Din sursele de inspiraţie ale lui Dimitrie Gusti: Asociaţiile femeilor şi feministe ca (posibile) precursoare ale monografiilor şi activităţilor de intervenţie socială gustiene
Theodora – Eliza VĂCĂRESCU
Transilvania, nr. 11-12/2012
Among Dimitrie Gusti’s Sources of inspiration: Women’s and Feminist Organizations as (possible) precursors of Gustian monographic and interventionist activities
In this paper I situate, from an organizational and social perspective, women’s participation in the sociological monographic campaigns and in the social intervention activities initiated and/ or coordinated by Dimitrie Gusti. The main questions that have guided my inquiry are: What are the general social contexts and the contexts specific to social intervention and to organizational endeavors that contributed to the participation of a significant number of women in sociological research, voluntary royal student teams that performed “cultural action”, and in the preparation for the implementation of the Social Service Law? What are the organizational and social interventionist antecedents that would better explain the inclusion of some research interests predominantly associated with women’s lives and work – hitherto situated outside “legitimate” scholarly consideration – in the sociological examination and social intervention undertaken by the Bucharest Sociological School?
Thus, in my paper, I first show that women’s involvement in studies tackling the living and working conditions of Romania’s poor, especially those of women and children, and in education and social work activities was constant starting in the second half of the nineteenth century and particularly persistent during the first two decades of the twentieth century. This fundamental characteristic of women’s and feminist organizations from the Romanian provinces and later Romania, on the one hand, shows that the inclusion of women students and researchers in the Gustian school did not occur in a vacuum and that there was a history of social research undertaken by women, and, on the other hand, supports the argument that Dimitrie Gusti took up or, at least, was aware and integrated in his sociological and interventionist system research topics, objectives and strategies – at least in the areas of family, women’s lives and work, raring children, domestic industry – previously initiated and carried out by women’s and feminist organizations.
The sociological monographic campaigns, the work of voluntary royal student teams and the preparations for the implementation of the Social Service Law constituted, from the beginning, a part of a broad project of social change wherein nation building was an essential component. Thus, sociological research represented the scientific foundation, based on unmediated field investigations, of a set of social activities and interventions that was targeted at the betterment, first and foremost, of the living and working conditions of the rural population, and, to a lesser degree, of the urban one, especially towards the end of the 1920s. Conceptually and organizationally, the research and interventionist concerns of the institutions created and/ or coordinated by Dimitrie Gusti were, on the one hand, influenced by analogous activities and organizations undertaken in other countries. On the other hand, they were determined by the Romanian social, economic and political contexts and were inspired by previous social change activities carried out in the territories inhabited by Romanians. Within these latter approaches, I argue that women’s and feminist organizations and activities constituted an important source of inspiration. This aspect has so far neither been observed, nor examined in the research on the Bucharest Sociological School.
Keywords: Bucharest Sociological School, history of women’s and feminist movements, women’s history, history of sociology in Romania, Dimitrie Gusti
Monografiile sociologice şi proiectul de intervenţie socială gustiene
In deceniile al treilea şi al patrulea ale secolului trecut s-au desfăşurat mai multe campanii de monografie sociologică în câteva sate de pe teritoriul României. Aceste campanii monografice au adunat zeci de studenţi şi studente, cercetători şi cercetătoare care au investigat viaţa rurală folosind un sistem teoretic integrat şi metode şi instrumente de cercetare multidisciplinare. În a doua jumătate a anilor ’30, a apărut un alt tip de demers îndreptat spre zona rurală: echipele studenţeşti voluntare, care au inclus sute de studenţi şi studente şi a căror muncă în satele din România era mai curând orientată spre intervenţie socială, decât spre cercetare sociologică. În octombrie 1938 a fost promulgată legea Serviciului Social, care prevedea obligativitatea muncii culturale la sate drept condiţie pentru obţinerea diplomei de absolvire pentru toţi/toate absolvenţii şi absolventele de studii superioare din România. Ca urmare a acestei legi, au fost organizate zeci de şcoli de comandanţi şi comandante ale Serviciul Social. Toate aceste activităţi s-au desfăşurat în cadrul al diverse organizaţii de cercetare sociologică, reformă şi intervenţie sociale înfiinţate şi/ sau conduse de profesorul Dimitrie Gusti şi sunt cunoscute sub denumirea generală de „Şcoala sociologică de la Bucureşti”. În cadrul acestei Şcoli au colaborat foarte multe femei. Participarea masivă şi activă a femeilor la activităţi intelectuale, de cercetare şi intervenţie socială colective poate părea cel puţin neobişnuită pentru anii ’20 şi ’30 în România şi în Europe şi, până acum, nu a fost remarcată şi, cu atât mai puţin, investigată.
În această lucrare voi localiza din punct de vedere organizaţional şi social participarea femeilor la campaniile de monografie sociologică şi la activităţile de intervenţie socială iniţiate de Dimitrie Gusti. Întrebările care ghidează investigaţia sunt: Ce contexte de intervenţie socială şi asociaţionale au contribuit la participarea unui număr semnificativ de femei la cercetările sociologice, la echipele studenţeşti voluntare de „acţiune culturală” şi la pregătirile în vederea implementării legii Serviciului Social? Care sunt „antecedentele” organizaţionale şi acţionale care ar putea justifica includerea unor zone asociate preponderent cu vieţile şi muncile femeilor – până atunci plasate în afara atenţiei ştiinţifice „oficiale” – în demersurile de cercetare sociologică şi de intervenţie socială desfăşurate de Şcoala sociologică de la Bucureşti?
Pentru a oferi posibile răspunsuri la aceste chestiuni, voi arăta, în primul rând, că implicarea femeilor în realizarea de studii asupra condiţiilor de viaţă şi de muncă a populaţiei sărace din România, mai ales a femeilor şi a copiilor, şi în activităţi de educare şi de asistenţă socială a reprezentat o constantă începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar mai ales din primii ani ai secolului al XX-lea. Această dominantă a asociaţiilor femeilor şi feministe, pe de o parte, arată că includerea unor studente şi cercetătoare în demersurile gustiene nu s-a produs într-un vacuum şi că exista o istorie a studiilor sociale realizate de femei şi, pe de altă parte, susţine ipoteza preluării sau măcar a cunoaşterii şi integrării de către Dimitrie Gusti a unor tematici de cercetare şi a unor obiective şi strategii de intervenţie socială – cel puţin în zonele familiei, ale vieţii şi ale muncilor femeilor, creşterii copiilor, industriei casnice – iniţiate şi practicate de organizaţiile femeilor şi feministe.
Activităţile de cercetare a vieţii sociale desfăşurate de participanţii şi participantele la campaniile de monografie sociologică, la echipele studenţeşti voluntare şi la pregătirile pentru implementarea Legii Serviciului Social au făcut parte, de la început, dintr-un vast proiect de schimbare socială, în care construcţia naţională ocupa un loc important. Aşadar, ele reprezentau fundamentarea ştiinţifică, pe baza unor studii aplicate la teren, a unui set de activităţi şi intervenţii sociale care aveau drept scop ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă în primul rând ale populaţiei satelor şi într-o măsură mai redusă şi ale celei urbane, mai ales de la sfârşitul anilor 1920. Din punct de vedere conceptual şi organizaţional, preocupările de cercetare şi de intervenţie socială ale instituţiilor create şi/ sau conduse de Dimitrie Gusti au fost influenţate, pe de o parte, de activităţi şi organizaţii similare din alte ţări. Pe de altă parte, au fost determinate de contextul social, economic şi politic din România şi s-au inspirat şi din demersuri de schimbare socială existente în teritoriile locuite de români. În cadrul acestor din urmă demersuri, eu susţin că asociaţiile femeilor şi feministe ocupă un loc important, aspect care până acum nu a fost remarcat şi discutat în exegezele asupra Şcolii sociologice de la Bucureşti.
