Un fenomen atipic unei societati agrare: somajul intelectual in Romania interbelica

Un fenomen atipic unei societăți agrare: șomajul intelectual în România interbelică

Dragoș Sdrobiș
Material preluat de pe SocialEast.Ro cu acordul autorului și al redactiei

„Ofensiva culturală” din anii 20 a doctorului „Cărămidă” (porecla sub care era cunoscut în epocă ministrul Instrucțiunii Publice, Constantin Angelescu) a lăsat impresia că statul român ar fi urmat să devină unul de-a dreptul cultural, capabil să valorifice capitalul uman. Școlile se construiau într-un ritm amețitor și funcționau ireproșabil (cel puțin în rapoartele trimise către Minister).

În ceea ce privește învățământul superior, România se lăuda cu o pondere a populației studențești (în totalul populației) superioară unor state ca Germania sau Franța. Conform statisticii lui Paul Sterian, Universitatea din București se situa pe locul 5 în lume (cu o populație studențească ce o depășea cu mult pe cea a mai celebrelor universități Oxford sau Cambridge) și pe primul loc în Europa Centrală și de Est (depășind cu mult universitățile din Viena, Berlin, Budapesta sau Moscova). Iar cum peste 90% dintre studenți erau cetățeni români, Paul Sterian caracteriza Universitatea bucureșteană drept „cea mai mare universitate națională din lume”[1].

Un singur aspect părea să fi trecut neobservat: ce facem cu absolvenții? Iar criza economică a avut grijă să readucă în discuție funcția economică și socială a învățământului superior, într-o țară eminamente agrară. Drept urmare, presa centrală găzduiește o nouă dezbatere: cea a șomajului intelectual într-o țară cu jumătate din țară analfabetă. Indiferent de orientarea ideologică a ziarelor, datorită presei subiectul șomajului intelectual (strâns legat de cel al supraaglomerărilor universităților și al inflației de titrați) devine agendă publică. Astfel, chiar dacă datele statistice relative la această problemă sunt parcimonioase, presa reverberează consecințele acestui fenomen, cu urmări negative mai ales pentru „tânăra generație”. Pentru jurnaliștii care au abordat acest subiect, șomajul intelectual includea neajunsurile vieții de student, dar și fenomene sociale negative care împiedicau ascensiunea socială a numeroși tineri, cum erau corupția, nepotismul sau tradiția cumulului.

Dacă am încerca să depistăm tipologia socială a celor care abordează acest subiect, observăm că reprezentanții tinerei generații sunt cei care semnalează această problemă. Criticul literar Perpessicius afirma că în România „școala ucide”, găsind o explicație în numărul mare de elevi sau studenți care apelează la sinucidere în curricula școlară foarte încărcată, ce putea provoca lesne căderi nervoase[2]. În privința vieții universitare, consternarea se referea la naivitatea tinerilor studenți care au dat crezare demagogiei școlare, ce i-a făcut pe mulți să viseze la „birocratism, tocul la ureche și [să fie] bursier al statului”[3]. Nu au lipsit nici tonalitățile sarcastice. De pildă, Paul Sterian, pentru care șomajul intelectual era doar un alt „subiect la modă”. Ironia ar reieși din însăși această denumire, pentru că „șomajul intelectual, dacă nu ne înșelăm, înseamnă un intelect care ar înceta să funcționeze”. Mai mult, prin faptul că foarte puțini studenți reușesc să își finalizeze studiile, ceilalți devin inutilizabili în plan social. Tocmai de aceea „intelectualul român este muncitor necalificat. Rămâne toată viața salahor nespecializat și fără formație. […] Mai putem vorbi de un șomaj intelectual sau, pur și simplu, de un faliment al învățământului?” [4].

