Un statut problematic: Școala Superioară de Științe de Stat din București în perioada interbelică

Un statut problematic: Şcoala Superioară de Ştiințe de Stat din București în perioadainterbelică^[1]

Andrei Florin SORA

din cadrul vol. Alma mater în derivă: aspecte alternative ale vieții universitare interbelice, (coord.) Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás, București: Eikon; Cluj-Napoca: Editura Școala Ardeleană, 2016

Înfiinţată în anul 1871 ca „şcoală specială pentru învăţământul administrativ”, Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti^[2] a avut un rol semnificativ însă puţin cunoscut astăzi în pregătirea a numeroşi funcţionari din administraţia publică şi chiar a unor angajaţi din industrie, comerţ sau sistemul bancar din România. Destinul acestei instituţii de învăţământ a fost unul tumultos, de-a lungul timpului au existat numeroase sincope, însă conducerea, corpul profesoral şi chiar studenţii şi absolvenţii acesteia au reuşit să asigure supravieţuirea şcolii, până la desfiinţarea sa în 1948 de către regimul comunist^[3]. Atunci când s-au pus bazele acestei instituţii de învăţământ, procesul de constituire a unei administraţii moderne era încă la început, funcţionarii publici nu aveau de cele mai multe ori o pregătire specială iniţială, iar România nu îşi proclamase încă independenţa de stat. În primele decenii de funcţionare, cursanţii acestei şcoli au urmărit în primul rând acumularea de cunoştinţe, care să îi ajute în carieră, şi mai puţin obţinerea unei diplome. De altfel, cursurile erau publice^[4]. Chiar dacă a avut un statut incert, diploma de licenţiat al Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat a oferit pentru mulţi dintre candidaţii la o funcţie publică şansa de a îndeplini una dintre condiţiile de admisibilitate, cerută pentru unele posturi administrative, şi anume titlul de licenţiat în drept, în ştiinţe de stat sau în ştiinţe administrative. La începutul secolului XX şi mai ales în perioada interbelică asistăm la o creştere substanţială a numărului de studenţi^[5] şi de absolvenţi de studii universitare – în special în ştiinţe juridice -, care găsesc cu dificultate un loc de muncă în administraţia publică^[6], ceea ce ar fi trebuit să ducă la scăderea numărului de „studenţi” ai Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat şi a debuşeelor profesionale ale acestora.

Cercetarea noastră îşi propune să prezinte şi să analizeze statutul acestei şcoli, al „studenţilor” şi al absolvenţilor acesteia, cât şi imaginea sa publică în perioada interbelică. Încercăm să răspundem la întrebări care au suscitat nelămuriri în epocă, inclusiv în rândul instituţiilor statului: Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat poate fi considerată sau nu o instituţie de învăţământ superior? Cine erau studenţii şi ce doreau să obţină prin frecventarea acesteia, având în vedere că cea mai mare parte nu ajungeau să susţină lucrarea de licenţă? Şi nu în ultimul rând, cum a funcţionat relaţia dintre Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat şi principalul angajator al cursanţilor şi absolvenţilor acesteia, statul? Unul dintre aspectele pe care le vom analiza în acest studiu, de care a depins în bună măsură supravieţuirea acestei instituţii private de învăţământ special şi care va răspunde cel puţin parţial la întrebările noastre se referă la echivalarea diplomelor sale cu cele acordate de către universităţi. Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat nu a fost o „fabrică de diplome”, însă, de multe ori, procesul educaţional a preocupat mai puţin conducerea şcolii, în comparaţie cu obiectivul, observabil mai ales după 1919, de a atrage cât mai mulţi studenţi. Totuşi, trebuie amintit că în cei mai mulţi ani, taxele colectate de la studenţi nu au asigurat un profit substanţial, ci supravieţuirea şcolii şi plata salariilor conducerii, profesorilor şi personalului administrativ. Deşi acest studiu vizează în special perioada interbelică, considerăm necesară prezentarea procesului de înfiinţare şi funcţionarea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat până la crearea României Mari.

Printr-o adresă din data de 6/18 octombrie 1871 către ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, generalul Christian Tell^[7], mai mulţi tineri, printre care remarcăm în primul rând pe Emanoil Pake Protopopescu^[8], cereau şi obţineau aprobarea înfiinţării în România a unei instituţii de învăţământ în care să fie predate ştiinţele administrative. Şcoala a fost creată respectând prevederile Legii instrucţiunii publice din 1864, în special ale articolului 406^[9], privind învăţământul particular. Proiectul unei Şcoli de Ştiinţe de Stat răspundea unor necesităţi birocratice: nu existau suficienţi absolvenţi de Drept şi nici chiar numeroşi absolvenţi de liceu care să ocupe posturi medii în instituţiile statului. Cursurile au fost inaugurate în 1872. Primul nume al acestei instituţii de învăţământ private „cu cursuri libere” a fost Şcoala administrativă, denumire schimbată în 1876 în Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice, ulterior în Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice şi Administrative, iar începând cu 1893 în Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat. În epocă a fost utilizată şi denumirea de Şcoala de Ştiinţe de Stat. Prin cursurile serale pe care le-a iniţiat, Şcoala administrativă contribuia la o mai bună asimilare a unor cunoştinţe necesare nu doar în administraţia de stat, ci şi în „administraţia particulară” (în industrie, comerţ sau în sistemul bancar).

În broşurile publicate de către Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat şi în corespondenţa sa oficială cu Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este indicat ca model instituţional Ecole Libre des Sciences Politiques (Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice) din Paris^[10], fondată în acelaşi an, 1871. Este evident că Emanoil Pake Protopopescu – primul director al instituţiei – şi ceilalţi iniţiatori ai acestui proiect cunoşteau foarte bine şi au fost influenţaţi şi de modelul belgian al Université Libre (Universităţii Libere) din Bruxelles, înfiinţată în 1834^[11]. Trei dintre întemeietori erau doctori în ştiinţe politice şi administrative la Bruxelles: Grigore Vulturescu (1863), Romulus N. Opreanu/Opran (1867)^[12] şi Emanoil Pake Protopopescu (1867)^[13]. Totuşi, dezbaterile şi înfiinţarea Şcolii Libere de Ştiinţe Politice din Paris au avut rolul de a conştientiza şi mai mult necesitatea apariţiei şi în România a unei instituţii asemănătoare. Mai mult, în 1870, atunci când în Franţa se discuta oportunitatea înfiinţării unei şcoli de ştiinţe politice şi administrative, Romulus Opreanu^[14] şi Pake Protopopescu se aflau la Paris^[15].

Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti a fost întotdeauna o instituţie privată, iar statutul juridic de persoană morală i-a fost acordat prin legea din 14 mai 1905. Începând cu anul 1879, regulamentul de funcţionare al şcolii a fost aprobat de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, care între 1872 şi 1886^[16] a delegat doi profesori ai Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti pentru a asista la examenele pentru diploma de licenţă a cursanţilor acesteia şi pentru a contrasemna diplomele^[17], practică reluată în anul 1911. Atunci, această însărcinare i-a revenit profesorului Emanuel Antonescu de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, căruia i-a succedat în anul 1925 profesorul Constantin Stoicescu, de la aceeaşi facultate, viitor decan şi rector al Universităţii din Bucureşti. Începând cu anul 1945, delegat al Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor a fost juristul Alexandru Vălimărescu, profesor de drept civil la Universitatea din Bucureşti. Din informaţiile de care dispunem în acest moment, Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat a acordat „titlul academic” de licenţiat începând cu anii 1880^[18]. În ceea ce priveşte acordarea titlului de doctor, nici în acest caz nu avem o dată certă, cel mai probabil în primul deceniu al secolului XX. Ştim sigur că în 1904, în urma susţinerii lucrării Despre finanţele României: din secolul al 18-lea până la 1866, Lucian Boltuş obţinea titlul de doctor în ştiinţele politice şi administrative^[19], acordat de Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat.

În perioada interbelică, în cadrul acestei instituţii de învăţământ existau două „secţiuni”: secţiunea politică-administrativă (sau administrativă şi judiciară) şi secţiunea economică-financiară^[20], durata studiilor fiind de trei, respectiv de doi ani. În anii 1940 a funcţionat şi o secţie penală. Studiile se finalizau printr-un examen şi prin susţinerea lucrării de licenţă. În cazul filierei administrative, o broşură de prezentare a şcolii sublinia că programul acesteia „este astfel alcătuit ca, pe de-o parte, să dea o serioasă pregătire tehnică şi profesională pentru funcţiunile administrative, dar şi pentru orice alte funcţiuni publice şi particulare, iar pe de altă parte, să formeze elemente având o conştiinţă clară şi exactă a misiunei funcţionarului şi drepturilor cetăţeanului”^[21]. Timp de peste 75 de ani această şcoală a îngăduit multor tineri români să acumuleze cunoştinţe în domenii ca ştiinţe politice şi administrative, drept, economie sau finanţe, facilitându-le accederea sau continuarea carierei în administraţia publică sau în instituţii private (bănci, societăţi financiare, comerciale etc.). Principala sursă de venit a Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat erau taxele percepute studenţilor (pentru înscriere, pentru examene, pentru carnetele de student etc.), la care se adăugau donaţii.

