„Toti ne facea rusi…”

martie 30th, 2015 Cooperativa Gusti Istorii de viață 0 comments 638

„Toți ne fãcea ruși…“

DIANA GORBATÎI

extras din Zoltán Rostás, Theodora-Eliza Văcărescu, Cealaltă jumătate a istoriei – Femei povestind, Ed. Curtea Veche (2008)

Nume: Larisa Slanovschi
Data și locul nașterii: 1922, Mihãileni, Basarabia Studii: școala primarã
Ocupație: croitoreasã la APACA Vârsta: 81 de ani (la data interviului)
Domiciliu: Bd. Mihail Kogãlniceanu, București

Larisa Slanovschi s-a refugiat în România de douã ori: în 1940 și în 1944. Comuna basarabeanã în care a trãit pânã a se refugia se numește Mihãileni. În interviu veți gãsi pronunțarea acestei denumiri, Miheleni. De asemenea, veți gãsi cuvântul „Garã“ pentru Drochia, orașul din care suntem atât eu, cât și doamna Larisa Slanovschi. Localitatea a fost inițial garã, apoi s-a extins și s-a transformat în oraș.

Acum locuiește în București, in sectorul 5, pe Bd. M. Kogãlniceanu. Este verișoarã cu strãbunica mea, pe linia mamei, din satul Ochiul-Alb, vecin cu Mihãileniul, și am cunoscut-o cu o sãptãmânã înainte de a realiza interviul. Citind interviul, veți observa cã lasã fãrã explicație majoritatea termenilor, deoarece mie îmi sunt la fel de cunoscuți ca și ei, și tuturor basarabenilor.

— Când am fost copil, o fost cum o fost. O fost mai bine. Dar… în ’44 ne-am refugiat. Aveam 22 de ani. Cu pãrinții mei. La optișpe ani m-o cãsãtorit pe mine. Așa era atunci:
„Cu ãsta te mãriți, nu cu altul“.

— Și unde a fost nunta?

— N-o fost, maicã! Cã murise frate-meu pe front, în ’41.

— Câți ani avea fratele?

— Pãi, dacã la optișpe ani m-o cãsãtorit… vreo, șaptișpe ani. În ’40 am fost noi refugiați pânã la Iași. Când o trecut rãzboiul ne-am dus înapoi acasã. Și fratele meu o plecat pe front, era la Iași, la școalã, și o plecat pe front voluntar. Ș-o murit. În Basarabia. În Tighina. Și bãiatul ãsta cu care m-o cãsãtorit pãrinții o fost prieten bun cu el. Și pãrinții mei o vrut sã-l iee cã-i prieten bun, sã fie în casã la noi.

— Soțul dumneavoastrã a fost pe front?

— Da, da, o fost! Cum? În ’42 l-o luat în armatã. Și pe urmã l-au luat pe front.

— Pe ce front a fost?

— N-o fost la ruși. O fost în partea astlaltã. L-o dus. Cu nemții. L-o dus cu nemții acasã. Și o venit acasã, da… N-am avut copii opt ani, și dupã opt ani am avut douã fetițe, care nu sunt aici cu mine. Una are… 53, 54 face pe 12 aprilie și ailaltã are cincizeci. Dar… o fost bine pe urmã. Da’ greu am dus-o aicea, mamã. Toți ne fãcea ruși… C-am venit cu pãrinții eu, cu cãruța cu cai. O lunã de zile am mers pe drum. Ne-o trimis din Râmnicu-Vâlcea odatã cu armata. Mergeam pe drum negru, nu mergeam pe șosea cã… mergea armata și nu ne dãdea voie. Și-am stat vreo opt luni acolo, în Oltenia… Și pe urmã tata o venit mai înainte și ș-o luat servici la București și pe urmã am venit și noi. Da’ am dus-o greu, casã cu chirie. Te fereai sã nu spui cine ești.

— De ce?

— Cã românii zicea cã „Ce, rușii mãnâncã oameni? Ce dracu-ați plecat de-acolo?! Ce n-ați stat acolo?“ Da, așa fãceau. Da’ noi ne-am nãscut cu românii și cu românii-am plecat. N-am stat cu rușii.

— A venit numai familia sau și alți oameni de-acolo, din Moldova?

— O venit, da’ nu, numai noi am venit cu un vãr a lu’ tata cu cãruța. Da’ restu’ o venit cu trenul, cu… fiecare cum o putut. Lume mult-o venit.

— Ce se-ntâmpla acolo? De ce fugea lumea?

— Pãi, venea rușii, mamã, comuniștii, și nu vroia lumea sã stãie cu ei. Da. Și pe urmã… iarãși… noi nu ne-am dus, am rãmas. Da’ aicea mult ne-o chinuit pe noi. Pe soacra mea o luat-o de-aicea, din București, ș-o dus-o în Siberia. Și socru meu în Siberia o murit. Și ea o venit înapoi când o murit Stalin. Adicã o suferit mulți din Basarabia, românii, nu rușii, rușii… Ba și ruși mulți o fugit. Care venise din Ucraina fugea încoace. Da… și… Nu pot vorbi cã tare obosesc rãu. Nu-mi dã voie inima asta.

— Nu va grãbiți, cã timp avem.

— Pe urm-o venit soțu-meu de pe front. O fost rãnit. O fost și veteran. Și uite, astãzi n-am niciun drept. Fiindcã nu mai am livretu’ militar, nu mai am nimic din actele lui. O avut doua decorãții. Alții care au, azi au avantaje, au o pensie, au atâtea lucruri. Eu nu am nimic.

— Unde sunt toate actele?

— S-o pierdut, adicã cineva mi le-o luat din casã. Când eu am fost plecatã, am lãsat aicea pe cineva și mi le-o aruncat pe toate. Și el o murit în ’84 și eu în ’85 am plecat în Canada. Fata era plecatã… în ’84. Și m-am dus cã nu puteam. Am mai crescut eu douã fetițe a ei, douã nepoțele și mi-era dor. Ãlea douã /aratã cu mâna spre pozele de pe perete/, pe care ți le-am arãtat. Și când am venit, am cãutat acolo la acte, nu știu ce mi-o trebuit, și am vãzut cã lipsește. Dar nu m-am gândit, c-atuncea nu dãde nimic de veteran, nu era… Și când au avut, uite, lumea care are atâtea drepturi… dã și la ãștia din Basarabia, și din toate pãrțile, care-s refugiați. Dar n-am acte, n-am nimic. Cã tata era cu actele, era cu toate… noi eram copii, nu gândeam la nimic. Și uite, atâta lume care-o depus acte și le dã pensii, le dã multe… Da’ mã ajutã copiii. Ce sã fac, mi-i greu. Am pensie puținã, numai un milion și douã sute, c-am stat acasã și am crescut copiii, n-am putut sã mã duc. Numai paișpe ani am muncit. Și mi-i greu…

— Unde-ați lucrat?

— Am fost croitoreasã eu, la APACA. Fabrica asta era deschisã, de confecții. Da’ numai paișpe ani am muncit și atât, când o fost copiii mari. Pe urmã m-am îmbolnãvit. Eram cu tensiunea, eram cu… Și m-o pensionat de boalã, la 52 de ani… Of! /se ține cu mâna de inimã/ Și s-o fãcut fetele mari, o învãțat. Era aia, cea mare, contabilã, aia micã la fel, contabilã era la Unirea, la magazinul ãsta mare. S-au mãritat. Dar ginerii o vrut sã plece. Cu români, nu cum alții cum se duc cu strãini. O emigrat. O așteptat. O plecat dupã patru ani și cinci luni, chiar șase luni. Ș-o fatã-i în Canada și una-i în America. Am fost și-acolo, și-acolo. Dar… am vrut sã mor acasã, n-am vrut sã mor acolo. Cã-s așa bolnavã. C-aicea am pãrinții, am soțul mort aici. Și sã fiu aici pe pãmântul românesc… „Mamã, zic, mã duc în țara mea sã mor, nu vreau în altã parte. De ce sã fiu pe alt pãmânt? Sã fiu acolo, la noi.“, „Lasã mamã, cã te ducem noi.“, „Lasã cã nu mai mã duceți voi“. Și-aicea nu-i chiar cum vrei, cã nu mori repede. Nu știi când mori. Uite, doi ani amu, pe 3 noiembrie, de când am venit. Mi-i greu, m-aș duce iar, da’ nu pot. O venit fata dupã zece luni care-am venit eu, ca sã mã ia și nu m-am dus. Pe urmã, vara asta o fost ginerele ca sã mã ia. „Mamã, zic, nu mã mai duc, cã nu mai pot. Aici mã duc la doctori, vorbesc eu cu ei. Acolo trebuie sã mergeți voi sã traduceți“. Mã simt mai bine aici, dar mi-i greu tare, dacã-s singurã, n-am cu cine. Nepotul ãsta nu poate și el. Are și el familia lui. Are o fetițã. Acuma dacã-și face casa asta, greu. Nu gãsește oameni, n-are cu cine face. Trebuie sã se mute de unde o avut altã casã. Și o vândut-o, și-acuma trebuie sã se mute. O spus cã se mutã pe cinșpe, luna asta. La mine nu pot sã-i primesc, cã-s patru inși și nu pot sã-i pri- mesc. Ei trei și cu ta-su patru, nu pot. Și cine-ar plãti întreți- nerea? Da’ nu, nici vorbã. Nu se poate! Și, mai bine stau sin- gurã-așa, da-i greu. N-am ce sã fac.

