” de un tratament neobişnuit chiar şi pentru acele vremuri. Abia după 1989, după ce Ovidiu Bădina a reluat editarea lucrărilor gustiene, au fost dezvăluite cele întâmplate în 1976.
„Volumul al VI-lea – scria Ovidiu Bădina – , care în conformitate cu aprobările de atunci, ar fi trebuit să fie ultimul, a avut o soartă paradoxală. El trebuia să prezinte «laboratorul» Gusti, viaţa şi activitatea acestuia în perioada ultimilor săi ani. Totuşi, vol. VI Opere Dimitrie Gusti nu este ce am vrut să fie. Nu din cauza cenzurii oficiale – cu care reuşisem să ne înţelegem, căutând piste mai adecvate prin care să pătrundă cultura adevărată spre publicul larg – volumul VI a fost «desfigurat». Nu. Oricât ar părea de gravă afirmaţia noastră, interzicerea publicării a ¾ din volumul VI Gusti s-a datorat unui referat făcut de un «om de ştiinţă», referat pe care nu l-am văzut niciodată, iar autorul lui este încă necunoscut. De ce pe baza unui referat, pe care nu l-am văzut şi, deci, căruia n-am avut posibilitatea să-i răspundem, «prezidiul Academiei RSR» a respins cca. 300 pagini din vol. VI Opere, Gusti, pagini ce cuprindeau adevăruri crude despre o perioadă cumplită, ruinătoare pentru cultură? Oare era «vina» acestor pagini? Poate, după opinia referentului, că spunea unor lucruri pe nume: Gusti a suferit, a fost terorizat, a fost dat afară din casa sa, a fost urmărit pe nedrept de organele de represiune; savantul şi patriotul român a trăit din «pomeni» şi mila altora, atât cât a mai trăit.”[13]
Acest pasaj din prefaţa lui Ovidiu Bădina denotă că linia antigustiană devenise mai puternică în conducerea ştiinţelor sociale din sfera academiilor deja în cea de-a doua jumătate a anilor ’70.
După apariţia în 1977 a ultimului volum din Opere, istoria şcolii sociologice n-a mai prezentat interes decât pentru Ovidiu Bădina (Octavian Neamţu decedase în 1976), care a reuşit să publice textele scoase din volum în revista orădeană „Familia”.
Pe de alta parte, scăderea interesului pentru opera lui Gusti şi a Şcolii sale se putea observa şi din faptul că nici măcar apropierea centenarului Gusti (1980) nu a reuşit să mobilizeze interesul cercetătorilor. Mai mult decât atât, după ce cele două personalităţi marcante ale şcolii gustiene, H.H. Stahl şi Traian Herseni, au fost solicitaţi să elaboreze o istorie a sociologiei româneşti, modificându-se raporturile de forţă, până la urmă au fost obstrucţionaţi în a-şi desăvârşi opera comună.
