Un remake stiintific: sociologia

Marius Cosmeanu, Un remake ştiinţific: sociologia, Orizont, 20 februarie 2003 

Pentru cei care cunosc istoria ultimilor cincizeci de ani ai sociologici româneşti e de ajuns să înşiri momentele mai importante din trecutul disciplinei pentru a evoca câte un întreg univers socio-politic. După o perioada de relativă glorie[1] întreruptă de declanşarea celui de al doilea război mondial, sociologia e desfiinţată în România de regimul comunist (1948). Repusă în drepturi la începutul dictaturii ceauşiste e epurată din nou un deceniu mai târziu[2]. În fine, după 1989 reporneşte procesul de instituţionalizare a ei. N-am să încerc aici o interpretare paradigmatică sau numerologică a acestui traseu instituţional fragmentat. Am să mă rezum doar la a constata, că în toţi aceşti ani, sociologia – ştiinţă a societăţii – a rămas subordonata domeniului pe care-l cerceta, staţiile semnificative ale istoriei ei fiind în egală măsură reprezentative pentru istoria întregii societăţi româneşti.

Atmosfera anilor în care ea a fost transformată în unealtă ideologică a regimului politic este redata de Mariana Marin în capitolul final al cărţii de convorbiri dintre Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol[3]:

„Acum îmi amintesc de desfiinţarea Institutului de Sociologie, de trimlterea în obscuritate a sociologilor din instituţii, de desfiinţarea secţiei de sociologie din facultăţile de profil şi încep să cred ca nu de ignoranţă era vorba, ci de un calcul stupid, hidos, megaloman, tocmai de aceea pervers, în care omori medicul şi-i comanzi ocult bolnavului să se scoale şi să umble, daca se poate şi cu cântec înainte marş!”

Maniera discreţionară de administrate a unei discipline vitale pentru funcţionarea oricărei societăţi moderne, nu putea duce decât la degradarea calităţii produselor ci şi la o periferizare în circuitul internaţional, ajungându-se în cele din urmă la o situaţie în care, practic, de o sociologie românească nici nu se mai putea vorbi.

Astăzi, dincolo de criticile dure care i se aduc pentru convergenţele sau mariajele cu sfera politicului,sociologia este redusă, inclusiv în cercuri academice, aproape exclusiv la sondaje sau barometre de opinie publică. Nici nu mai are rost să contra-argumentăm în plus, tabloul e completat de scandalul declanşat (pe bună dreptate!) de activitatea securistică a câtorva reprezentanţi consacraţi ai ei. Probabil că şi în acest caz va trebui să se producă schimbarea de generaţie pentru ca paradoxul imaginii negative despre experţii în crearea ei să dispară.

*

Reactualizarea modelului sociologici interbelice – prin amploarea, dinamismul şi eficacitatea pe care le-a demonstrat – constituie o temă asupra căreia e de reflectat, cu atât mai mult cu cât aceasta disciplină îşi caută în prezent un nou rost. Aceasta e şi ideea pe care o lansează în Zoltán Rostás prin cartea sa O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti[4]. Abordând cea mai importantă şi mai prolifică perioadă din istoria autohtonă a disciplinei, el prezintă activitatea echipelor Şcolii Sociologice de la Bucureşti (SSB) propunându-ne un re-link interesant şi provocator. Autorul nu oferă, însa, un răspuns explicit privind imaginea SSB şi măsura actualităţii ei, cartea încercând în primul rând punerea în discuţie, şi nu stabilirea unui diagnostic în acest sens. Particularitatea metodologică a lucrării constă în utilizarea istoriei orale în studierea structurilor organizaţional ale SSB, Zoltán Rostás dezvoltând aici unele din ideile „testate” deja în cartea sa de interviuri cu H. H. Stahl[5].

Cartea are patru părţi. După capitolul introductiv (I), în care sunt prezentate metodologia, conceptele de operare şi argumentele demersului, următoarele trei abordează detaliat tipurile de organizaţii conduse de Dimitrie Gusti (II), mediul organizaţional în care a funcţionat Şcoala gustiană (III) şi structura internă a Şcolii (IV). Pe scurt, originile, contextul şi chimia internă. Sursa principala de informaţii a constituit-o interviul memoria celor intervievaţi.

