Prefață la volumul „Transhumanță” interbelică în Balcani. Studii și articole despre aromâni în publicațiile școlii gustiene, Eikon, București, 2017, pp. 7-16.
Zoltán Rostás
Ciudat cum poate părea, această culegere de studii și articole despre coloniștii aromâni abordați de școala gustiană își are rădăcinile în anii ‘80. Atunci, interesul meu pentru istoria multiculturalităţii bucureștene s-a împletit cu cel pentru contactul cu membrii Şcolii Sociologice de la București. Aparent, aceste preocupări nu aveau legături vizibile, în afara manierei de cercetare alese – istoria orală[1]. Cu cât realizam mai multe interviuri cu bucureșteni în vârstă, cu atât devenea mai colorată și mai vie viaţa capitalei. Cu cât aprofundam povestirile monografiștilor gustieni, cu atât îmi apărea o imagine mai nuanţată a acestei școli sociologice. Din ambele demersuri am învăţat cât de unidimensională, plată era imaginea curentă a Bucureștilor, dar și cea a școlii gustiene. Deși cele două investigaţii abordau structuri diferite, am descoperit multe puncte de joncțiune de-a lungul anilor ‘80. Unul dintre acestea privea chiar tema acestui volum. Aproape în același timp mi-am dat seama că școala gustiană nu s-a concentrat exclusiv pe monografiile unor sate tradiţionale, ci a vizat multe alte tipuri de cercetare și de intervenţie socială despre care nu se vorbea în cercurile de istoria sociologiei – și am realizat cât de fascinantă poate fi urmărirea traseului de viaţă al unui aromân născut în Macedonia aflată încă sub administraţie otomană, emigrat din Grecia pentru a deveni unul din coloniștii din Dobrogea anilor ‘20 ai secolului trecut. Convorbirea cu avocatul Anastase Nasta[2] m-a făcut să întrezăresc amploarea acestei mișcări de populaţie aromână, care avea să devină un fenomen social cu bătaie lungă. Pe de altă parte, interviurile cu Henri H. Stahl[3] conțineau la rândul lor referințe la interesul pentru coloniști al colaboratorilor lui Gusti.
Cum în acei ani nu fusese posibilă nici publicarea acestor interviuri, nici continuarea cercetării în arhive, de abia în anii ‘90 am putut începe investigarea extinsă a activităţii școlii gustiene, pe care am continuat-o apoi la o scară mai mare, alături de colegii mai tineri din cadrul grupului informal numit Cooperativa G. Una dintre direcţiile de acţiune pe care le-am avut în vedere a reprezentat-o demonstrarea caracterului multilateral al preocupărilor școlii gustiene prin antologii de texte interbelice; în această ordine de idei am publicat două volume despre București, arătând astfel că școala nu a avut o orientare exclusiv rurală. În șirul acestor antologii, a sosit momentul de a documenta faptul că școala gustiană a avut în vedere și satul multietnic și colonizat al perioadei interbelice, nu numai cel tradiţional.
Mergând pe linia evidenţierii acestor preocupări, am strâns exclusiv din publicațiile școlii materiale despre aromâni, elaborate de gustiști și chiar de un membru marcant al acestei comunităţi. Astfel, corpusul antologiei cuprinde (1) fragmente din monografia lui C. D. Constantinescu-Mircești, Un sat dobrogean. Ezibei[4], prefaţată de Dimitrie Gusti; (2) articole din Curierul echipelor studenţeşti[5], precum și (3) fragmente din amplul studiu a lui Constantin Noe, Colonizarea Cadrilaterului, publicat în revista Sociologie Românească în 1938. Între toate acestea, monografia satului Ezibei constituie cea mai importantă lucrare interbelică a lui C. D. Constantinescu-Mirceşti, pe de o parte, dar și cea mai importantă contribuţie a şcolii gustiene la cunoaşterea fenomenului social al colonizării aromânilor.