„Cei de la Academie m-au rugat sa fac o istorie a sociologiei româneşti. O broşurică. Eu am spus: domnule, în acest domeniu a publicat Herseni o lucrare. […] Şi am spus că nu pot să fac această lucrare decât în comun acord cu Herseni. Au fost de acord. Milcu era cel care s-a ocupat de această problemă, şi ne-am învoit să facem aşa. […] Am scris deci această socoteală împreună cu el, şi am depus manuscrisul la Academie. […] Şi ni s-a spus: da, Dvs. vorbiţi de cutare, de Kogălniceanu de două ori. Sau de cutare altul, de două ori, o dată vorbeşte Stahl şi o dată Herseni. Păi, da, domnule, pentru că e vorba de două puncte de vedere. […] Am refăcut noi treaba aşa, în care anumite capitole le-am scris împreună. Adevărul este că nu vor să-1 tipărească […] Cineva, care avusese la referat lucrarea noastră, a vrut să scrie el această lucrare.”[14]
Obstrucţionarea administrativă şi politică a celor doi oameni de ştiinţă, colaboratorii cei mai talentaţi ai profesorului Gusti, era un semnal al scăderii influenţei gustiştilor asupra propriei istorii a sociologiei. În ciuda faptului că H.H. Stahl a fost membru corespondent al Academiei şi Traian Herseni a fost poate cel mai publicat sociolog, când era vorba de trecutul cultural şi ştiinţific al şcolii gustiene, noul curentul naţional-comunist folosea toate mijloacele să împiedice apariţia unui volum nedorit. Astfel prima „lucrare-dialog” a doi oameni de ştiinţă nu a mai apărut. „Herseni a murit, săracu’. Şi a rămas manuscrisul aşa. Nepublicabil. La Academie, respins.” – mărturisea Henri H. Stahl.[15]
Ultimul semnal oficial al aprecierii de către forurile academice a activităţii lui Dimitrie Gusti la centenarul naşterii sale în 1980 a fost un volum coordonat de H.H. Stahl, intitulat simplu Dimitrie Gusti. Studii critice, în care au publicat articole câţiva colaboratori ai Profesorului şi mai mulţi noi veniţi în sociologie. A fost un volum mai mult omagial decât critic – în ciuda intenţiei lui Stahl – , care reflecta mai degrabă scăderea interesului faţă de Gusti, decât preocuparea de a-l cunoaşte mai profund. De altfel, acest volum nici n-a fost dezbătut, s-a publicat doar pentru a „bifa” centenarul.
În anii ’80 cercetarea şcolii gustiene a dispărut de pe agenda oficială, căci apariţia a trei articole de analiză a câte unei laturi a Şcolii nu poate fi considerată decât rezultatul unor preocupări accidentale şi individuale. Este adevărat că în 1981 au apărut memoriile profesorului H.H. Stahl cu titlul Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice, dar nu la editura academică, ci la una de literatură, Minerva. Acest volum, în ciuda caracterului său memorialistic – în care se poate recunoaşte talentul de scriitor al autorului – s-a dovedit a fi cea mai completă şi mai incitantă istorie a mişcării sociologice pornite de Dimitrie Gusti. Dincolo de sporul imens de cunoaştere, această carte a ridicat o sumedenie de teme de reflecţie, care puteau constitui bazele unor proiecte de cercetare dintre cele mai interesante şi importante. În acele condiţii, la provocarea lui Stahl, cercetarea sociologică oficială nu a reacţionat în niciun fel. Această lipsă de interes era de înţeles, de vreme ce istoricii oficiali ai sociologiei erau ocupaţi cu elaborarea volumului Sociologia românească contemporană. Cartea apărută în 1983 a acordat mai puţin de o jumătate de pagină lui Gusti şi Şcolii sale. Altminteri volumul este un document important al perioadei respective, tocmai fiindcă prezintă evoluţia sociologiei româneşti de la reabilitarea ei din anii ’60.
Concluzii (provizorii)
Am încercat o prezentare succintă a operei şi activităţii unui universitar fondator de şcoală sociologică. O consider şi pe aceasta drept o prezentare provizore, întrucât în ciuda unor eforturi (individuale) ale unor cercetători, lacunele sunt semnificative. Dacă lucrările semnate de profesorului Dimitrie Gusti sunt în bună parte inventariate, faptele de viaţă, activitatea sa multidirecţională sunt departe de a fi cartografiate.
Dar, din cele publicate în ultimii ani şi materialul inedit semnalat în seria volumelor biobibliografice, care încep să apară din bunăvoinţa BCU, se conturează o personalitate mult mai complexă, mult mai prodigioasă, decât se cunoştea până acum. O personalitate în activitatea căruia dezvoltarea unui sistem sociologic se armonizează cu elaborarea de reforme sociale modernizatoare şi demersuri concrete de înfăptuiri ce se înlănţuie într-un mod cu totul original. Poate şi din acest motiv exegeţii postbelici nu au reuşit să vadă decât o latură sau alta a personalităţi sale. Şi mai era un motiv: istoria sociologiei româneşti nu a fost realizată în spirit comparatist, nu se studia practica cercetării sociologice contemporane, interbelice din alte ţări, că dacă s-ar fi informat ar fi aflat că Gusti şi colaboratorii lui practicau o sociologie şi o intervenţie socială sui generis la nivel european.