Orice istorie are, ne spune autorul cărţii, si o „preistorie”. În cazul SSB aceasta începe la Iaşi, în preajma şi, mai ales, după primul război mondial şi se leagă de personalitatea şi frământările lui Dimitrie Gusti. Într-o lume în care senzaţia tranziţiei era intensă, cu bucuria şi spaimele ei (cu care noi, cei de astăzi, suntem atât de familiarizaţi), într-o lume a incertitudinilor, a refugiaţilor, a retragerii şi apoi a restructurării instituţiilor statului, Gusti îşi propusese o redefinire a rostului intelectualităţii şi a ştiinţelor sociale în societate dorind să obţină legitimitate pentru intervenţii sociale în afara şi deasupra structurii partidelor. Intenţiile acestea s-au concretizat mai târziu în forme mai mult sau mai puţin instituţionalizate.

Pentru ilustrarea acestei dinamici ajunge să amintim însăşi cariera celui care a coordonat activitatea SSB. În decurs de numai un deceniu, Dimitrie Gusti devine profesor titular, decan, membru corespondent şi apoi membru titular al Academiei Române şi, în fine, profesor de sociologic, etică şi politica al Universităţii din Bucureşti. În plus, de-a lungul vieţii a mai fost şi decan al Universităţii din Bucureşti, a condus Asociaţia Cooperatistă, Societatea de Radio, Casa Autonoma a Monopolurilor Statului, Ministerul Instrucţiunilor Publice, Academia Română, la care sec adaugă preşedinţia recensământului din 1930, preşedinţia celui de al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologic şi conducerea impresionantei echipe care a realizat Enciclopedia României în anii 1938-39.

*

Primul dintre forurile de dezbatere fondate de Dimitrie Gusti a fost Institutul Social Roman (ISR). Urmaş al Asociaţiei pentru Studiul şi Reformă socială în România, transferat – nu întâmplător – de la Iaşi la Bucureşti şi inspirat din modelele occidentale şi atmosfera vremii similară în întreaga Europa, ISR a însemnat o transformare cu perspective dinainte calculate. Gusti şi-a dat scama că are nevoie de o instituţie extrauniversitară prin care îşi putea pune în practică intenţiile privind reforma socială. Nici Universitatea, nici Academia nu-i ofereau posibilitatea de a lega ideea ştiinţei de practica reformei sociale.

În paralel cu ISR a apărut Seminarul de sociologic care a încercat să adune studenţi din toate facultăţile pentru a-i apropia mai mult şi a-i ancora în realităţile de atunci, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul grevei studenţeşti din 1923. După retragerea lui Gusti din instituţia Seminarului, datorită înmulţirii funcţiilor sale publice, acesta a fost coordonat de H. H. Stahl şi Traian Herseni. Aspectul cel mai important legat seminar îl constituie, însă, faptul că aici putem plasa începutul monografiei, aici s-au născut primele idei privind o metodologie şi o cercetare monografică. Dincolo de aceasta seminarul a mai însemnat şi un prim cadru de conturare a identităţilor politice în rândul tinerilor care participau la dezbateri. Aspect deloc neglijabil într-o societate românească în care, mai târziu, viaţa politica lua forme patologice.

În 1936 este introdus serviciul social obligatoriu, pentru ca la 13 octombrie 1938 Carol al II-lea să promulge Legea Serviciului Social prin care, ca o extindere a activităţii studenţeşti din cadrul Fundaţiei, începe organizarea unui întreg aparat de stat care să conducă munca de coordonare a zeci de mii de absolvenţi de şcoli normale, de asistenţa socială, de teologie, de universitate, de agronomie şi medicina veterinară. Reglementările erau foarte stricte, mergând până la neeliberarea diplomei de licenţă în cazul celor care nu prestau acest serviciu (care dura între 3-6 luni). Numai că o astfel de lege, prin spiritul ei, nu avea cum să nu ducă şi la excese. Conceput ca un mijloc de impunere a patriotismului şi ca o modalitate de contracarare a „cuiburilor” legionare sau comuniste, ea a făcut ca Serviciul Social să fie perceput de cei care l-au înconjurat pe Gusti, ca o organizaţie inventată îndeosebi în scopuri propagandistice şi având o factura paramilitară, ceea ce a dus la nemulţumiri, conflicte şi divizări între tineri. În cele din urmă, imediat după declanşarea celui de al doilea război mondial (1 septembrie 1939) şi sub presiunea unor personalităţi din jurul sau, Carol al II-lea este convins de necesitatea suspendării Serviciului social, ceea ce se şi întâmplă la 13 octombrie 1939.