Pentru a situa mai bine în context volumul lui C.D. Constantinescu-Mircești, pe nedrept uitat azi, recursul la antecedentele intelectuale ale acestui autor e cât se poate de necesar. Un tânăr, C. D. Constantinescu-Mircești s-a numărat printre primii adepţi ai lui Gusti și a participat la primele cercetări monografice alături de mai cunoscuţii Gh. Vlădescu-Răcoasa, Xenia Costa-Foru, Henri H. Stahl, Mircea Vulcănescu, D. C. Georgescu, Traian Herseni, Mihai Pop și ceilalţi monografiști. În vara anului 1926 la Rușeţu, în 1927 la Nereju, în 1928 la Fundul Moldovei, Constantinescu-Mircești a avut acces nu doar la teoria monografică a profesorului Gusti, ci și la metoda de cercetare specifică acestuia. Mai mult de atât, Constantinescu-Mircești și-a însușit această metodă de cercetare în etapa cea mai interesantă de evoluţie a monografismului sociologic, în perioada când fiecare nouă campanie rurală conducea atât la extinderea echipei, cât și la crescânda ei profesionalizare. A devenit cunoscut prin cercetări de bugete de familie[6], dar a și publicat împreună cu Stahl Documente vrâncene (1929).
După ce devine profesor la liceul de băieţi din Bazargic, Constantinescu-Mircești nu abandonează relaţia cu școala gustiană, participând la munca echipelor studenţești regale, sub egida Fundaţiei Culturale Regale, în localitatea Regina Maria. Devine director al liceului și al unei reviste culturale, Cuvântul Dobrogei Noi[7]. Nu e întâmplător faptul că în primul număr al acestei reviste, vechiul său coleg de monografie Henri H. Stahl, atunci deja director la fundaţie, semnează un articol despre importanța acestei reviste de provincie. Un alt semn al relaţiei strânse cu membrii școlii îl constituie cooptarea sa (probabil de către Mircea Vulcănescu) în colectivul editorial al celui de-al doilea volumul al Enciclopediei României, unde semnează capitolul consacrat judeţului Caliacra[8]. Tot în același timp introduce unele inovaţii în cercetare monografică gustiană: iniţiază o cercetare nu într-un sat tradiţional, cum obișnuiau gustienii, ci într-un sat de coloniști din regiune, nu cu ajutorul unor monografiști cu experienţă, ci cu profesori și elevi de liceu[9]. Rezultatul a fost monografia intitulată Un sat dobrogean. Ezibei, publicată în 1938 și prefaţată de Gusti.
Se pune, prin urmare, întrebarea poziției ocupate de această lucrare în ansamblul operelor școlii gustiene. Se știe că, până la urmă, din cauza exigenței lui Gusti și a altor factori de context, multe studii ale monografiștilor – altminteri valoroase – nu s-au integrat în monografii ample. Practic, opera în trei volume a lui Henri H. Stahl, Nerej. Un village d’une région archaïque, apărut în 1939-1940[10], poate fi considerată drept singura monografie științifică în toate articulațiile sale. Valorifica munca de aproape zece ani a lui Stahl, ajutat de un mic grup de tineri specialiști în 1938. Cu acest volum, redactat în franceză, spera Gusti să demonstreze validitatea monografiei sociologice la Congresul Internaţional de Sociologie programat să se desfășoare în august 1939 – congres care nu a mai avut loc, după cum se știe, din cauza declanșării războiului. Cu un an mai târziu, era publicată lucrarea în două volume a geografului Ion Conea, care nu și-a adunat materialul cu sociologi monografiști, ci cu studenți echipieri, care făceau muncă culturală. Volumul lui C. D. Constantinescu-Mircești se deosebea radical de aceste precedente, câtă vreme se sprijinea pe munca elevilor de liceu pe care îi coordonase.
Era prima monografie care aborda în mod deliberat un sat multietnic, multicultural, mergând pe urmele celebrului cărturar Constantin Moisil, care scria la începutul secolului: „Misiunea noastră în Dobrogea este pe cât de importantă, pe atât de grea. În primul rând sarcina noastră este, să stabilim legături cât se poate mai intime între diferitele neamuri ale provinciei, pentru a face din ei o populaţiune cu aceleași sentimente și aspiraţiuni. Iar de altă parte această populaţiune trebuie unită prin legături indisolubile cu patria-mamă. Acest fel de legături nu se pot stabili numai prin comunitate de interese, ci pentru ca ele să fie etern durabile, trebuie să aibă o bază morală, psihică”[11]. În această ordine de idei, maniera în care Constantinescu-Mircești abordează comunitatea rurală în discuţie, prin consemnarea datelor fiecărei etnii și culturi, prin observarea fină a dinamicii relaţiilor dintre ele reflectă echilibrul cu care autorul și colaboratorii săi s-au apropiat de realitatea neobișnuită a acestui sat. Acest fapt a fost remarcat și de Dimitrie Gusti în prefaţa sa, care afirma, după ce plasase monografia Ezibeiului în contextul mișcării monografice: „Ea [monografia n.n.] dă o informaţie știinţifică bogată și temeinică despre un sat dintr-o regiune interesantă a ţării. Dobrogea strânge laolaltă o populaţie de neamuri felurite și (prin colonizare) din ţinuturi deosebite, ceea ce înseamnă (…) contacte între tradiţii și civilizaţii, cu mulţimea de relaţii sociale și procese de adaptare treptată, de contopire și stabilire de noi forme de viaţă”[12].