— Nepotul de la cine-i ?

— De la sora mea. Ea o murit. Pe 27 ianuarie are cinci ani de când o murit. Nu a stat în pat nicio zi. Luni o vorbit cu mine. Marți o gãtit mâncare toata ziua la copii, la… nepoatã, lu’ fii-su, lu’ bãrba-su și miercuri o zis cã vine la mine. Și miercuri o murit. Da, s-o sculat și obosea rãu, și nu putea, ș-o murit. Așa și eu obosesc rãu, nu pot, nu știu… Dar n-am ce sã fac. Am medicamente, dar… mai trebuie sã mai cumpãr și n-am mai cumpãrat, cã n-am putut sã mã duc… Surorile mai mici o murit. Mai aveam trei surori și-au murit toate. Uite, una care astãzi are trei sãptãmâni de când o murit, Sofia.

— Unde trãiau surorile?

— La țarã, s-a dus dupã fi-sa…

— Cum era în Basarabia pânã la rãzboi?

— Ei, era bine cine avea ce-i trebuie, cine nu… Și-atunci tot așa era: care mai bogat, care mai sãrac. Nu erau comuniști. Era regele atunci. Pãrinții mei o fost bogați, o fost cu pãmânt, o fost cu… Fiecare unde era… la oraș, la fabricã. Dar fãbrici nu prea erau în Basarabia. Doar cu pãmântul mai mult se ocupau. Nu era rãu. Și atunci, dacã munceai, aveai, dacã nu, n-aveai nimic. Așa era. Așa și acuma: cine muncește are, cine nu… Dacã se întâmplã o secetã sau ceva… îi mai greu… La oraș nu prea erau fãbrici. Chiar la noi, acolo, în Bãlți sau în Chișinãu, nu erau. Pe urm-o fãcut, când o venit rușii. O fãcut ce le trebuia lor: fabricã de conserve, mezeluri, îmbrãcãminte, încãlțãminte, de astea o fãcut. Chiar și de arme o fãcut.

— Unde?

— La Bãlți era… Mi-i dor și tare m-aș mai duce pe acolo, dar nu mai pot. A fost o nepoatã acuma… azi e-o sãptãmânã de când o fost la mine, din Chișinãu. E profesoarã de universitate. Și, cã sã vie cu mașina sã mã ia. „Nu mai mã duc, mamã, cã nu pot sã mã duc.“, „Da’ te-aducem cu mașina înapoi.“, „Nu mã mai duc. Cã mi-i greu și-s bolnavã-așa rãu și trebuie sã mã car cu medicamentele dupã mine, și nu pot“. Aș vrea sã-i vãd, dar nu pot. Și la Miheleni m-aș duce.

— Cine-a rãmas la Miheleni?

— O rãmas verișoare, veri de-ãștia, atât. Uite, cum îi Catinca, fratele lu’ tata și Savețica.

— Atunci când ați venit în România, ei n-au vrut sã vinã?

— N-au venit. Au zis cã unde sã se ducã, strãini, dar… au plecat pânã nu știu unde și s-au întors înapoi.

— De ce?

— Cã nu le-o plãcut cum o fost pe drum. N-aveau casã, n-aveau nimic. N-au vrut sã sufere. S-o dus înapoi acasã. Nu putea sã plece chiar toatã lumea. A rãmas. I-o luat în Siberia pe multã lume… Pe nepoata lu’ tata, în Siberia, pe nașa mea, în Siberia. Nici n-a mai venit. Soacra mea la fel, o fost în Siberia. Dar pe ea de-aicea, din București, o luat-o.

— Cum au luat-o?

— Bine, o luat-o. Și pe noi ne-o urmãrit sã ne ia, dar am avut noroc de un proprietar, care era vatman la tramvai și venea mereu jandarmii și el le-o spus „Sã nu mai veniți cã eu lucrez de noapte pe tramvai și nu vreau sã fac accident. Nu am refugiați la mine, n-am pe nimeni, o plecat.“, „Unde-o plecat?“, „Nu știu! O plecat, n-o vrut sã-i știu“. Dar ne-o ținut așa izolat în casã. Ne-aducea el de mâncare și ce ne trebuia. Așa, vreo sãptãmânã. Nu ieșeam afarã. Numai noaptea. La veceu. Unde-ți trebuia. Așa, am dus-o greu. Pe urmã s-au potolit treburile. N-o mai venit. Da’ pe care i-o… pe mulți i-o luat din București.

— Jandarmii ruși?

— O predat la ruși jandarmii români. Dar rușii le cerea oameni din Basarabia. Și soacra mea o luat-o sãraca… Am stat toatã noaptea. Jandarmii au fost acolo la ea, s-o pregãtit
și dimineața o dus-o la garã.

— Ea unde trãia?

— Tot aicea în București, avea servici. Și pe urmã o dus-o la Chișinãu, o ținut-o în lagãr. Și pe urmã o dus-o în Siberia, dupã șase luni. Da, așa era, cã ei o fost bogați, o avut mașinã de treier, o avut… bogați, oameni gospodari, cum ziceau ei, „kulaci“. Așa o fost greu. Vãd cã iar, și nepoata asta a me o fãcut acte de București. Sunt români ș-o zis cã sunt tare persecutați de comuniștii ãștia, de ruși. Mai mult ruși sunt decât… cã i-o luat din Basarabia la ruși și rușii i-o adus, o fãcut schimb de oameni.

— Unde i-o dus, în Rusia?

— Ei n-o fost, o fost alții, mamã, care sunt duși, nici n-o mai venit înapoi, cã n-o putut sã vie, așa o fost… Dar ea nu poate sã vinã aici, cã n-ar avea servici, n-ar avea casã. Acolo are și casã și sunt pãrinții, sunt rudele, frați, surori. Dar are actele, și pașaport, și buletin, tot din București, românești. Și pleacã unde vrea, cã de la voi de-acolo n-are voie sã plece, cã nu au dreptul ãsta, cum pleacã de la noi cu viza, cu pașaport. Dar de la noi se duc oriunde, în ce țarã vrei sã te duci…

— Atunci când ați venit la Iași, unde-ați stat?

— Unde… într-o casã la cineva. Cu chirie. Nu mai știu, eu atunci aveam vreo șaișpe ani sau șapteșpe ani. Nu mai știu pe ce stradã, pe ce… Și trebuia sã… s-o dus mama ș-o adus pe urmã adeverința ca sã arate la miliție cum era, cã am fost refugiați și am rãmas.

— De unde o adus adeverința?

— Unde am stat în Iași.

— Cât timp ați stat acolo?

— Pãi, din ’40, când au venit rușii, vreun an și ceva. Și am plecat dupã ce o plecat rușii și o venit românii din nou cu nemții, nu singuri. Dar ei erau primii și nemții în urmã. Ne-am dus acasã înapoi. Și-n ’44 iar ne-am refugiat… c-așa o fost, ce sã-i facem. Greu. Trece omul în viațã prin atâtea greutãți, dacã are de trãit. Se îmbolnãvește. Tata, sãracu’, s-o-mbolnãvit rãu. Cã sã leși tot și sã pleci în lume nu era ușor cu copii așa mici, cu toți. Pe frații mei de șapte ani, altã sorã de șase, șapte, opt ani așa erau. Eu eram cea mai mare, aveam 21 de ani. Uite-atâția ani o trecut. Cam asta mamã, altceva, ce sã-ți mai spun?

— De ce n-ați fãcut nunta?

— Pãi, dac-o murit frate-meu.

— În anul ãla v-ați cãsãtorit?

— Da, da. El vara o murit, dupã ce-o trecut frontul în Tighina. Și noi, dupã ce-o trecut frontul, ne-am dus și noi acasã. Și el o murit. Și toamna m-o cãsãtorit. În octombrie, nu
știu când. Nunta ne trebuia atunci? Și rãzboi, și…

— El de ce a plecat pe front?

— C-o vrut sã plece, sã se lupte pentru Basarabia, s-o scape de ruși.

— Pãrinții, cum i-au dat voie?

— Pãi, da’ ce, el o-ntrebat? Cã era la școalã în Iași, ș-o plecat de voluntar.

— Cum ați aflat c-a plecat?

— Ne-o trimis telegramã, mamã, când o murit.

— Dar n-ați știut pânã atunci cã-i pe front?

— Ba da, o scris el, o scris scrisoare. Pe unde ajungea, scria. O scris acolo… O-ntrebat de alte rude, dacã noi am venit. Pe urma ãia i-o rãspuns. Așa o fost. Și, biata Basarabie, uite-așa, o fost prigonitã mereu de ruși. Și nici acuma cred cã n-o sã scape de ruși. Dac-o intrat iar la putere comuniștii…

— Ceilalți frați au fãcut școalã?

