Supravieţuirea prin bişniţă
Paul Cernat
Unul dintre handicapurile istoriografiei noastre anticomuniste constă în privilegierea abordărilor ideologice privitoare la elitele culturale sau politice şi în ignorarea păturilor „beneficiare“; sau în focalizarea cvasiexclusivă pe represiunea anilor ’50 şi pe degradarea generalizată a anilor ’80, nu şi pe dezvoltarea liberalizantă a anilor ’60-’70, către care se îndreaptă, în fond, majoritatea „nostalgiilor“. Realitatea socială „medie“, a celor care s-au descurcat şi s-au adaptat e şi ea, de regulă, evitată. Perspectiva maniheistă, justiţiară şi moralizantă, dominată de opoziţia între „călăi“ şi „victime“ continuă să inhibe studierea obiectivă a unei realităţi sociale mult mai diverse şi mai amestecate, în care „pierderile“ şi „avantajele“ variază de la o perioadă la alta, de la o categorie la alta. Excepţiile de la regulă, atîtea cîte sînt, vin, în ultima vreme, dinspre ştiinţele socio-antropologice.
Seria volumelor de istorii orale pe care Zoltán Rostás le-a coordonat la Editura Curtea Veche împreună cu mai tinerii săi discipoli: regretatul Sorin Stoica, Theodora-Eliza Văcărescu, Florentina Ţone şi Antonio Momoc, a ajuns la numărul zece, în zece ani de la inaugurare. Indiferent dacă e vorba de pensionari, femei simple, revoluţionari „mărunţi“ sau activişti la fel de „mărunţi“ ai PCR, de studenţi căminişti, cobai ai influenţei televiziunii, de căpşunari şi, mai nou, de categoria „bişniţarilor, descurcăreţilor şi supravieţuitorilor“ din regimul ceauşist, echipele dirijate de profesorul Rostás & Co au reuşit să decupeze un număr deloc neglijabil de eşantioane din puzzle-ul unei realităţi sociale ante- şi postdecembriste, investigate „la firul ierbii“.
Nu e vorba de un demers sistematic, ci de unul stimulator. O afirmă chiar iniţiatorul proiectului, într-un text de escortă la cea mai recentă apariţie editorială în materie: „Realizarea celor zece volume de istorie orală şi de observaţii nu a acoperit sistematic societatea românească, scopul lor fiind acela de a atrage atenţia asupra unor probleme actuale sau din trecut prea puţin (sau inadecvat) abordate. Şi, nu în ultimul rînd, asupra unor metode noi de investigare a realităţii“.
Din această zonă de frontieră disciplinară, în care sociologia întîlneşte antropologia culturală, istoria politico-economică şi (involuntar) literatura, s-a înfiripat deja un nucleu de cultură critică şi un alt tip de perspectivă asupra istoriei noastre recente. O perspectivă nonjustiţiară şi nonmoralizantă, atentă la experienţa cotidiană, concretă şi complexă a oamenilor obişnuiţi.
Conceput împreună cu Antonio Momoc şi alcătuit cu sprijinul mai multor studenţi şi asistenţi de la facultăţile de profil, volumul despre Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori reuneşte şaptesprezece interviuri cu oameni de vîrsta a doua, a treia sau a patra, unii dintre ei – rude sau apropiaţi ai intervievatorilor. Avem de-a face, în fapt, cu o categorie de oameni mobili şi activi, care au beneficiat de pe urma sistemului în condiţiile în care nu făceau parte nici din elita intelectuală, nici din nomenclatură. Schimbînd ce e de schimbat, ei reprezintă un echivalent al celor care au „supravieţuit prin cultură“. „Bişniţari“, „descurcăreţi“ sau doar „supravieţuitori“ ai epocii comuniste (o ierarhie în trei trepte!), aceştia sînt nu atît împinşi, cît stimulaţi să-şi spună povestea vieţii. Chiar dacă felul spontan, natural în care poveştile lor se încheagă, ca şi episoadele relatate îi pot face invidioşi pe destui prozatori de meserie, ar fi, cred, impropriu să le privim astfel. Nu că n-ar merita; un prozator-sociolog ca Dan Lungu a valorificat, acum un deceniu, confesiunea unei vecine nostalgice într-un roman de succes (Sînt o babă comunistă!) din care a ieşit şi un film pe măsură. Mai importantă rămîne însă problematizarea datelor pe care aceste eşantioane, mai mult sau mai puţin reprezentative, le oferă. Sigur că, la rigoare, putem aduce tot felul de obiecţii decupajului.