În ciuda afirmaţiilor de sus, totuşi, se poate pune întrebarea dacă Constantinescu-Mirceşti putea într-adevăr realiza, în condițiile de care dispunea, o monografie exemplară, aşa cum prevedea metodologia gustiană? Evident, este vorba de un experiment, în care considerentele pedagogice au fost urmărite cu bună știință de profesorul de liceu din Bazargic. Chiar cu ajutorul unor colegi profesori, cercetarea nu putea să acopere toate dimensiunile monografiei sociologice, sau să structureze materialul adunat în logica teoriei gustiene. Cu toate acestea, aşa cum a subliniat Gusti, lucrarea aducea o mare cantitate de „informaţie” despre o lume puţin cunoscută.
Dincolo de prefaţa deja amintită, cartea demarează cu „câteva lămuriri” și cu introducerea autorului, care nu ascunde faptul că este interesat de problematica colonizării într-un spaţiu social – Dobrogea interbelică – net diferit de cele văzute în vechiul Regat, dar mai ales în cercetările rurale întreprinse de echipa gustiană. După o scurtă istorie a imigrării și așezării aromânilor în Ezibei, Constantinescu-Mircești descrie situaţia anilor ‘30 și nu ezită să critice autorităţile vremii pentru modul în care au gestionat așezarea aromânilor. Regăsim aici critica cunoscută a reformei agrare din anii ‘20 într-o formă mai nuanţată, întrucât coloniștii aromâni trebuiau să facă un efort de adaptare mult mai mare decât regăţenii. „Oamenii de aici” – conchide autorul – „sunt dornici să înveţe, să se orienteze: dar nici fermele Statului și nici funcţionarii de specialitate n-au făcut nimic pentru îndrumarea acestor agricultori improvizaţi, spre o cultură raţională. În afară de această lipsă de preocupare pentru soarta coloniștilor, s-au comis grave abateri de la înseși principiile care trebuiau să stea la baza întregii colonizări din Cadrilater. Cu alt prilej vom arăta greșelile săvârșite de factori însărcinaţi cu conducerea operaţiunilor de colonizare în această provincie”[13].
În continuare, în loc de înfăţişare a „cadrelor” (după indicaţii gustiene), găsim o descriere geologică şi climaterică a vecinătăților și a vetrei satului – cu informaţii utile pentru sociologi şi istorici. Mai puţin detaliat este istoricul regiunii şi al localităţii (care include mai multe valuri de colonizări de la începutul secolului XIX încoace), bazat pe consemnarea tradiţiilor orale ale locuitorilor, rar susţinută şi de alte surse. Cititorul acestei antologii nu va fi totuși privat de lămuriri de ordin istoric, câtă vreme capitolul al treilea al acestei antologii se va ocupa integral de colonizarea aromânilor, privită atât din perspectiva interbelică a studiului lui Constantin Noe, cât și din cea recentă a studiului semnat de Martin Ladislau Salamon. Aceste aspecte ar fi urmate, în logica monografiei gustiene, de „cadrul biologic”, reprezentat în antologie de capitolele lui Constantinescu-Mircești referitoare la „mişcarea populaţiei”, la „emigrarea macedo-românilor în America” și la alimentaţia şi igiena satului.
După opinia noastră, domeniul cel mai bine aprofundat în monografie rămâne „folclorul din Ezibei”, de fapt folclorul aromânilor – o secțiune pe care o reproducem aproape integral aici. Deși autorul și colaboratorii săi se concentrează asupra vieții coloniștilor aromâni, toate aceste aspecte sunt tratate în contextul multietnic al satului. Vom publica într-o viitoare antologie capitolele care descriu obiceiurile bulgarilor și tătarilor. Monografia lui Constantinescu-Mircești tratează consistent și ceea ce Gusti numea „manifestări” (economice, spirituale, politice și juridice). Evident, cea mai mare parte a acestor manifestări o constituie tot tradiţiile păstrate de aromâni după așezarea în Ezibei, secțiuni pe care am preferat să le republicăm aici, lăsând deoparte alte detalii economice, administrative și juridice care depășeau limitele de spațiu ale lucrării de față.
