„Toti gustistii se cunosc si sunt prieteni”

sursa fotografie: pagina de Facebook dedicata etnologului Mihai Pop

„Toţi gustiştii se cunosc şi sunt prieteni”

Irina Pop (Sturdza) 

 extras din Zoltán Rostás, Strada Latina nr. 8. , Ed. Curtea Veche, 2009

– Aş vrea să ştiu cum de aţi ales să urmaţi Agronomia, care nu era o facultate considerată potrivită nici pentru fete, nici pentru categoria socială din care făceaţi parte dumneavoastră?

– Aşa este, părinţii au fost foarte contra. Dar pe mine mă interesa tot ce ţinea de biologie. Şi nu m-a mai interesat biologia pură, ci am făcut legătura totuşi cu pământul şi cu biologia aplicată, care nu este decât agronomia.

– M-am gândit că poate vă interesa pentru moşie.

– Da. Dar nu era scopul ăsta în sine. Mă interesa biologia aplicată. Biologia propriu zisă, adică ştiinţele vieţii. Şi viaţa în sine mă interesa. Şi să-ţi spun ceva foarte interesant, care pentru ziua de azi ar fi o comicăraie: că în anul acela copiii de ţărani şi copiii de moşieri intrau fără examen. Restul dădeau examen de admitere, dar aceste două categorii intram fără examen.

– La urma urmei era explicabil.

– Da. Era just.

– În general în perioada aceea copiii de moşieri în ce direcţie se orientau? Poate nu se duceau la facultate…

– Nu, aveam destul de mulţi. Dar eram puţine fete, eram numai trei fete din vreo patruzeci şi ceva de studenţi. Am avut profesori foarte buni, într-adevăr. L-am avut pe Ionescu-Siseşti, Traian Săvulescu, pe Drăcea la silvicultură. Nu-i mai ţin minte acum pe toţi, dar în orice caz, profesori buni am avut.

– Şi la Agronomie la mijlocul anilor ’30 deja se simţea vreo diferenţiere în funcţie de opţiuni de stânga şi de dreapta?

– Se simţea. Anul nostru era împărţit în două categorii, şi mai era ceva, ce predomina la început, că după aia s-a modificat. În primul an am avut o colegă ovreică, o chema Raluca Gelberg. Şi noi şedeam în oraş, şi veneam cu ea. La un moment dat a început să apară pe tablă dimineaţa când soseam: „Raluca, nu mai veni”, „Raluca, ai să pleci cu picioarele înainte”, „Raluca, nu ai voie să urmezi Agronomia” şi tot felul de insulte la adresa ei. Au început insultele şi la adresa mea, că veneam împreună. Şi ea s-a dus să se plângă la rector, şi rectorul a spus că nu are încotro, pentru că la Agronomie există numerus clausus. Şi ea a început să plângă şi a spus: da, dar tatăl meu a luptat în război ca şi tatăl lor şi are decoraţie de război. Rectorul a zis: eu nu am nicio influenţă asupra lor. Şi ea s-a sinucis. A fost teribilă chestia asta. Bineînţeles că studenţii nu şi-au dat seama că merg la aşa o dramă, dar asta a fost.

– Aţi observat la băieţii respectivi vreo remuşcare?

– Nu, a trecut aşa…

– Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

– Exact. Atunci m-am lovit eu prima dată de brutalitatea partidelor totalitare. Mi s-a părut asta o nedreptate atât de oribilă!

– Mi-aţi spus într-o discuţie anterioară, că jumătate dintre studenţi erau de o parte, jumătate de cealaltă.

– Da, aproximativ.

– Şi relaţiile dintre aceste grupări erau tensionate?

– Nu. Nu erau tensionate, dar erau complet separaţi. Adică nu aveau nimica în comun unii cu alţii.

– Membrii celor două tabere se deosebeau şi în funcţie de categoriile sociale din care făceau parte, sau  din acest punct de vedere erau amestecaţi?