Un povestitor ataşant ca „ţiganul românizat“ Constantin Popa din Roşiorii de Vede şi-ar fi găsit locul mai degrabă la „descurcăreţi“ decît la „bişniţari“, iar categoria „supravieţuitorilor“ („cei care, de voie sau de nevoie, apelau la elementele economiei subterane“) e prea puţin reprezentată. Excepînd situaţiile în care intervievatori sînt Antonio Momoc şi Florentina Ţone, întrebările studenţilor născuţi după 1990 sînt în general naive (deşi asta poate fi cîteodată un avantaj: oamenii se deschid mai greu în faţa celor care „ştiu prea multe“). Pe de altă parte, repondenţii sînt înclinaţi să-şi cosmetizeze biografia, să-şi găsească justificări, să se eroizeze ori să se victimizeze, lăsînd la o parte inevitabilele lacune de memorie. Ficţionalizarea istoriilor personale e o fatalitate, ceea ce se spune direct fiind uneori la fel de important ca şi ceea ce se trece sub tăcere sau se eufemizează.
Volumul în discuţie se axează preponderent pe breşele din lumea închisă a deceniului nouă, ţintind categorii şi practici ilicite ce au făcut suportabilă existenţa tot mai umilitoare din epocă. De remarcat, apoi, la aceste interviuri realizate din 2009 încoace, privirea nuanţată, deşi adeseori vehementă, asupra trecutului comunist şi dominant critică asupra prezentului, chiar dacă puţini dintre intervievaţi sînt „nostalgici“. Fostul bişniţar Petrică T. îşi aminteşte că, în anii dictaturii proletariatului (cînd încă nu făcea bişniţă), „muncitorii erau la mare putere şi aveau salarii foarte mari“. Din vechiul regim cei mai mulţi regretă stabilitatea şi locuinţele relativ ieftine, aproape toţi amintind de „banii mulţi cu care nu aveai ce să cumperi, în vreme ce azi e invers“. Deloc atipic e următorul fragment confesiv al Floricăi Ispas din Buhuşi: „Tatăl meu a fost deţinut politic şi într-una din seri, stînd în pat amîndoi, i-am spus: «Tată, cred că o să scăpăm odată de comuniştii ăştia». Iar tata mi-a spus: «Ferească Dumnezeu!» şi i-am zis: «Cum poţi spune aşa ceva? Tu ai fost închis din cauza lor, ţi-au luat tot, ne-au luat averea.» […] «Păi, cine o să vă conducă? Burghezia proletară? O să fie vai de capul vostru, că ăştia nu au ruşine, nu au bun-simţ, nu au scrupule, nu au nimic de om.» Şi m-am convins după Revoluţie că tata a avut perfectă dreptate“.
De departe cele mai dense documentar sînt interviurile realizate de Florentina Ţone cu Ioan Pârâială, fost sectorist în zona centrală a Bucureştilor, şef pe compartimentul Pază Bunuri pe Capitală, la nivelul Poliţiei Capitalei; şi de Antonio Momoc cu încă tînărul George Mocanu, fost electronist şi jurnalist, în prezent proprietar al mai multor terenuri de fotbal. Primul, om al sistemului, aduce multe date relevante despre reţelele turiştilor polonezi de după momentul Solidarnosc, despre traficul de frontieră, relaţiile cu cetăţenii străini şi comerţul cu aur al romilor. Celălalt, autorul unui adevărat (şi savuros) roman confesiv la temă, formulează cele mai pertinente reflecţii asupra fenomenului: „Ăsta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau mărfurile şi apăreau banii“. Provocatoare (deşi, în definitiv, de bunsimţ) este perspectiva „descurcăreţului“ Dumitru Stoica asupra comunismului, cînd „oricine se putea descurca dacă avea spirit întreprinzător“: „E totuşi destul de împărţită treaba, dacă ar fi să spun, pe mine mă-ngrozeşte ce-a fost; dar pe de altă parte, eu ştiu… poate că liniştea altora este mai puţin importantă. Multora le-a fost călduţ. Mediul de atunci, pentru persoanele medii şi poate şi puţin peste mediu, era un mediu călduţ, bun. Pentru cei din vîrf sau care puteau să facă performanţă era un mediu dur“. Inventivitatea debordantă în materie de abateri de la regula oficială, strategiile oblice, de „umanizare“ a sistemului prin complicităţi şi acomodări de tot felul, dublate de abuzuri şi de strîngeri punitive ale şurubului, dau, în tot cazul, o imagine mult mai veridică asupra epocii decît simplificatoarele decupaje ale corectitudinii politice anticomuniste.
Termenul „bişniţă“, cu conotaţiile lui peiorativ- autohtonizate, nu însemna, de fapt, business, cum cred unii, ci desemna o economie naturală şi subterană într-un sistem integral etatist. Prezenţa unor elemente de troc şi sustragerea de la orice norme legale face din acest tip de trafic un mutant economic antimodern, a cărui pondere reală este imposibil de estimat. El nu constituie un fenomen malign, ci reacţia de apărare a ţesutului social în faţa unei modernizări prin subdezvoltare. Două dintre cele mai rezistente clişee ale anilor ’80 de la noi (altfel, deloc lipsite de bază) sînt: „magazinele erau goale, dar frigiderele erau pline“ şi „măcar oamenii se ajutau între ei“.