Având în vedere faptul că până la începutul secolului XX, pentru cele mai multe funcţii publice, diploma de licenţă nu era o condiţie de admisibilitate, iar intrarea în funcţia publică în urma unui concurs era încă rar întâlnită, numărul de cursanţi ai Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat care să devină şi licenţiaţi ai acesteia a fost limitat. De altfel, în primele decenii de funcţionare nu a existat o presiune puternică din partea absolvenţilor şcolii pentru echivalarea diplomei de licenţă cu diploma de licenţă în drept acordată de către universităţile din ţară şi din străinătate sau în ştiinţe politice şi administrative acordată de instituţii din străinătate. La procesul de atragere de studenţi a contribuit faptul că, multă vreme, admiterea nu a fost condiţionată de furnizarea unor certificate de studii. În plus, atractivitatea instituţiei era mare şi datorită faptului că toate cursurile se desfăşurau seara^[22], iar titularii disciplinelor – unii dintre ei profesori universitari – erau personalităţi ale lumii politice, administrative şi culturale. De asemenea, se observă o strategie bine gândită a membrilor corpului profesoral privind persoana aleasă de către aceştia să exercite funcţia de director. Astfel, dacă lui Emanoil Pake Protopopescu, decedat în 1893, i-a succedat avocatul Constantin Ghiţă Ioan, cel care îl secondase până atunci pe primul la conducerea şcolii, necesitatea afirmării şcolii, obţinerea unei mai mari vizibilităţi printre viitorii funcţionari, cât şi raţiuni politice au condus în februarie 1905 la alegerea ca director a lui Take Ionescu^[23]. Următorul director a fost Stanislas (Stanislav) Cihoski (Cihoschi), membru de seamă al Partidului Conservator Democrat, rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (între 1917 şi 1918, în timpul refugiului de la Iaşi, şi între 1919 şi 1924) şi care în timpul mandatului lui Take Ionescu deţinuse funcţia de „subdirector” al şcolii. La moartea acestuia, în februarie 1924, director a fost numit Alexandru Crăsnaru, fost prefect, senator, în acel moment preşedinte al Consiliului Superior Administrativ din cadrul Ministerului de Interne. Juristul şi istoricul Andrei Rădulescu (1880-1959), membru titular al Academiei Române din 1920, menţionează în memoriile sale că a fost rugat de către consiliul profesoral să urmeze lui Stanislas Cihoski la conducerea şcolii, dar a refuzat, o nouă propunere, şi de această dată neacceptată, a venit din partea colegilor săi după decesul lui Alexandru Crăsnaru^[24]. Ultimul director a fost Alexandru Costin (1880-1948), jurist, preşedinte al Secţiei a II-a a Curţii de Apel Bucureşti, membru şi secretar general al Institutului Social Român, membru corespondent (1945) şi titular (1948) al Academiei Române.

Membrii corpului profesoral au adus prestigiu acestei instituţii. O parte dintre aceştia erau profesori la Universitatea din Bucureşti şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, alţii erau magistraţi, avocaţi sau înalţi funcţionari, cât şi implicaţi în viaţa politică românească. Pentru munca lor, profesorii nu erau plătiţi cu leafă, ci cu diurnă; conform regulamentului şcolii din 1926 puteau fi titulari, profesori „provizorii” sau suplinitori^[25]. Printre cei care au predat la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat în perioada interbelică amintim pe Andrei Rădulescu (Drept civil), Marin Văraru (Drept administrativ), George Plastara (Drept internaţional), Ioan Ionescu-Dolj (Procedură penală), Gheorghe Alesseanu        (Contabilitate publică),   Alexandru       Cerban  (Drept constituţional), Dimitrie Busuiocescu (Economie naţională şi statistică),    Constantin C.    Giurescu (Istoria românilor), Duiliu Marcu (Urbanism) Alexandru Rosetti (Limba şi literatura română). Menţionăm că existau şi discipline care nu figurau în programul facultăţilor de drept din ţară.

Identificarea absolvenţilor pentru a putea cunoaşte şi analiza inserţia profesională a acestora în instituţiile statului nu este întotdeauna uşor de realizat, fiind îngreunată nu doar de  sărăcia izvoarelor (arhiva Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat, dar şi dicţionare biografice, articole de presă etc.), ci şi de faptul că titlul de licenţiat/doctor în Ştiinţe de Stat sau doctor în ştiinţe politice, care apare în dreptul studiilor multor funcţionari medii, se poate referi şi la diplomele acordate de instituţii de învăţământ superior din străinătate (Belgia, Franţa, spaţiul german, Austro-Ungaria), inclusiv de Facultatea de Drept şi Ştiinţe de Stat a Universităţii din Cluj, în perioada 1872-1919.

Şcoala de Ştiinţe de Stat nu a avut niciodată un sediu propriu. În primii ani a funcţionat în spitalul Colţea. Între 1876 şi începutul secolului XX cursurile s-au desfăşurat în sălile „Palatului” Universităţii din Bucureşti, ceea ce i-a conferit credibilitate, pentru ca, în primele decenii ale secolului XX, cursurile să se desfăşoare succesiv în clădirea liceului „Gheorghe Lazăr”, apoi la liceul „Mihai Viteazul” şi ulterior la Şcoala Superioară de Comerţ. Din a doua jumătate a anilor 1920 şi până în 1948, cursurile au avut loc în clădirea Palatului Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Piaţa Romană^[26], unde se afla şi secretariatul. La fel ca în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, această strategie de a face cursurile într-o instituţie de învăţământ superior a asigurat Şcolii mai multă credibilitate, vizibilitate şi un prestigiu sporit.

Dacă în primele decenii de existenţă studenţii nu au urmărit în mod special obţinerea unei diplome, ulterior acesta a devenit principalul motiv pentru a studia la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, amplificând neclarităţile şi impreciziile privind statutul titlului de licenţiat al acestei instituţii, cât şi statutul şcolii în învăţământul românesc. Mai ales în perioada interbelică, echivalarea diplomelor de absolvire cu acelea acordate de către instituţiile de învăţământ (superior) de stat a fost principala problemă cu care s-au confruntat conducerea şcolii, studenţii şi absolvenţii acesteia. Până la începutul secolului XX nu am observat contestări de legalitate cu privire la numirea absolvenţilor acestei instituţii de învăţământ în administraţia publică, deoarece pentru puţine funcţii publice exista obligativitatea de a fi titularul unei diplome de studii superioare. De altfel, întâlnim absolvenţi ai Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat în funcţii medii (şefi de birou în ministere, comisari de poliţie, subprefecţi), cât şi în magistratură (substituţi de procurori, judecători de pace). În plus, numărul absolvenţilor era limitat. Pe de altă parte, nu erau încă foarte mulţi absolvenţi în ştiinţe juridice cu care primii să concureze pentru un post în administraţie, iar principiul meritocratic era încă puţin întâlnit. Nu în ultimul rând, prin titulatura de licenţiat sau de doctor în ştiinţe administrative şi/sau politice se înţelegea mai degrabă absolvent al unor instituţii de învăţământ superior din Germania, Belgia şi Franţa. Atunci când printre condiţiile de admisibilitate în unele funcţii publice a fost inclusă şi aceea de a avea o licenţă în drept sau în ştiinţe administrative, articolele de lege care analizau acest aspect au fost interpretate în diverse moduri, inclusiv în favoarea absolvenţilor Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat. Aşa s-a întâmplat în cazul legilor de organizare a Ministerului de Interne din 1892 (legea privind administraţia centrală din 19/31 aprilie 1892 şi respectiv legea privind administraţia „exterioară” din 1/13 noiembrie 1892), în care pentru anumite funcţii publice s-a prevăzut obligativitatea unei diplome universitare în drept sau „sciinţe de stat”. Această condiţie de admitere era cerută pentru posturile de director de serviciu, şef de birou clasa I şi clasa a II-a din administraţia centrală (fiind dispensaţi cei care se aflau în acel moment cel puţin în funcţia de şef de birou), cât şi pentru posturile de director de prefectură şi de subprefect^[27]. Pentru funcţia de subprefect puteau candida şi „cei care posedă o diplomă a vreunei academii, şcoli superioare sau institut, în care se predau studii speciale de administraţiune sau sciinţe de stat”, militarii demisionaţi sau în retragere de la gradul de căpitan inclusiv în sus, sau absolvenţii unei şcoli militare, sau foştii subprefecţi, directori de prefectură şi alţi funcţionari locali^[28]. În concluzie, credem că doar în cazul subprefecţilor legislatorii din 1892 au avut în vedere în mod special pe absolvenţii şcolii lui Pake Protopopescu^[29].