Cercetările şi activităţile de intervenţie socială ale asociaţiilor femeilor şi feministe
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului trecut au existat sute de organizaţii ale femeilor şi feministe, cu o implicarea activă şi vizibilă în dezbaterile publice şi activităţile de asistenţă socială şi filantropice din provinciile locuite şi de români şi, mai târziu, din România. Pe lângă demersurile emancipatoare, în zonele accesului la educaţie şi la muncă şi de schimbare a statutului juridic şi politic al femeilor, majoritatea acestor asociaţii aveau ca obiective fundamentale îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă, în principal ale femeilor şi copiilor din mediile rural şi urban. Fără a avea pretenţia de a studia îndeaproape legăturile dintre activităţile acestor organizaţii şi demersurile de cercetare şi schimbare socială realizate de la jumătatea anilor 1920 şi în anii 1930 de grupul larg de persoane condus de Gusti, cred că este importantă punctarea câtorva repere care să arate zonele de suprapunere a obiectivelor propuse şi a strategiilor utilizate în vederea realizării lor, atât de asociaţiile femeilor, cât şi de instituţiile gustiene. Voi detalia trei direcţii de explorare a acestei problematici care susţin ipoteza cunoaşterii şi a utilizării de către Dimitrie Gusti a dezideratelor şi a strategiilor unora dintre asociaţiile femeilor.
Asociaţia femeilor române „Sprijinul”
Prima direcţie la care mă refer este constituită de asociaţiile femeilor şi feministe
Ecaterina Arbore
care au urmărit studierea în vederea găsirii unor mijloace de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale femeilor. Cel puţin de la începutul secolului trecut au existat asociaţii ale femeilor care nu numai că au avut ca scop ameliorarea condiţiilor de viaţă ale femeilor din clasele de jos prin diverse mijloace, dar care şi-au fundamentat necesitatea demersurilor şi au înscris în programul lor de activităţi cercetarea diverselor aspecte ale vieţii şi muncii femeilor. Un exemplu este cel al Asociaţiei femeilor române „Sprijinul”, create în anul 1900 la Bucureşti. Povestea personală, conceptuală şi organizaţională redată de Ecaterina Arbore este extrem de relevantă şi de informativă, atât pentru grupul de femei care a înfiinţat asociaţia, cât şi, mai larg, pentru tipul de conştiinţă socială şi de orientare acţională ale unora dintre femeile intelectuale din România înainte de primul război mondial.
Ecaterina Arbore îşi făcuse studiile de medicină în Bucureşti, unde obţinuse şi doctoratul, urmase un stagiu de specializare în Franţa, iar la reîntoarcerea în ţară a întreprins studii şi activităţi destinate identificării şi combaterii unor boli care afectau puternic populaţia muncitorească şi rurală1. În deceniile următoare, ea a devenit una dintre cele mai cunoscute militante pentru drepturile femeilor din cadrul mişcării socialiste, fiind din 1912 membră în Comitetul Executiv al Partidului Social-Democrat din România2. Arbore trasează apariţia necesităţii acţiunilor sociale ale grupului din care făcea parte în primul rând în specificitatea acestuia: tinere femei „din categoria numită «intelectuale» [ghilimelele îi aparţin]”, „[i]eşite toate, de un an sau doi, de pe băncile universităţii din Bucureşti”, aparţinând primei generaţii „de doctori şi licenţiate femei”, cărora „viaţa personală nu [le] absorbise încă dorinţa de activitate inerentă tinereţii” şi care îşi organizaseră „viaţa personală fără mari lupte, fără să cheltuim prea multă energie şi fără să fim expuse a muri de foame, cu diploma în buzunar”3.
Arbore subliniază atât diversitatea traiectoriilor personale şi profesionale ale grupului – „[u]nele din noi erau măritate, altele nu, felul de viaţă personală se deosebea la fiecare”, „[u]nele din noi erau medici, cele mai multe erau profesoare” –, cât şi punctele comune şi coerenţa motivaţiilor:
„un lucru era comun: eram primele femei care trăiam din munca noastră intelectuală şi deci eram independente, stăpâne pe actele noastre. […] Câmpul de activitate profesională a[l] fiecărei din noi ne pare prea strâmt, simţeam că avem puteri în noi, mai mari decât ce cerea îndeplinirea datoriilor noastre zilnice, personale şi profesionale”4.
Ca urmare a observării, pe de o parte, a nenumăratelor probleme şi greutăţi cu care se confrunta populaţia – mai ales femeile – din clasele sărace, atât din mediul rural, cât şi din cel urban, şi, pe de altă parte, a superficialităţii şi a insuficienţei activităţilor desfăşurate de asociaţiile filantropice şi de binefacere, Ecaterina Arbore şi colega şi prietena ei, doctora Virginia Alexandrescu, au decis să „exprim[e] tare” şi să pună în practică „ceea ce simţeam şi ce credeam că simt mai multe dintre colegele şi contemporanele noastre”5:
[S]imţeam şi ştiam… că în ţara noastră sunt atâtea de făcut. În profesiunea noastră de medici, am avut prilejul din primele zile ale carierei noastre să vedem şi să auzim atâtea mizerii, câte nu ne închipuisem nici că există în iluziunile tinereţii noastre… când omul nu este orbit de prejudecăţi vede multe… Şi în activitatea noastră profesională zilnic ne-am ciocnit cu toate realităţile ţării noastre: în mahalalele oraşului, în satele de la ţară, cu o ignoranţă cumplită a poporului, a femeilor în special, sărăcie cumplită şi o pasivitate de deznădejde […] femei fără lucru, aşteptând pomană de unde nu iau… copii murind de boale epidemice cu sutele, necăutaţi de nici un doctor… neîncredere absolută în medici şi spitale… şi peste tot abuzuri ale administraţiei de orice fel şi complectă insuficienţă a remedia relele din partea Societăţilor de binefacere6.
Astfel a luat fiinţă Asociaţia femeilor române „Sprijinul”, care a avut ca scopuri fundamentale educaţia culturală şi instrucţia profesională a femeilor din clasele sărace şi crearea unor cadre asociaţionale şi profesionale pentru a furniza mijloacele necesare de câştigare a existenţei prin muncă lucrativă7. Într-un articol din 1910, Eleonora Stratilescu detaliază obiectivele Asociaţiei, arată recunoaşterea ei publică şi trece în revistă realizările acesteia în decurs de zece ani. Aşa cum precizează Stratilescu, Asociaţia „Sprijinul” avea scopuri similare organizaţiilor de femei „din lumea întreagă”. Pe primul loc figura ajutorul material şi moral acordat femeilor care îşi câştigau singure existenţa, fie prin „muncă intelectuală”, fie prin „muncă manuală”, ajutor concretizat prin găsirea de locuri de muncă şi pregătirea profesională a femeilor, apărarea intereselor lor, sprijin juridic pentru femei, mai ales în cazuri de contracte şi vânzări (întrucât femeile căsătorite nu aveau dreptul de a încheia contracte), încurajarea şi dezvoltarea „industriilor feminine”, adică a industriilor casnice.
O altă direcţie importantă consta în educarea şi „răspândirea culturii” prin intermediul conferinţelor, al înfiinţării de şcoli pentru adulte, al creării de biblioteci publice. S-a avut în vedere şi înfiinţarea de sanatorii, aziluri pentru femei gravide, colonii de vacanţă pentru elevi săraci. De asemenea, erau prevăzute consilierea, îndrumarea şi sprijinirea absolventelor unor şcoli aflate la începutul carierei; un cămin pentru studente, profesoare şi femei muncitoare. Preşedinta de onoare a Asociaţiei „Sprijinul” a fost doamna Spiru Haret8, iar din 1904 preşedintă activă a fost Emma Beldiman. Asociaţia a fost recunoscută de Senat ca „persoană morală şi juridică” în 19069.
