Expoziţia dela New-York
XV
Rămas bun, New-York
de OLGA GRECEANU
UNIVERSUL, Anul al 56-lea, Nr. 198, Sâmbătă 22 Iulie 1939, p. 9
Muzeul lor intitulat „Arta în zilele noastre“, e o încântare. Acolo sunt cei mai frumoşi Cizanne, Manet, Picasso, Gauguin, Van Gogh, Juan Gris, Braque, Matisse, Modighiani, Brăncuri, Derain, Toulouse, Lautrec.
*
Se vorbeşte insistent că Americanii fiind un popor fără tradiţie artistică, cumpără tot ce găsesc ca artă, din Europa, pentru a-şi creea muzee. E adevărată că în New-York găseşti cele mai caracteristice opere, de la Duccio la Cézanne, expuse într’un mod atât de inteligent şi explicativ, că nicăeri nu primeşti o lecţie mai precisă şi mai lămuritoare de evoluţia artei de la primitivă până la modernistă, ca în colecţiunea Trick: pictură din şase secole, bronzuri, Renaisance, Limoges, artă chinezească, porcelanuri franceze, bijuterii, mobile, ţesături.
Apoi Muzeul Metropolitan cu o colecţiune istorică din timpurile cele mai vechi, până azi şi cu o galerie specială, unde sunt expuse eforturile tehnice din ultimii 300 de ani în America – mai au şi un muzeu cu artă pură indiană, un alt muzeu numai cu artă de decoraţiune – în care excelează americanii –, un Morgan library (bibliotecă) cu manuscrise ilustrate şi manuscrise autografe ale celor mai mari savanţi ai lumii – scrisori, documente, cereri, cărţi tipărite în primii ani ai descoperirii presei de mână, gravuri de Rembrandt de Dürer, de Bellini.
Şi muzeele sunt totdeauna pline de lume.
Dar n’am văzut numai artă în zilele din urmă. Am văzut marile lor instituţii, am văzut celebrul cartier al negrilor, unde nici un alb nu poate să se instaleze, am văzut cele mai renumite cluburi de noapte ale lor, cu montări feerice, am văzut oraşul chinezesc, cu locuitorii de culoare ce răspândesc un miros îngrozitor şi unde chiar poliţia te vesteşte să nu te aventurezi singur…
Şi am auzit cântând o noapte întreagă pe celebrul negru Robinson, cu vocea lui de bas, care părea, repelată de cele 6 megafoane că se încearcă să zgudue întreg pământul. Era ceva religios în atmosferă, iar cabaretul părea un templu, în care se oficia un cult misterios.
La masa noastră, o pereche de americani prieteni, ne confirmă impresiile pe care le comunicăm. E adevărat deci că americanul cunoaşte toate perfecţiunile tehnice în traiul lui de toate zilele, că nimic nu-l mai impresionează, nimic nu-l mai turbură decât senzaţionalul. Ca să-l interesezi are nevoe de senzaţional, deşi el, americanul, ştie că senzaţionalul îi curmă viaţa, dar lui aşa îi place să trăiască: intens într’o continuă înfrigurare. Viaţa lui nu se consumă cu încetul ci arde ca un fitil din ambele capete deodată, căci n’au nici măcar răbdarea să-şi aştepte bătrâneţea.
Americanii din New-York nu se menajează. Din potrivă, ei au de principiu că viaţa trebue întrebuinţată nu prelungită.
De aceea ei o ard cu patimă. Ziua muncesc, noaptea petrec.
Viaţa care se scurge paşnic nu-i interesează.
Vieţile din New-York sunt vieţi standardizate, cu dorinţi nebune şi cu credinţa că orice e posibil. N’au inventat ei trăznetele pentru muşte? Mai e azi vre-o bucătărie în New-York sau vre-un grajd de vite unde să nu fie peretele de sârmă împletită prin care trece curentul electric şi trăzneşte mâinile vietăţii?
Pentru orice idee năstruşnică se găsesc nenumărate capitaluri. Azi, americanul nu se plânge că n’are capitaluri, dar că numai sunt idei originale! Pentru ei, o idee originală are valoarea unei moşii, unei industrii, unei bogăţii de exploatat.
Cum m’oi mai îndoi vreodată de realizarea omului mecanic?
Poate că atunci când toţi oamenii vor fi mecanici, va fi şi pace pe pământ…
ULTIMA ZI
Ultima zi o consacrăm Casei româneşti.
Aflăm aci că ieri au fost 1000 de persoane la restaurantul României, că acum câteva zile a prânzit şi Grace Moore, şi mai aflăm că Regina Elisabeta a Marei Britanii a spus la plecare, comisarului general al Expoziţiei: „Am văzut o frumoasă arhitectură, cred că e Casa României“.
Suntem la restaurant. Mâine plecăm şi despărţirea a sosit de acum în suflet, pentrucă aşa e psihologia plecării: din clipa când valizele sunt strânse şi încuiate, eşti deslegat de ultima ţară. Îmi face rău că e ultima zi. Aş vrea să fie prima! dar când Dinicu se apropie de masa noastră şi aşa de pătimaş ne cântă Steluţa, Ciocârşia, Busuioc, îi privesc arcuşul cu capul în jos, cu remuşcări. A răuşit să-mi pue nostalgia’n suflet.
Ciocârlia mă dojeneşte. Mai e o ţară unde să sboare ciocârlia mai frumos, mai liber, mai ondulat ca sub cerul românesc?
*
Iar pe vapor. Suntem filmaţi de sus de pe terasă, agităm batistele. Dacă la sosire nimeni nu ne aştepta, acum dealungul cheiului sunt numai prieteni. Ştiu cu toţii că a fost ultima oară când ne-am strâns mâinile. Poate niciodată viaţa nu ne va mai apropia.
Oriunde mă uit sunt numai ochi albaştri, ai noştri sunt negri… Ei sunt copiii Nordului, noi ai Sudului!
Un semnal. Batistele se pun iar în mişcare şi din ce în ce mai sus, deasupra capului.
Când între noi şi chei apare prima şuviţă de apă, am înţeles că îşi reiau locul de totdeauna şi Noul şi Vechiul Continent.
Şuviţa se măreşte. Oamenii se fac din ce în ce mai mici. Vor rămâne ca o grămadă de nisip colorat, în timp ce duşmănoasa apă ne cuprinde de jurîmprejur.
S’a isprăvit.
Trecem iar pe dinaintea „Statuei Păcii“. Ne salută cu mâna sus.
Dacă cel puţin, Ea, n’ar minţi!…
sursa foto: jurnalul.ro
De aceeasi autoare:
- Expozitia dela New-York: Pavilioanele straine [cu Arhiva Video]
- Olga Greceanu: Noaptea, prin expozitie
Pe aceeasi tema:
Lasă un răspuns