— Care-o fãcut, o fãcut, care nu, nu. O fãcut aicea. Când ești refugiat n-ai casã, n-ai masã, nimic. Drept la muncã. S-o mai mãrit, și la muncã. Cine te-ajuta atunci, cineva? Nu te-ajuta nimeni…

— Dumneavoastrã ați învãțat?

— Când am avut sã-nvãț? /râde/ Când am avut? Patru clase-am învãțat și atât.

— Unde?

— Acasã.

— Câte clase se fãceau, în general?

— Se fãceau șapte clase și pe urmã liceu. Era comuna asta mare, Miheleniul. Comunã, nu sat.

— Se învãța în românã, nu? Scriați în grafia latinã?

— Da, da. Pãi ce, în rusește? Românește-am învãțat, nu rusește. Acuma-i obligã, uite-n rusește sã învețe… Tot așa se-nvãța. Tot aceleași note se puneau. Nu era altceva. Acuma s-o mai schimbat.

— Școala era aproape de casã?

— Ei, aproape — nu era aproape, cã doar era comuna mare. Așa era atunci timpul — cã fetele nu trebuie sã învețe mult. Cã are avere, are bogãție, trebuie sã vadã de casã. Bãieții sã învețe mai mult. Așa era timpul. Acum, am 81 de ani. Pe-atuncea era altfel. Lume mai puținã, nu era așa multã. Trãieu oamenii mai bine. Acuma-i lume multã, pãmântu-i tot ãla, nu s-o-ntins pãmântul, da’ lumea s-o-nmulțit foarte mult. Și strãini veniți mulți din toate pãrțile. Aglomerația-i mare. Atunci era… lume mai puținã, nu era lume multã… Și, când am zis și eu cã scap de greutãți, mi-a murit soțul. Au plecat copiii. Am rãmas singurã… Ce putem face? Nu poți sã stai în cale la copii. Dac-așa o vrut ginerii sã plece, au plecat. Au așteptat și le-o dat drumu’, o emigrat. Și-s bine, nu-s rãu. O trecut și ei prin greutãți acolo, nu chiar ușor. Fãrã muncã nu se face nimic. Dar sunt bine. Fiecare are mașina lui, muncește… Dar muncesc. Nu ca aici. Muncesc mult. Ca sã trãiascã bine, muncesc mult.

— Ce servicii au copiii?

— Ginerele ãl mare-i sudor. Fata o fost contabilã și acolo o lucrat numai doi ani și n-o lãsat-o el sã se mai ducã și-i acasã. Fetițele au terminat facultatea. Aia mai mare face și-a doua facultate. Ș-aia micã terminã anul ãsta, de inginer-arhitect. Și astalaltã are salon de coafurã.

— În Canada sau în America?

— În America. Are oameni acolo. Da’ muncește mult.

— Cum au plecat așa, în țãri diferite? S-au dus pe rând?

— Sigur cã da. Așa au vrut ginerii. Ãla mare o plecat primul. Are 25 de ani de când o plecat. Ãștia au douãzeci de ani de când sunt plecați, din America. Și au așteptat și le-o dat drumul. Mai dãdeau drumul și comuniștii. Și sunt bine. Numai eu sunt mai rãu acuma, cã-s singurã. Da’ ce sã fac? Lasã-i mai bine acolo sã steie, decât sã sufere aici. Sã-i dãie afarã. C-aud la radio, cã televizorul ãsta nici nu merge. Tot timpul în grevã, tot timpul îi dã afarã din servici. Muritori de foame rãmâne lumea asta atât de multã. Dacã vin alții și cumpãrã, îi dã afarã. Cumpãrã fabrici, strãinii. Tot și acolo strãini, dar… nu sunt stãpâni ei. Trebuie sã înveți acolo școala lor, nu înveți tu cã ești român școalã româneascã. Nu-ți dã nimeni voie. Tu acasã vorbești ce vrei, cum vrei. Dar la școalã înveți ce are școala aia acolo: englezã, francezã.

— Cum ați plecat la fete?

— Cu chemare. Cu pașaport.

— Și unde-ați fost?

— Și în Canada, și în America. Din ’85 tot am plecat. Da’ mai mult în America am stat. La asta mai micã.

— Unde în America?

— În Arizona. Departe de-aicea. Dar de-acuma cu rãzboiu’ ãsta e greu și la ei. Le-o mãrit taxele. Nu e bine cã muncesc și nu au de unde sã simte, cã-i rãzboi. Se mai scumpește benzina. Se mai scumpește mâncarea… În ’88 eram în Canada. Am venit, am stat un an. Cã s-o dus Bogdan la pașapoarte și i-o zis: „Ei, sã vedem, dacã vine soacra ta, vã dãm drumu’. Dacã nu, nu vã dãm drumu’“. Și m-a sunat repede fata și zice: „Mamã sã vii acasã, nu rãmâne acolo. Cã dacã nu vii, nouã nu ne mai dã drumu’“. Ș-am venit. Dar nici nu mã gândeam sã rãmân. Pe urmã am plecat în America. Și am stat șase luni. Pe urmã o venit asta mare și m-o luat în Canada. M-am îmbolnãvit, am fãcut douã infarcturi. M-operat de inimã acolo, în Canada. Pe 2 decembrie am opt ani de când m-am operat. Am stat un an și am venit acasã în mai. Dar o venit astalaltã din America și m-o luat la ei în America. Și de-atunci tot am plecat. Acuma nu mai pot sã umblu. Aici am lãsat pe nepotul ãsta. Mi-o fãcut mizerie mare. Pe urmã nu l-am mai lãsat. Am lãsat o nepoatã. Am gãsit mai bine-atunci.

Îi bine la copii. Au case foarte mari. Asta din America are casã cu șapte camere. Da’ ce trebuie atâta casã? Sã muncești mult? Are femeie și-i face o datã pe sãptãmânã curãțenie. Da’ și ea face mereu, cã se face mizerie. Are câine. Și la ei dacã-i cãldurã, vine câinele în casã. Are la ușã pe unde sã între. Ei, și tot timpul trebuie sã deie cu aspiratorul, cã lasã pãr. Eu îi zic: „Mamã, eu n-aș ține câine în casã, sã facã râs“. Da. Dar un câine îi bun. Te pãzește, te anunțã dacã vine cineva. Dar dacã nu-i nimeni are alarmã. Dar alarma nu te anunțã cã vine cineva. Numai daca intrã hoții, anunțã poliția. Plãtești la poliție. Dar i-o ferit Dumnezeu. Dupã ce i-o murit soțul o fost la ea hoți. Și i-o furat tot aurul care-l avea ea de-aici și care i-o cumpãrat ei de-acolo. Tot de la ruși l-am luat. De câte ori m-am dus, am luat pentru fete. Și eu am avut și cercei, și verighetã, și inele, dar le-am dat la copii. Ce-mi trebuie mie? Sã mã-mbrânceascã țiganii? Sã mi-i scoatã din urechi? Nu-mi trebuie mie. Era cu optișpe carate. Era scump. Și cu pietricicã scumpã. Și le-am dat. Le poartã acuma nepoatele. Și dupã ce i-o murit soțul, i-o intrat în casã hoții. Și i-o furat toatã bijuteria și el i-o fãcut cadou de ziua ei un pistol. Cã acolo așa e, trebuie sã ai pistol, sã știi sã umbli cu el. Și i-o furat pistolul și bijuteriile. Și restul nu i-o luat nimic. Dar n-o putut sta acasã, îi era fricã. Și atunci ș-o luat câinele. Da’ o mai stat la prieteni. De-abia dupã trei ani s-o cãsãtorit cu ãsta, cu olteanul, cã-i oltean. Nu-i bãiat rãu, da’ nu-i ca Bogdan. Bogdan patru limbi strãine știa. O lucrat la Intercontinental, la hotelul ãsta mare. Și-acum în America tot la hotel…

— În Oltenia câți ani ați stat?

— Nu ani. Am stat opt luni. Pe urmã am venit în București, toamna. Ce sã faci acolo? N-aveai ce face…

— Ce-ați fãcut cu casa când ați venit în România? Ați vândut-o?

— Cum sã vinzi? Doamne ferește! Leș’, ai încuiat ușa și ai plecat cu cheile și atât. Ce sã vinzi? Nici nu știam cã plecãm. Dar au anunțat cã se-ntorc rușii, se retrãgea nemții, armata. Trebuia sã plecãm.

— Ce fel de bani erau în Basarabia?

— Bani românești. Pãi dacã era românii… Era românii, nu rușii cu rublele lor.

— În București când ați venit, unde ați stat?

— Cu chirie. Așa era. Am avut trei camere alãturea și le-am dat și am luat astea douã numai. Cã dacã rãmãsesem singurã, n-am vrut sã le mai țiu.

— Cine din familie lucra, când ați venit aici în București?

— Tata lucra. Și eu am lucrat. Eu am fost croitoreasã, am învãțat croitorie și m-am dus la patron. Cincizeci de mii pe sãptãmânã-mi dãdeau.