Ceea ce mi se pare extrem de important este faptul că, atât la nivel discursiv, în conceptualizarea relaţiilor dintre femeile din clase sociale diferite, cât şi la nivel aplicativ, în realizarea activităţilor asociaţiei, Arbore nu este numai conştientă de poziţia privilegiată a grupului de femei din care face parte şi de datoriile pe care consideră că le au acestea faţă de masa largă a femeilor sărace şi dezavantajate, ci încearcă în mod activ, prin abordările şi perspectivele demersurilor întreprinse, să diminueze distanţa socială dintre femeile care acordă ajutorul şi femeile care au nevoie de acesta şi beneficiază de el. Astfel, ea precizează care sunt principalele mijloace de realizare a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale femeilor şi a emancipării lor economice: „răspândirea ştiinţei, iluminarea poporului, pe toate căile, aducea după sine deşteptarea iniţiativei individuale şi de clasă în toate straturile societăţii noastre”, iar acest lucru reprezinta „datoria noastră, a împărtăşi cu clasa nevoiaşă avutul nostru de energie şi de ştiinţă”10.
Mai mult, şi foarte curajos pentru începutul secolului al XX-lea în România, Arbore subliniază aderarea membrelor fondatoare ale Asociaţiei la principiile conducătoare ale mişcărilor feministe internaţionale şi contestă ordinea patriarhală, în care femeilor le erau destinate exclusiv rolurile domestice de soţii şi mame, urmărind şi emanciparea lor politică (chiar dacă această dimensiune este numai „subînţeleasă” în momentul fondării asociaţiei, după cum precizează autoarea):
„simpatizând cu mişcarea feministă din alte ţări, cunoscând cât de lipsită de drepturi juridice este femeia în general în ţara noastră, am vrut să deşteptăm în femeile noastre conştiinţa drepturilor lor de oameni, că datoriile lor nu se pot reduce la acele[a] de bună mamă şi soţie şi că au şi o activitate socială de îndeplinit”11.
În continuare, Arbore indică faptul că la apelul lansat au răspuns iniţial aproximativ treizeci de femei „culte”, cărora ea le-a prezentat şi cerut acordul şi colaborarea pentru un proiect de societate exclusiv feminină, fiindcă
unul din scopurile noastre era de a dezvolta spiritul de iniţiativă a femeilor din ţara noastră; societatea era bazată pe principiul ajutorului mutual, pentru că voiam a atrage în Societate şi pe femeile muncitoare cu mâinile şi voiam în acelaşi timp să excludem din Societate posibilitatea unor relaţii înjositoare între binefăcătoare şi protejate. Societatea se înfiinţa cu scopul mare: a contribui la emanciparea economică a femeii, organizând femeile în asociaţii şi cooperative; dezvoltând în ele spiritul de ajutor mutual şi cooperaţie. […] [A]m dat o mare extindere scopului cultural al Societăţii noastre: organizarea de conferinţe populare, puericultură, şcoală pentru adulte, şcoală pentru infirmiere, şcoală de lucru, atelier cooperativ12.
Se poate observa grija acestor femei faţă de asigurarea unor relaţii care să excludă posibila dimensiune „înjositoare între binefăcătoare şi protejate”, ceea ce arată conştiinţa diferenţelor de clasă şi deci de şanse, din care decurg o sensibilitate şi o receptivitate socială care se regăsesc, cel puţin teoretic, şi în îndrumările de cercetare sociologică şi de acţiune socială şi culturală adresate echipelor studenţeşti voluntare din cadrul Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, conduse de Dimitrie Gusti13. De pildă, Nicolae Dunăre, unul dintre participanţii la monografii, student lui Henri H. Stahl şi al lui Traian Herseni, îşi aminteşte cum el şi colegii lui au fost instruiţi în legătură cu abordarea „morală”, religioasă şi politică potrivită înainte de a porni la munca de teren în sate:
[Î]ntr-adevăr, şi Stahl, şi Herseni care mă pregătea să mă duc aici, ne-a dat o bibliografie despre Drăguş-Făgăraş, despre Ţara Oltului, ca să citim ceva înainte de a merge acolo. Şi ne-a explicat… cred că esenţială era treaba asta: ei erau mai mult greco-catolici acolo. Mi-aduc aminte treaba aceasta, că mi-a atras atenţia: dumneata eşti ortodox. Acolo să nu faci teoria că e o confesiune creştină mai bună decât alta […] Deci ne-a atras atenţia: acolo nu faci propagandă, nici politică – bine, nici nu era cazul, dar în principiu –, nici morală, nici religioasă. Te duci, nu ştii nimic. Ei să te înveţe de toate. Ce fac ei, aia e bine14.
Dar nu numai acest aspect este similar demersurilor de peste două decenii ale lui Gusti şi ale colaboratorilor/oarelor lui. Crearea unor cadre de cooperaţie şi asociere în vederea creşterii productivităţii economice în diverse domenii, inclusiv în cel al industriei casnice, a figurat printre obiectivele acţiunilor gustiene de intervenţie socială la sate. După cum se ştie, conferinţe publice, şcoli ţărăneşti, creare de biblioteci, cursuri, sfaturi şi exemple practice legate de administrarea gospodăriei, igienă, puericultură etc. au constituit mijloace de „ridicare” (adică de educare şi de ameliorare a condiţiilor de viaţă) a populaţiei săteşti şi de conştientizare a publicului urban asupra problemelor majorităţii populaţiei României utilizate în activităţile sociale gustiene. Toate aceste strategii au fost folosite, în primul deceniu al secolului trecut, de asociaţia iniţiată de Ecaterina Arbore şi Virginia Alexandrescu, aşa cum reiese din darea de seamă realizată de Arbore în 1913.
Acţiunile Asociaţiei femeilor române „Sprijinul” între 1900 şi 1913 au fost numeroase şi cu acoperire largă. S-au organizat conferinţe populare periodice susţinute în şcoli primare din cartierele de periferie ale Bucureştiului, pe teme de igienă, puericultură, educaţia copiilor, dreptul juridic al femeilor, ştiinţe naturale etc., dar care includeau uneori şi concerte populare şi beneficiau, din spusele Ecaterinei Arbore, de un public numeros. Prin intermediul acestor întâlniri periodice, care s-au desfăşurat pe parcursul mai multor ani, asociaţia a cunoscut mai bine locuitorii „mahalalelor” şi condiţiile lor de viaţă, iar exemplul a fost preluat şi de alte organizaţii, Societatea de Profilaxie a Tuberculozei şi chiar de medici comunali15. Din 1901, Asociaţia „Sprijinul” a luat în antrepriză lucrările de confecţie şi rufărie de la Primăria Capitalei şi apoi de la Serviciul Sanitar General pentru a le oferi locuri de muncă membrelor lucrătoare ale organizaţiei. În 1902 s-a deschis o şcoală pentru fete, cu secţiunile croitorie şi lenjerie, pe lângă care au funcţionat ateliere organizate pe principiul cooperaţiei, în 1903 s-au înfiinţat cursuri duminicale pentru adulte (de alfabetizare şi profesionale), în 1904 a fost înfiinţată o şcoală de infirmiere, iar în 1910 un internat pentru elevele acestei şcoli.
Pe lângă aceste iniţiative, s-au efectuat şi studii asupra condiţiilor de viaţă şi de muncă ale femeilor. Un exemplu este cel al Ecaterinei Arbore, Industria şi sănătatea lucrătoarelor, publicat în 1907, în care aceasta investighează în mod preponderent munca femeilor angajate în industrie şi arată condiţiile grele de muncă ale femeilor şi exploatarea muncii lor într-o măsură mai mare decât în cazul bărbaţilor. În acelaşi timp, Arbore remarcă şi condiţiile grele de viaţă şi de muncă ale femeilor din mediul rural, afirmând că
„deşi nu sunt obligate să lucreze în localuri închise şi rău aerisite, nu respiră praf, nici otravă, nu stau în aglomeraţie de oameni, trăiesc în aer curat şi totuşi mor de atâtea boli, ca şi orăşenii. Mor de lipsă de hrană, mor din cauza sărăciei, mor de pelagră, de epidemii, de paludism”16.