Articolele de mai jos provin din două reviste care prin însăși denumirea lor relevă orientarea ideologică a redacțiilor: Dreapta și Stânga. În mod firesc, cauzele și remediile acestei probleme sunt interpretate tot în cheie ideologică. În cele din urmă, cele două articole stau mărturie unei dezbateri ce se purta în acea perioadă cu privire la căile de urmat ale societății românești. În ciuda răspunsurilor diferite, pentru ambele orientări statul român reprezentat de establishment-ul politic era defect în toată structura sa. Pentru detalii pe acest subiect: Dragoș Sdrobiș, Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în Romania interbelică, Iași, Polirom, 2015 

Petru Comarnescu, Șomajul tinerei generații, în Stânga, an I, nr. 7 din 25 decembrie 1932, pp. 1-2.

O viață se judecă dacă e bună sau nu după încercările pe care omul le depășește, iar o guvernare bună și un sistem politic după faptul dacă ele servesc sau nu valorificării tuturor energiilor cu care au de-a face.

Pentru tânăra generație de azi atât viața, cât și sistemul social nu sunt deloc generoase. Dimpotrivă. Încercările vieții se produc în circumstanțe atât de neprielnice unui răspuns potrivit, încât greu poate fi vorba de depășire. Tineretul de azi a debutat în viață în bubuitul tunurilor auzite de departe și în mizerie și privațiunile simțite de-aproape, acasă și în familie. Răspunsurile lui sunt, de aceea, emotive și grăbite, iar nicidecum echilibrate de rațiune și calculate s-ajungă în plin. Pe de altă parte, sistemele politice burgheze cred că rezolvă greutățile momentului ținând deoparte pe tineri, închizând ușile în fața ofertelor lor de muncă și valorificare. E vorba mai cu seamă de țara noastră, căci în țările în care guvernanții își dau seama ce importanță capitală are conlucrarea dintre generații și ce aport de energie, entuziasm și progres poate aduce tineretul, lucrurile stau altfel. Dar la noi situația e alta. S-o vedem puțin.

În afară de neliniștile sufletești, care caracterizează permanent tinerețea nestăvilită în avânturile ei și, prin firea ei, neajustată jocului dintre mecanismul gândului și idealului și mecanismul vieții cotidiene, generația tânără de azi mai are de suferit crunte privațiuni și mizerii de ordin economic, într-un chip mai dramatic și mai întristător poate decât oricând. Dacă tinerii de acum o sută de ani, roși și ei de un rău al secolului, asistau la o rupere a liniștii sufletești și la o teribilă mizerie economică, ei aveau, cel puțin, ceva cu care, la urma urmelor, puteau justifica suferința: lupta pentru libertate și nădejdea în timpuri mai bune pentru toți oamenii. Aceasta nu numai în Occident, dar chiar și la noi. Noi cei de azi, însă, nu mai avem nici această justificare. Căci libertatea pe care o avem ne lasă muritori de foame și ne împiedică să ne desăvârșim, ca orice libertate care nu este secondată de o rațională și cinstită valorificare a energiilor umane și de o științifică și realistă distribuție a activității posibile în stat. Căci întregul sistem politic care ne conduce nu se organizează într-un chip creator și echitabil totdeodată. Dovadă șomajul de care suferă întreaga noastră generație în cap cu atâția tineri culți, cu titluri obținute cu muncă grea și devoțiune, cu atâtea spirite vii și dispuse să muncească pentru a câștiga un trai demn, care să le îngăduiască o progresare a vieții lor.

Pentru generația noastră ușile sunt închise și ochii sunt orbi. Foarte puțini mai sunt aceia care, prin ei înșiși, își pot agonisi un trai minim. Astăzi trebuie proptele enorme ca un tânăr să-și găsească o slujbă. Familia însăși astăzi poate impune greu pe membrii ei tineri. Însăși instituția nepotismului funcționează cu anevoie. Favoritismul este oarecum în criză. Totuși problema persistă, pentru că viața continuă și energiile se deschid fără curmare. Guvernanții care cred că rezolvă problema plasării la muncă și [a] ofertei de lucru, eliminând-o din preocupările lor, se înșeală. Tinerii de azi nu pot continua multă vreme să șomeze, lăsându-se întreținuți de familia lor, când o au și anulându-se complet, când nu au pe nimeni să-i ajute. Este în forța lucrurilor ca energiile să se manifeste iar nu să se închisteze. A ține de[o]parte o întreagă generație sau a o amăgi cu promisiuni optimiste pentru un viitor vag este o operație hazardată. Țara asta nu moare de bine și nici de-o activitate debordantă. Toate inițiativele și nevoile zac în impasibilitate. Tinerii nu pot avea măcar simțământul că jertfa lor, nevoită de altfel, slujește unei cauze mari, unui scop nobil. Acum o sută de ani, da. Azi, nu. De aceea, tinerii de azi nu mai suferă în tăcere și nu se resemnează, că, scârbiți și dezabuzați, încep să se îndoiască de tot. Și îndoiala la firile tari – și tinerii sunt tari, plini de energie și imaginație – se transformă iute în revoltă.