— Asta era mult sau puțin?

— Ei, puțin era! Nu era mult. Cum era sã fie mult cincizeci de mii? Era douã mii o pâine. Nu era ca acuma. Da, plecam dimineața la opt si mã-ntorceam seara la opt.

— Ați trãit împreunã cu pãrinții?

— Ei, dupã ce o venit soțul meu de pe front, ne-am mutat, n-avem sã stãm cu pãrinții, cu toții grãmadã. Ne-am dus și noi cu chirie în altã parte. Tot în sectorul ãsta, nu ne-am mutat din sectorul ãsta. Era sectorul șase, acuma-i cinci. Da’ era sectorul trei albastru, nu era sectorul șase. Dar nu ne-am mutat, decât așa. Aici am stat. O intrat și el la lucru. La fabrica… la fabrica de ulei. Pe urmã s-o mutat la Vulcan. Pe urmã am intrat și eu la servici în altã parte. Era tânãr. Avea 25 de ani, 24 de ani. Eu am lucrat acolo unde se conservau ouãle. Și… astea roșii le punea la conservat. Era niște bazine mari cu zeamã de var…și cu scãri împrejur, și le punea în coșuri, și coborau oameni cu ele, și le turnau în zeama aia de var. Și așã ouãle de roșii! Alea albe nu le punea cã alea-s cu coaja subțire. Numai astea roșii, care nu se sparg. Și atunci toatã iarna aveam ouã de vânzare. Așa era și atunci și acuma-i tot așa, da. Uite, aicea aproape de Vulcan erau. Este și-acuma, mã rog, cã nu s-o mai schimbat alea. Cã nu le-o dãrâmat de-acolo. Sunt și acuma. Cine-o fi nu știu… Acolo conserva și broaște pentru Italia. Vii le-aduceau. Numai pulpele le lua la broaște. Doamne!… Vii! Când am vãzut /râde/, am plecat. Nu-mi trebuia sã stau. Femeile stãteau, sãracele… Și eu cred cã ouãle astea de-aia nu sunt galbene, fiindcã gãlbenușul e albicios, conservat în apa asta cu var. Apa de var era ca apa. Nu era var. Fãcea în alt bazin varul și pe urmã scotea și punea, o limpezea de tot și punea în alt bazin. Dãdea drumu’ la apã, aveau special, tot așa mai sus era și se scurgea toatã apa și rãmânea ouãle. Și le strângea de pe scãri. Și le punea în coșuri. Da’ le punea și în lãzi cu paie, cu ce era acolo. Trimetea și în strãinãtate… Era o vecinã care punea ouãle în lãzile alea cu paie, cu talaș, cu… Atunci se gãsea de lucru. Nu era ca acuma sã n-aibã de lucru. Unde vroiei acolo muncei. Ce putei, ce știei sã faci, te ducei. Nu știei nimic, învãțai acolo. Am obosit rãu și mi s-o umflat picioarele. Am și diabet. Știi ce-i asta? Cum îi zice la voi?

— Tot așa. Când v-ați îmbolnãvit de diabet?

— De când o murit soțul meu, în ’84, pe 7 noiembrie. Și o plecat și aia mare. Și n-am mai ieșit din casã. Am plâns întruna. Trei luni n-am ieșit din casã. Am rãmas singurã. Și pe urmã când m-am dus la doctor mi-o gãsit diabetul mare. Și mi-o zis ce-am fãcut? Zic, n-am fãcut nimic, uite-am plâns tot timpul de când o murit soțul, de când o plecat copiii. Am rãmas singurã. Trei luni n-am știut nimic ce-i cu mine, așa eram înflatã toatã. Nu putem vorbi nici la telefon, nimic. Și mi-o zis cã am fãcut de supãrare… tip doi. „Dacã ai plâns ce-ai fãcut? Uite, ai fãcut diabet. Pe soț nu l-ai înviat. Copiii ți s-o dus la bine. Ce trebuie sã plângeți?“ Da’ ce, puteam? Când m-am vãzut cã sunt singurã tot timpul. Copiii stãtea cu mine, avea fata casã mare cu patru camere și le-o predat ș-o plecat. Altfel nu-i dedea vizã sã plece. Dar stãteau cu mine, nu stãteau acolo. „Mai zice cineva de ce nu vine sã-și ieie casa acuma?“ A, ginerele nu vrea. „Nu-mi trebuie, lasã-i acolo sã fie bogați. Nu ne trebuie nicio casã. Avem casã, avem tot“. Dar muncesc mult și greu. Fãrã muncã nu se face nimic, nicãieri. Trebuie sã muncești mult, dacã vrei sã faci ceva, sã trãiești bine, sã ai ce-ți trebuie… /ia sticla cu ceai de pe noptierã și bea/.

— Ce-aveți acolo?

— Ceai. Ceai de sunãtoare, de tei. Uite și pastilele astea am uitat sã le iau… /își ia pastilele/. E frumos afarã. Tare-i frumos. Cât o dura, nu știu.

— De câți ani trãiți în casa asta?

— De când stau aici, în casa asta, nu-n apartamentul ãsta? În blocul ãsta, alãturi am stat, de 43 de ani stau aici.

— L-ați cumpãrat?

— Da. Pãi, cumpãrai și atunci mamã, și pe vremea lui Ceaușescu. Luai în rate. Ș-asta tot pe timpul lui Ceaușescu l-am luat. Da, în ’85 l-am luat, m-am mutat și-am plecat în Canada. Mi-o dat drumu’. Și-n ’88 am plecat… Numai tre- buia sã viu, sã nu rãmân acolo, cã trebuia sã fac pomene, parastasuri, lui soțu’ meu c-o murit. N-am vrut sã rãmân. Copiii nu mã lãsau sã vin înapoi, dar trebuia sã fac parasta- sul de șapte ani.

— Cum se fac aceste pomene?

— Pãi, la voi nu se face? E ca la voi. La voi nu se face colivã? Se face praznic și se cheamã acolo… La noi nu se face nimic fãrã colivã. Trebuie sã faci coliva, sã faci parastas, un colac mare. Și te duci la bisericã cu vin, cu colivã, cu parastasul. Acasã faci mâncare… chemi pe cineva sau împarți aicea. Da’ aicea nu prea se face. Azi e ziua lu’ Moșu de iarnã. Azi e mare pomanã la bisericã. Cu colivã, cu pomanã.

— O bãtut clopotele de dimineațã.

— Da.

— Și ieri o bãtut, a fost sãrbãtoare?

— Da’ nu știu. Vinerea fac slujbã. Toata sãptãmâna fac slujbe. Nu ca la voi, o datã, duminica. Aicea numai luni nu face, da-ncolo face toatã sãptãmâna. Da’ eu n-am fãcut, cã nu pot. N-am putut sã mã duc. N-are cine sã facã. N-are cine sã se ducã. Când era sora mea asta care-o murit, nu asta care-o murit acuma, care-o murit mai înainte, se ducea. Eu fãceam și ea se ducea la bisericã. Da’ acuma dacã n-are cine sã se ducã… Eu nu pot nimic, ce sã fac… de-abia fac pe-aici curat, mâncare.

— Vã amintiți ceva din obiceiurile care se fãceau acolo acasã, în sat?

– Ca și la voi, tot așa. Cã nu e altfel. Cã nu e departe. Nu prea știu așa obiceiuri cã nu prea fãceam eu. Fãcea mama, da’ ce, știam eu sã fac colivã sau pomene? Nu fãceam. Ea o fãcut și când o murit fratele, și când o murit tata. Nu eu. Cã nu știam ce sã fac. Dar nu avea niciun rost sã fac eu, cã fãcea ea. Tot așa era hramul, tot așa.

— Venea multã lume la hram?

— Venea… Dacã te duceai, venea. Dacã nu te duceai, nu venea. Așa era. Se fãcea mâncare, se tãia porc, se tãia pãsãri… În Basarabia așa s-o fãcut. Aici nu se face. N-au hramuri, n-au… Aicea se face de Sfânta Maria Mare. Cu masã la Bãneasa se face hramul bisericii. Da’ la bisericã face acolo lumea mâncare și se duce care vrea. Dar la noi acasã fãcea toatã lumea. Ce se mai face prin Dobrogea. Sunt lipoveni mulți, sunt… /dã radioul mai tare/ E sãrbãtoare mare azi. Da, are 75 de ani radio. Da’ cum te cheamã, mamã?

— Diana.