Ulterior, şi regulamentele de funcţionare ale altor instituţii publice au acordat aceeaşi echivalare, iar „diplomaţii” acestei şcoli au primit acceptul să se angajeze în funcţii pentru care licenţa în drept era obligatorie^[30]. Totuşi, pentru Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor diploma de licenţă acordată de către Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat nu era echivalentă nici măcar cu diploma de bacalaureat. Foarte târziu, în 1911, când concurenţa pentru a fi admis în funcţii publice crescuse substanţial, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor a început să acorde o mai mare atenţie acestei instituţii şi absolvenţilor săi. Astfel, s-a încercat echivalarea diplomelor de licenţă ale Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat în funcţie de studiile anterioare ale absolvenţilor: dacă terminaseră sau nu învăţământul gimnazial sau liceal, dacă erau sau nu bacalaureaţi etc.

De statutul diplomei şi titlului de licenţiat al Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat s-a arătat interesat şi Ministerul de Război, nu însă pentru a face angajări. Ministerul de Război avea mari dificultăţi de a încadra studenţii şi absolvenţii şcolii în categoria persoanelor care beneficiau de amânarea executării serviciului militar până la terminarea studiilor şi respectiv de reducere a duratei de încorporare. Adresele centrelor de recrutare şi ale administraţiei centrale a Ministerului de Război către Ministerul Instrucţiunii şi către Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat privind aceste nelămuriri au persistat şi după 1919, cu toate că ordinele circulare ale Ministerului de Război păreau să clarifice statutul studenţilor şi absolvenţilor acesteia. Odată cu recunoaşterea de către Ministerul de Război a dreptului cursanţilor şcolii de a beneficia de amânarea serviciului militar (la fel ca în cazul absolvenţilor liceelor de stat şi particulare şi ale altor instituţii echivalente), observăm o creştere a numărului de cereri ale cercurilor de recrutare din ţară către secretariatul şcolii, pentru a cunoaşte dacă studenţii „urmează regulat cursurile” şi „dacă au trecut cu succes cursurile”^[31]. Pentru o scurtă perioadă, între 1924 şi 1925, Ministerul de Război a revenit asupra dreptului studenţilor şcolii de a beneficia de amânarea executării serviciului militar obligatoriu, regim de care beneficiau absolvenţii de liceu sau de şcoli superioare din ţară şi străinătate. Motivaţia oficială pentru eliminarea acestor drepturi a fost aceea că Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat era o instituţie particulară, nerecunoscută de către stat. Pentru Ministerul de Război, statutul şcolii a devenit mai clar după 1925, studenţii şi absolvenţii acesteia beneficiind de reglementări mai precise. Astfel, în ceea ce priveşte dreptul absolvenţilor acestei instituţii de a face serviciul militar cu termen redus, acesta era acordat doar dacă absolviseră şi cele patru clase de liceu^[32], dar şi de la această regulă au existat totuşi excepţii în favoarea lor.

Chiar dacă în anumite administraţii publice diploma de licenţă acordată de către Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat a permis angajarea în posturi pentru care erau necesare studii universitare, aceasta nu a fost niciodată o instituţie de învăţământ superior. De altfel, legea învăţământului particular din decembri preciza că „nu se pot înfiinţa pe cale particulară” şcoli normale şi şcoli superioare cu „caracter universitar” (art. 8)^[33]. Prin decizia nr. 180.210 din 10 noiembrie 1933, Dimitrie Gusti, ministrul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, aducea clarificări privind echivalarea „diplomei de licenţă” a Şcolii de Ştiinţe de Stat, cât şi a Şcolii de Documentare şi Ştiinţe Administrative. Astfel, pentru cei care aveau studii gimnaziale („cursul inferior liceului”) diplomele de licenţă acordate de către cele două instituţii erau echivalate cu absolvirea liceului, fiind valabile însă „numai pentru menţinerea în serviciu a actualilor funcţionari, aflaţi în activitate”^[34]. Pe de altă parte, în continuare, conducerea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat sublinia că această instituţie „nu poate fi considerată decât aşa cum a fost considerată de la înfiinţarea ei, ca o şcoală de învăţământ superior, însă un învăţământ special… În orice caz, dacă diploma şcoalei nu poate fi egală cu cea universitară, ea trebuie considerată ca o diplomă de învăţământ superior special, superioară bacalaureatului pentru funcţiuni administrative”^[35]. Studenţii şi absolvenţii Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat au susţinut chiar cu mai multă tărie că această diplomă era echivalentă cu cea de licenţă în drept, acordată de universităţile din ţară şi din străinătate. Remarcăm că în perioada interbelică, de Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat era responsabilă Direcţia Generală a Învăţământului Superior.

Crearea României Mari a impus modificări legislative substanţiale privind administraţia publică centrală şi locală, inclusiv privind recrutarea şi pregătirea funcţionarilor publici. Amintim faptul că în anii 1920 au fost adoptate: o nouă Constituţie (1923), Statutul funcţionarilor publici (1923), legi de organizare administrativă (1925 şi 1929), a ministerelor, cât şi legi privind organizarea altor instituţii ale statului. Cu toate că practica recomandărilor, nepotismul, clientelismul erau în continuare frecvente, se observă pătrunderea principiului meritocratic şi mai ales creşterea nivelului de educaţie al viitorilor funcţionari publici, în special în domeniul financiar şi tehnic. În aceste condiţii, teme ca dezvoltarea învăţământului superior administrativ şi pregătirea continuă a funcţionarilor publici au devenit subiecte de reflecţie atât pentru guvernanţi, înalţi funcţionari şi jurişti, cât şi pentru cei direct interesaţi: funcţionari publici, candidaţi la o funcţie publică sau doar contribuabili. Creşterea numărului absolvenţilor din învăţământul liceal şi superior a condus la o presiune foarte mare pentru accederea într-o funcţie publică, tendinţă devenită din ce în ce mai vizibilă la sfârşitul anilor 1920.

Statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 preciza că „pentru a ocupa o funcţiune superioară aceleia de subşef de birou, titularii trebuie să aibă o diplomă universitară sau a unei şcoli superioare echivalente; pentru celelalte funcţiuni, cel puţin liceul sau o şcoală echivalentă (art. 36)”^[36]. Conform legii de unificare administrativă din 14 iunie 1925, în vigoare de la 1 ianuarie 1926, pentru funcţiile de pretor (fostul subprefect/administrator de plasă) şi de notar comunal „până la organizarea învăţământului pentru pregătirea profesională administrativă şi până ce se va obţine numărul suficient de absolvenţi” puteau fi numiţi şi licenţiaţii în Drept şi în Ştiinţe de Stat” (art. 361, art. 3 69)^[37]. Credem că în aceste două articole legislatorii se refereau mai degrabă la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat. Conform articolului 378 al aceleiaşi legi, cu acordul Ministerului Instrucţiunii, pentru funcţionarii administrativi judeţeni şi comunali urmau să fie înfiinţate şcoli de pregătire profesională administrativă^[38], iar normele „pentru organizarea acestor şcoli şi data când vor începe să funcţioneze” ar fi fost stabilite prin decret-regal (art. 3 7 8)^[39]. Nu se indica însă un termen pentru punerea în practică a acestei cerinţe.

Prevederile articolului 36 al Statutului funcţionarilor publici, ale articolelor 361 şi 369 ale legii de unificare administrativă, cât şi neclarităţile statutului Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat au generat către aceasta un aflux mai mare de studenţi. În plus, conducerea şcolii a alimentat impreciziile legislative. Apreciem că în anii 1920 a crescut interesul conducerii şi al corpului profesoral pentru câştiguri salariale, pe care un număr mai mare de studenţi le putea asigura. Astfel, după 1923, mai ales dacă nu erau bacalaureaţi, numeroşi funcţionari publici aflaţi în posturi pentru care se cereau studii universitare sau care sperau la o promovare au început să vadă în diploma Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat o modalitate de a îndeplini aceste condiţii de studii. Totuşi, regulamentul de aplicare al Statutului din 19 iunie 1923 preciza foarte clar că „funcţionarii aflaţi în serviciu la punerea în aplicare a acestui regulament şi care se găseau în funcţiune la 1916, chiar dacă nu au titlurile de studii cerute, pot înainta până la gradul de director inclusiv” (art. 119)^[40]. Acelaşi regulament sublinia că funcţionarii care aveau vechime de cel puţin cinci ani în funcţie erau consideraţi stabili (art. 120). Nu trebuie să uităm faptul că după realizarea Marii Uniri, în noile provincii şi nu numai, s-au realizat numeroase angajări în administraţia publică.