Cel de-al doilea capitol al antologiei reproduce articole din revista Curierul echipelor studenţeşti[14], care a apărut în formă tipărită începând din 1935, sub îngrijirea lui H. H. Stahl și Octavian Neamţu și direcţia lui Dimitrie Gusti, devenit între timp directorul general al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”[15]. Această revistă săptămânală a apărut numai vara, când echipele studenţești ale fundaţiei lucrau în sate. E vorba, prin urmare, de un spațiu editorial de îndrumare specializată și de raportare a activității echipierilor și inspectorilor. Deoarece se fac deseori confuzii între echipele monografice din anii ‘20 și cele de după 1934, vom insista aici asupra acestei distincții. După căderea guvernului ţărănist în care Gusti deținuse portofoliul Ministerului instrucţiei, cultelor și artelor, se părea că profesorul rămâne în toamna anului 1933 fără o funcţie importantă, dar regele Carol al II-lea a luat hotărârea de a resuscita fundaţia pe care o înfiinţase ca principe moștenitor. Din acest motiv, profesorul Gusti a fost numit la conducerea acestei organizaţii. Cum era de așteptat, noul director a schimbat strategia de culturalizare a satului și i-a angajat la fundație în acest scop pe monografiștii deja cunoscători ai satului, nu pentru a realiza monografii amănunţite, ci pentru recrutarea, instruirea și îndrumarea pe teren a tinerilor capabili de muncă culturală. După Gusti, această muncă trebuia desfășurată timp de mai multe luni, de către echipe de studenţi și tineri specialiști, în ideea implementării treptate a unei noi „culturi a muncii, a sănătăţii minţii și a sufletului” în satele abordate. Sarcina acestor echipe nu consta în a impune modernizarea de sus în jos, ci de a urni partea activă a satului către autodezvoltare. Asemenea echipe au fost instruite de Fundaţie încă din 1934 și trimise în diverse regiuni ale ţării, printre care și Dobrogea, în localităţile populate de coloniști. Numărul lor creștea an de an, iar revenirea anuală s-a soldat și cu unele rezultate. Despre activitatea acestor echipe aflăm din relatările deja cunoscutului C. D. Constantinescu-Mircești, care a fost numit inspector al Fundaţiei pentru Dobrogea, mulțumită experienței sale în activitatea de sociologie monografică. De asemenea, scriitorul Emanoil Bucuţa[16], directorul reţelei de biblioteci a Fundaţiei, îndrăgostit de Cadrilater și în special de Balcic, a scris despre munca echipierilor în câteva localităţi cu coloniști. Deși aceste articole au fost tributare ideologiei oficiale, din ele se pot degaja și informații despre dificultăţile muncii echipierilor. Articolele publicate în secțiunea intitulată „Din viaţa și faptele voluntarilor” oferă o introducere într-o altă arie de activitate a școlii gustiene decât cercetarea monografică sociologică propriu-zisă: intervenţia socială, într-o abordare originală în raport cu întregul peisaj european al epocii.
Al treilea capitol al aceste antologii îl constituie un amplu studiu intitulat Colonizarea Cadrilaterului, elaborat de un bine cunoscut actor și autor al acestui proces, Constantin Noe[17]. Deși autorul nici nu a fost sociolog, nici nu a făcut parte din anturajul școlii gustiene, studiul lui a fost comandat și publicat de revista Sociologie Românească. Acest lucru semnala clar faptul că, în mediul lui Gusti, la mijlocul anilor ‘30, preocuparea pentru viaţa coloniștilor era permanentă și reclama deja implicarea intelectuală a școlii. În această perioadă, revista a fost îngrijită de Anton Golopenţia, care a demonstrat în mai multe rânduri un viu interes pentru cunoașterea românilor de dincolo de hotarele ţării. Este prin urmare posibil ca el să fi comandat acest studiu.
La final de prefaţă, se cuvine să mărturisesc atât care a fost ideea directoare a acestui volum, cât și ceea ce n-am urmărit să ilustrăm aici. Această antologie de studii și articole din publicaţiile gustiene nu constituie o istorie a colonizării sau a aromânilor per se. Împreună cu Martin Ladislau Salamon, care semnează o originală postfaţă, am vrut să atragem atenţia asupra unor preocupări puțin cunoscute ale școlii gustiene legate de fenomenul colonizării interbelice, în general, și a aromânilor, în special. Ține de intenția noastră ca acest volum să contribuie, în perspectivă, la cartarea unei istorii sociale comparate a Balcanilor.