— Când am fost eu în ’90 parcã, în ’91. Erai micuțã tu. Erai la Catinca acolo, erai cu mama. Avei grijã de rațe sau de curci, nu știu ce erau. Și le dãdei sã mãnânce, le dãdei apã mereu /râde/. Eram cu cumnata mea care locuiește acolo în Basarabia. Pe urmã am plecat la Miheleni cu Catinca. Voi ați rãmas acolo la Catinca. Da’ s-ontors înapoi seara… Era și bãiatu’1, și tu, erați amundoi. Mama chiar ne-o primit atunci. Și am venit pe jos de la Gara, de la Drochia. Era departe. Am mers pe jos mult. Pe urmã am plecat la Miheleni. Am ieșit la șosea și cineva ne-o luat cu mașina. Pe urmã Catinca o plecat înapoi tot cu ãia cu care o venit la Miheleni… Tu nu ții minte pe soțu’ ei? O murit demult… Trãia acolo lângã ei o femeie. Și avea amant… O bãtrânã. Vecinã. Și zice cã se uita pe geam. Ce s-o gândit el s-o omoare pe bãtrânã. Și fii’su era la… unde era, domnule?… Era doctor … la Râșcani și o bãnuit pe bunic’tu ãsta, pe soțu lu’ Catinca. Și l-o arestat sãracu’. L-o bãtut mili- ția, cum era atunci. Și la ea venea în fiecare zi ș-o cerceta. Cã „Ce s-o fãcut?“, „Nu știu nimic, n-o fost plecat! N-o fost nici beat“. Cã pân’ la urmã, ãla care o omorât bãtrâna prin somn o vorbit și nevasta lui o auzit. Zice: „Am omorât-o, am omorât-o eu și pe omul ãla-l chinuie“. Exact de el o vorbit. Și atuncea nevasta lui s-o dus ș-o spus: „Uite, cine-o omorât!“ Și l-o luat pe el, dar acuma el era târziu, era bolnav rãu. Eu am fost atuncea, nu știu în ce an, c-am fost singurã, la Miheleni. Și m-am dus cu Catinca la Râșcani la spital. Vai!… Și când m-o vãzut, atâta o plâns. Cã zice: „Cum, de-acolo din sat n-o venit nimeni, da’, zice, tu ai venit tocmai din România ș-ai venit la mine, sã mã vezi? Acuma îi târziu cã s-o gãsit ade- vãrul!“ Și l-o arestat pe ãla și lui i-o dat drumul, dar dupã ce l-o terminat. Și pe urmã el o murit repede dupã aceea… Biata Catianca, ce mai plângea… Și el plângea rãu tot timpul. „Nu sunt vinovat și nu m-o înțeles“. Da’ și feciorul lu’ bãtrâna aia trebuia pedepsit. Cum sã cãșunezi tu pe cineva? Chiar așa, sã fii sigur cã ãsta o omorât-o pe maicã-sa? De unde era el sigur? Cã era vecin acolo… Dar nu mai știu în ce an am fost. Dacã tu nu erai nãscutã atunci. Îmi pare cã era mãritatã maicã-ta… Știu, când am fost la Catinca, ea nu era acolo. Da, era mãritatã, era la Garã, acolo. Nu știu câți ani sunt de atunci, da’ sunt… Eu am și ulcer, și cu inima am fost operatã, și cu diabetul.

— Ce operație ați avut la inimã?

— Cam… patru artere mi-o schimbat. Mi-o tãiat, vâna asta de-aicea de la picior (aratã spre piciorul drept) și mi-o pus aici la inimã. Opt ore o durat operația. Da, în Canada m-o operat. Opt ani fac pe 2 decembrie. Și e garantat pe zece ani. Mai am doi ani de trãit /râde/. Nu mai apuc eu doi ani, da… Mi-era sã nu mor vara asta pe cãldura aia. Zic, sã mor când îi frig, sã nu mor când îi cald. Da… când o vrea Dumnezeu, nu știu… Nu știe omul când moare. Dac-ar ști când moare și-ar face groapa singur /râde/… Mai cumpãr medicamente de-aicea, de la noi. Îmi mai trimite fata de acolo… Ce zi frumoasã. Am vrut sã plec și astãzi. Dar dacã nu pot? Cã am artritã la picioare eu. Nu pot sã merg mult. Merg oleacã și obosesc…

— Unde ați învãțat sã lucrați la mașina de cusut?

— Aveam 12 ani când am învãțat.

— Unde?

— La o croitoreasã… Acuma nu mai lucrez, cã nu pot. Nu vãd. Și nu pot sã mai lucrez. Cã am lucrat și-acasã destul, am lucrat mereu… Aud aicea la radio cã oameni și de nouãzeci de ani pleacã în strãinãtate. La sectorul 4 sunt 45 de oameni care au câte o sutã de ani. I-o dat și la televizor. Mergea cu bãțul, dar mergea. Nu la pat, nu nimic. Dar eu la 81 de ani nu pot nimic. Fiecare cu norocul lui, cu zilele. Da-i greu sã trãiești atâția ani. Nu-i bine… E bine cât poți, sã te conduci, sã îmbli, sã-ți faci… sã n-aștepți la mâna nimãnui. Sã fii la mâna cuiva e greu. Sã-l rogi sã vie, sã-ți facã… uite, nu-ți merge apa la veceu, cã n-ai nu știu ce sã-ți cumperi… Aștept… Stau așa și aștept…

— Soțul dumneavoastrã de unde era?

— Din Braicãu.

— Și cum ați fãcut cunoștințã?

— Pãi, ne-am întâlnit nu știu pe unde. O trãit și ei la Garã.

— La Drochia?

— Da. Tata meu când s-o mutat acolo eu aveam doișpe ani… sã facã restaurant, sã facã… Da-i demult de-atuncea, dacã eu am 81 de ani.

— Ați trãit în Drochia?

— Da’ pãi cum? La Miheleni o plecat tata, o avut bãcãnie și nu mai mergea bine și-am lucrat acolo la Garã. Era iarmarocul ãla. Noi chiar în spatele la iarmaroc, nu în spatele, în rând cu iarmarocul, în sus pe șosea. Era, se ducea la Chetrosu. Acolo am avut casa. Da. Și, pãrinții lui, mama, soacra era neam cu… a lu’ tata cu cineva. Adicã, verișoara lu’ tata țâne pe vãrul ei, a lu’ soacrã-mea. Așa s-o cunoscut. Ș-o fost prie- teni cu fratele. Și s-o întâlnit acolo, la hram. La hram la Ochiu-Alb, mi se pare… așa parcã. Și s-o întâlnit acolo, o rãmas prieteni.

— Aveți prieteni aici în București care sã vinã la dumneavoastrã?

— Da’ de unde? Nu. O murit. Toți pe care-i cunoșteam eu o murit. N-am. S-au grãbit, mai repede.

— Pânã la dumneavoastrã a mai trãit cineva în casa asta?

— Nu, nou era. Nici nu erau balcoanele fãcute… Doamne, ce proști sunt românii! O sãrbãtorit ieri Heloinul. Împrumutã de la americani Heloinul, Sfântul Valentin… Parcã cineva împrumutã de la noi ceva. Cine împrumutã? Nimeni. Da’ ei… Îndrãgostiții, nu știu eu de Ziua Îndrãgostiților. Eu știu cã la noi e Mãrțișorul. Așa era și înainte. Și acuma… Da’ nu Sfântul Valentin. Cine-o fost Valentin? Nu știu eu de-așa ceva… Și cumpãrã… Ieri am fost în piațã. Toți cumpãrau dovleci… da’ ce sã faci cu ei?… Nu știu ce sã facã, da’ cumpãrã… La americani fac din dovleci de ãia roșii. Îi curãțã și pun în ei lumânãri și le aprind. Da’ aici cumpãrã toți dovleci de-ãia albi. Ce sã faci cu ei? Și bucãți… Cumpãrau și bucãți, da’ ce sã facã cu bucãți de dovleac? Nu știu…/râde/ Tare mi-i dor de plãcintã cu dovleac. Când eram la fata mea o cumpãrat sã fac plãcinte. Da’ nu era deloc bun. Era totul ațe. „Pãi ce sã fac, mamã, cu el, zic, dacã-i numai ațe?“ Țin minte la mama acasã, fãcea și plãcinte și copt la cuptor. Și Catinca fãcea bun, știu.

— Și acuma face.

— Face, da’ dacã eu nu mã duc… Când ne-am dus era varã. Da’ iarna nu ne-am dus cã era frig…Vara nu erau dovleci /râde/, nu se fãceau… Ei, am uitat multe tare… Cu ce-am crescut. Dac’ te schimbi, nu mai ții socotealã. Dacã te-ai muta aicea de tot, ai sã vezi câte-ai sã uiți de-acolo… și câte n-ai sã ai sã mãnânci la fel. Aduci de-acasã, da’ nu tot timpul, nu poți tot timpul. Nu poți. Aduceam și noi, da’ nu tot timpul. Adicã, duci lipsã de multe…

— Fiicele nu mai vin?

— Da’ ce sã vie?… Pe-o sãptãmânã. Și drumu-i scump. Te ține o mie de dolari. Și aicea dacã vine, toți se uitã sã le dea bani, cã are, face, drege. Cine mai este, care mai este nu numai neamuri, dar și strãini chiar. Vor sã le dee cadouri. Așa cã nu se meritã sã vie. Aia din Canada numai o singurã datã o fost, într-atâția ani. Eu dac-am fost mereu… Mã sunã în fiecare sãp- tãmânã. Da’ ce m-ajutã cã mã sunã? Nu m-ajutã cu nimic. Mã ajutã cã știu ce fac ei… /Pe masã e o cutie metalicã, pe care, cu cifre mari, scrie 12, iar mai jos, în rusã, cu litere puțin mai mici — iulie/:

— Ce-i asta?