Un alt exemplu de studii sociale propuse şi realizate de femei este furnizat de publicaţia periodică Revista noastră, apărută cu scopul, aşa cum precizează Constanţa Hodoş în primul număr, de a reflecta
„partea pe care femeia o ia pretutindeni, la opera obştească de propăşire culturală, pe terenurile mai cu osebire potrivite cu însăşi firea ei” şi de a deveni „o oglindă credincioasă a colaborării intelectualităţii femeieşti la patrimoniul comun cultural naţional”17.
Spre deosebire de discursul fondatoarelor şi conducătoarelor Asociaţiei femeilor române „Sprijinul”, în această revistă, pe de o parte, este sensibilă dimensiunea naţionalistă a demersurilor celor mai multor asociaţii ale femeilor şi feministe din România, ale căror membre vor publica în revistă şi, pe de altă parte, este circumscris, în cadrul proiectului naţional promovat, un set de roluri specifice pentru femei, care este construit în mod preponderent pe fundamente tradiţionaliste, ca decurgând din „natura” lor. Sofia Nădejde, tot în primul număr, anticipează realizarea şi publicarea unor studii cu scopul de a „cerceta condiţia femeii în cazul de azi şi vom vedea ce şi cât trebuie schimbat”.
În cadrul discursului ideologic naţional şi al ideilor şi aranjamentelor de gen promovate de revistă, Nădejde precizează „datoria sfântă” a acesteia
Sofia Nadjede
„de a se ocupa de educaţia femeii, ca mumă, ca soţie şi ca româncă, de aceea studiul gospodăriei, al economiei şi al educaţiei sufletului ne va fi unul din punctele programului”18.
Zonele de interes şi tematicile de cercetare propuse de Revista noastră sunt foarte apropiate de cele care, două decenii mai târziu, vor constitui o parte importantă a studiilor sociologice desfăşurate în cadrul monografiilor gustiene. Dacă în primii ani ai secolului aceste tematici erau plasate în afara interesului academic dominant, prin includerea lor în programul de cercetare gustian, poate şi ca urmare a exemplelor furnizate de aceste „precursoare” feministe, gospodăria, familia, munca femeilor etc. vor intra – chiar dacă poate numai pe o poziţie periferică, după cum voi arăta mai departe – în atenţia demersurilor ştiinţifice legitime.
Premergătoare ale asistenţei sociale şi ale Serviciului Social
O a doua zonă de suprapunere a activităţilor organizaţiilor femeilor şi a demersurilor reformiste şi intervenţioniste gustiene este cea a asistenţei sociale şi a „serviciului social”, chiar dacă acesta din urmă era conceput parţial diferit de către activistele sociale şi feministe. Există deja studii care atestă preponderenţa asociaţiilor iniţiate şi conduse de femei în domeniul asistenţei şi ocrotirii sociale (cunoscute, mai ales în secolul al XIX-lea, în România şi în alte ţări europene şi sub denumirea de „filantropice” şi „de binefacere”) în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea19. Voi menţiona numai faptul că, potrivit Indicatorului instituţiilor de asistenţă socială publică şi privată din România pe 1924, dintre cele 629 de instituţii sociale înregistrate, 50 aparţineau statului, restul constituind iniţiative particulare, marea majoritate fiind patronată de femei20.
Interesele, scopurile şi mijloacele acestor organizaţii au coincis în bună măsură şi a existat chiar o colaborare instituţională recunoscută şi susţinută între Institutul Social Român, prin Secţia de studii feminine, Seminarul de sociologie de la Universitatea din Bucureşti şi Asociaţia Creştină a Femeilor Române în înfiinţarea şi organizarea activităţii didactice ale Şcolii Superioare de Asistenţă Socială, începând din toamna anului 1929. Însă au existat diverse alte asociaţii ale femeilor ale căror scopuri, strategii şi activităţi realizate la începutul anilor 1920 s-au regăsit la mijlocul anilor 1930 în iniţiativele sociale gustiene. Pentru a indica similarităţile dintre demersurile de asistenţă şi ocrotire socială practicate de multe dintre asociaţiile femeilor şi activităţile de intervenţie socială proiectate şi parţial realizate de Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” prin echipele studenţeşti voluntare şi legea Serviciului Social, voi utiliza exemplul furnizat de Asociaţia Cercurilor de Gospodine.
Înfiinţată în 3 aprilie 1920 la Bucureşti, la iniţiativa Valentinei Focşa, Asociaţia Cercurilor de Gospodine reprezenta, în cuvintele iniţiatoarei, o „probă manifestă a modului cum înţeleg femeile să colaboreze – în această epocă de frământare – la noua aşezare a neamului nostru” şi „o operă ce şi-a pus ca ţintă ridicarea vieţii satelor şi mahalalelor noastre prin infiltrarea necesităţii unui trai mai bun”. Asociaţia a fost prezidată de Simona Lahovary în primii şaptesprezece ani, apoi de Valentina Argetoianu, iar secretară generală şi organizatoare a fost, în întreaga perioadă, Valentina Focşa21. Asociaţia avea ca obiective principale îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă ale femeilor şi ocrotirea mamei şi a copilului, „pentru că femeia, ca soţie, ca mamă, ca gospodină, este busola adevărată a traiului gospodăresc”22.
Este relevantă concepţia asociaţiei asupra mijloacelor de „ridicare” a vieţii „omului claselor de jos”, ale cărei dominante se regăsesc, desigur mult mai elaborate şi sistematizate, şi în proiectul gustian de intervenţie socială. În prezentarea asociaţiei, publicată în revista Acţiunea feministă în 1921-1922, Valentina Focşa subliniază câteva caracteristici fundamentale ale activităţilor avute în vedere de asociaţie, acestea incluzând dimensiunea totalizantă (asemănătoare conceptualizării studiilor de monografie sociologică gustiene), adică de includere a tuturor aspectelor vieţii sociale, şi de aplicare practică a demersurilor de ameliorare a vieţii şi muncii femeilor de la sate şi din oraşe:
Socotind că orice cuvânt, oricât de cald şi oricât de înălţător, prinde prea slabe rădăcini şi se rezumă în platonice efecte asupra minţilor simple, necultivate […] Asociaţia a conceput programul de muncă privind toate ramurile vieţii gospodăreşti, a cărei perfecţionare nu se sprijină decât pe intuiţie, pe ceea ce omul claselor de jos vede şi simte posibil pentru el. De unde ca punct principal al acestui program – acolo unde e cu putinţă – crearea unei gospodării model, posibilă de imitat, care să crească şi să se dezvolte în mijlocul celor interesaţi […] Asociaţia Cercurilor de Gospodine îşi înţelege misiunea de a completa însăşi opera statului în ceea ce priveşte învăţământul practic, industrial, gospodăresc, agricol23.
Activităţile practic-demonstrative, abordarea într-o manieră integrativă a tuturor aspectelor vieţii sociale săteşti, ca şi ideea realizării unor „gospodării model” apar şi în proiectele de intervenţie socială dezvoltate de Gusti. În plus, Asociaţia Cercurilor de Gospodine s-a ocupat, aşa cum vor face şi echipele studenţeşti un deceniu şi jumătate mai târziu, şi de promovarea industriilor casnice, prin crearea de cooperative, propuneri de sindicalizare a producţiei şi a desfacerii, expoziţii cu vânzare etc.24. De asemenea, conform dării de seamă a primelor două decenii de activitate, asociaţia a reuşit să înfiinţeze şi să susţină (chiar dacă pe o perioadă limitată) funcţionarea a 38 de dispensare, 9 grădini de copii, 11 ateliere de industrie casnică, 6 biblioteci, o şcoală de menaj la Timişoara, o şcoală de meserii în Argeş, un centru sericicol în Muscel, pe lângă organizarea unor serii de conferinţe publice, cursuri, expoziţii etc.25.