– Şi la unii şi la alţii erau mai mult din mica burghezie. Copiii de ţărani nu prea s-au băgat în politică. Nici într-una, nici într-alta. O dată discutam aşa, într-un grup, şi am spus că mamei mele îi plac romanele ruseşti. Şi unul din colegi, care era copil de ţăran, mi-a zis, dumneata nu-ţi dai seama ce noroc ai că ai putut să discuţi cu mama despre romanele ruseşti, că mama mea nici nu ştie carte. Ei, asta era! Mulţi erau copii de ţărani, că au intrat fără examen. Şi niciun fel de discriminări nu s-au făcut la examene sau la repartiţii pe grupe. Niciun fel de discriminare.

– În timpul anilor de facultate aţi auzit că cineva s-ar fi dus la echipele regale, la Fundaţie?

– Da. Sigur că da. Se auzea tot timpul de Fundaţiile Regale. Mă atrăgea ideea în sine de a face parte dintr-o echipă regală, dar nu aveam contingenţe cu niciun echipier.

– Imaginea era în afara partidelor? Nu se făcea legătură între legionari şi ei?

– Complet în afara partidelor. Nu se făcea niciun fel de legătură. Niciun fel de legătură. Era un lucru frumos şi interesant în sine. Eu trăisem mult la ţară şi îmi dădeam seama că era un mediu care era interesant de studiat, şi mi se părea ideea lui Gusti fantastică, cu echipele astea complexe.

– De fapt Legea Serviciului Social a apărut în 1938 şi s-a aplicat până în ’39. Cum a fost receptată ideea că toţi absolvenţii trebuie să facă serviciu social?

– Eu în momentul acela nu aveam nicio legătură cu studenţii, că eram în practică la Feteşti şi eram numai cu cele trei colege ale mele. Aşa că noi am receptat-o ca pe o fatalitate, că n-aveam încotro. Dacă voiam să ne luăm diploma, trebuia să facem acest serviciu social.

– Când am fost eu student m-ar fi enervat ideea de obligativitate. De aceea mă interesează felul în care a fost primită legea.

– Am primit-o ca pe un lucru interesant şi obligatoriu. Deci, de care nu puteai scăpa. Dacă vrei să-ţi iei diploma, trebuie să faci treaba asta. Făcusem un an la ţară, mai făceam un an la ţară.

– Notiţele[1] dumneavoastră încep din august 1939. Înainte nu aţi fost la alte manifestări?

– Nu, nimic, ne-am dus la Piteşti, ne-a dat echipamentul, bocanci, fustă, bluză, diagonală, centură…

– Cum a fost organizată plecarea la Piteşti? Decanatul a spus unde să mergeţi?

– Nu, cred că ne-am dus la strada Latină, la sediu, şi ne-a repartizat unde mergem. Facultatea nu s-a amestecat.

– Dar atunci de unde aţi aflat de legea asta?

– Şi prin facultate, că s-a afişat, şi prin ziare. Era pentru studenţii care terminau anul acela.

– Cum aţi primit ideea de „funcţionar social” lansată de Gusti?

– Noi n-am ajuns să ne împlinim rolul. Aici ai să vezi că ne spune ce trebuie să facem, cum să facem, cum să vorbim cu ţăranii, tot felul de sfaturi. Dar noi n-am apucat să ajungem la ţară. Eram echipe de câte 12, care erau cât se putea de complexe, adică să fie un istoric, un geograf, un biolog, un medic. Şi ne-a trimis acolo cu ce-am învăţat în tabără, că am făcut o lună de tabără.

– Preoţi nu au fost la echipele dumneavoastră.

– La noi nu erau preoţi, dar cred că au fost şi preoţi. Ai să vorbeşti cu Niculae Tănăsescu şi el cred că a avut preoţi în echipă …

– Era chiar în Piteşti tabăra aceasta?

– Era cum intri în Piteşti, la stânga, sus pe deal, o clădire frumoasă, în stil românesc. Şi ne-am prezentat acolo, la Şcoala Normală, era un grup de vreo zece comandante care ne aşteptau, ne luau în primire, ne dădeau echipamentul şi ne repartizau pe dormitoare. Pe urmă ne-au făcut instructajul.

– În aceste echipe se ştia cine este legionar şi cine nu?

– Nu. Fiind toate fete, pentru noi era mai puţin importantă partea asta politică. Fetele făceau mai puţină politică decât băieţii…

– Dar în mişcare au fost destule fete.