— Calendar, mamã, rusesc.

— E pe 12 iulie…

— Pãi nu l-am mai pus eu.

— De când îl aveți?

— Eee, demult. În cât suntem astãzi? În cinșpe, parcã, nu? Pune-l pe cinșpe.

— Unde-s lunile, cã aveți doar iulie și august?

— S-o perdut, nu știu. O îmblat asta a lu Viorel, aia micã a lu’ nepotu-meu și le-o perdut. Dacã venea direct la ãsta se ducea. Îl am demult!… Nu știu, din cinzeci, mi se pare cã, și
șapte… nu scrie anul?

— Asta încerc sa gãsesc, dar nu scrie. Am și eu acasã un ceas vechi rusesc, din marmurã.

— Și ãsta-i tot rusesc /aratã spre ceasul de pe capãtul patului/, și ãla din bucãtãrie-i tot rusesc.

— Și radioul ãsta…

— Tot rusesc îi. Da’ de mult îi. Patru difuzoare are, are pick-up sus. Dar nu știu ce-i lipse. Și a venit de la Chișinãu Ionicã, ãsta a lu’ Lilea, cã el lucra la televizoare. Și, ce mi-o spus ãștia de-aicea, cã trebuie schimbat la el, mi-o scris, și-i dau lui. Zic, Viorel, sã-mi aduci piesele estea ca sã auzim America și Germania.

— America înțeleg, dar Germania pentru ce?

— Pãi, sã-i aud pe ai noștri care vorbeu de-acolo.

— Exilații?

— Da. Pe timpul lui Ceaușescu. C-atuncea l-am adus, demult. C-avea soțul meu Vasile la vamã un vãr care era și el sovetnic. Și vine Ionicã și-mi zice: „Lasã cã schimb eu aia. Și nu știu ce-o fãcut cã nu merge deloc, și-i pãcat, cã amu ãștia nu mai reparã cu lãmpi. Și ei n-o putut sã-l ducã unde repara aparate rusești. Pe Grigoreanu, pe undeva este. Dar eu nu pot sã-l duc, cã-i mare și nu pot sã-l duc. Da-i pãcat cã pick-up-ul e așa de bun! Dar i-am scos și antena și tot. Am adus mereu aparate de-acolo, mereu. Ne-am dus mereu, din ’57 tot ne-am dus. De când o venit soacra mea din Siberia. Opt ani o stat în Siberia.

— Si când s-a întors din Siberia, a rãmas în Basarabia?

— Da, acolo o rãmas. Și o murit la Braicãu. Da’ socru’ meu o murit în Siberia. Și nașul meu o murit acolo. Verișorul ãsta al meu o fost și el în Siberia. Fratele lu’ Catinca tot acolo. Care o murit acuma. Când o murit, anul trecut, ori când?

— Nu, acum trei ani. Avea 84 de ani.

— O fost și el sãracu’ în Siberia. Șase operãții, mamã, la inimã o avut. Patru motorașe care le-o avut la inimã. Era tot pieptul numai cu sârme. Când am fost mi-o arãtat. Doamne!… Când am mai fost eu pe-acolo? În ’90… Vreo opt ani înainte de a mã opera eu cu inima… Pe 2 decembrie am opt ani de când îs operatã cu inima. Ș-o venit fata asta a me din Canada și m-o luat la ea. Da’ un nepot de la Chișinãu a venit și el și m-o luat la ei la Miheleni și m-am dus și pe la Catinca… Tare mi-i dor de toți, mamã… Și de fetele mele… Da’ nu pot sã mã duc. Cã eu vreu sã mor la mine acasã. Nu vreau sã mor printre strãini. Cã se duc mulți, oameni învãțați, oameni de științã care mor în strãinãtate și-i aduc acasã. Așa l-o adus și pe Carol I*. Împreunã cu jâdanca l-o adus. Cu jâdanca o fugit. El** ave opt ani când o plecat. O fugit. O lãsat țara și s-o dus. I-o costat vreo trei milioane de dolari sã-l aducã încoace. Și unii o zis, oameni mari, cã nu merita de adus. Cã era trãdãtor de țarã. Dar o vrut ãștia sã-l aducã, l-o adus. La o capelã, nu știu unde… parcã, în Dâmbovița, nu știu. Da’ pe ea o dus-o la cimitir da’ fãrã cruce, cã la evrei cum sã le puie cruce? Le pune acolo un pietroi, nu le pune cruce.

— Unde au fugit?

— Nu știu în ce țarã. În Belgia, nu știu unde… Da’ Mama Elena, regina, când o plecat Carol al II-lea… regele care-o fost mic, copilu’, avea opt ani. Da’ mamã-sa conducea, nu el. Da’ când o plecat avea douãzeci și… patru de ani… ori douãzeci și doi… nu știu. Palatul Regal știi unde-i? Pe Calea Victoriei. În spate la Sala Palatului. O fost liber sã vizitãm unde-o trãit ei. Am fost ș-am vãzut… S-o-ntâmplat, eu lucram la o croitoreasã la Piața Amzei… și ea lucra la Palatul Regal. Croitoreasa aia. Și m-o trimis sã-i duc eu niște lucruri, acolo. Și când m-am dus, era mare manifestație. Strigau: „Jos cãlãul!“ sã plece, sã facã, sã dreagã. El o ieșit pe balcon cu doi câini mari și se plimba. Mihai… Și pe urm-o plecat… Cu trenu-o plecat, cu cai, cu câine, cu tot… cu servitorii care-o vrut sã plece. Și mama s-o cãlugãrit, ș-o murit. Da’ mamã-sa era grecoaicã, nu era româncã. Tat-so neamț, neam de nemți, nu de români adevãrați. Ce sã le fac, dacã așa o vrut boierii sã-i aducã pe nemți? C-o fost întâi Carol I, și pe urmã Ferdinand, și Carol al II-lea era tata lui bãiatul lui Ferdinand… Nãscut aicea adevãrat, da’… tat-so tot nãscut aicea. Nici nu-l chema Mihai, îl chema Maicãl… Dar dacã așa o vrut atuncea boierii, așa o fãcut… Acuma nu știu pe cine-o mai adus și pe cine-om mai alege și ce ne-om mai face. Da’ nu mã intereseazã nimic. Copiii mei n-o sã vie aici… O programat alegerile pentru 12 decembrie și, mã rog, o sãrit partidele estea cum, înainte, chiar sã ne apuce sãrbãtorile cu alegeri, cu… când dã rãspunsul. Și Iliescu o zis în noiembrie sã fie acum. Da’ cine o candida, nu știu care. Ãsta vrea prim-ministru sã fie. Da’ nu meritã sã fie el președinte. Numai ruine-o fãcut în țara asta. Când o fost așa sã moarã lumea de foame, când? N-o mai fost niciodatã. Am vãzut la televizor cum unu o spânzurat patru copii și s-o spânzurat și el ș-o scris cã mureu de foame și nu mai puteu. Când o fost așa ceva? N-o fost niciodatã!

Acuma spune cã cea mai micã pensie îi douã milioane. Care douã, cea mai micã? Da’ nu spun de un milion douã sute, cum am eu? Nu spun de ãia. Sau sunt și cu opt sute, nouã sute. Dacã n-or ave copii, cine sã-i… Se duc și cerșesc. Nu știu cum țâne atuncea comuniștii. Dacã vedea cã nu vre sã lucreze îi dãdea la pușcãrie. Nu era om fãrã servici, nu era. Ori sã spuie cã numai de la optișpe ani pânã la 35 de ani sã te angajezi. Da’ restul ce sã facã? Sã se spânzure, sã se omoare, ce sã facã? Plãteam întrețânerea atuncea 35 sau 40 de lei iarna și era o cãldurã de nu putei sã stai. Trebuie sã deschid ușa la balcon. Din ’85 s-o schimbat ceva. Și iarna grea, ș-o fost frig. Da’ pânã atuncea era foarte bine. Ei, orice gãsei…Uite, la Mistreț, aicea la noi, carne tot timpul era, ce vrei era. La Miorița — lapte, brânzã, unt, ce vroiei era, și ouã, și toate celea. Numai coboram jos și luam. Aprozar aici, aprozar dincolo peste drum. Acuma nu mai e aprozar, nu mai e nimic… trebuie sã te duci pentru nimic la piațã. Da’ la piațã ce sunt? Țiganii te furã și la cântar, scumpește tot timpul. Țãranii se plâng cã ei ies la barierã și le ie marfa și nici nu-ntreabã cât și cum. Sau dacã ajung la piațã nu le dã voie sã stãie. Cã-i plãtit de ei acolo, cã-i a lor, închiriat. Și țãranul stã pe trotuar afarã și vinde, dacã nu le dã bani… Tare-i greu…