Dimitrie Gusti a realizat multe din cele proiectate în tinereţe. O teorie deschisă care impune cu necesitate cunoaşterea concretă a realităţii şi o practică universitară care făcea posibilă învăţarea tehnicilor de cerccetare. Într-o lume dominată de mituri politice, intelectuale el a reuşit prin Institutul Social Român să încetăţenească un discurs responsabili şi competent despre politici economice, culturale, publice în stare să contribuie la modernizarea pas cu pas a aparatului de stat.
Când de la sfârşitul anilor ’20 devine înalt funcţionar al statului, apoi ministru, Gusti nu-şi uită misiunea de sociolog-reformator, ci cristalizează o metodologie de intervenţie socială aptă să fie reliazată de studenţi, tineri intelectual. Şi nu uită nici monografia sociologică a cărei valenţe multiple nu au fost duse până la opere definitivate. Dezvoltarea şi recunoaşterea internaţională a acestor realizarilor din aceste două direcţii i-a adus ca o primă apreciere desemnarea Bucureştilor drept organizator al celui de-al XIV-lea CIS. Avântul dat de această misiune a mobilizat şi cercetarea monografică şi intervenţia socială şi organizarea reţelei internaţionale a şcolii gustiene. Declanşarea războiul al doilea mondial a anulat evenimentul, dar nu şi activitatea de tipărire a imensului material redactat. Prin urmare nu se poate susţine că în 1939 s-ar fi produs distrugerea şcolii gustiene. Semnele primei marginalizări apar după război, iar aceasta devine totală în 1948. În anii ’50 se încearcă o timidă reluare a cercetărilor de teren, dar ne-sociologice şi fără pomenirea numelui lui Gusti. Abia în 1963 începe o modestă aplicare pe teren a unor simple metode de sociologie.
Deşi la începutul anilor ’60 a început din plin acţiunea de revalorificare a moştenirii culturale, despre importanţa operei lui Dimitrie Gusti se putea discuta doar în condiţii informale. Abia în 1964 au început să apară articole pozitive despre el. Oficial, în 1965, s-a recunoscut public, la un congres al Partidului Comunist Român, că fusese a greşeală declararea geneticii, ciberneticii şi sociologiei drept „pseudo-ştiinţe burgheze” şi combaterea lor prin toate mijloacele propagandei. După acest moment, meritele lui Gusti au fost recunoscute, au apărut studii, monografii, amintiri despre personalitatea lui şi a început publicarea ediţiei critice a operei sale. În ochii cititorului tânăr de atunci imaginea oferită despre Gusti părea integrală. Pentru cei care cunoşteau îndeaproape activitatea lui era însă evident că trecutul lui a fost reconstruit ca să corespundă cât de cât noii linii de legitimare a partidului comunist, marcând de fapt începutul ceauşismului.
Dar, în curând, a început cea de-a doua marginalizare, aceea de la mijlocul anilor ’70, a lui Gusti şi a şcolii gustiene. În condiţiile diminuării importanţei sociologiei academice, nici cercetarea şcolii gustiene nu putea avea succes, tocmai fiindcă nu mai servea orientării naţionaliste a ideologiei regimului. Cum regimul Ceauşescu din anii ’70-’80 se orienta spre o construcţie identitară mitologizantă, găsea sprijin legitimator în filosofia interbelică a lui Blaga şi a ”generaţiei din 1927” şi nu mai avea nevoie de analizele raţionaliste ale gustiştilor. Mai ales că critica sociologică a teoriilor filosofice putea atinge – mutatis mutandis – ideologia partidului unic. Analiza contemporană a marginalizării sociologiei şi a şcolii gustiene pune în lumină statutul incert al sociologiei într-un sistem totalitar.