Resurecţia solidarităţilor organice, tradiţionale, ca forme de rezistenţă la eşecul modernizării comuniste, merită o privire mai atentă, ca şi fundamentul lor economic: bişniţa. Ulterioară dezvoltării economice din anii 1965-1975, dezvoltare obţinută inclusiv prin liberalizarea micii proprietăţi agricole şi a micului comerţ privat (mandatarii, despre care ar merita publicat un volum special!), proliferarea fenomenului corespunde unei perioade marcate, între altele, de alocarea crescîndă a fondurilor pentru industrializare şi de reducerea dramatică a consumului. Totul culminînd cu economia de penurie din anii ’80. Că, dincolo de represiune, Miliţia şi Securitatea colaborau cu gestionarii de magazine, şefii de depozite şi traficanţii de tot felul – e un fapt bine cunoscut. Totul funcţiona pe principiul avantajului reciproc şi al supapelor de siguranţă. Că bişniţa, economia neagră sau gri şi derivativele sale: mita, şpaga ş.cl. au supravieţuit căderii comunismului, adaptîndu-se la mediu, e, iarăşi, de domeniul evidenţei. Nu numai miliţienii erau „corupţi“, ci şi alţi lucrători ai aparatului de stat (inclusiv actualul preşedinte a recunoscut că, în calitate de comandant de navă, făcea bani frumoşi din traficul de acest fel).
Totuşi, să fim drepţi: marile afaceri postdecembriste nu le-au făcut în primul rînd bişniţarii, ci lucrătorii din domeniul comerţului exterior licit. A vedea în bişniţari nişte protocapitalişti e o exagerare (pentru analistul economic Moise Guran, „ei au fost primii privatizaţi în 1990, proto-burghezii sistemului de azi, primii miliardari de carton, dar şi primii băieţi care ştiu că Statul poate fi fentat şi învaţă rapid noile reguli şi cum pot fi ele ocolite“). Într-un comentariu din cotidianul România liberă, sociologul Mircea Kivu observa că „economia de penurie funcţiona mai degrabă ca un cancer: celulele sale active, în loc să acţioneze întru reglarea sistemului, îi accentuau disfuncţiile, căci penuria se extindea fără limite“. Dar de ce ar fi trebuit ca economia subterană să „corecteze“ disfuncţiile sistemului? În realitate, ea le pune în evidenţă. „De vină“ nu e, pînă la urmă, bişniţa, ci sistemul însuşi; mai exact, inadecvarea lui la nevoile populaţiei, incapacitatea „ţării legale“ de a stabili un contract social reciproc avantajos cu „ţara reală“. Dacă medicii şi profesorii ar fi plătiţi corespunzător şi ar avea un alt statut, „atenţiile“ şi meditaţiile nu ar mai fi în centrul atenţiei publice. Dacă vorbim de modernizare ca proiect semieşuat al „periferiei“ româneşti, nu numai înainte, ci şi după Decembrie ’89, atunci ar trebui să fim mai precauţi în evaluări. Ar fi de dorit ca instituţiile Statului să se concentreze nu atît pe efecte, cît pe cauze, nu atît pe reprimarea propagandistică a „corupţiei endemice“, cît mai ales pe gestionarea cît mai avantajoasă a mecanismelor modernizării, resimţite de prea multe ori ca „forme fără fond“ ameninţătoare şi ostile, impuse de sus sau din afară, străine de realitatea locală şi de nevoile reale ale populaţiei.
Este, oricum, deprimant să constaţi cît de puţine studii serioase avem despre „economia de subzistenţă“ (printre excepţii – cercetările lui Liviu Chelcea şi Puiu Lăţea) şi cît de puţine lucrări obiective de istorie economico-socială a epocii comuniste (Vladimir Pasti, Bogdan Murgescu, în primul rînd). Volumul coordonat de Zoltán Rostás şi Antonio Momoc reprezintă, sub acest aspect, şi un mod de a atrage atenţia asupra unei lipse. O carte captivantă, ale căror „felii de viaţă“ pot constitui, oricînd, alternative memorialistice de lectură la proza, de multe ori searbădă sau contrafăcută, despre societatea românească a acelor ani, dar şi ca alternative brute la istoria „mare“, ideologizată şi instrumentalizată ca discurs de putere. Eventualele analize sociologice, istorice sau politice ulterioare se pot raporta la ele ca la o materie primă absolut necesară.
Zoltán ROSTÁS, Antonio MOMOC, Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori, Prefaţă de Zoltán Rostás, postfaţă de Antonio Momoc, Editura Curtea Veche, seria „Actual“, Bucureşti, 2012, 384 p.
Vezi si:
Lasă un răspuns