Pe de altă parte, teama funcţionarilor publici care nu îndeplineau condiţiile de studii cerute postului lor şi care optau să devină studenţi sau erau deja absolvenţi ai Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat nu poate fi înţeleasă decât prin prisma neîncrederii în sistemul administrativ din România şi în volatilitatea legislaţiei, în dorinţa de a se bucura de prestigiul şi beneficiile titlului de „licenţiat” sau în persistenţa unor zvonuri alarmiste. Nu în ultimul rând, o altă explicaţie pentru numărul ridicat al acelora care alegeau să studieze la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat constă în faptul că până în 1925 înscrierea în anul I era uşor de realizat, fiind condiţionată în special de plata taxelor de înscriere şi mai puţin de acte doveditoare care să ateste studiile anterioare absolvite. Schimburile de scrisori dintre secretariatul şcolii şi candidaţi/studenţi ne confirmă ipoteza că de multe ori înscrierile se realizau fără a cere nici măcar dovezi pentru îndeplinirea nivelului de studiu cerut în regulamentul şcolii. La începutul anului 1926, în contextul dezbaterilor privind viitorul statut al studenţilor şi al absolvenţilor Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat, activitatea de predare a fost grav afectată de mişcări de protest ale studenţilor, într-o instituţie neobişnuită cu astfel de manifestări. Încercând să respecte regulamentul în funcţiune, cât şi proiectul de regulament^[41], consiliul profesoral întrunit în data de 15 februarie a adoptat mai multe măsuri. Astfel, s-a adoptat decizia de a nu se mai admite cereri de înscriere în anii I, II şi III fără anexarea la dosar a actelor de studii, ceea ce ne arată că în mod tacit secretariatul acceptase până în acel moment să nu respecte condiţiile de înscriere precizate în regulamentul de funcţionare. Cu siguranţă, permisivitatea verificării actelor candidaţilor atrăsese un număr mai mare de studenţi, în consecinţă sume mai mari care au intrat în bugetul instituţiei. „Certificatele de studii” care lipseau urmau să fie aduse de către studenţi cel târziu la 15 martie 1926, dar aceştia ar fi trebuit să achite până în data de 28 februarie 1926 şi taxele de şcolarizare. De asemenea, şedinţa consiliului profesoral din 15 februarie 1926 făcea lumină în privinţa dreptului studenţilor de a participa la examene şi a modalităţii de promovare în noul an universitar. Studenţii nu puteau fi admişi la examene dacă nu frecventau regulat cursurile şi nu puteau trece în anul următor dacă nu erau declaraţi promovaţi la toate disciplinele din acel an^[42]. La aceste obligaţii se adăuga una mai dificil de realizat: studenţii care nu finalizaseră liceul^[43] nu puteau susţine examenul de licenţă fără să treacă aşa-numitele „examene de completare”, care presupuneau susţinerea unor examene la disciplinele fundamentale predate în liceu^[44]. Chiar dacă conducerea nu a clarificat de la început chestiunea „examenelor de completare”, nemulţumirea studenţilor era nefondată: derogările de la condiţiile de admisibilitate ar fi trebuit să fie valabile doar pentru acei candidaţi care terminaseră minimum patru clase secundare, adică cel puţin gimnaziul. Cele două luni de proteste de la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat au dus la exmatricularea mai multor studenţi consideraţi de Consiliul profesoral „instigatori la abţinerea de la cursuri” (10 persoane din anul I, trei din anul II, un student din anul III)^[45] şi suspendarea cursurilor timp de 15 zile, perioadă în care nu au avut loc nici examene.

Mişcarea de protest din 1926 s-a desfăşurat sub coordonarea Societăţii Studenţilor în Ştiinţe de Stat, nume schimbat atunci în Uniunea Generală a Studenţilor în Ştiinţe de Stat. Această asociaţie a încercat să popularizeze problemele studenţilor şi ale absolvenţilor, inclusiv în presă, şi, de asemenea, a redactat un proiect de lege care prevedea transformarea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat în Academia de Înalte Studii de Ştiinţe de Stat, instituţie de învăţământ universitar, sub controlul Ministerului Instrucţiunii. Noua Academie urma să aibă trei secţiuni: ştiinţe „politico-administrative”, ştiinţe „economico-financiare”, ştiinţe „diplomatice”^[46].

Regulamentul Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat aprobat prin decret-regal în ziua de 27 martie 1926 şi publicat în Monitorul Oficial (nr. 75 din 31 martie 1926) încerca să clarifice statutul acestei instituţii în învăţământul românesc sau mai degrabă reuşea să legifereze statutul său special, cât şi al absolvenţilor săi. Astfel, de la început se preciza că şcoala funcţiona sub controlul Ministerului Instrucţiunii Publice (art. 1), având scopul „de a contribui la desvoltarea şi răspândirea studiilor privitoare la ştiinţele administrative, politice şi economice, mai ales la pregătirea profesională pentru funcţiunile din administraţiile publice şi cele private” (art. 2). Pentru a fi admis la Şcoala de Ştiinţe de Stat, diploma de bacalaureat sau certificarea unor studii echivalente deveneau o condiţie obligatorie (art. 3). Durata cursurilor pentru fiecare din cele două secţiuni (politică-administrativă şi respectiv economică-financiară) era de trei ani (art. 5), al patrulea an putea fi folosit pentru redactarea şi susţinerea lucrării de licenţă, comisia de licenţă fiind compusă din nu mai puţin de cinci profesori, desemnaţi de către director, examenul constând atât din probe scrise, cât şi orale (art. 13). Anul şcolar începea la 1 octombrie şi se termina la sfârşitul lunii iunie (art. 6). Pentru o perioadă de trei ani de la aplicarea acestui regulament mai puteau fi admişi „aceia care au patru clase liceale sau studii echivalente” (art. 3), adică absolvenţi ai primului ciclu de învăţământ secundar (gimnaziu). Pentru ca aceştia să poată deveni licenţiaţi ar fi trebuit ca până la absolvirea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat să facă şi dovada absolvirii liceului sau să fie promovaţi în urma unui „examen special”, care presupunea examene la următoarele discipline: limba şi literatura română, limba şi literatura franceză, istoria universală şi istoria românilor, geografia generală şi geografia ţării şi respectiv noţiuni elementare din ştiinţele fizico-naturale (art. 3). Mai mult, „în mod tranzitoriu”, a se vedea excepţional, pentru anii şcolari 1925/1926 şi 1926/1927 puteau „fi înscrişi ca studenţi ai şcoalei şi funcţionari publici de la gradul de subşef de birou în sus, care vor poseda daca nu patru clase gimnaziale, cel puţin oarecari studii similare, ca grad de cultură, după aprecierea consiliului profesoral”^[47].

Derogările, menţionate în acelaşi text de lege, constituie o trăsătură des întâlnită în România în perioada 1866-1940. Mai mult, derogarea de la condiţia de a avea diploma de bacalaureat a fost prelungită succesiv de către Ministerul Instrucţiunii în 1928, în 1932 – de această dată de către Nicolae Iorga pentru o perioadă de cinci ani^[48] -, cât şi în 1937 (sau în jurul acestei date). Dacă comparăm condiţiile de admitere de la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat cu cele de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, remarcăm diferenţe substanţiale. Astfel, la Facultatea de Drept se puteau înscrie ca studenţi în anul I „absolvenţii liceelor Statului secţia clasică, modernă sau reală sau ai liceelor din străinătate”, dacă diplomele lor erau echivalate, cât şi absolvenţii seminariilor teologice, numai dacă aveau licenţa în Teologie^[49].

Chiar şi cu derogarea provizorie de la condiţiile de studii, menţinută ulterior, una dintre acuzaţiile aduse constant absolvenţilor Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat, şi anume aceea că nivelul studiilor lor anterioare era inferior celui cerut la admiterea în învăţământul superior românesc, ar fi trebuit să scadă în intensitate. O dată în plus, conducerea şcolii şi cei care doreau să urmeze cursurile acestei instituţii au interpretat prevederile în vigoare în favoarea lor. Astfel, s-a considerat că se pot înscrie în primul an şi absolvenţii de gimnaziu sau ai unor şcoli echivalente (ca de exemplu absolvenţii Şcolii elementare de comerţ), care însă ar fi trebuit să susţină, în timpul celor trei ani de studii la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, un examen de completare a principalelor materii ale liceului^[50]. Titularii acestor discipline de completare ar fi trebuit să fie profesori universitari. În acest moment al cercetării, nu avem informaţii despre modalitatea de desfăşurare a cursurilor de completare, despre gradul lor de frecventare, despre dificultatea examenelor şi nici despre numărul acelora care au trecut prin acest tip de studii. Mai mult, nu ştim dacă aceste cursuri chiar au avut loc.

Conducerea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat a conştientizat că pentru asigurarea supravieţuirii acestei instituţii era necesar ca „diploma de licenţă” să îi poată ajuta pe absolvenţi în obţinerea unui post sau în menţinerea într-o funcţie publică. În concluzie, aceasta trebuia să fie percepută ca parte a sistemului de învăţământ superior românesc, şi recunoscută ca atare atât de Ministerul Instrucţiunii Publice, cât şi de Ministerul de Interne, principalul angajator al absolvenţilor săi. De asemenea, în scopul atragerii cât mai multor înscrieri era important să se desfăşoare o intensă muncă de popularizare a beneficiilor statutului de student şi de absolvent al Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat.