Tinerii nu sunt „materialiști” pentru că au idealuri nobile și scumpe lor. Dar ei știu că un trai demn, o bună stare economică, constituie condiția necesară pentru desăvârșirea sufletească. Mizeria anulează și ei nu se vor anulați de șomaj și paralizare. De aceea o guvernare realistă trebuie să vadă că, numai oferind putințe demne și raționale de manifestare tinerilor ca și tuturor cetățenilor ei, poate să fie justificată și are sorți de continuitate.

Răul de azi va arăta guvernanților acest adevăr, pe care ei par să nu-l vadă. Iar tinerilor le va arăta că tot cea mai bună de promovare energetică este calea dreaptă și demnă, aceea adevărat democratică, încrezându-se în om și în puterile lui de a fi sau deveni nu slugă ascultătoare sau amăgită, ci colaborator inteligent și cinstit. Le va arăta, de asemenea, că nepotismul și proptelele familiale nu mai pot lucra cu aceiași tărie ca selecția la lumina muncii și afirmării în fața tovarășilor de generație. Fofilarea devine o operație periculoasă și pentru cei ce o comit, și pentru cei ce o încurajează sau tolerează, căci provoacă revolta celor care cred că au în mod demn și natural dreptul la viață și la libertate nu de a muri de foame, ci de a munci și a se realiza.

Șomajul aproape general al tinerii generații de la noi va deveni foarte curând o bună învățătură pentru toți. Este singurul dar pe care îl pot aduce acestei sărbători sărace din cauza nepriceperii și tembelismului oamenilor de a colabora între ei în mod cinstit, echitabil și creator.

Olimpiu Pascu, Selecțiune prin cens a valorilor?, în Dreapta, an I, nr. 2 din 23 decembrie 1931, pp. 1-2.

Suntem la o gravă răscruce a politicii noastre culturale. Și nu putem să ne înăbușim mirarea dureroasă de a găsi atâția ochi care nu văd și urechi îndărătnic astupate: ceea ce se operează acum e o îndărătnicie nebună în a surpa pentru viitor însăși temeliile organizației noastre de stat – așa bună-rea cum am izbutit s-o înjghebăm până acum, dar a noastră și închegată cu atâtea jertfe. Căci a încerca azi o segmentare între viața de cultură, ce pregătește elementele conducătoare, și politica de stat, având misiunea de a găsi la timp cele mai juste soluții complexului de probleme ce se bat azi în capete – înseamnă a fi orb sau a închide voit ochii. Prin lovituri de târnăcop date în disperarea panicii se dărâmă un gând pe care l-au întărit și l-au înălțat timp de decenii toți marii noștri înaintași (și ne doare nespus constatarea că, printre acei ce lovesc cei dintâi în acest gând, e cineva care îl exaltase odinioară până la exagerare, până la identificare cu el și integrare prin el în fresca marilor noștri ctitori). Suntem o țară în care vitregia unei așezări la răscruce de năvăliri și lupte nu ne-a îngăduit în trecut închegarea statornică a unei vieți închinată aparte cărții și cugetării; cărturarii noștri, așezările noastre cărturărești chiar au fost apariții izolate în timp istoric ca și în mediul contemporan lor. Acel spirit al burg-ului occidental nu l-am avut noi niciodată în trecut, iar orașele noastre de azi sunt așezări rurale hipertrofiate, salvând aparențele prin poleiala subțire a unui început de burghezie și [printr-]o clasă conducătoare, care ne sunt aproape de tot străine: unii din componenți formați intelectualicește pe alte meleaguri tânjind aici ca într-un răsad, iar cei mai mulți fiind despărțiți de noi prin originea etnică.