Note:
[1] Pe baza propriilor experienţe, am publicat un prim studiu pe această temă, intitulat Documentele sociale şi istoria orală, în culegerea coordonată de Septimiu Chelcea, Semnificaţia documentelor sociale. București, Editura Ştiinţifică, 1984.
[2] Interviu cu Anastase Nasta, intitulat „Cafeaua trebuie să fie fierbinte şi cu caimac”, publicat în Zoltán Rostás, CHIPURILE ORAŞULUI. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX, Colecţia DOCUMENT, pref. Andrei Pippidi, Iași, Polirom, 2002.
[3] Zoltán Rostás, MONOGRAFIA CA UTOPIE. Interviuri cu Henri H. Stahl. București, Editura PAIDEIA, Colecţia de Știinţe Sociale, 2000.
[4] Volumul a apărut sub egida SERVICIULUI SOCIAL, INSTITUTUL DE CERCETĂRI SOCIALE AL ROMÂNIEI, REGIONALA CONSTANŢA, Bucureşti, ed. „Bucovina” I. E. Torouţiu, 1938 și a fost distins cu Premiul Cultural Dobrogea, „Ioan N. Roman”.
[5] Revistă de îndrumare a echipelor studenţeşti în timpul campaniilor de vară, editată sub direcția lui D. Gusti de Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, red. Henri H. Stahl şi Octavian Neamţu (1934-1938). În 1939, revista a fost publicată sub titlul „Curierul Serviciului Social”.
[6] H. H. Stahl consemnează acest interes ştiinţific în studiul Şcoala monografiei sociologice (la pagina 1139) în OMAGIU profesorului Dimitrie Gusti la XXV ani de învățământ universitar (1910-1935). De altfel, Constantinescu-Mircești a publicat astfel de investigații şi în anexa monografiei Ezibeiului.
[7] Revista a apărut în decembrie 1937 având redacţia la liceul din Bazargic, unde C. D.
[8] Constantinescu Mirceşti a fost şi director. Vezi Enciclopedia României, vol. II, 1938, pp. 101-113.
[9] H. H. Stahl a subliniat valenţele pedagogice ale acestei monografi în volumul Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, București, Editura Minerva, 1981, pp. 386-387.
[10] Fiindcă volumele trebuiau să fie prezentate la Congresul Internaţional de Sociologie din 1939, colecţia şi editura era scrisă tot în limba franceză: Bibliotheque de sociologie, ethique et politique sous la direction de D. Gusti, Institut de sciences sociales de Roumanie, Bucarest.
[11] Fragment din prefața lui Constantin Moisil la primul volum al Arhivei Dobrogei (1916), p. 3, citat de Constantinescu-Mirceşti în Ezibei, pp. X-XI.
[12] Constantinescu-Mirceşti, Ezibei, p. VI.
[13] Constantinescu-Mirceşti, Ezibei, p. 14.
[14] „Curierul echipelor studenţeşti” a apărut mai întâi în foi şapirografiate în 1934, apoi în formă tipărită, un an mai târziu. În 1939 şi-a schimbat numele în „Curierul Serviciului Social”, în virtutea legii omonime, dar şi profilul, devenind o revistă de propagandă pentru organizaţia nou-înfiinţată.
[15] Această fundaţie a fost înfiinţată în 1922; după plecarea în exil a lui Carol al II-lea (1940), şi-a schimbat denumirea în Fundaţia Culturală Mihai I. Este desființată odată cu preluarea puterii de către PCR în 1948.
[16] Printre diversele preocupări ale lui Emanoil Bucuţa (1887-1946), interesul pentru românii de la sud de Dunăre s-a manifestat mai devreme, încă de la publicarea volumului Românii din Vidin şi Timoc, București, Cartea Românească, 1923. A fost legat de şcoala gustiană şi prin revista pe care a fondat-o, „Boabe de grâu” (1930-1935), unde publica adesea materiale de sociologie şi etnologie.
[17] Constantin Noe (1883-1939), intelectual meglenoromân; a desfășurat o vie activitate politică încă din tinereţe pentru drepturile aromânilor, suportând printre altele și rigorile legii otomane. Licențiat în litere, a lucrat la diverse publicaţii din România şi a contribuit la emigrarea aromânilor din Grecia în România după Primul Război Mondial.
Lasă un răspuns