În iunie 1927, Consiliul Permanent al Ministerului Instrucţiunii a primit o adresă de la Ministerul de Interne şi o alta de la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, prin care i se solicita să determine dacă această instituţie de învăţământ putea fi transformată într-o şcoală specială de pregătire administrativă, respectând astfel articolul 378 al legii de unificare administrativă din 14 iunie 1925. Consiliul Permanent al Ministerului Instrucţiunii Publice a răspuns negativ acestei solicitări^[51], argumentând că programul de cursuri nu era în concordanţă „cu nevoile unei şcoli administrative”. Membrii Consiliului Permanent apreciau că erau prea multe cursuri („catedre”) de Drept civil (în anii I, II şi III) şi prea puţine de Drept administrativ^[52]. Remarcăm faptul că numărul cursurilor de Drept civil era acelaşi ca la facultăţile de Drept: un curs în fiecare an. De asemenea, membrii acestui for considerau util să existe şi cursuri de edilitate urbană, despre „istoria evoluţiunii oraşelor din punct de vedere urbanistic”, un curs asupra „higienii” şi salubrităţii oraşelor, cât şi un curs şi un seminar de poliţie generală şi ştiinţifică^[53]. Se recomanda ca profesorii şcolii să fie recrutaţi numai dintre profesorii universitari „cari sunt azi în funcţiune”^[54]. O prevedere care răspundea realităţilor administrative ale României Mari era aceea că „pentru completarea cunoştinţelor profesionale a[le] viitorilor funcţionari administrativi, Consiliul crede absolut necesar şi cunoştinţa limbilor populaţiunilor minoritare din ţară şi anume: limba germană, maghiară şi rusă, pe lângă care şcoala ar putea înfiinţa şi un curs de limbă franceză”, cursuri care urmau să fie totuşi opţionale^[55]. Aşa cum atestă o scrisoare din 1927 către ministrul Instrucţiunii Publice, consiliul profesoral al Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat pare să fi ţinut cont de unele dintre aceste recomandări^[56].

Şase ani mai târziu, Consiliul Permanent al Ministerului Instrucţiunii, al Cultelor şi Artelor a adoptat în data de 14 februarie un nou aviz privind statutul absolvenţilor Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat, aprobat de către ministrul Dimitrie Gusti, şi care rezumă în mare măsură discuţiile din ultimul deceniu cu privire la statutul diplomelor acestei instituţii de învăţământ:

„C.P. [Consiliul Permanent] a constatat, printr-un avis anterior, valoarea şcoalei superioare de ştiinţe de Stat în ceea ce priveşte pregătirea elementelor necesare administraţiei noastre publice. Pentru unele administraţii legile organice au aşezat licenţiaţii acestei şcoli, alături de licenţiaţii în drept.

O echivalare propriu-zisă între licenţa acordată de această şcoală şi un titlu academic, nu se poate acorda, căci această şcoală are un caracter cu totul special. Totuşi C.P., având în vedere că elevii au la intrare cel puţin 4 clase gimnaziale, că durata cursurilor speciale este de trei ani şi că pe lângă acestea se fac şi cursuri de completarea culturii generale, că la examenele anuale şi de licenţă ale cursurilor făcute de profesori destoinici şi distinşi ia parte un delegat al Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, este de părere că această şcoală poate fi socotită pentru funcţiunile administrative [subl. în text], ca având acelaşi grad de cultură ca şi liceul, fiind chiar superioară liceului sub unele raporturi şi prin urmare absolvenţii şcoalei au aceleaşi drepturi, pentru scopul arătat, ca şi bacalaureaţii.

ss. G. Ţiţeica, I. Vulcănescu, T. Iacobescu, D.V. Toni”^[57].

La începutul anilor 1930, Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat părea să aibă un loc bine definit în domeniul predării ştiinţelor administrative, chiar dacă neclarităţile nu dispăruseră în totalitate, iar criza economică destabilizase şi administraţia publică. Însă prosperitatea financiară a şcolii şi chiar funcţionarea ei au fost ameninţate în anii 1930 prin înfiinţarea unei alte instituţii de învăţământ cu o organizare şi obiective asemănătoare. În ianuarie 1926, Paul Negulescu, profesor la Universitatea din Bucureşti şi poate cel mai apreciat specialist în drept administrativ din epocă, a înfiinţat Institutul de Ştiinţe Administrative, denumire schimbată ulterior în Institutul Regal de Ştiinţe Administrative al României. Această instituţie a crescut ca importanţă prin adoptarea în 1928 a unei legi, prin care i s-a acordat statutul de „stabiliment de utilitate publică” şi dreptul de a înfiinţa sub tutela sa „un birou ştiinţific pentru studii şi documentaţiuni administrative” (art. II)^[58]. Profesorul Negulescu a interpretat această lege prin înfiinţarea nu a unui birou, ci a Şcolii de Documentare şi de Ştiinţe Administrative, denumire schimbată ulterior în aceea de Şcoala Superioară de Ştiinţe Administrative. Asemenea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat, şi creaţia lui Paul Negulescu era o instituţie particulară, ale cărei diplome nu aveau acelaşi statut cu cele acordate de către universităţi. În anii 1930, după urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, remarcăm o concurenţă acerbă între cele două instituţii de învăţământ cu statut special. Guvernele din această perioadă mai degrabă au favorizat Şcoala Superioară de Documentare şi Ştiinţe Administrative. Consiliul profesoral al Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat s-a adresat în mai multe rânduri Ministerului Instrucţiunii, criticând nu doar dorinţa şcolii concurente de a monopoliza „tot ce priveşte pregătirea profesională a funcţionarilor publici”, ci mai ales faptul că nu ar funcţiona legal, apreciindu-se că legea din 1928 fusese greşit interpretată în favoarea Institutului de Ştiinţe Administrative^[59]. Amintim că de impreciziile legislaţiei beneficiase anterior şi Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat.

Prin decizia nr. 180.210 din 10 noiembrie 1933 a ministrului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor Dimitrie Gusti, diplomele acordate atât de Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, cât şi de Şcoala Superioară de Documentare şi Ştiinţe Administrative erau „considerate echivalabile cu absolvirea liceului, numai pentru menţinerea în serviciu a actualilor funcţionari, aflaţi în activitate de serviciu” şi doar în cazul acelor funcţionari care absolviseră cel puţin „cursul inferior al liceului^[60]. Este interesant de subliniat faptul că Senatul Universităţii din Bucureşti a considerat că numai în cazul absolvenţilor Şcolii Superioare de Documentare şi Ştiinţe Administrative această dispensă nu respecta legea învăţământului superior^[61]. Mai mult, membrii Senatului Universităţii din Bucureşti apreciau că „prin menţinerea în serviciu a funcţionarilor netitraţi se închide drumul tinerilor cu titluri secundare şi academice”, iar această nedreptate „descurajează tineretul^[62].

Regulamentul de aplicare a legii administrative din 27 martie 1936 a accentuat importanţa dată de către autorităţi Institutului Regal de Ştiinţe Administrative, formator a numeroşi candidaţi pentru funcţii publice administrative, cât şi pentru „perfecţionarea funcţionarilor stabili existenţi”. Acest regulament prevedea ca funcţionarii administrativi să urmeze cursuri de perfecţionare după gradul şi specialitatea lor (art. 94), pregătirea tehnică profesională şi cursurile de perfecţionare fiind organizate de către Ministerul de Interne, prin Institutul Regal de Ştiinţe Administrative al României, cu ajutorul Şcolii de Ştiinţe de Stat (art. 95)^[63]. În acest sens, se constituia un centru de pregătire tehnică profesională. Preponderenţa şi importanţa acordată de către legislator Institutului de Ştiinţe Administrative era evidentă. Conform acestui regulament, pregătirea profesională a funcţionarilor publici urma să fie asigurată de către un consiliu de îndrumare şi perfecţionare, înfiinţat de Ministerul de Interne, şi care avea printre responsabilităţi inclusiv numirea profesorilor. Din cei şapte membri ai acestui consiliu, unul era delegat al Ministerului, patru erau de la Institutul de Ştiinţe Administrative şi doar doi membri reprezentau Şcoala de Ştiinţe de Stat (art. 97). Pregătirea tehnică profesională din cadrul acestui centru era divizată în două grupe: pe de-o parte pentru candidaţii la funcţii publice administrative, pe de altă parte pentru „funcţionarii stabili existenţi”. În funcţie de nivelul de studiu al cursanţilor (art. 98), cele două grupe erau împărţite la rândul lor în două şi respectiv patru secţii. Acestei legi i s-a adăugat Regulamentul pentru pregătirea profesională a funcţionarilor administrativi, adoptat prin decret-regal în data de 15 septembrie 1936^[64]. Legea administrativă din 14 august 1938 a menţinut şi a precizat mai clar obligativitatea funcţionarilor publici administrativi de a avea o pregătire tehnică profesională administrativă, adăugând posibilitatea înfiinţării de către Institutul de Ştiinţe Administrative, pe lângă centrul de pregătire de la Bucureşti, şi a altor centre la Iaşi şi la Cluj (art. 132-133)^[65]. Această ultimă propunere nu a fost pusă în practică, iar centrul de pregătire profesională de la Bucureşti a funcţionat doar până în 1939. Legile administrative din anii 1930, precum şi alte prevederi în favoarea Institutului de Ştiinţe Administrative au subminat până la începutul anilor 1940 supremaţia Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat în formarea de (viitori) funcţionari, care din diverse motive nu voiau sau nu reuşeau să devină studenţi şi absolvenţi ai facultăţilor de Drept.