Toate eforturile noastre de până acum tindeau la treptata dizolvare a acestei pojghițe de ulei ce paraliza frământarea de valuri a energiei noastre etnice, prin infuziuni continue din adâncuri: înlesnind ascensiunea rapidă a energiilor pornite din substratul rural, se urmărea închegarea unor nuclee de forță creatoare românească. Grija învățătorilor de a descoperi scânteia revelatoare în sufletul copilului venit în clasă cu pământ de la plug lipit încă de cioareci și de a-l îndruma spre carte la oraș, grija tuturor de a-l face cât mai curat de spini – prin burse și ajutoare – drumul spre lumină, în liceu ca și în universitate, totul se îmbina în urmărirea îndârjită a aceluiași gând: formarea elementelor necesare propășirii noastre ca neam și stat. Pârtia fusese tăiată și se lărgea mereu; și nu e nici lucru de mirat și nici prilej de teamă faptul că între drumeți tropăiau stângaci, mulți care n-ar fi trebuit să pornească: într-o cursă de alergări ce-ar fi dacă ar porni doar ce se știe – mai mult sau mai puțin sigur – că va învinge?

Însă, din cauza excesului de entuziasm în această cursă eroică spre progres se premiau toți alergătorii, chiar și cei care soseau de tot în coadă. Și premiul cel mare și ultim, peste toate celelalte multe, era o slujbă la stat. Tot românul sfârșea tărăș-grăpiș – mai cu corigențe, mai cu influențe – liceul și ceea ce mai trebuia pe deasupra, și tot iavaș-iavaș, înainta ca funcționar până la pensie.

A venit însă o vreme de dureroasă strângere a curelei. O recunoaștem și pe aceasta: era fatală, din binecuvântatul motiv că, normal, doar primii sosiți trebuiau premiați.

S-a făcut atunci multă gălăgie, și cu, și fără dreptate.

Deoarece însă lucirea banului fascinează mai întâi și – cu deosebire – pe cei mai mulți, gândul majorității a început a cârmi strâmb. Proletariat intelectual? Da, fiindcă nu mai sunt locuri la stat. De ce-l avem? Păi, fiindcă prea ușor se face școala și universitatea! Pe vremea noastră nu erau atâtea internate, cămine etc. – și așa mai departe.

Din gură în gură, din condei în condei, legenda a crescut: studentul român ajunsese să însemne – fără excepție – un răsfățat al fericirilor bahice, gastronomice etc., plătite de stat, mai ceva decât formidabilii înghițitori de bere ai Heidelbergului de altădată… Se striga pe toate tonurile: prea multe burse, cămine, cantine. Și în tot acest timp se ignora că în anii 1928 și 1928 de pildă, la Facultatea de Litere, dintr-un număr de aproape șapte mii beneficiau de cantină abia vreo 250 studenți și studente. Accentuam aceasta atunci, nu acum, când nu-s nici o sută.

Pornită altfel, fără lumina unor cifre care să curme rătăcirea, cărarea nu putea duce decât spre prăpastia concepției de azi: sunt prea mulți licențiați? Bine, foarte simplu: tăiem aproape toate ajutoarele, mărim taxele și avem un dublu frumos: întâi se fac frumoase economii bugetare; al doilea, se vor rări și licențiații. Vom fi și noi fericiți că ne rămân bani pentru automobilele ministeriale și vor fi și ei și mai voioși, când s-or vedea mai puțini.

Se părăsise, deci, drumul bătut al începutului: ajutarea ascensiunii elementelor rurale de valoare. Dar se uita cu o inconștiență ce nu-și găsește calificativul, că ajutorarea nu exclude noțiunea de selecție și că, dacă înaintașii noștri aveau în belșugul și situație lor posibilitatea s-o lase pe al doilea plan, nimic nu ne împiedică pe noi să o accentuăm, până la exagerare chiar.