– Au fost, au fost. Dar acolo nu s-a pus problema absolut deloc. În dormitoare ne-am grupat după prietenii. După facultăţi şi după prietenii. Noi am fost trei de la Agronomie, bineînţeles că am rămas împreună tot timpul.

– De la ce alte facultăţi erau celelalte fete?

– De la economie, ASE, Istorie, Chimie. De la Litere mai erau.

– În această perioadă nu aţi legat prietenii durabile?

– Am avut o foarte bună prietenă, până a murit, era de la ASE. Am fost foarte prietene, foarte legate. Dar o lună a trecut foarte repede. Pentru că ştii cum este, ca în spital, într-o comunitate de-asta, închisă, interesele toate se limitează la comunitatea în care trăieşti.

– Cum a fost împărţită ziua? Cum era programul zilnic?

– Era foarte strict. Adică sculatul de dimineaţă şi prezentarea la ridicarea drapelului era foarte strictă.

– Nu se făcea mai înainte gimnastică?

– După, se făcea gimnastică. Întâi era intrarea în careu, ridicarea drapelului şi după aia aveam ora de gimnastică. Şi probabil micul dejun.

– Şi după aceea?

– După aceea aveam orele de curs, era o plimbare în oraş.

– În fiecare zi?

– În fiecare zi, încolonate şi cu cântece patriotice. Ai să vezi acolo (în notiţe n. a.) câteva cântece… „Goarna sună, goarna sună, dragi români”… tâmpenii din astea. /râde/ Pe urmă după-masa aveam o oră de odihnă şi după aia program liber. Mai era câte un curs şi după-masa câteodată, după cum veneau băieţii de la echipă…

– Dumneavoastră aţi fost la o şcoală de comandante de echipă. Deci, după terminare urma să deveniţi comandantă, nu?

– Nu. Când am terminat cursurile am dat un examen şi cele care au avut notele cele mai bune, au fost repartizate ca şefe de echipă. N-am fost dinainte pregătită şefă de echipă. A fost pe baza rezultatului examenului de absolvire.

– Şi examenul a fost greu?

– Destul de greu. Pentru că au încercat să bage în capul nostru – ai să vezi acolo. Că ei veneau totuşi… erau sociologi toţi, ori pentru noi sociologia nu exista.

– Duminica ce făceaţi? Program de voie?

– Probabil. Nu mai ţiu minte ce făceam duminica. Mai făceam câte o excursie. Am făcut una chiar împreună cu tabăra de băieţi, acolo unde este acum barajul de la Vidraru, o zi întreagă, o excursie foarte frumoasă.

– La Piteşti erau şi băieţi?

– Da. Băieţii erau în altă clădire. Una din colegele mele era logodită, tot cu un coleg. Dar n-aveau voie să se vadă. Erau oameni majori amândoi, dar nu aveau voie să vină el, sau să-i facă vizită. Ăştia au venit cu toată rigiditatea asta nazistă, legionară. Pentru toţi a fost şocant.

– Nu ştiu dacă aţi văzut, dar am impresia că  semăna cu marşurile legionare.

– O, am şi participat. După ce am terminat cu Serviciul Social, m-am angajat la Ministerul Agriculturii. Şi ca funcţionar al Ministerului Agriculturii, atunci când a fost un timp conducere legionară, ne-a scos pe stradă. Ţiu minte că ne-a scos în Piaţa Palatului şi am stat în genunchi, când a trecut … cred că tata lui Moţa… sau asta a fost mai târziu. Ţiu minte că în Piaţa Palatului am stat în genunchi acolo, toată lumea… Nu puteam să nu merg, mai ales că aveam un post destul de important, că eram ajutor de şef de cabinet al ministrului. Ministrul era Nicolae Mareş, care nu era legionar. El era prieten cu Antonescu, dar nu făcea politică de dreapta. El ajunsese ministru ca prieten al lui Antonescu, nu pe bază că ar fi fost legionar. Nu-l iubeau legionarii. Legionarii din minister cred că umblau după el să-l împuşte. De-altfel a murit în puşcărie săracul,

– Dar la comunişti.

– Da.

– Să ne întoarcem la acea lună august. Pentru dumneavoastră şi pentru ceilalţi din tabără ceea ce făceau sociologii părea ceva interesant, sau doar o obligaţie?