În august 1942, Ministerul Educaţiei Naţionale a decis că „pentru funcţiunile publice, licenţiaţii Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat admişi la licenţă cu patru clase secundare sau echivalente să fie echivalaţi cu absolvenţii de liceu”, „licenţiaţii admişi la licenţă cu bacalaureatul vor fi asimilaţi numai pentru ocuparea şi înaintarea în funcţiuni publice cu titraţii universitari”, iar „licenţiaţii din aceeaşi categorie cari vor să se înscrie la universitate, vor fi primiţi să treacă examenul teoretic sau comercial”^[66].

În ceea ce priveşte numărul studenţilor şi al absolvenţilor Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat nu avem decât date parţiale. De exemplu, în anii 1920, numărul studenţilor a crescut substanţial, părând chiar să depăşească de multe ori posibilităţile logistice ale şcolii. Într-o adresă, secretarul şcolii informa conducerea acesteia că pentru anul şcolar 1924-1925 urma să comande nu mai puţin de 2000 de cereri de înscriere şi 2000 de „cărţi de student”^[67]. Chiar dacă această comandă ar fi fost poate necesară să acopere mai mulţi ani, cifrele sunt totuşi impresionante. Pentru anul şcolar 1925-1926 au depus cereri de înscriere în primul an nu mai puţin de 155 de funcţionari publici: nu doar mici funcţionari, ci şi funcţionari medii (administratori de plasă, comisari în cadrul Poliţiei, şefi de serviciu) din Bucureşti, cât şi din restul ţării^[68]. Suntem siguri însă că în acelaşi timp au existat şi numeroase cereri ale unor persoane care nu erau funcţionari publici.

Mai ales în anii 1920, conducerea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat a urmărit să ofere cât mai multor persoane posibilitatea să se înscrie ca studenţi ai acestei instituţii. Având în vedere că mulţi studenţi nu locuiau în Bucureşti şi nu veneau foarte des la cursuri, aglomeraţia în timpul cursurilor era evitată. Totuşi, obţinerea diplomei de licenţă rămânea în continuare dificilă, un procent foarte mic dintre studenţi devenind şi licenţiaţii acesteia, ceea ce credem că a condus la preţuirea acestui titlu, nu numai de către absolvenţi, dar şi de către angajatori şi opinia publică.

În noiembrie 1923 la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat erau înscrişi 418 studenţi^[69]. Într-o broşură publicată în 1929 se menţiona că „în ultimii trei ani” numărul studenţilor s-a ridicat la 2279 persoane^[70], iar într-o altă broşură din 1931 se aprecia că „în ultimii patru ani” (probabil perioada 1927-1931) numărul total al studenţilor a fost de 2190 persoane^[71]. Cele două cifre ne arată o scădere a numărului de studenţi înscrişi anual, un rezultat al crizei economice care provocase deja în administraţia românească concedieri, scăderi ale salariilor şi blocarea angajărilor. Conform unei informaţii neverificate din alte surse, într-un memoriu prezentat de Asociaţia titraţilor în ştiinţe de Stat şi publicat parţial şi în ziarul Adevărul din 6 martie 1935, din 1872 până la acea dată, Şcoala de Ştiinţe de Stat „instruise” zeci de mii de studenţi, însă doar 588 de persoane fuseseră declarate licenţiate^[72]. Prin comparaţie, la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, care a găzduit o bună perioadă de timp Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, se observă o situaţie asemănătoare: în raport cu numărul studenţilor înscrişi, numărul licenţiaţilor este foarte mic, variind în perioada 1919-1933 între 19,69% în anul universitar 1919/1920 şi 4,52% în anul universitar 1932/1933^[73].

Alături de facultăţile de Drept şi de cele două şcoli cu statut special, un alt formator pentru funcţionarii publici a fost Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, unde exista o secţie „Consulară şi de Administraţie publică”. Numărul de licenţiaţi ai acestei secţii nu era foarte mare: 30 în 1921, 101 în 1929, 174 în 1932; nu credem că studenţii şi conducerea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat percepeau această secţie ca un real pericol^[74].

Pentru ca studiile lor să fie recunoscute, absolvenţii şi studenţii Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat au acţionat de multe ori din interiorul sistemului administrativ. Poziţia unora dintre ei în aparatul de stat, în special în Ministerul de Interne, a condus la câştigarea, prin legile de organizare ale unor instituţii şi ministere, a echivalării diplomei de licenţă a acestei şcoli cu diplomele de licenţă din învăţământul superior de stat, în special cu diploma de licenţă în drept. De exemplu, în 1924, cât şi în alte momente, Direcţia Personalului şi Controlului (Serviciul Personalului Administrativ) din cadrul Ministerului de Interne susţinea ca funcţionarii publici să urmeze cursurile Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat, iar Ministerul să îi încurajeze pentru a-şi completa cunoştinţele^[75]. În acest sens, se considera că, „între alte avantaje”, această instituţie de învăţământ „oferă şi pe acelea de a avea cursuri serale, care se pot cu uşurinţă urma de funcţionari, fără să absenteze de la alte cursuri”^[76].

Printre studenţii Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat întâlnim în perioada interbelică şi numeroase femei. Nu trebuie să excludem faptul că această instituţie era pentru mulţi dintre funcţionari sau candidaţii la o funcţie publică nu doar un spaţiu de învăţământ, ci şi un mediu de socializare, o şansă pentru a cunoaşte decidenţi din administraţie şi din viaţa politică – profesori şi chiar colegi – care puteau să influenţeze în mod pozitiv cariera lor profesională. În ceea ce priveşte naţionalitatea, mai ales în perioada interbelică observăm creşterea numărului de tineri evrei, în special din Moldova, care s-au înscris la cursuri. Cererile de înscriere ale acestora sunt numeroase, în special la începutul anilor 1920, şi pot fi explicate prin dorinţa de amânare a serviciului militar obligatoriu şi de a face ulterior armata la termen redus. Nu în ultimul rând, printre studenţii Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat s-au aflat şi cetăţeni străini, în special bulgari^[77].

Funcţionarea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat depindea de numărul de studenţi înscrişi, plătitori de taxe de şcolarizare, principala sa sursă de venit. În anul 1926 taxa anuală de înscriere în anul I (şi probabil şi în anii II şi III), la una din cele două secţii, era de 2000 de lei, la care se adăuga şi costul carnetului de student în valoare de 120 de lei. Înscrierea se putea plăti în mai multe tranşe, inclusiv prin mandat poştal. Dacă candidatul/studentul opta să se înscrie simultan la ambele secţii ale şcolii suma pe care urma să o plătească era de 3000 de lei. De asemenea, pentru înscrierea la examenul de licenţă se cerea 1500 de lei, iar înscrierea la fiecare examen la disciplinele care figurau în planul de învăţământ costa 200 de lei. Erau acordate contra cost şi certificatele pe care studenţii le cereau secretariatului (de regulă 100 de lei). Deşi la baza funcţionării şcolii au stat derogările acordate de către instituţiile statului, regulamentul din 1926 menţiona categoric că „nimeni nu poate fi dispensat de plata taxelor”^[78]. Absolvirea şi obţinerea diplomei de licenţă la ambele secţii dădea dreptul titularului să se înscrie, la aceeaşi instituţie, la doctorat în ştiinţe de stat. Pentru susţinerea examenelor la disciplinele care se predau în cadrul şcolii era necesară redactarea unei cereri de înscriere, cu cel puţin cinci zile înainte de începerea sesiunii. Pe lângă „carnetul de student”^[79], cursanţii aveau şi un „carnet de frecvenţă” la cursuri.

Prin comparaţie, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pentru nivelul licenţă, în anii universitari 1925/1926 şi 1926/1927 erau următoarele taxe: de frecvenţă (750 de lei), taxa specială (200 de lei), taxa de bibliotecă (100 de lei), 150 de lei pentru fiecare examen parţial de licenţă şi 600 de lei dacă candidatul se înscria „pentru a trece toate materiile într-o singură sesiune”; diploma de licenţă costa 1000 de lei^[80]. Pe de altă parte, taxele la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat erau mai mici în comparaţie cu cele percepute de către Academia de Studii Comerciale şi Industriale, unde la începutul anilor 1930 numai taxa de înscriere în anul pregătitor („anul de introducere”) era de 4000 de lei, iar în anii următori – anii de studiu I, II şi III – era de 1000 de lei, la care se adăugau alte taxe, ca de exemplu taxa de laborator, pentru întreţinerea localului, de carnet, de asistenţă socială, de bibliotecă sau pentru emiterea diplomei de licenţă^[81].