Printre activităţile cele mai importante şi cu cele mai semnificative rezultate desfăşurate de Asociaţia Cercurilor de Gospodine figurează crearea dispensarelor 
de copii, cu organizare fixă şi mobilă, a căror organizare şi regulament de funcţionare au fost stabilite în februarie 1921. Dispensarele fixe se adresau atât populaţiei cartierelor mărginaşe ale oraşelor, mai ales din Moldova şi Ţara Românească (Bacău, Bucureşti, Buzău, Iaşi, Ploieşti, Roman, Târgu Neamţ, Vaslui etc.), cât şi populaţiei rurale, unde se observaseră condiţiile grele de viaţă, mortalitatea infantilă ridicată, absenţa cunoştinţelor elementare de igienă, de puericultură, deficienţele în alimentaţie, lipsa serviciilor medicale, neîncrederea populaţiei în demersurile administraţiei şi ale serviciilor medicale etc. Scopul fundamental al acestor dispensare era de a reduce mortalitatea infantilă prin educarea mamelor asupra creşterii copiilor şi prin oferirea de servicii medicale înainte şi după naşterea copiilor. Însă, ca urmare a observării necesităţilor la teren, serviciile sanitare s-au extins dincolo de vârsta de doi ani şi nu s-au limitat numai la mame şi copii. Dispensarele erau administrate de o directoare, reprezentata Asociaţiei, iar personalul medical era format dintr-un medic, o soră de ocrotire, o infirmieră, un agent sanitar (cel din urmă în mediul rural). Existau şi alte membre ale asociaţiei care participau la activităţile dispensarului, mai ales la cele legate de distribuirea alimentelor şi a medicamentelor, şi care realizau rapoarte de activitate lunare, comunicate comitetului central al Asociaţiei. În 1941 erau încă în funcţiune 25 de dispensare fixe, însă de-a lungul celor douăzeci de ani de existenţă au fost înfiinţate şi au funcţionat 39 de astfel de dispensare, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, totalizând în acest răstimp de 920.214 consultaţii şi 559.575 de vizite la domiciliu26.
Pe lângă dispensarele fixe, în verile anilor 1922 şi 1923 au funcţionat experimental câteva dispensare ambulante în mediul rural, în judeţele Neamţ, Prahova şi Vaslui, cu scopul principal de a oferi asistenţă medicală copiilor până la 2 ani, dar ulterior şi-au lărgit activităţile sanitare şi asupra adulţilor/telor. Potrivit dării de seamă a Asociaţiei din 1924, dispensarele ambulante au acordat asistenţă sanitară populaţiei a numeroase sate, de pildă un dispensar deservea 9-10 centre, în primul an de funcţionare efectuându-se 3.012 consultaţii, iar în al doilea 6.753, în acelaşi timp realizându-se şi fişele medicale ale persoanelor consultate, inclusiv ale populaţiei adulte şi, mai ales, a mamelor27. Organizatoarele acestor dispensare, membre ale Asociaţiei, au încercat să includă în munca lor autorităţile locale, prin constituirea unor comitete formate din primar, preot, învăţător şi agentul sanitar şi prin utilizarea clădirilor publice din sate, precum şcoala şi primăria. În plus, activităţile dispensarelor nu s-au limitat numai la asistenţă medicală, ci au integrat şi o componentă educativă, prin sfaturi şi broşuri privind normele de igienă, sănătate şi alimentaţie.
Mai mult, membrele asociaţiei şi personalul medical au strâns date pentru realizarea de studii şi anchete sociale asupra condiţiilor sanitare şi ale bolilor întâlnite, cu scopul de a contribui cu informaţii din teren la organizarea serviciului de sănătate publică. În anii următori se proiecta funcţionarea a astfel de dispensare mobile timp de şase luni pe an, în locaţii decise de autorităţi şi cu implicarea comitetelor locale, a Ministerului de Interne, a Direcţiei Serviciului Sanitar şi a Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor. Însă lipsa de fonduri din partea statului şi posibilităţile financiare limitate ale Asociaţiei Cercurilor de Gospodine nu au permis menţinerea şi extinderea acestor tipuri de activităţi28.
Sunt evidente asemănările dintre activităţile acestor dispensare organizate în primii ani ai deceniului al treilea al secolului trecut şi demersurile echipelor studenţeşti voluntare din cadrul Fundaţiei Culturale la mijlocul deceniului al patrulea. Ambele aveau la bază colaborarea cu autorităţile locale şi implicarea activă a acestora; echipele regale voluntare includeau şi componente de asistenţă sanitară, puericultură, educaţie în domeniile igienei, creşterii copiilor, alimentaţiei sănătoase; activitatea practică trebuia să se desfăşoare pe baza studierii condiţiilor şi a nevoilor populaţiei săteşti şi să fie în concordanţă cu aşteptările şi convingerile persoanelor cărora li se adresa. După cum se poate anticipa, similar dificultăţilor întâmpinate de echipele studenţeşti mai târziu, şi personalul dispensarelor s-a lovit de atitudini de neîncredere şi suspiciune din partea populaţiei rurale, precum zvonul că în urma cântăririi copiilor, aceştia îşi pierd sufletul, aşa că, pentru a nu afecta munca de asistenţă sanitară, s-a decis renunţarea la obligativitatea cântăririi29.
Ca urmare a rezultatelor pozitive obţinute în activităţile de asistenţă sanitară, ca în exemplul Asociaţiei Cercurilor Gospodinelor, şi, mai larg, în activităţile de asistenţă şi ocrotire socială ale multor altor asociaţii ale femeilor pe parcursul a peste jumătate de secol, la mijlocul anilor 1930 au apărut câteva propuneri de introducere a serviciului social obligatoriu pentru femei, pe modelul serviciului militar pentru bărbaţi. Un exemplu este proiectul de organizare a asistenţei sociale în oraşul Constanţa, realizat în 1934 de preşedinta filialei Constanţa a Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor Române, Maria Dimitriu-Castano. Dimitriu-Castano propunea legiferarea obligativităţii unor acte în vederea încheierii căsătoriilor, printre care figurau şi adeverinţa satisfacerii serviciului social de un an şi absolvirea unui curs menajer şi de puericultură de către viitoarea soţie, alături de certificatul care atesta îndeplinirea serviciului militar de către viitorul soţ30. Şi alte organizaţii pentru emanciparea femeilor şi feministe au făcut propuneri similare, precum, în 1935, Gruparea Femeilor Române, a cărei preşedintă era Alexandrina Cantacuzino31, şi apelul trimis primului ministru în 1936, prin care Consiliul Naţional al Femeilor Române, Gruparea Femeilor Române şi asociaţia „Solidaritatea” au cerut o lege care să prevadă serviciu social obligatoriu pentru femei ca echivalent celui militar obligatoriu pentru bărbaţi32.
Bineînţeles, prin aceste demersuri de introducere a unui serviciul social obligatoriu pentru femei, mişcările de emancipare a femeilor încercau să construiască şi să susţină – pe baza contribuţiilor femeilor faţă de societate în domeniile de activitate deja recunoscute şi în consonanţă cu rolurile de gen prescrise de discursul ideologic naţional-patriarhal al vremii – participarea femeilor la consolidarea statului naţional şi, deci, drepturile lor politice egale cu ale bărbaţilor. Indiferent, însă, de scopurile specifice urmărite de organizaţiile femeilor şi feministe în propunerile făcute, este evident că ideea unui serviciu social, chiar dacă întrucâtva diferită de cea promovată de Dimitrie Gusti la sfârşitul aceluiaşi deceniu, a existat cu cel puţin cinci ani înainte şi, mai mult, se adresa exclusiv femeilor. Nu trebuie, aşadar, să fie interpretată ca o noutate absolută obligativitatea prevăzută în legea Serviciului Social din octombrie 1938 care includea toate absolventele de studii superioare „pentru munca de ridicare a satelor şi oraşelor”33.