– Nu, ce au spus ei era interesant, pentru că ne era totul foarte nou şi însemna o pregătire, că plecam la ţară fără să ştim ce se vrea de la noi. Pe noi ne trimitea să ridicăm satele, asta era lozinca. Dar sub ce formă să le ridicăm, asta nu ştia nimeni. Şi atunci ni s-au deschis niţel ochii prin aceste conferinţe care se făceau.

– Vi se părea realizabil ce propuneau sociologii, sau nu vedeaţi finalitatea?

– Păi, n-am văzut, fiindcă a venit războiul. Am plecat la ţară şi după trei-patru zile a venit războiul şi ne-am întors cu toţii acasă. Toată lumea care era mobilizabilă s-a întors, băieţii toţi, şi-atunci s-a spart totul. Sigur că era realizabil în anumită măsură, de exemplu în măsura medicală. Dispensare de sat era absolut indispensabil să se facă. Asta este sigur. Şi din punct de vedere agricol, probabil că şi acolo s-ar fi putut face multe modificări şi îmbunătăţiri. Poate şi cultural.

– Dar dumneavoastră nu aţi participat la muncă efectivă de echipă.

– Trei zile. Când ne-am reîntors. Că atunci am lăsat totul şi am plecat la Bucureşti, toată lumea a venit acasă.

– Aţi ştiut că a fost suspendată Legea Serviciului Social?

– Nu. Prin faptul că s-a declarat mobilizarea generală, ne-am întors la Bucureşti. Cred că nu s-a mai dat o lege, cred că prin natura lucrurilor s-a terminat. Şi au mai rămas echipele. Echipele de cercetare au rămas. Şi eu, pentru că deja fusesem de câteva zile trecută de la echipa mea la echipa monografică, de cercetare, m-am întors la Oarja, lângă Piteşti. S-a studiat mult judeţul Argeş, a fost şi plasa Dâmbovnic.

– Mi-a spus şi Dunăre, şi Retegan.

– Era cu noi Retegan.

– Cât aţi lucrat cu Profesorul[2] când v-aţi întors?

– Cam vreo două săptămâni, cred. Mai puţin de o lună. Am făcut nişte năzdrăvănii. M-am dus la primărie şi am luat registrul agricol şi am scos de acolo toate suprafeţele şi pe urmă cantităţile de grâu care se treieraseră, de exemplu. Şi nu era nicio concordanţă, adică se vedea foarte bine că era mult mai puţin grâu, decât ar fi trebuit să iasă de pe suprafeţele declarate la primărie că ar fi fost semănate cu grâu. Ori, era o zonă bună de cultura grâului, deci undeva se pierdea. Undeva se fura grâul. Foarte interesant era, să ştii. Tot aşa, am luat impozitele, şi impozitele nu corespundeau deloc cu proprietăţile. Una era la primărie şi alta în realitate, am mirosit lucrul ăsta şi m-am dus la primărie, să încep să-mi fac o bază.

– Ceilalţi ce făceau? Cine a fost acolo?

– A fost Miron, a fost Retegan, a fost Dunăre cu soţia. A fost unul Popa, care a fost cu soţia, cred că era inginer, un băiat înalt şi frumos. Era unul tânăr, Stoianovici. Cred că el se ocupa cu sociologia. Stoianovici a adunat toate fotografiile. A fost şi Bauh, fotograful. Şi Stoianovici a dispărut, probabil că a murit între timp, şi fotografiile s-au dus, şi nu mai ştie nimeni ce s-a întâmplat cu fotografiile. Era foarte interesant, nişte fotografii frumoase, bine făcute. Aveam una, numai eu cu Mihai, dar nu ştiu cui i-am dat-o, cu Mihai îmbrăcat în uniforma asta de Serviciu Social, şi vorbind mulţimii, foarte frumoasă fotografie, făcută de Bauh. Eu n-o mai am…

– În cele două săptămâni în afară de cercetare ce mai făceaţi cu echipa?

– În fiecare după masă, spre seară ne adunam la şcoală şi se discuta, fiecare ce-a lucrat şi ce rezultate are, dacă are rezultate sau nu, sau dacă să meargă pe linia pe care a pornit sau nu. Îţi spun că Miron era întotdeauna contra, orice se spunea, orice se propunea, el era contra. Noroc că Mihai are un caracter atât de conciliant şi diplomatic şi ştia totdeauna să le aranjeze. Dar era nesuferit Miron. Eu atunci l-am cunoscut.