Taxele de la Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat erau substanţial mai mari decât cele de la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, ceea ce, la prima vedere, nu ar explica de ce o persoană opta pentru a urma cursurile unei instituţii de învăţământ cu un statut nesigur. De asemenea, de ce un număr mare de persoane se înscriau la cursurile acestei şcoli, dacă puţini dintre ei finalizau studiile şi deveneau absolvenţi? Faptul că nu exista concurs de admitere este un răspuns incomplet. Nici facultăţile de Drept din ţară nu aveau un concurs de admitere, chiar dacă Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale instituise începând cu 1933 un „examen de intrare”. Credem că în alegerea Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat contau mai ales condiţiile de studii anterioare, permisivitatea privind gradul de frecventare al cursurilor, şi poate şi un grad de promovabilitate mai mare al examenelor de semestru. Mulţi dintre studenţi se înscriau în anul I şi în anii următori prin corespondenţă, trimiţând prin poştă actele necesare, iar taxa de înscriere prin mandat poştal. Pe lângă faptul că toate cursurile se organizau seara, foarte mulţi dintre studenţi nu le frecventau, existând chiar posibilitatea ca directorul, cu acordul consiliului profesoral, să acorde scutirea de frecvenţă^[82]. În anumite momente, cum a fost la începutul anului 1926, conducerea şcolii a acordat o atenţie mai mare prezenţei la cursuri, această trăsătură menţinându-se doar pentru o scurtă perioadă. Teama de a nu fi primiţi în examene explică poate şi unele cereri ale studenţilor din anii 1920 de a li se aproba înscrierea în anul I pentru a urma cursurile în particular, adică fără a le frecventa constant^[83]. În plus, pentru mulţi tineri – bărbaţi şi femei -, provenind în special din medii sociale sărace, statutul de student sau de licenţiat al Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat, din Bucureşti, asigura prestigiu.

Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat s-a străduit întotdeauna să-şi păstreze independenţa faţă de Putere, însă, în egală măsură, a încercat să obţină din partea instituţiilor statului cât mai multe privilegii şi drepturi pentru sine, studenţii şi absolvenţii săi. Această luptă pentru supravieţuire se traduce printr-o extraordinară capacitate de auto-promovare printre aceia care doreau o „diplomă de licenţă”, „o diplomă de doctorat”, cât şi de a profita de orice imprecizii ale legislaţiei. Mai ales în perioada interbelică, pe lângă demersurile conducerii şi consiliului profesoral putem vorbi de o strategie bine gândită a studenţilor şi a absolvenţilor Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat pentru a arăta nu doar că statutul de absolvent al acestei instituţii conferea un titlu academic (ceea ce în realitate nu era aşa), ci şi că era o instituţie importantă în funcţionarea statului român, care „prepară generaţiile conform culturii secolului – spiritului timpului şi necesităţilor Statului nostru, dând un procent eficace în distrugerea sinecuriştilor” (1927)^[84].

NOTE:

^[1]  Cercetarea a fost finanţată de CNCS – UEFISCDI în cadrul proiectului de cercetare PN-IIID-PCE-2011-3-1089 [The Social Uses of Higher Education, Elite Change and Creativity in Romania. The Formation and Transformation of Educated and Ruling Clusters (1919-1949)/ Foloasele sociale ale educaţiei elevate, schimbarea elitelor şi creativitate în România. Formarea şi transformarea categoriilor educate]; director proiect: Lucian Nastasă-Kovacs.

^[2]  Într-un studiu recent, Dragoş Lucian Ţigău prezintă înfiinţarea şi primii ani de funcţionare ai acestei instituţii („Activitatea lui Em. Protopopescu-Pake la Şcoala Liberă de Ştiinţe Politice”, publicat în Studii şi articole de istorie, nr. 80, 2013, p. 156-165).

^[3] Prin articolul XXXV al decretului-lege nr. 175 al Marii Adunări Naţionale din 2 august 1948 (pentru „reforma învăţământului”) se decidea că „toate şcolile confesionale şi particulare de orice fel devin şcoli de stat” (Decretul nr. 175/1948 pentru reforma învăţământului, art. I, în Gheorghe Bunescu (coord.), Gabriel Albu, Emil Stan, Filip Stanciu, Antologia legilor învăţământului din România, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, 2004, p. 344). Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat a fost desfiinţată în vara anului 1948.

^[4]   Vezi „Regulament” [1904], art. 7, în Caet pentru constatarea frecuentării cursurilor, Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, [1908], p. 18. În regulamentul de funcţionare al şcolii, aprobat prin decret regal în 1926, cursurile rămâneau în continuare publice (Monitorul Oficial, nr. 75, 31 martie 1926, art. 5, p. 4784), însă Regulamentul interior din 1927 stipula preventiv că „la caz de trebuinţă se va putea interzice intrarea la curs oricărei persoane, care nu va poseda cartea de student”, Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat. Regulamentul interior, Bucureşti, 1927, art. 6, p. 5.

^[5]  Cu toate că nu considerăm Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat o instituţie de învăţământ superior am ales să îi numim studenţi (fără ghilimele) pe aceia care i-au urmat cursurile, ţinând cont şi de faptul că ei înşişi se considerau studenţi şi, aşa cum vom vedea în paginile următoare, unele instituţii ale statului român au apreciat că diploma de licenţă acordată de această şcoală putea fi echivalată cu cea acordată de către universităţi.

^[6]  În ceea ce priveşte „şomajul intelectual” în rândul tinerilor români în perioada interbelică, menţionăm studiul recent al lui Dragoş Sdrobiş, Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Iaşi, Polirom, 2015.

^[7] Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare S.A.N.I.C.), Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (M.C.I.P.), dos. 199/1871, f. 69 r.

^[8]  Ceilalţi semnatari au fost: C.I. Polysu (Polizu), M. Paleologu, E. Bosianu (Bozianu), R. (Romulus) N. Opran (Opreanu), Grigore P. Olănescu şi Gr. Vulturescu. Pe lângă aceştia, o broşură din perioada interbelică menţionează printre întemeietori pe Th. Ştefănescu, Constantin Nacu, L. Poenaru Bordea, Gr. Păucescu şi Basil (Vasile) M. Missir, „entuziaşti tineri, doritori de mai bine în ţara lor”, nefiind însă amintit M. Paleologu. Vezi Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti. Ce a fost, ce este şi ce rezultate a dat, 1931, p. 3.

^[9]  „Şcolile sau internatele private pot cuprinde orice învăţătură primară, secundară, specială” (art. 406), Legea asupra instrucţiunii, decretul nr. 1150 din 25 noiembrie/5 decembrie 1864, în Ioan M. Bujoreanu, Colecţiune de legiuirile României vechi şi noi câte s-au promulgat până la finele anului 1870, Bucureşti, 1873, p. 1817.

^[10] Vezi, de exemplu, Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1931, p. 3, 13.

^[11]  Funcţionarea Universităţii Libere din Bruxelles este prezentată şi analizată de către Laurenţiu Vlad în primul capitol al excelentei sale lucrări Studenţi români la Universitatea Liberă din Bruxelles (a doua jumătate a veacului al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea), Iaşi, Institutul European, 2014, p. 19-54.

^[12]  Credem că persoana care apare în actele şcolii, ca întemeietor şi ulterior profesor, este Romulus N. Opreanu şi nu fratele său, Remus N. Opreanu (1844-1908), care s-a bucurat de o mai mare notorietate în epocă (magistrat, om politic şi primul prefect al judeţului Constanţa).

^[13]  Laurenţiu Vlad, „Români la Universitatea Liberă din Bruxelles. Titularii unui doctorat în ştiinţe politice şi administrative (1885-1899)”, în Studia Politica. Romanian Political Science Review, nr. 3, 2006, p. 638.

^[14] Romulus N. Opreanu a obţinut în 1870 şi titlul de doctor în drept la Paris.

^[15] Dem. G. Teodorescu, Biografia lui Em. Protopopescu-Pake, Bucureşti, 1899, ₁p₆. 12.

^[16] Încetarea delegării de reprezentanţi ai Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice coincide cu trecerea lui Emanoil Pake Protopopescu în opoziţie, în 1885, alături de George Vernescu.

^[17] S.A.N.I.C., Fond M.C.I.P., dos. 2546/1911, f. 6 r.

^[18]   Vezi Bibliografia românească modernă (1831-1918), vol. I-IV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (vol. I-III), Editura Academiei Române (vol. IV), 1984-1996.

^[19] Ibidem, vol. I, p. 411.

^[20]   Conform regulamentului din 1926, atunci când se obţinea licenţa pentru amândouă secţiunile, această diplomă „purta titlul de licenţă în Ştiinţe de Stat”, art. 21, „Regulamentul Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat din Bucureşti”, în Monitorul Oficial (M.Of), nr. 75, 31 martie 1926, p. 4784.

