Tanarul de azi in romanele lui Jakob Wassermann

Info box: Anton Golopentia nu a scris doar texte de sociologie. Spirit cuprinzator cu multiple preocupari, a tinut si cronici literare, cum se adevereste si in textul de mai jos. Autorul recenzat, Jakob Wassermann (1873-1934), a fost un scriitor german de origine evreiasca, ale carui opere au fost interzise in perioada regimului nazist. Personajul "Etzel Andergast" reprezinta tineretul interbelic ce respinge formele traditionale de autoritate si cauta un adevar descoperit pe cont propriu (cf. britannica.com). E usor de inteles interesul lui Golopentia pentru trilogia lui Wassermann, avand in vedere propriile sale preocupari legate de problematica "tinerei generatii".

Etzel Andergast. Tânărul de azi în romanele lui Jakob Wassermann

Curentul, no. 1304, Luni, 14 Septembrie 1931

de Anton Golopenţia

„Etzel Andergast“ (Belrin, S. Fischer, 1931), romanul lui Jakob Wasermann duce mai departe firul întâmplărilor lui Etzel Andergast, eroul sau unul dintre eroii „Cazului Maurizius“, dacă se mai poate vorbi de eroi individualizaţi la un căutător de simboluri ce să cuprindă întreaga existenţă umană.

În „Cazul Maurzius“, Etzel Andergast, adolescentul cu inima vie, fără pic de lene, neînlănţuit de interes şi obişnuinţă, pornit – cu aerul celui pentru care nu poate fi vorba de odihnă până ce dreptatea nu iese la iveală – să descurce eroarea judiciară de care aflase, ieşise cu sufletul strivit din cruciada lui, când fusese adus să vadă, că, nedreptatea, nu numai că există pe pământ, ci, e şi ireparabilă, deci normală.

„Etzel Andergast“ cuprinde anii imediat următori acestei lovituri. Tânărul sensibil şi înzestrat cu multă delicateţă lăuntrică, e acum un solitar, plin de neîncredere, în continuă defensivă, oarecum cu dinţii încleştaţi neîncetat, care, deşi păstrând încă ceva din robusteţea-i sufletească iniţială, e totuş în situaţia de a experimenta deznădăjduit cu toţi oamenii şi de a încerca pe viaţă şi pe moarte preţul tuturor cauzelor. Dar e greu de găsit în lume potriveala cu gândul halucinat de absolut, de despoceit atitudinea eficace pentru a vieţui amăsurat lui. Un citit din răsputeri nu poate arăta cum iese dreptatea din lege; cufundat în lumea celor mulţi ai oraşului se înspăimântă, încredinţându-se că păcatul e păcat al firii şi nu al omului; amestecat în mişcarea tineretului e exasperat de mizeria sufltească a lumii acesteia, unul înghesuit în celălalt în aşteptarea Mesiei; revoluţionarul în care voise să creadă se dovedeşte numai un profesionist al radicalismului. Doar într’o potriveală a sorţii mai i-e nădejdea. Soarta însă găseşte în cazul lui mijlocul de a se împlini într’una dintr’acele întâlniri prin cari neprevăzutul năvăleşte nestăvilit în viaţa omului. Unul din puţinii cari s’au găsit pe ei înşişi, doctorul Kerchoven, vrea să-l smulgă din îngheţul suflesc în care căzuse, redându-l sieşi, aşa, cum, cu mulţi ani înainte, făcuse şi cu el un prieten puternic. Atunci prilejul fuses dat de boala de moarte a acestuia – acum întâlnirea îl aruncă la marginea prăpastiei şi pe binefăcător, împreună cu soţia sa, şi pe ajutat. Fragmentul mare din viaţă, pe care romanul nostru îl cuprinde, se desfăşoră după logica neînduplecată a sorţii, dominat, ca o tragedie antică, de fâlfâitul tăcut al trimişilor destinului.

Se pot gândi multe lucruri asupra cărţii. Criticul literar s’ar puta sesiza de lipsa de unitate formală a unei opere cu un prolog cât jumătatea ei, brodat în jurul doctorului Kerchoven, pe care însuşi titlul romanului îl arată a nu fi personagiul central. Sau ar găsi la locul lor consideraţiile asupra străduinţei de meşteşugar cu care Wassermann răzbeşte la cuvântul potrivit, or elogiul prozei sale, slăvind structura ei organică, putinţa ei fantastică de a mijloci temperatura sufletească. Cel stăpânit de nelinişti metafizice, ars de setea de a-i găsi înţeles vieţii, şi l-ar putea înălţa dascăl: încercând cu evlavie să se pătrundă de simpatia lui universală, de dorinţa lui de a suferi omul în loc de a-l cunoaşte doar, pur şi simplu. Sau ar preamări poate darul lui Wassermann de a sugera, în scrisul său, viaţa nemijlocită, cu toată suverana ei plinătate de putinţe potrivnice şi lipsa lui de dogmatism în materie morală. Şi la fel ar mai găsi ceva de spus fiecare dintre cei ce au luat în mână romanul tânărului Andergast, cât de deosebită i-ar fi orientarea.