– Şi s-a făcut vreo şezătoare cu cei din sat?

– Nu s-a făcut. Se obişnuia, dar noi eram aşa, spre sfârşite, eram o coadă care mai rămăsese de la Serviciul Social.

– Golopenţia a fost acolo în aceste două săptămâni?

– Nu, n-a fost. Cred că Gusti a fost, Gusti cu prefectul. Parcă chiar la solemnitatea de deschidere au fost. Am fost şi eu.

– Deci, aţi plecat de acolo, de ce a trebuit să întrerupeţi?

– Cred că Mihai, el era şeful echipei, cred că el a spus că toată lumea se întoarce la Bucureşti, toţi cei mobilizaţi. Era şi un american cu noi, Billy, care era foarte drăguţ. Billy umbla prin sat şi dădea pâine la câini, aşa că era prieten cu toţi câinii din sat, nu-l muşca niciun câine. Şi Billy când a plecat, i-a părut foarte rău că pleacă… tot nu mi-am adus aminte cum îl cheamă pe muzicantul ăsta… Constantin Bugeanu.

– Da, păi a ajuns mare, profesor la Conservator.

– Da, el a murit recent, cred.

– Îmi aduc aminte, că Harry Brauner avea o mare stimă pentru el.

– Da. Eu ţiu minte că m-am întors pe tren cu Bugeanu şi cu Billy. În spatele trenului, acolo am trecut printr-o pădure foarte frumoasă, până am ajuns la gară la Costeşti. Era toamnă, erau deja frunzele ruginite, şi acolo ne-am suit în tren şi am venit la Bucureşti. Constantin Bugeanu.

– După terminarea acestei „aventuri” aţi mai avut altă legătură cu sociologia,  bine înţeles în afară de profesorul Pop? /râd/

– Da, fiindcă mergeam foarte des la Serviciul Social. Acolo, la strada Latină mai se ţineau şedinţe şi mă duceam şi continuam să ţin legătura cu ei. Să se vadă ce poate să se mai facă, de-astea…

– Gusti nu plecase de acolo?

– Cred că a rămas Gusti. Apoi a venit Golopenţia…

– A venit director acolo Neamţu.

– Neamţu, ai dreptate, Neamţu a venit. Ai dreptate, aşa este. Dar se mai ţineau şedinţe şi mă mai duceam. Şi acuma, de câte ori trec pe la strada Latină, îmi aduc aminte, cum mergeam acolo. M-am dus, a trebuit să duc echipamentul, să predau echipamentul.

– La nunta dumneavoastră la care aţi spus că fost şi mareşalul, general pe-atunci, cine a mai fost prezent dintre cei „mari”?

– Nu ţiu minte să fi fost alte personalităţi mai mari. A fost Cancicov, care a fost ministru de finanţe, nu mai ţiu minte.

– Gusti n-a fost?

– Nu.

– Nici Golopenţia?

– Golopenţia a fost. Dar Gusti nu ştiu de ce n-a fost. Că de invitat sigur că a fost invitat.

– Ştiu că Profesorul a avut legături foarte bune cu Gusti, şi la un moment dat chiar l-a invitat în Maramureş, înainte să vă cunoaşteţi.

– Da, da, are el nişte fotografii cu Gusti în Maramureş.

– După aceea dumneavoastră aţi plecat.

– Nu, n-am plecat, că după aia m-am apucat să-mi lucrez diploma. În martie trebuia să-mi susţin diploma, şi diploma mea era… Era un fel de doctorat, trebuia să mă ocup de cultura inului în regiunea de baltă. Am făcut practica la Feteşti, şi olandezii făcuseră acolo, la Feteşti, o topitorie de in. Un lac, o topitorie artificială în bazine, cu temperatura reglată, cu tot, şi aşa că eu am stat acolo şi am făcut practică încă o lună în plus ca să fac tot ciclul. Am venit cu o grămadă de date care trebuiau prelucrate. Aveam sămânţa de in, care era conţinutul de ulei, conţinutul de fibră, am făcut analize la microscop, am muncit foarte mult la lucrarea aceea. A trebuit să mai citesc, să redactez, să fac fotografiile. Am dat-o la sfârşitul lui martie, şi la sfârşitul lui iunie, că în mai nu se făceau căsătoriile, am fixat nunta. Aşa că a fost o perioadă destul de agitată în viaţa mea.