^[21] Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1931, p. 8.

^[22] În broşura din 1931 se menţiona că programul de desfăşurare a cursurilor era seara, între orele 19 şi 22 (Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1931, p. 8).

^[23]  Legăturile lui Take Ionescu cu Şcoala de Ştiinţe de Stat erau mult mai vechi. Întâmplător sau nu, în 1895, în timpul ministeriatului său la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, a fost dezbătut un proiect de lege care prevedea ca pe lângă facultăţile de Drept, Universităţile din Iaşi şi Bucureşti să aibă fiecare şi o facultate de Ştiinţe de Stat (art. 46, 49). Vezi Proiect de lege asupra învăţământului secundar special şi superior, Bucureşti, 1895, p. 21-23.

^[24] Andrei Rădulescu aminteşte şi faptul că după decesul lui Alexandru Crăsnaru funcţia de director a fost refuzată şi de către Ioan Ionescu-Dolj, membru corespondent al Academiei Române din 1928, fost secretar de stat la Ministerul de Justiţie, preşedinte de secţie şi ulterior prim-preşedinte al Consiliului Legislativ. Totuşi, conform lui Andrei Rădulescu, fără să fie numit în această funcţie, cu acceptul celorlalţi profesori, Ioan Ionescu-Dolj a asigurat interimatul la conducerea şcolii. Vezi Andrei Rădulescu, Amintiri, îngrijitor de ediţie, cuvânt înainte şi studiu introductiv de Irina Rădulescu-Valasoglu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p. 221.

^[25] Regulamentul Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1926, art. 25, 31, p. 4785-4786.

^[26] În clădirea din Piaţa Romană a funcţionat şi Institutul Social Român.

^[27] „Legea pentru organisarea serviciului administraţiunii centrale a ministerului de Interne” (1892), art. 28-30 (p. 2472-2473) şi „Legea pentru organisarea autorităţilor administrative exterioare, dependinte de ministerul de Interne şi fixarea circumscripţiunilor administrative” (1892), art. 48, p. 2601, în Codul general al României, vol. II, 1860-1903, Bucureşti, Editura Librăriei Leon Alcalay, 1903.

^[28] Legea pentru organisarea autorităţilor administrative exterioare, art. 48, p. 2601-2602.

^[29]  Menţionăm că aceste legi au fost adoptate în timpul unei guvern conservator (1891-1895) condus de Lascăr Catargiu (care exercita concomitent şi demnitatea de ministru de Interne), iar în fruntea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice se afla Take Ionescu.

^[30] De exemplu, la începutul anilor 1930 licenţiaţii Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat puteau concura pentru mai multe funcţii publice pentru care se cerea diploma de licenţă sau de doctorat în drept: în cadrul administraţiei centrale şi locale a Ministerului de Interne, la Direcţia Poştelor, la Camerele de Muncă sau în Justiţie (grefieri şi portărei). Cf. Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1931, p. 10.

^[31]  Vezi de exemplu Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale (S.M.B.A.N.), Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 13, passim.

^[32] Ibidem, dos. 31, f. 5.

^[33]M.Of., nr. 283, 22 decembrie 1925, p. 14410.

^[34] S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 9, f. 23-24.

^[35] Scrisoare din 1933 sau 1934 a directorului Şcolii Superioare de Ştiinţe de Stat către ministrul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, Ibidem, f. 28 r.

^[36]  „Legea pentru statutul funcţionarilor publici”, în Statutul funcţionarilor publici, Bucureşti, 1923, p. 11. Vezi şi Regulamentul pentru aplicarea legii statutului funcţionarilor publici, art. 76 în Ibidem, p. 42.

^[37] „Legea pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925”, în Codul general al României, vol. XI-XII, [Bucureşti], [1926], p. 396-397.

^[38] Ibidem, p. 398.

^[39] Ibidem, p. 398-399.

^[40] Regulamentul pentru aplicarea legii statutului funcţionarilor publici, p. 57.

^[41]  În acel moment, şcoala funcţiona în continuare respectând regulamentul din 1898. Considerăm că regulamentul publicat în data de 31 martie 1926 a fost aplicat retroactiv. De altfel, apreciem că nu este o greşeală de tipar precizarea că „acest regulament se pune în aplicare de la 1 septembrie 1925 pentru toate dispoziţiunile sale”, Regulamentul Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1926, art. 52, p. 4787.

^[42] S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 26, f. 7.

^[43]  Conform legii învăţământului din 24 iulie 1924, învăţământul secundar era compus dintr-o treaptă inferioară (gimnaziul – patru ani de studiu) şi o treaptă superioară (liceul – patru ani de studiu).

^[44]  Cursanţii care nu erau absolvenţi de studii secundare urmau ulterior în mod obligatoriu un curs de completare a cunoştinţelor generale, după un program întocmit de Ministerul Instrucţiunii Publice.

^[45]  Printre cei consideraţi instigatori s-au mai aflat şi doi absolvenţi ai acestei instituţii. Cf. S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 26, f. 1-2.

^[46] Proect de lege, la S.M.B.A.N., Idem, dos. 27, f. 22. 124

^[47] Regulamentul Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1926, art. 56, p₈.

^[48] Chiar dacă cunoştea foarte bine prevederile regulamentului din 1926, directorul Alexandru Crăsnaru a cerut în 1932 prelungirea acestei derogări, pentru „patru-cinci ani”, în loc de trei ani. Cf. S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 9, f. 18 r.

^[49]  „Regulamentul Facultăţii de Drept din Bucureşti”, în Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1926-1927, art. 18, p. 120.

^[50]   Vezi adresa directorului Alexandru Crăsnaru din 11 februarie 1932, la S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 9, f. 18 r.

^[51] Membrii comisiei care au dat acest aviz au fost: Şt. C. Ioan, Charles Drouhet şi G. Ţiţeica.

^[52] S.M.B.A.N., fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 9, f. 8-10.

^[53] Ibidem, f. 10 r.

^[54] Ibidem, f. 8.

^[55] Ibidem, f. 10 v.

^[56] Ibidem, f. 26 r., v.

^[57] Ibidem, f. 22 r.,v.

^[58]M.Of, partea I, nr. 71, 28 martie 1928, p. 2575.

^[59] Adresă din martie 1931, la S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 9, f. 5 r., v., 6.

^[60] Copie a deciziei nr. 180.210 din 10 noiembrie 1933, Ibidem, f. 75.

^[61]  Copie a procesului verbal al Senatului Universităţii din Bucureşti, şedinţa din februarie 1934, Ibidem, 76.

^[62] Ibidem.

^[63]  Legea administrativă şi Regulamentul de aplicare a legii administrative, [Bucureşti], 1937, p. 163-164.

^[64]M.Of., partea I, nr. 218, 18 septembrie 1936, p. 7744-7746.

^[65] Const. Gr. Zotta, Legea administrativă, Bucureşti, 1937, p. 33.

^[66] S.A.N.I.C., Fond Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, dos. 4406/1945, f. 69.

^[67] S.M.B.A.N., fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 20, f. 49.

^[68] Ibidem, dos. 21, f. 1-2.

^[69] Ibidem, dos. 20, f. 83.

^[70] Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti. Ce a fost, ce este şi ce rezultate a dat, Bucureşti, 1929, p. 16.

^[71] Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1931, p. 16.

^[72] S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 34, f. 10.

^[73]  20 ani de activitate, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti, Bucureşti, Tipografiile Române Unite, 1933, p. 16.

^[74] Pentru perioada 1921-1933, a se vedea numărul de licenţiaţi pe secţii, în Ibidem, anexa nr. 3, p. 53.

^[75] Deşi avem doar o copie a acestei adrese, o considerăm veridică. Vezi S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 33, f. 5.

^[76] Ibidem.

^[77] A. Rădulescu, Op. cit., p. 221.

^[78] Regulamentul Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat, 1926, art. 49, p. 4787.

^[79]   Carnetul de student conţinea fotografia studentului, cât şi următoarele informaţii: nume, prenume, naţionalitate, data şi locul naşterii şi data înscrierii în şcoală. Vezi Regulament interior al Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat, 1927, art. 6; S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 20, f. 17.

^[80]  „Regulamentul Facultăţii de Drept din Bucureşti”, în Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1925-1926, art. 22-26, 41-42, p. 117, 120, respectiv în Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1926-1927, art. 22-26, 41-42, p. 121, 124.

^[81] 20 ani de activitate, p. 11.

^[82] Vezi Regulamentul Şcoalei Superioare de Ştiinţe de Stat din Bucureşti, 1926, art. 7, p. 4784.

^[83] Vezi scrisoarea din octombrie 1929 a lui Constantin Coatu, învăţător în judeţul Tutova, adresată directorului Alexandru Crăsnaru, la S.M.B.A.N., Fond Şcoala Superioară de Ştiinţe de Stat, dos. 30, f. 1.

^[84] Ibidem, dos. 27, f. 6 r.

Foto: Piata Universitatii, perioada interbelica, pagina de Facebook București Secret