Iaca cuscra ș-o fãcut actele sã-i dãie o pensie, cã ei o fost refugiați de unguri, când i-o ocupat ungurii, și s-o refugiat la Brașov. Și iaca o fãcut acte și îi vine pensie de-acolo, n-o sã plãteascã radio, televizorul, telefonul, impozitul la casã… Da’ eu nu pot, cã n-am nici acte, n-am nimic, n-am nici martori. Cine mã cunoaște pe mine, cã eu aveam 21 de ani când am venit. Cine mã cunoaște pe mine? Pe cine am? Ea o gãsit acolo la Brașov pe cineva s-o cunoascã, c-o fost refugiatã. Da’ eu n-am nici acte, nici nimic. Și toți ãștia din Basarabia, din Bucovina, toți refugiații din toate statele așa le dã. De unde sã le ieu? Și nici nu mã gândesc sã îmblu, cã nu pot. Actele am, cã-s nãscutã în Miheleni, dar trebuie sã dovedești cu mar- tori… Soțul meu o fost veteran. Doua decorãții o avut. Dar dacã cumnatul meu mi le-o aruncat cu livretul militar? O lãsat numai actele de deces și atât. Nu știu unitatea, nu știu nimic. Și iar nimic n-am fãcut. Când m-am dus la veterani mi-o spus: „Doamnã, dacã n-ai livretul militar, nu știi unita- tea, n-are cine umbla la arhivã“, sã vadã cã aici s-o eliberat, aici o luat livretul, aici o fãcut armata, pe front o fost în Caraș-Severin luat. O fost cercetaș, o fost. Cã știè limba rusã.

Și l-au luat atunci. Știi cã era cu rușii atunci? Românii înainte și rușii din urmã. Așa o fost și cu nemții — românul înainte și nemții din urmã, bietul român îl punè în fața. Zice „Ai lua un milion cinci sute și un hectar de pãmânt“, cã ave douã decorãții, dar iar n-am nimic… Of!… O venit soacra mea din Siberia dupã ce-o murit Stalin. O-ntrat Malenko* acolo la ruși și le-o dat drumul la toți. Și mi-o scris sora lu’ soacra mea scrisoare. Întâi mi-o scris cum- nata mea, asta din Bãneasa. Și, când o auzit ea, repede mi-o scris. Cu scrisoarea aia ne-o dat pașapoarte și ne-am dus la ea. Peste tot m-am dus, sã vãd toate neamurile. Nu puteam pânã nu i-am vãzut cu toți… Când m-am dus, am stat trei luni, în ’91, ’92, cu sora asta Jãnea, care o murit, care era de la Chetrosu. Da’ ea o pãțit rãu acolo în Chetrosu. Aveam un cumnat bețiv, nepoții zgârciți, dar bogați, cu mașini, cu vaci, cu pãsãri, cu tot. Și ea stãtea la sorã-sa, la sora lui. Mamã, cartofi numa’ crescuți le-o fãcut, cã era primãvarã așa, varã, dupã ce s-o eliberat, când o fãcut chemarea. Și pãstãi verzi erau fãcute, și cartofi noi. O fãcut supã de cartofi cu fidea și atât mâncau. Nu ouã, nu brânzã, nu lapte… Cã ne-o scris nouã acolo la Braicãu. Da’ cumnata me și cumnatu-meu zice: „Da’ de ce nu vii tu la noi, Jãnea? Sã stai aicea la noi. Mâncare avem cât lumea! Lapte avem, brânza avem, de toate avem… Nu ne plângem de nimic“. Ea avea mâinile rupte. Cum le-o rupt și cine i le-o rupt? Cum sã fii cu mâinile rupte? Când ne-am dus, mâinile rupte, stãtea cu ele în gips, numai degetele mișca. Era într-o camerã care nici pat nu avea. Avea o ladã. Ea era culcatã pe lada aia, el pe trei scaune lângã perete. Și așa trãiau… Ei, dar eu nu stãteam nici douã zile, nu trei zile în halu’ ãsta. Eu când mã duceam la ei, toate bunãtãțurile, ce vroiam, „Larisîca, ce vrei, aia fã de mâncare!“ Îmi plãce sã fac mâncare. Fãcem plãcinte, fãcem colțunași, fãcem de toate, mamã. Eu am fost așa rãs- fãțatã la toți! La Miheleni când mã duceam, imediat fãceau tot ce-mi plãcea mie. Știeu ele ce-mi place, nu le spuneam eu. Imediat vedem cã taie gãinã sau pui. Imediat vedei cã face plãcinte. Dacã am crescut cu ele împreunã, mamã. Și cu Anicuța, și cu Savețica și cu Catinca. Noi așa am fost tot timpul, când fãcea una colțunași, mâncare, îndatã ne chemam toate. Și, așa era. Mama zicea: „Pãi cheamã și pe fete!“ Și veneu. Și mâncam tot timpul împreunã. Da’ așa cum erau ãștia de la Chetrosu, Doamne, nu am mai întâlnit. Sã vezi, nu ne-o pus la masã cu nimic, pe noi. Noi eram leșinate de foame. Am plecat cu trei mașini pânã la Chetrosu. De la Braicãu pânã la Dondușeni, de la Dondușeni pânã la Gara, de la Gara pânã la Chetrosu. Când am ajuns acolo, ãia nu ne-o pus la masã, nu nimic. Îi spune lu’ Ionel: „Iaca, bãdițã, du-te, cã vine mașina!“

— Care Ionel?

— Cumnatu-meo, de la Chetrosu. Care-o țâne pe Jãnea. Și gata, ne-am dus /râde/. Atunci am trecut pe la Ochiul-Alb, cã erai și tu pe-acolo. Și mama imediat ne-o pus masã. Catinca dãrâma soba, nu știu ce fãcea. Și pe urm-am plecat la Miheleni. Of, doamne, doamne! Și Savețica când m-o vãzut, îndatã o taiet o gãinã, o pus, o fãcut ciorbicã. Când colo, o anunțat-o pe Anicuța. Aia s-o apucat sã facã plãcinte, imediat. Și cum- nata me când o auzit, cã eu îi spunem: „Eu când mã duc, ime- diat verișoarele astea ale mele îmi face. Nu le zic eu, ele știu ce-mi place mie, și-mi face. Brânzã cu smântânã, plãcinte bune. Plãcinte cu foi de sfeclã și cu mãrar, și cu cozi de ceapã, zic, îmi face“. Când am ajuns, dupã ce-am plecat de-acolo, zice „Larisîca, nu te credeam când spuneai, da’ amu, zice, am vãzut cã așa este“ /râde/. Cum sã nu crezi, când un om spune ceva? Adicã eu nu cred cã poate sã mintã omu’ așa, de la el. Eu nu pot. Nu știu cum sã mint. Spun așa, adevãrat, cum este. Cum sã mã laud? Cã am avere și n-am nimic. Da’ care are avere, nu spune, mamã. Care n-are nimic și-i sãrac, ãla spune cã are. Da, se crede cã are, da’ n-are. Ei, Doamne! Aș vrea sã mã mai duc, da’ nu pot. Cã mult mi-i dor… de locul în care te-ai nãscut. Ai sã vezi, o sã-ți fie dor sã te duci, sã vezi. Locul, țara ta unde te-ai nãscut. Cã-i o țarã acuma. Cât or sta ș-or fi, nu știu, comuniștii ãștia?

— Spuneți-mi ceva despre copilãria dumneavoastrã.