*

În ultimul capitol al cărţii face o analiză a structurii interne a SSB. Sunt prezentate conducerea şi stilul organizaţional, legăturile cu alte grupuri, conflictele constructive/ distructive din interior, cultura organizaţională şi, din nou, personalitatea lui Dimitrie Gusti. Concluzia la care ajunge autorul cărţii este că acest din urmă subiect ar merita un studiu separat. Cartea se încheie cu câteva precizări privind imaginea şi legitimarea SSB. Pentru că, susţine Zoltán Rostás, a existat o întreagă strategie privind producţia de imagine a SSB (fotografierea subiecţilor, a cercetătorilor, a operatorilor de teren, acordarea cetăţeniei de onoare lui Gusti în mai multe localităţi în care lucrau echipele lui ş.a.). Construcţia acestei imagini a fost una conştientă, „premeditată”. Gusti acordând totdeauna o atenţie specială imaginii sale publice, inclusiv modului de a se îmbrăca.

*

Sociologia este prin excelenţă o ştiinţă a modernităţii, un produs al acestei epoci şi, ca urmare, universul conceptual al ei este predominant urban. Apărând la sfârşitul secolului 19, în perioada de dezvoltare a marilor oraşe pornite în procesul capitalizării şi industrializării, dezvoltându-se apoi în paralel cu dezvoltarea urbană, sociologia şi urbanitatea sunt în fond inseparabile. Astăzi, putem spune că postmodernitatea reprezintă un surplus, daca nu un exces de urbanitate. În acest context, a publicat o carte în care vorbeşte de sociologie rurală, cu atât mai mult de una aparţinând perioadei interbelice, pare, la prima vedere, un demers anacronic. Într-o lume în care sectorul terţiar este în expansiune în care populaţia rurală a scăzut în ţările dezvoltate sub zece procente, abordarea unei teme ca sociologia rurală poate fi considerata o abatere sau chiar o gafă.

Când abordăm raportul dintre individ şi societate putem imagina mai multe modele, mai multe cadre. Unul dintre acestea este cel rural. Iar societatea românească interbelică era una predominant rurală (peste 70% din populaţia României trăind la ţară). În acele condiţii, a ignora realităţile concrete sau a acorda preponderenţa urbanului ar fi însemnat realmente o lipsă de maturitate ştiinţifică. SSB a demonstrat nu numai că a avut simţ pragmatic, dar a făcut-o într-o manieră unică, specifică şi cu valoare de model. Gusti a studiat satul fiind conştient că acesta reprezentă o problemă fundamentală, pilonul cel mai important al societăţii româneşti de atunci. Aceasta e ideea principală care răzbate din rândurile cărţii.

Cea mai dezonorantă definiţie dată sociologiei mi-a fost dat să o aud de la un profesor din Statele Unite. Proaspăt ieşit din teroare, student al facultăţii de profil din cadrul universităţii timişorene, i-am redat dascălului american atmosfera greu respirabilă în care studiam la vremea aceea (un amestce de socialism ştiinţific vârtos–supravieţuitor si un limbaj de lemn cu faţă… umană). El îmi oferise următorul răspuns: există momente în care sociologia ajunge să spună ceea ce mai toată lumea ştie în termeni pe care să nu-i mai înţeleagă nimeni. Diagnosticul surprindea cum nu se poate mai bine mood-ul academicos în care trăiam atunci.

Acesta era, însă, din păcate, şi mediul în care luam cunoştinţă, printre altele, de Dimitrie Gusti şi SSB. Prezentată într-o manieră quasi-idolatrizantă, prima impresie despre SSB fusese una cel puţin îndoielnică. Consultând apoi sursele alternative am mai alungat din incertitudini. Mai târziu, parcurgând alte materiale referitoare la acest subiect sau aflând informaţii inedite despre activitatea lui D. Gusti, imaginea a devenit una mai nuanţată. Adăugată la toate acestea, cartea lui Zoltán Rostás vine ca un ultim contur, pe care, odată trasat, îl simţi ca fiind cel care tocmai lipsea…