Relaţii între organizaţiile gustiene şi asociaţiile femeilor şi feministe
O a treia direcţie de explorare a interferenţelor dintre mişcările de emancipare a femeilor şi demersurile ştiinţifice şi de intervenţie socială gustiene este reprezentată de relaţiile personale şi instituţionale dintre organizaţiile gustiene şi cele ale femeilor şi feministe. Aşa cum am precizat, mişcările de emancipare a femeilor au constituit o prezenţă constantă şi vizibilă în sfera publică din România şi înainte de primul război mondial şi după acesta; şi este cert că Dimitrie Gusti a cunoscut dezbaterile, dezideratele şi activităţile asociaţiilor femeilor şi feministe. De exemplu, în lunile iunie şi iulie ale anului 1918 a avut loc în Aula Universităţii din Iaşi o serie de întâlniri de dezbateri şi conferinţe săptămânale organizate de feministele din România, la care au fost invitate personalităţi ştiinţifice şi politice ale timpului. În urma acestor întruniri, s-a înfiinţat una dintre cele mai cunoscute şi active asociaţii feministe din perioada interbelică, Asociaţia pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeilor Române34.
Chiar dacă nu am găsit o redare detaliată a acestor discuţii şi dezbateri, în care să fie menţionate personalităţile invitate, este probabil ca Gusti să fi avut măcar cunoştinţă de ele, dacă nu chiar să fi participat, întrucât în acea perioadă Dimitrie Gusti preda la Universitatea din Iaşi. Sunt cunoscute, însă, din statutele A.E.C.P.F.R. numele directoarelor şi ale membrelor fondatoare ale asociaţiei: Maria Baiulescu, Elena Meissner, Ella Negruzzi, Eleonora Stratilescu, Maria C. Buţureanu, Calypso Botez, Dr. Tereza Castan, Ana Conta-Kernbach, Cornelia Emilian, Sanda Filitti, Sofia Nădejde, Isabela Sadoveanu, Tereza Stratilescu, Olga Sturdza etc.35. Tot din statute, A.E.C.P.F.R. este definită ca o asociaţie „politică, culturală şi educativă” care, pe lângă „lupta pentru emanciparea civilă şi politică a femeii române”, pregătirea femeilor pentru „exerciţiul drepturilor politice şi pentru îndeplinirea funcţiunilor publice” şi „întărirea şi dezvoltarea mişcării feministe” avea ca scop şi „de a se ocupa de aproape de chestiunile care interesează condiţiunea socială, economică, culturală şi a lucra pentru îmbunătăţirea şi ridicarea condiţiunii ei [a femeii]”, „de a se interesa de viaţa publică şi de a ajuta Statul, judeţele, comunele, aşezămintele de utilitate publică şi societăţile particulare în toate operile în care se cere concursul femeii” şi de a „înfiinţa şi conduce instituţiile de cultură, educaţiune şi de prevedere socială, ce s-ar cere pentru propagarea şi aplicaţiunea ideilor din program”36. Toate aceste deziderate vor figura şi în activităţile organizaţiilor gustiene.
Nu este, aşadar, de mirare faptul că în şedinţa din Bucureşti, din decembrie 1919, din comitetul de patronaj al proiectatului Institut Social Românesc făceau parte câteva dintre feministele fondatoare ale A.E.C.P.F.R.: Calypso Botez, Maria Baiulescu, Alexandrina Cantacuzino, Sabina Cantacuzino, Ana Conta-Kernbach, Maria N. Filipescu, Olga Sturdza37. Mai mult, în acest context apar drept explicabile publicarea unui vast studiu de feminism38 în recent apăruta şi prestigioasa revistă Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială de către Calypso Botez, preşedinta Secţiunii Bucureşti a A.E.C.P.F.R., şi includerea, cinci ani mai târziu, a unei Secţii de studii feminine în cadrul Institutului Social Român, care va fi condusă tot de Calypso 
Botez39. Potrivit unei note despre înfiinţarea acestei secţii, apărute în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, ea avea ca scop principal studierea
„problemel[or] referitoare la copii şi femei consideraţi în cadrul social în care se desfăşoară viaţa şi activitatea lor productivă, cum şi problemele de politică socială în legătură cu situaţia ce se creează femeii faţă de nevoile vieţii actuale, a modului de participare a femeii la această viaţă şi faţă de noile concepţii asupra Statului”40.
Este interesantă precizarea că „superioritatea numerică a Doamnelor” care constituie această secţie „nu poate decât să fie salutată cu bucurie de către sociologii reformatori” întrucât
„[o]pinia, interpretarea şi dezideratele asupra chestiunilor, care în special privesc femeia şi copilul, trebuie luate în consideraţie, dacă într-adevăr o instituţie se simte animată de spiritul dezinteresat al dreptăţii, al curiozităţii ştiinţifice şi al reformei menite să realizeze binele cel mai mare al masei”41.
În vederea îndeplinirii scopurilor secţiei şi în conformitate cu viziunea lui Dimitrie Gusti asupra cercetării sociologice şi a intervenţiei sociale, s-a decis adoptarea „metod[ei] experimental[e] a anchetei şi a monografiei sociale”42.
Concluzii
Existau, aşadar, antecedente importante în zonele cercetărilor şi intervenţiilor sociale practicate de femei înainte de implicarea studentelor şi a cercetătoarelor în monografiile sociologice, în echipele studenţeşti voluntare şi în Serviciul Social iniţiate şi coordonate de Dimitrie Gusti. Prin urmare, este probabil ca profesorul Gusti şi grupul apropiat de colaboratori/oare să fi cunoscut şi chiar să fi preluat unele dintre scopurile, zonele de interes şi strategiile de reformă şi intervenţie socială pe care nenumăratele asociaţii de femei şi feministe le-au prevăzut şi aplicat în România ante- şi interbelică. În plus, am arătat că au existat suprapuneri personale şi instituţionale între organizaţiile femeilor şi cele gustiene, dimensiune care poate funcţiona ca explicaţie măcar parţială a „deschiderii” Şcolii sociologice de la Bucureşti, pe de o parte, faţă de tematicile de cercetare ştiinţifică şi, pe de altă parte, faţă de implicarea femeilor în munca de cercetare şi intervenţie socială.
Nina Arbore: Doua surori (1925)
Note:
1. Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Antologie de texte: Vol. I, 1815-1918, Bucureşti: Editura Ecumenică, 2001, p. 8.
2. Vezi Paraschiva Câncea, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România, 1848-1948, Bucureşti: Editura Politică, 1976, p. 77 şi Mihăilescu, Emanciparea femeii române…, 2001, p. 551.
3. Dr. Ecaterina Arbore, „Cum s-a înfiinţat şi ce a făcut Asociaţia femeilor române «Sprijinul»”, Unirea Femeilor Române, anul V, nr. 11-12/ noiembrie-decembrie 1913, reprodus în Mihăilescu, Emanciparea femeii române…, 2001, p. 435.
4. Arbore, „Cum s-a înfiinţat…”, pp. 435-436.
5. Arbore, „Cum s-a înfiinţat…”, p. 435.
6. Arbore, „Cum s-a înfiinţat…”, pp. 435-436 (sublinieri în
original).
7. Câncea, Mişcarea pentru emanciparea femeii…, p. 77.
vi 8. Autoarea dării de seamă nu precizează prenumele doamnei Haret.
9. Eleonora Stratilescu, „[Asociaţia femeilor române «Sprijinul»]” în cadrul articolului „Societăţi de binefacere şi culturale din Bucureşti”, Unirea Femeilor Române, anul II, nr. 1, Iaşi, 24 ianuarie 1910, reprodus în Mihăilescu, Emanciparea femeii române…, 2001, pp. 380-381.