Note:
[1]Gusti, Dimitrie, Un an de activitate în afară de ţară. Crearea Institutului social al naţiunilor, in „Analele Academiei Române”, Memoriile secţiei de istorie, Seria III.t. XXIX, mem. 18
[2] La patru luni de la schimbarea formei de stat, prin alungarea regelui Mihai, în ultima comunicare importantă la Academia Română Gusti declara că adeziunea lumii sociologice s-a explicat “…prin concepţia critică şi realistă pe care a practicat-o sociologia românească, cu deosebită râvnă câteva decenii şi care a atras atenţia şi recunoaşterea reprezentanţilor sociologiei contemporane. Am avut ocazia în cinci comunicări făcute la Academia Română să arăt în ce constă această concepţie. Nu am a schimba ceva din expunerile făcute.” Opere, vol. III, pag. 95
[3] Paul H. Stahl.sociolog, etnolog român, fiul lui H.H.Stahl, printre ultimii studenți ai școlii gustiene, care în perioada respectivă lucra în cercetare etnologică academică.
[4] Gusti, D. OPERE, Despre cultură, Buzău, 1996, pag. 472
[5] Ovidiu Bădina (1932-1999) istoric al sociologiei românești, editor, alături de Octavian Neamțu, al operei lui D.Gusti, fondator al Institutului pentru Problemele Tineretului.
[6] Gulian, C.I. (coord.) Istoria gândirii sociale şi filosofice în România, Editura Academiei RPR, 1964, pag. 421
[7] Op.cit. pag.422
[8] Op.cit. pag.422
[9] Op.cit. pag.423
[10] Vezi datele din Costea, et all Sociologia românească contemporană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1983, pag.85-120
[11] Rostás, Zoltán, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Paideia, 2000, pa 169
[12] Costea, op.cit. pag.216
[13] Gusti,D. OPERE VII, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, pag.18
[14] Rostás, op.cit. pag. 193-194
[15] Rostás, op.cit. pag. 194
Referinţe bibliografice
Bădina, Ovidiu. (1965). Dimitrie Gusti. Contribuţii la cunoaşterea operei şi activităţii sale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Bădina, Ovidiu şi Neamţu, Octavian. (1967). Dimitrie Gusti. Viaţa şi personalitatea. Seria „Oameni de seamă”. Bucureşti: Editura pentru tineret.
Bădina, Ovidiu. (1993). Introducere in Gusti, Dimitrie (1993) Opere, vol. VII. Texte stabilite, note şi comentarii de prof. univ. dr. Bădina, Ovidiu şi Neamţu, Octavian, Bucureşti: Editura Academiei Române.
Ceauşescu, Nicolae. (1968). România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste. vol. I., Bucureşti: Editura Politică.
Costea, Ştefan, Larionescu, Maria, Ungureanu, Ion. (1983). Sociologia românească contemporană, O perspectivă în sociologia ştiinţei. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi enciclopedică.
Gusti, Dimitrie. (1968-1993). Opere, vol. I-VII. Texte stabilite, note şi comentarii de prof. univ. dr. Bădina, Ovidiu şi Neamţu, Octavian. Bucureşti: Editura Academiei Române
Negru, Andrei. (2006). Viitorul social. Indice bibliografic adnotat. Cluj-Napoca: Editura Argonaut.
Rostás, Zoltán. (2000). Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl. Bucureşti: Editura Paideia
Rostás, Zoltán, (2005) Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Tritonic, Bucureşti
Stahl, H. Henri. (1981). Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice. Bucureşti: Editura Minerva.
Stahl, H. Henri. (1983). Eseuri critice. Despre cultura populară românească. Bucureşti: Editura Minerva.
Stahl, H. Henri coord. (1980). Dimitrie Gusti. Studii critice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Şcoala sociologică din Bucureşti. (1971). vol. III. Sociologia militans. Serie îngrijită de Pompiliu Caraioan. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Şcoala sociologică din Bucureşti. (1971). vol. IV. Sociologia militans. Serie îngrijită de Pompiliu Caraioan. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Verdery, Katherin. (1994). Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu. Bucureşti: Humanitas
Lasă un răspuns