– La Bratislava aţi cunoscut alţi sociologi sau folclorişti?

– Nu, dar noi eram foarte prieteni cu ginerele şi fata lui Trubeţkoi. Pe ea o chema Elena, Ileana îi spuneam noi, pe el îl chema Lisacenko, şi şedeau şi aproape de noi. Ne vedeam foarte des cu ei, şi ne găsisem pe aceeaşi lungime de undă. Eram foarte prieteni. Ea a reuşit până la urmă să iasă, să se ducă la Viena, că avea o mamă şi o soră la Viena, dar nu putea să plece din Cehoslovacia. În fine, până la urmă s-a dus la poliţie, acolo, la Bratislava şi a spus că ea e prinţesa Trubeţkoi. Şi ăia au început să râdă şi au spus: dar unde ţi-e coroana? /râde/ Dar până la urmă a reuşit să plece.

– După ce v-aţi întors…

– Ne-am întors în ’45, în aprilie.

– După aceea ce impresie aţi avut: această şcoală Gusti mai exista în jurul şefului?

– A fost un fel de agent de legătură. Adică toţi gustiştii se cunosc şi sunt prieteni.

– Şi după război această legătură s-a mai păstrat?

– S-a păstrat şi după război. Bineînţeles că unii erau mai legaţi, alţii mai puţin. Golopenţia, săracul, a intrat repede în puşcărie. Vulcănescu la fel.

– Mai târziu şi Retegan. Cred că a fost în lotul lui Golopenţia. Herseni a făcut parte din această grupare?

– Nu, eu pe Herseni nu l-am văzut niciodată. Stahl a fost. Paulică de câte ori vine în ţară vine să-l vadă pe Mihai.

– Se mişcă ca şi cum ar avea 30 de ani.

– Da, dar el îşi face ceva la păr, aşa că te înşeală puţin. Dar mişcările le are foarte uşoare şi foarte rapide. Arată mult mai tânăr.

– Cu Neamţu aţi păstrat legătura?

– Da, dar nu ştiu pe urmă unde s-a pierdut şi el.

– A intrat şi el la puşcărie pentru Pătrăşcanu, dar nu avea legături atât de puternice.

– Când mă gândesc câtă suferinţă a putut să se adune în aceşti ani de comunism. Am citit foarte mult din cărţile care s-au publicat, şi e îngrozitor. E aproape insuportabil de citit…

– Acum apar foarte multe, aproape că se ajunge la saturaţie. Cartea recent publicată a lui Stelian Tănase[3] n-am citit-o încă, dar nevastă-mea spune că trebuie citită…

– O carte care mi-a plăcut mie foarte mult, fiindcă mi-a dezvăluit nişte situaţii, cartea lui Nichifor Crainic, Alb şi negru se cheamă, primul volum. El povesteşte, începe cu frageda copilărie, cum învăţătorul a văzut că merită să meargă mai departe, cum a insistat pe lângă tată-său să-l dea la seminar aici la popi, pentru că era gratis şi primea şi îmbrăcăminte, cum l-a adus tată-său cu căruţa, desculţ, şi el şi-a pus bocancii în picioare numai când a oprit în faţa seminarului, cum a terminat seminarul… E foarte interesant să vezi, cum se făcea o carieră de ţăran. Ţăran sărac, nu ţăran mijlocaş.  Ţăran sărac. Când a terminat seminarul şi a vrut să meargă la facultate, şi-a dat seama că nu poate merge. Că n-are haine. Tatăl lui care avea doi cai şi făcea cărăuşie, şi-a vândut caii ca să-i cumpere un costum şi o cămaşă de domn…

– Relativitatea bogăţiei şi sărăciei.

– El s-a ridicat efectiv de la picioarele goale în praf şi a fost profesor, şef de revistă, scotea „Gândirea”… A fost un intelectual, în orice caz.

Interviu realizat în 1998.