10. Arbore, „Cum s-a înfiinţat…”, p. 436 (sublinieri în original).
11. Arbore, „Cum s-a înfiinţat…”, p. 436 (sublinieri în original).
12. Arbore, „Cum s-a înfiinţat…”, p. 436 (sublinieri în original).
13. Vezi Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Bucureşti: Editura Minerva, 1981; Zoltán Rostás, Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ’30 ai Şcolii Gustiene, Bucureşti: Paideia, 2006; Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, Bucureşti: Ed. Curtea Veche, 2009.
14. Interviu cu Nicolae Dunăre în Rostás, Parcurs întrerupt…, p. 59.
15. Arbore, „Cum s-a înfiinţat…”, p. 437.
16. Ecaterina Arbore, Industria şi sănătatea lucrătoarelor, Bucureşti,
1907.
17. Constanţa Hodoş, „Primul cuvânt”, Revista noastră, anul I, nr. 1/ 15 martie 1905, reprodus în Mihăilescu, Emanciparea femeii
române…, 2001, p. 343.
18. Sofia Nădejde, „Ce voim”, Revista noastră, anul I, nr. 1/ 15 martie 1905, reprodus în Mihăilescu, Emanciparea femeii române…,
2001, p. 345.
19. Pentru alte ţări europene, mai ales „vestice”, vezi Gisela Bock, Women in European History, Oxford & Malden: Blackwell Publishers Ltd, 2002 şi Rachel G. Fuchs şi Victoria E. Thompson, Women in
Nineteenth-Century Europe, Basingstoke & New York: Palgrave Macmillan, 2005. Pentru România, vezi L’Assistance Sociale en Roumanie, Bucureşti: Imprimeria Naţională, 1938; Florica Mănoiu şi Viorica Epureanu, Asistenţa socială în România, Bucureşti: Ed. All, 1996; Roxana Cheşchebec, „Nationalism, Feminism and Social Work in Interwar Romania. The Activities of Princess Alexandrina Cantacuzino” in Sabine Hering şi Berteke Waaldijk (ed.), History of Social Work in Europe (1900-1960). Female Pioneers and Their Influence on the Development of International Social
Organizations, Opladen: Leske & Budrich, 2003, pp. 35-44; Crina Diaconu, „Aspecte privind rolul femeilor în procesul de reformare şi modernizare socială în România interbelică. Activitatea şi
iniţiativele Asociaţiei Cercurilor de Gospodine în domeniul ocrotirii şi asistenţei mamei şi copilului” in Ghizela Cosma şi Virgiliu Ţârău (coord.), Condiţia femeii în România în secolul XX. Studii
de caz, Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2002, pp. 11-37.
20. Indicator al Instituţiilor de asistenţă publică şi privată din România pe 1924, Bucureşti: Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Direcţia Generală a Asistenţei Sociale, 1925, p. 6. Ca urmare a problemelor de aplicare a legii persoanelor juridice, este foarte probabil ca numărul instituţiilor particulare să fi fost mai mare.
21. „Asociaţia Cercurilor de Gospodine. Darea de seamă a activităţii societăţii: 3 aprilie 1920 – 31 martie 1940” in Asociaţia Cercurilor de Gospodine, fost[ă] sub preşedinţia de onoare a M.S. Regina Maria. Darea de seamă a activităţii Comitetului Central şi filialelor sale de la 1920-1940, Bucureşti: Tipografia Curţii Regale F. Göbl Fii S.A., 1940, fragmente reproduse în Mihăilescu, Emanciparea femeii române…, 2004, pp. 526-530.
22. Valentina Focşa, „Asociaţia Cercurilor de Gospodine”, Acţiunea feministă, nr. 50-51/ decembrie 1921 – ianuarie 1922, reprodus în Mihăilescu, Emanciparea femeii române…, 2004, p. 125.
23. Focşa, „Asociaţia Cercurilor…”, p. 126 (sublinierile mele).
24. „Asociaţia Cercurilor…”, p. 530.
25. „Asociaţia Cercurilor…”, pp. 529-530.
26. Diaconu, „Aspecte privind rolul femeilor…”, pp. 13-14.
27. Asociaţia Cercurilor de Gospodine. Comitetul Central. Dare de seamă 1 aprilie – 31 decembrie 1923, Bucureşti, 1924 citată în Diaconu, „Aspecte privind rolul femeilor…”, pp. 15-16.
28. Diaconu, „Aspecte privind rolul femeilor…”, pp. 16-17.
29. Diaconu, „Aspecte privind rolul femeilor…”, p. 16.
30. Ziarul nostru, nr. 9-10/ octombrie-noiembrie 1934 şi nr. 4/ aprilie 1935, citate în Diaconu, „Aspecte privind rolul femeilor…”, p. 20.
31. „Dare de seamă asupra lucrărilor Congresului Grupării Femeilor Române (Craiova, 9-10 noiembrie 1935). Comisia de igienă”, Graiul Femeii, nr. 1/1935, citat în Diaconu, „Aspecte
privind rolul femeilor…”, p. 21.
32. Cheşchebec, „Nationalism, Feminism and Social Work…”, p. 43.
33. „Legea pentru înfiinţarea Serviciului Social” reprodusă în Dimitrie Gusti, Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii (vol. II), Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1939, p. 263.
34. Vezi Femina, „Asociaţia feministă”, Acţiunea feministă, anul I, nr. 1/ 30 aprilie 1919, reprodus în Mihăilescu, Emanciparea femeii române…, 2004, p. 73; Calypso Corneliu Botez, „Problema feminismului – O sistematizare a elementelor ei”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul II, nr. 1-3/ aprilie-octombrie 1920, pp. 80-81; Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1938-1929), Iaşi: Polirom, 2002, pp. 36-37.
35. „Statutele Asociaţiei pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor Române”, Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române. Statutele şi programul, Iaşi: Tipografia Dacia, 1918, reprodus în Mihăilescu, Emanciparea femeii române…, 2001, p. 513.
36. „Statutele Asociaţiei pentru emanciparea…”, p. 509 (sublinierile mele).
37. „Proces-Verbal [al adunării constitutive a] Institutul[ui] social românesc” in „Buletinul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul I, nr. 4/ ianuarie 1920, p. 865.
38. Este vorba despre studiul deja citat: Calypso Corneliu Botez, „Problema feminismului – O sistematizare a elementelor ei”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul II, nr. 1-3/
aprilie-octombrie 1920, pp. 24-84.
39. Vezi „Secţia de studii feminine”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul IV, nr. 3-4/ 1927, pp. 525-527; Emanoil Bucuţa, „Institutul Social Român” in Mircea Vulcănescu et al., D. Gusti şi
Şcoala sociologică dela Bucureşti, Bucureşti: Institutul Social Român, 1937, p. 161.
40. „Secţia de studii feminine”, p. 525.
41. „Secţia de studii feminine”, p. 525.
42. „Secţia de studii feminine”, p. 525.
Bibliografie/ References:
*** L’Assistance Sociale en Roumanie [Social Work in Romania], Bucureşti: Imprimeria Naţională, 1938.
*** Indicator al Instituţiilor de asistenţă publică şi privată din România pe 1924 [Yearbook of Public and Private Social Work in Romania in 1924], Bucureşti: Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Direcţia Generală a Asistenţei Sociale, 1925.
Bock, Gisela, Women in European History, Oxford & Malden: Blackwell Publishers, 2002.
Botez, Calypso Corneliu, „Problema feminismului – O sistematizare a elementelor ei” [The Subject of Feminism – A Systematization of Its Elements], Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială [The Archive for Social Science and Reform], anul II, nr. 1-3/ aprilie-octombrie 1920, pp. 25-84.
Bucuţa, Emanoil, „Institutul Social Român” [The Romanian Social Institute] in Mircea Vulcănescu et al., D. Gusti şi Şcoala sociologică dela Bucureşti [D. Gusti and the Bucharest Sociological School], Bucureşti: Institutul Social Român, 1937, pp. 153-170.