Ceea ce ne reţine însă atenţia e altceva. „Etzel Andergast“, mai mult decât orice carte, e plină de observaţii fine şi de reflecţii pătrunzătoare asupra tineretului contimporan. Într’un scurt eseu: „Despre situaţia tineretului de azi“, retipărit în volumul „Lebensdient“ (Leipzig, Grethlein, 1928), Wassermann mărturisea interesul său deosebit pentru problema tinereţii şi tineretului. „Tinereţea, problemă de totdeauna şi totuş cea mai de azi dintre toate. Curios, cu cât îmbătrânesc cu atât mă interesează mai mult, deşi nu pot decide dacă e un proces fiziologic, psihic sau spiritual. Oricum , e unul extraordinar de caracteristic pentru epoca noastră“. Lucru uşor de înţeles: epoca decisivă a vieţii romancierului nostru au fost anii din jurul adolescenţei. Însă pe vremea aceea (1800) conscvenţa cu sine ducea numai în spre boemă. Preludiile romanului lui Etzel Andergast trădează acelaş interes: „…deşi întâmplările, povestite în cele următoare, n’au nimic din înfăţişarea unei catastrofe mondiale, sunt totuş de părere că ele surprind în mod considerabil viaţa timpurilor noastre, înfăţişând poate chiar un fragment important al desfăşurării ei, care ar putea fi numit poate istoria internă a omenirii, un domeniu puţin cercetat“.

„Etzel Andergast“ – povestea celui mai pornit să înfăptuiască triumful Dreptăţii, care ajunge să cadă pradă puterilor întunericului,făptuind stăpânit de ele, răul pentru bine, tulburând căsnicia binefăcătorului său – mijloceşte cunoştinţa ritmului vieţii tânărului vremii noastre, timbrul ei: desnădăjduită rebeliune, căderi miltoniene din empireu în golul întunecat.

Dar, fără îndoială, nu e vorba aci de cei „ce aparţin asociaţiilor, uniunilor şi grupărilor, nici organizaţiilor politice ori tovărăşiilor de sprijin natural în ajungerea la situaţie“ (Lebendsdienst 320). Ci de cele câteva sute, câteva mii, cari aşteaptă şi caută – încă cu patimă unii, cu nădejdea amorţită alţii – omul întreg ce să le fie conducător.

Doctorul Kerchoven, medicul cu înfăţişare de mag, lecuitorul neîntrecut al boalelor sulfetului, care a ajuns la a vorbi de „setea de boală a trupului în care sufletul şi-a pierdut imperativul“, nu se poate opri să nu creadă ades că trăeşte într’o zodie rea, în care tineretul se fereşte mai mult de viaţă decât de moarte. Gândurile şi formulările lui în cazul exemplarului excepţional Etzel Andergast – expresie potenţată a tuturor conflictelor vârstei – ca şi câte un cuvânt scăpat de acesta din urmă, sugerează gravitatea proceselor care se desbat într’o vreme în care împrejurări greu de urmărit fac aproape ca tinereţea să însemneze opoziţie făţişă.

Acel îndreptar spre desăvârşire care există în sufletul tânărului de pe pragul vieţii, intuiţia neobişnuit de arzătoare şi de bogată a lumii, duce azi – când generaţiile intermediare lipsesc – la conflicte mai dureroase decât cele ale oricărei vremi. În această încordare procesul de înserare în cadrele cotidianului nu se poate produce aşa de neobservat ca altădată; infinit de mic numărul celor cari nu prind de veste. Independenţa sufletească şi energia spirituală a acestei vârste, preocupate de tot şi nu de parte, plină de dispreţ pentru utilitatea prezentă, sunt astfel dureros potenţate.

Şi cărui dintre cei ce, abia ieşiţi din copilărie, se orientează în viaţă, nu i se întâmplă ca lui Etzel Andergast? Rămân şi ei desnădăjduiţi după ce au încercat fundamentul etic al societăţii, ca şi acest tinerel, ajuns bărbăteşte singur, din „Cazul Maurizius“. El rezistă şi se încăpăţânează să nu îi întrebe pe cei prinşi în robotul de toată ziua de drumul spre Canossa. Dar ei, cei mulţi, n’au tăria lui. Adineauri titani, în nevoia lor de absolut, îi vedem frânţi după proba de foc, su sufletul neputincios, fiecare doar cu dorinţa de “a nu primi nimic, a nu atinge nimic, a nu ajuge întrebat, nici îngrijit, ci de a fie gol şi de a rămâne gol“. Ar trebui să „devie“ şi ei ceva. Dar ce să devie şi cum să devie, dacă li se pare că au încetat să mai fie?

Manifestările lor, „lipsa de orice respect, răceala tăioasă a formulării, neîncrederea nemărginită faţă de instituţiile istorice“, îi enervează adeseori pe cei trecuţi de vârsta lor. Se uită însă, cu aceste prilejuri, că ele sunt expresia desnădejdii, masca cu care se acoperă sfâşierea lăuntrică.

Romanul lui Wassermann dă în trăsături de maestru portretul tânărului de azi, înfăţişând lupta lui pentru găsirea unei concepţii de viaţă unitare, tălmăcind nevoia lui de călăuzire, dorinţa lui neînfrântă de a găsi pe cineva care să-şi poată deschide drum la sufletul său. Dorinţe pe cari încă Nietzsche (Zukunft unseter Bildungsanstalten) le descrisese în toată impetuozitatea lor.

Dar toate acestea sunt sugerate de un roman, care poate fi pus foarte bine laoparte după ce nevoia de distracţie, a celui ce l-a luat în mână, e satisfăcută. Totuş, mulţi nu se vor putea opri să nu se înpăimânte de gravitatea situaţiei a cărei trăire le-a mijlocit-o, în stăpân al vieţii, romancierul. Unii dintre ei, îngrijaţi ca lucrurile să nu stea la fel şi la noi şi iubitori de ţară se vor preocupa poate şi de remedii.

Cu destul folos, fără îndoială. Dar singurul remediu universal e tot însănătoşirea sufletească dela sine a lumii; dispariţia „setei de boală“ a doctorului Kerchoven. Eveniment a cărui intervenţie nu ne-o putem nici chiar imagina: socotim problematica ilustrată prin romanul Wassermann drept unul din aspectele mult pomenitei crize a culturii europene. Şi cine ar putea pretinde că e chemat să vorbească despre deznodământul ei?