— Of! Eu n-am fost copil… Când aveam patru ani aveam grijã de sora asta a mea, Jãnea. Când avem șase ani, fãceam pâine, plãcinte. Da. Frãmântam, fãceam. Era o vecinã care venea. Nu putem s-ajung sã fac focul în cuptor. Nu știem cât și cum. Mama se ducea la deal. Și eu, mã lãsa sã fac pâine. Plãmãdea ea de seara și mã lãsa sã frãmânt. Mã chinuiam, pânã frãmântam, vai de mine! Și venea femeia, sãraca și mã ajuta pe mine. Aprindea focul la cuptor, controla. Și fãceam. „Sã faci învârtite!“ Și fãceam douã tãvi cu învârtite, cum fãcea Catinca, mamã. Din pâine. Așa cã eu nu am fost copil. Am crescut pe sora asta, pe Liuba, avem zece ani. Pe Sofia, doișpe ani. Și pe asta paișpe ani. Pe ãștia trei i-am crescut eu. Da. Cã nouã copii o avut mama. Doua fetițe-o murit. Trii, nu douã. Primul copil era bãiat. Și al doilea, aista care-o murit în Basarabia de 21 de ani. Era la școalã la Iași, la școala militarã. Ș-o ieșit de-acolo, și s-o dus voluntar sã elibereze Basarabia și o murit acolo, în Basarabia. Și soțul meu o fost prieten bun cu el. De-aia m-o mãritat pãrinții cu el. Ca sã fie la noi în casã, „cã-i prieten bun“… Da’ n-am dus-o rãu, am dus-o bine, da… Refugiu ãsta ne-o dãrâmat, ne-o distrus tot. Da, am rãmas așa pe drum fãrã casã, fãrã masã. Te duci în lume și nu știi unde te-adãpostești, unde sã stai. Nu ne primea nimeni cu chirie. Cã suntem tineri ș-o s-avem copii. Avea la poartã afișat cã închiriazã, da’ când ne vede zice: „Nu închiriem la tineri“. Am stat într-o cãmãruțã micã. Aveam un pat și o lãdițã pe care puneam lampa de gãtit. Și am dus-o greu, n-am dus-o ușor pânã am gãsit un om care era din Bucovina și ne-o pri- mit într-o camerã unde-am nãscut copiii. Când era patru pe patru, de-acum era mare. Și am fãcut o bucãtãrie afarã. Pânã ne-am mutat la bloc. Da’ am îmblat eu o lunã de zile, pânã am cãpãtat loc. Da. Cu doi copii în cãmãruța aia nu puteam, era greu. Am avut loc de casã. Ne-am luat o mie de metri. O mie și… Douã locuri era cu câte șase sute de metri. Sã am grãdinã, sã-mi pun pomi. C-așa era la tata. Dar mi l-o luat, c-o fãcut depou, nu știu ce. Și soțul meu n-o mai vrut sã ne facem casã. N-o vrut în ruptul capului: „Nu mai îmi trebuie, nu mai îmi trebuie!“ și ne-am mutat la bloc. Greu… Și, dac-am rãmas sin- gurã, am lãsat alea trei camere și m-am mutat aici, la douã. Cã era pe timpul lu’ Ceaușescu, zic: „Îmi bagã pe cineva acolo“. Și am avut bani, am putut sã cumpãr, dar… nu m-o lãsat fata. Acolo era bine. Aveam baia separat, veceu separat. Baia cu geam, veceu cu geam. Balconul mai mare. Aveam cãmarã. Sufrageria mai mare. Și avem biblioteca, avem servant, avem vitrinã. Am avut mobilã multã. Scaune 12 tapițate, douã dormitoare. Da’ le-am dat pe toate și am rãmas cu astea trei. Am chinuit mult, am suferit mult, am petrecut atâtea…

Completare:

— Când ați fost in Oltenia, opt luni ați spus, ce-ați fãcut? Ați lucrat?

— Pãi da. Ce-avem sã facem? Sã stãm? Eu croitoreasã am fost. Am lucrat.

— Unde?

— La femeie acasã. Fiecare avea mașinã de cusut și lucram. Mã duceam acasã la ea și lucram. Am vrut sã învãț croito- rie… am lucrat. De la doișpe ani am învãțat. Da.

— Care a fost primul articol pe care l-ați fãcut?

— Mie mi-am fãcut rochii prima datã /râde/. Da. M-am dus, mi-am cumpãrat material și mi-am fãcut eu singurã rochie frumoasã. Și croitoreasa era o verișoarã de-a lu’ mama. Zice: „Rochia asta sã ți-o faci tu. Sã vãd ce ai sã faci“. Da’ ea nu-mi arãta niciodatã sã învãț meserie. „Meseria, zice, se furã, nu s-învațã. N-o sã-ți spun eu și cum alea, alea“. Mã bãgam la mașina de cusut și mã-nvãțam sã trag la mașinã pe ziare, pe ce nimeream. Când m-o vãzut cã știu: „Da’ de când știi sã coși la mașinã?“, „Pãi, zic, am vãzut cum lucrezi“. Eu învãțam când pleca ea. Și-am învãțat. Am fãcut. Am fãcut o rochie frumoasã. Mã mãsuram. M-am mãsurat eu cu cen- timetrul. Și am fãcut. De-ntãi am fãcut tipar pe hârtie, și pe urmã am fãcut pe material.

— De fiecare datã când faci haina, trebuie sã faci tipar pe hârtie?

— Înainte, da. Unde-am lucrat așa se-ntâmpla, mamã. Cu tipar se fãcea. Da… Croitoria nu e ușoarã dacã trebuie sã lucrezi ca lumea, bine. Eu am lucrat la o croitoreasã mare, la o croitoreasã care lucra numai lucruri bune, nu orice. Aicea la Piața Amzei am lucrat. Pe urmã am lucrat la o croitoreasã acasã, care lucra de toate. Și am învãțat și eu de toate sã fac de la ea. Și pijamale, și cãmãși bãrbãtești, și … tot ce vrei fãcea. Orice. Și lucruri mai bune și lucruri mai proaste.

— Dar acolo, în Piața Amzei?

— Aia de lux era numai, mamã. La Palatul Regal numai lucra. Pãi, era ea croitoreasã mare, care o învãțat la Paris. Și ave fete, ave atelier. O plecat demult. Nu-i aici. Cristeasca o chema. Da’ nu-i. O plecat demult. De când o venit comuniștii.

— Unde?

— Nu știu unde-o fugit.

— A fugit?

— Da. Pãi mulți o fugit atunci, mamã.

— Ați mai spus cã soțul avea un vãr la vamã. Ce funcție avea?

— Era șeful vãmei la Ungheni. La Ungheni era. Nu mai
știu demult nimic de ei. Am trecut pe acolo de multe ori cu mașina. O venit și Poli sã mã ieie. Pe urmã m-o adus înapoi. O fãcut de la-nceput sã nu mai controleze acte. Pod de flori fãcuse. Ții minte? Nu ții minte tu. Asta era în ’91. Eram în Basarabia eu. Cu chemare atunci era. Și eram la Chișinãu. S-o întâlnit românii cu basarabenii, cu pod de flori. Da, podul de flori s-o stricat, n-o mai ținut. Nu mai era granițã. Nu mai era nimic. Ne-o lãsat liberi.

— Ce știți despre sãrbãtoarea Mãrțișorului?

— Nu știu mamã, așa am apucat eu, mãrțișor. Știu așa cã e un mãrțișor care se face cadou cui ți-i dragã ție, ți-i place pe cineva. Îți dã ție sau dai tu cui vrei. Asta știu. Altceva nu știu despre el. De-i dai mãrțișor cadou. Da’ chiar mãrțișor se dã, nu altceva. Mã rog, acum se dã și alte obiecte, lucruri. Da’ înainte nu. Decât mãrțișor. Și mai mult fetele fãce mãrțișoare, împletea. Și fãcea cu ciucurei, fãcea.

— Dumneavoastrã ați fãcut?

— Nu, nu fãceam. Și la sfârșitul lunii îl duce și-l lega la pom. Sã vadã ce rod o sã aibã pomul. Cât rodește pomul de frumos, atâta are noroc de mult. Dacã nu rodește pomul, n-are noroc. Crãcuța aia dacã se usucã, n-o sã aibã noroc în viațã. Așa știu c-am auzit eu, când eram acasã. Cã aicea n-am mai… Tot se dã și aicea mãrțișoare. Da, acum nu mai ține socotealã de mãrțișoare. Cu Valentin aista, cu îndrãgostitul. Da’ unii mai ține. C-ai sã vezi cum iese cu mãrțișoarele. Și bãrbații cumpãrã la soții, la fete, la… Asta se dã cadou. Depinde ce mãrțișoare este. Sunt mai scumpe, sunt mai ief- tine. Unii de aur, unii de argint. Îi frumos, da…

— Ce înseamnã „kulak“?

— Bogați, oameni bogați. Și comuniștii zicea cã-s kulaci. Da. Pãi, socru meu o fost luat în Siberia, și soacra mea.

— De ce-i deportau pe cei bogați?

— Așa era. Rușii vroia. Și badea Colea aista, fratele lui Catinca o fost luat. Și nașa mea, și nașu meu. În Siberia. Era bogat. Era și percector.

— Ce-i asta?

— La percecție, mamã. Care, nu știu cum le mai zice acum. Lua impozite. Lucra la birou. Așa le zicea, percectori. Și îi despãrțea. Nevestele într-o parte, copiii în altã parte, bãrbații în altã parte. Nu erau la un loc.

— De ce?

— Așa voia rușii, comuniștii… Da’ pe soacrã-mea o luat-o de la București. Da. O ținut-o șase luni în lagãr. O pus-o sî ducã cu mașina de treierat grâu și o luat-o în Siberia. Fiic-sa, care este acuma, s-o mãritat. Șaișpe ani ave. Și s-o mãritat și n-o luat-o în Siberia, o rãmas. Pe bãrbat-so îl chema Tîrnavschii. Tat-so o fost rus. Ș-o rãmas. Da.

— S-a mãritat intenționat?

— Da. Special sã n-o ieie. Dacã o auzit c-o luat-o pe mamã-sa. I-a scris de la Chișinãu. Ș-o rãmas cu bunicã-sa. Și pe bunicã o dat-o afarã. I-o dat o oalã de pãmânt și o lingurã de lemn. Și i-o bãtut ușile și geamurile în cuie. Așa o fost, mamã. Și o luat-o finii, care i-o botezat, i-o cununat… Și atunci asta s-o mãritat cu acesta, cu Ignat. El era cu zece ani mai mare ca ea. Ș-așa o rãmas. Nu s-o mai dus în Siberia. Tat-so era sãrac, nu era bogat. Ei, o dus-o greu oamenii acolo. Rãu. Cât i-o chinuit, mamã!…