Câncea, Paraschiva, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România 1848-1948 [Woman’s Emancipation Movement in Romania 1848-1948], Bucureşti: Editura Politică, 1976.
Cheşchebec, Roxana, „Nationalism, Feminism and Social Work in Interwar Romania. The Activities of Princess Alexandrina Cantacuzino” in Sabine Hering şi Berteke Waaldijk (ed.), History of Social Work in Europe (1900-1960). Female Pioneers and Their Influence on the Development of International Social Organizations, Opladen: Leske & Budrich, 2003, pp. 35-44.
Diaconu, Crina, „Aspecte privind rolul femeilor în procesul de reformare şi modernizare socială în România interbelică.
Activitatea şi iniţiativele Asociaţiei Cercurilor de Gospodine în domeniul ocrotirii şi asistenţei mamei şi copilului” [Aspects Concerning Women’s Role in the Proces of Social Change and Modernization in Interwar Romania. The Activity and the Initiatives of the Housewives’ Circles Association in the Field of Mother’s and Child’s Protection and Assistance] in Ghizela Cosma şi Virgiliu Ţârău (coord.), Condiţia femeii în România în secolul XX. Studii de caz [Woman’s Condition in Twentieth Century Romania. Case Studies], Cluj: Presa Universitară Clujeană, 2002, pp. 11-37.
Fuchs, Rachel G. şi Victoria E. Thompson, Women in Nineteenth-Century Europe, Basingstoke & New York: Palgrave Macmillan, 2005.
Gusti, Dimitrie, Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii (vol. I) [Knowledge and Action in the Service of the Nation (vol. I)], Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1938.
Gusti, Dimitrie, [Knowledge and Action in the Service of the Nation (vol. II)], Bucureşti: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1939.
Mănoiu, Florica şi Viorica Epureanu, Asistenţa socială în România [Social Work in Romania], Bucureşti: Ed. All, 1996. Mihăilescu, Ştefania, Emanciparea femeii române. Antologie de texte:
Vol. I, 1815-1918 [Romanian Woman’s Emancipation. An Anthology, vol. I, 1815-1918], Bucureşti: Editura Ecumenică, 2001.
Mihăilescu, Ştefania, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929) [Aspects in the Hisory of Romanian Feminism. An Anthlogy (1838-1929)], Iaşi: Polirom, 2002. Rostás, Zoltán, Atelierul gustian. O abordare organizaţională [The Gustian Workshop. An Organizational Approach], Bucureşti: Tritonic, 2005.
Rostás, Zoltán, Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ’30 ai Şcolii Gustiene [Interrupted Course. Gustian School’s Disciples of the 1930s], Bucureşti: Paideia, 2006.
Rostás, Zoltán, Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” [Gustian Monographers and Team Members at the Royal Cultural Foundation “Prince Carol”], Bucureşti: Curtea Veche, 2009. Stahl, Henri H., Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice” [Memoirs and Thoughts about the Old School of “Sociological Monographs”], Bucureşti: Editura Minerva,
1981.
Articole de presă, statute, broşuri
*** „Asociaţia Cercurilor de Gospodine. Darea de seamă a activităţii societăţii: 3 aprilie 1920 – 31 martie 1940” [Housewives’ Circles Association. Report on the Activities of the Society: April 3, 1920 – March 31, 1940] in Asociaţia Cercurilor de Gospodine, fost[ă] sub preşedinţia de onoare a M.S. Regina Maria. Darea de seamă a activităţii Comitetului Central şi filialelor sale de la 1920-1940 [Housewives’ Circles Association, Formerly under the Honorary Presidency of H.M. Queen Maria. Report on the Activity of the Central Committee and Its Branches from 1920 to 1940], Bucureşti: Tipografia Curţii Regale F. Göbl Fii S.A., 1940, fragmente reproduse în Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Studiu şi antologie de texte. Vol. II (1919-1948) [Romanian Woman’s Emancipation. Study and Anthology. Vol. II (1919-1948)], Bucureşti: Editura Ecumenică, 2004, pp. 526-530.
*** „Proces-Verbal [al adunării constitutive a] Institutul[ui] social românesc” [Report of the Constitutive Assembly of the Romanian Social Institute] in „Buletinul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială” [Bulletin of the Association for Social Study and Reform], Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială [The Archive for Social Science and Reform], anul I, nr. 4/ ianuarie 1920, pp. 865-867.
*** „Secţia de studii feminine” [Women’s Studies Section], Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială [The Archive for Social Science and Reform], anul IV, nr. 3-4/ 1927, pp. 525-527.
*** „Statutele Asociaţiei pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române” [Legal Status of the Association for the Civil and Political Emancipation of Romanian Women], Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române. Statutele şi programul [Association for the Civil and Political Emancipation of Romanian Women. The Legal Status and the Program] Iaşi: Tipografia Dacia, 1918, reprodus în Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Antologie de texte. Vol. I, 1815-1918 [Romanian Woman’s Emanciation. An Anthology. Vol. I, 1815-1918], Bucureşti: Editura Ecumenică, 2001, pp. 509-513.
Arbore, Ecaterina, Industria şi sănătatea lucrătoarelor [Women Workers’ Industry and Health], Bucureşti, 1907.
Arbore, Ecaterina, Dr., „Cum s-a înfiinţat şi ce a făcut Asociaţia femeilor române «Sprijinul»”, Unirea femeilor române [How Romanian Women’s Association “The Support” Was Established and What Has It Done], anul V, nr. 11-12/ noiembrie-decembrie 1913, reprodus în Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Antologie de texte. Vol. I, 1815-1918 [Romanian Woman’s Emanciation. An Anthology. Vol. I, 1815-1918], Bucureşti: Editura Ecumenică, 2001, pp. 435-437.
Femina, „Asociaţia feministă” [The Feminist Association], Acţiunea feministă [Feminist Action], anul I, nr. 1/ 30 aprilie 1919, reprodus în Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Studiu şi antologie de texte. Vol. II (1919-1948) [Romanian Woman’s Emancipation. Study and Anthology. Vol. II (1919-1948)], Bucureşti: Editura Ecumenică, 2004, p. 73.
Focşa, Valentina, „Asociaţia Cercurilor de gospodine” [Housewives’ Circles Association], Acţiunea feministă [Feminist Action], nr. 50-51/ decembrie 1921 – ianuarie 1922, reprodus în Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Studiu şi antologie de texte. Vol. II (1919-1948) [Romanian Woman’s Emancipation. Study and Anthology. Vol. II (1919-1948)], Bucureşti: Editura Ecumenică, 2004, pp. 125-127.
Hodoş, Constanţa, „Primul cuvânt” [The First Word], Revista noastră [Our Journal], anul I, nr. 1/ 15 martie 1905, reprodus în Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Antologie de texte. Vol. I, 1815-1918 [Romanian Woman’s Emanciation. An Anthology. Vol. I, 1815-1918], Bucureşti: Editura Ecumenică, 2001, pp. 343-344.
Nădejde, Sofia, „Ce voim” [What We Want], Revista noastră [Our Journal], anul I, nr. 1/ 15 martie 1905, reprodus în Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Antologie de texte. Vol. I, 1815-1918 [Romanian Woman’s Emanciation. An Anthology. Vol. I, 1815-1918], Bucureşti: Editura Ecumenică, 2001, pp. 344-345.
Stratilescu, Eleonora, „[Asociaţia femeilor române «Sprijinul»]” în cadrul articolului „Societăţi de binefacere şi culturale din Bucureşti” [“Romanian Women’s Association «The Support»” discussed in the article “Philantropical and Cultural Societies in Bucharest”], Unirea Femeilor Române [Romanian Women’s Union], anul II, nr. 1, Iaşi, 24 ianuarie 1910, reprodus în Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Antologie de texte. Vol. I, 1815-1918 [Romanian Woman’s Emanciation. An Anthology. Vol. I, 1815-1918], Bucureşti: Editura Ecumenică, 2001, pp. 380-381.
Lasă un răspuns