Da, o selecția a valorilor, cât de aspră, până la cruzime chiar, dar dreaptă – o cerem, o vrem și noi, toți cei care ne dăm seama. Nu plecăm și recunoaștem: nu mai trăim în huzurul de altădată, care a dat naștere la celebra zicală cu bursier, funcționar și pensionar. Să se aleagă din cei mulți – prin baraje cât mai multe și mai severe – pe cei puțini, demni să ajungă la lumină.

Dar dacă în gând suntem de acord, felul cum se înfăptuiește azi acest cuget e o crimă și contra noastră și contra viitorului acestei țări.

Căci, pe când examenele se desființează sau se reduc la minimul ridicol (nu posibil) în licee; când bilețelele au efecte tot așa de magice asupra viitorului vlăstarelor cu sfinți mari sau mici; când se înlocuiește severitatea cifrelor cu elastice calificative, împopoțonate (colac peste pupăză) cu cel de „excepțional” (de-aici înainte se vor popula școlile cu genii și pariem că se vor găsi între aceștia toți descendenții marilor oficialități ale oricărei urbe provinciale…); când în facultăți examenele nu se văd înăsprite cu nimic față de spiritul din trecut; prin urmare când problema selecției adevăratelor valori nici nu se pune măcar ca intenții, ce soluții au găsit cei care au în mână frânele neamului?

Desființarea ajutoarelor și mărirea inumană a taxelor. Ori, ce înseamnă asta? Nimic altceva decât cea mai barbară formulă de selecție: aceea prin cens.

Bătrânul proverb „ai carte, ai parte” e răsturnat deodată cu capul în jos: „ai parte? Ai carte”… Pretutindeni formula zilei condamnă neîndurată: plătești? – ai cel mai desăvârșit cap pentru studii… Nu?, regretăm dar ești inutil viitoarei societăți…

Își dau seama onorații noștri binevoitori, în fine, ce înseamnă aceasta? E tocmai ceea ce am afirmat de la început: surparea barbară a trudei unui șir de generații de a așeza pe o temelie pur românească edificiul de mâine al culturii și, implicit, al statului nostru.

Căci mărirea taxelor și tăierea oricărui sprijin sunt – în afară de orice sămănătorism perimat – pentru noi echivalente cu înlesnirea ascensiunii unei minorități ce poate obține toate calificativele, afară de cel de românească și strălucită prin cultură. Să ne spună d. Iorga, om sărac după o viață de muncă, dacă aristocrația noastră financiară e cea indicată să ne furnizeze, prin vlăstarele ei, pe viitorii noștri creatori și conducători de mâine?

Prin măsurile ce s-au luat ne îndreptăm orbi spre pericolul unei plutocrații ce s-a dovedit totdeauna istoric dezastruoasă în conducere. Noi, deocamdată, am dat acest strigăt de alarmă, punând jaloanele problemei. O vom urmări însă neîndurat, aducând date și cifre netăgăduite, spre deplină dovadă și lumină.

NOTE:

[1] Paul Sterian, Date statistice privitoare la viața studențească între 1864-1928, în Călăuza studentului. Vademecum Academicum 1928-1929, Oficiul Universitar București, Editura Cartea Românească, 1928.

[2] Perpessicius, Școala ucide, în Cuvântul, an V, nr. 1493 din 19 iunie 1929, p. 1.

[3] Ion Conea, Nenorocita viață de student, în Cuvântul, an V, nr. 1332 din 6 ianuarie 1929, pp. 1-2.

[4] Paul Sterian, Intelectualul necalificat, în Cuvântul, an IX, nr. 3029 din 30 septembrie 1933, p. 1.

Pe aceeasi tema:

• Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (I)
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (II)

*

• Intre revolutie studenteasca si activism social (I)
• Intre revolutie studenteasca si activism social (II)

*

• Chestionare, ghiduri si carti de instructiuni pentru studentii Romaniei interbelice. Studiu de caz: Universitatea din Cluj
• “Fructul interzis”. Studentimea ieseana si tentatia politicii (1860-1914)
• Universitate si politica. Evolutii institutionale romanesti si trasee europene de formare intelectuala (SEC. XIX-XXI)