„Unii îi spun visul american, eu îi spun visul meu… “
(L., 20 de ani, Bucureşti)
Andreea Popescu
extras din Zoltán Rostás, Sorin Stoica (coordonatori) TUR-RETUR. Convorbiri despre munca în străinătate, Vol. 1, Ed. Curtea-Veche, 2006
– O să te rog să începi prin a-mi povesti câte ceva despre tine.
– Sunt studentă la ATF, anul 2. Visez Oscaruri cu ochii deschişi, şi am plecat în America cu gândul să ajung la Hollywood.
– Şi ai ajuns?
– Pe-aproape. N-am intrat în studiouri, dar am dormit cu succes pe plajele din Malibu şi Santa Monica. În studiouri nu poţi nici să treci de poartă dacă n-ai insigna că lucrezi acolo.
– Dar de ce ţi-ai dorit tu atât de mult să pleci în State?
– Pentru că un student în anul întâi, draga mea, n-are prea multe de făcut în vară, în România, decât practica. Practica care e un fel de n-ar mai fi, pentru că durează puţin şi studentu’ nu face mai nimic, ştii? Şi eu nu mai voiam să treacă o vară în care să nu fac nimic. Prima mea slujbă legală. În fond, dă bine şi în CV, nu? Şi în plus de asta mă simţeam plictisită, şi aveam nevoie de ceva nou. M-am gândit că trei luni departe de mami şi de tati sunt trei luni reuşite.
– Povesteşte-mi, cum ai ajuns să pleci din ţară?
– Păi, întâi am aflat despre programul „Work&Travel”. Erau afişe peste tot în centru. M-am dus la o agenţie, Zip Travel. Mare greşeală, pentru că am avut numai probleme din cauza lor, şi coordonatoarea programului era o scârbă! În America, dacă lucrezi în relaţii publice şi eşti aşa nu supravieţuieşti două ore. În România, poţi sta cu succes doi ani. După aia am început să-l conving pe tata să scoată dolarii din buzunar. Toată distracţia cu banii de buzunar, cu biletul de avion şi cu costul programului s-a ridicat la 3000 de dolari, bani pe care niciodată nu-i va mai recupera. Dar câştigul e de altă parte. Experienţa costă bani grei. Toată operaţiunea se face cu şase luni înainte, cel puţin! Trebuie să îndeplineşti unele condiţii pentru anul 1, tre’ să fii student la zi, să n-ai nici o restanţă, şi să ai media peste nouă. Nici o abatere de la baremul ăsta n-o să te salveze în faţa ofiţerului de la consulat. Câteodată, chiar dacă intri în barem, poate interveni acel factor subiectiv şi ţi se poate refuza viza. Asta mi s-a întâmplat mie. Prima oară când am ajuns la Ambasada americană să aplic pentru viză, după ce umplusem un dosar cât un caiet studenţesc, am dat peste un consul american, o scârbă blondă, de care toată lumea mi-a spus să mă feresc. Din nefericire, ghinionul a căzut pe mine. De când m-a văzut, m-a luat tare, şi când şi-a dat seama că vorbesc bine americana şi că sunt şi de la Facultatea de Film, s-a gândit să mă lase acasă anu’ ăsta. Numa’ că eu nu m-am lăsat. După ce m-a trimis la plimbare pentru că se legase de o medie de 5, am făcut numai ce în România se poate. Asta se cheamă mărire de notă în regim de urgenţă. E o chestie pur românească.
– Cum ai făcut rost de pilă?
– Cum se face la noi în ţară, ai relaţii, te descurci. Dacă nu le ai, te descurci şi ţi le faci! Da… deci, după ce mi-am mărit nota, am aşteptat cuminte două săptămâni, şi m-am dus din nou să aplic pentru viză. Tre’ să spun că odată ce viza îţi e refuzată, şansele s-o primeşti a doua oară, mai ales într-un timp atât de scurt, sunt 1 la 1.000.000. Dar, cum şi eu sunt 1 la 1.000.000, şansele au fost de partea mea. M-am prezentat la Ambasadă, am nimerit la o tipă foarte de treabă, care m-a întrebat dacă e stresantă şcoala, la câte 13 materii aveam… I-am spus că fac faţă şi că îmi place, şi de data asta nu mi-am mai folosit accentul american. Am vorbit mai prost ca data trecută, ca să nu-i par prea şmecheră. Se pare c-a ţinut. Mi-a dat viza, şi a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Mă căram în America pentru trei luni, cât se poate de aproape de Hollywood. Eram ferm convinsă că voi rămâne acolo şi voi face carieră… Am terminat şcoala, mi-am făcut bagajele şi la câteva zile, deja eram pe Otopeni pregătită pentru un drum groaznic de 36 de ore. Am avut patru opriri. Bucureşti – Milano una, Milano – New-York două, New-York – Salt Lake City trei, Salt Lake City – St. George patru.
– Şi până la urmă, că am uitat să te întreb, care-ţi era destinaţia finală?
– Parcul Naţional Zion, din Utah. După ce am ajuns în Zion, m-am trezit într-o cameră populată de încă trei rusoaice.
– Deci eraţi patru în cameră?
– Ţinând cont că pe una dintre ele o dăduse prietenu’ afară din cameră şi se pripăşise pe acolo, da. Eram cam trei si jumătate, să spun. Măi, ideea e că toate rusoaicele astea… Ştii ce, eu nu prea iubesc naţia asta pentru că sunt toate nişte c…, scuză-mi expresia.
– Mai c… decât româncele noastre?
– Mult mai! Ştii, noi româncele măcar cerem un preţ cinstit. Rusoaicele o făceau şi pe biscuiţi! (râde) Da, o făceau pe biscuiţi, pentru că nu munceau, pentru că alea care aveau a doua slujbă nu se ţineau de ea şi o pierdeau, şi la o săptămână distanţă o pierdeau şi pe prima. Ei, cum nu mai aveau ce mânca, pentru că nu mai aveau un venit sigur, trebuiau să-şi facă cumva rost de biscuiţii ăia, nu? Şi nu se găsea altundeva decât în camera mea. Voiam să mă duc să mă schimb, camera ocupată. Voiam să mă duc la baie, camera ocupată. Am deschis până şi dulapu’, şi ăla era ocupat. Ei, şi în momentul ăla, am făcut reclamaţie şi m-am mutat cu două cehoaice, două tipe extraordinare, Lexa şi Andra. Foarte mişto tipele, curate, liniştite… mi-a mers bine cu ele.
– Şi ce aveai să lucrezi acolo?
– În descrierea slujbei, în contract, aveam de ales între: fată în casă, chelneriţă, spălatoare de vase şi vânzătoare la magazinul de suveniruri. Surpriza a fost că ăia, nefiind atât de tâmpiţi pe cât credeam, şi-au dat seama că vorbesc bine engleza şi că n-avea rost să spăl vasele în engleză. Că puteam foarte bine să le spăl şi pe muteşte! Aşa că au zis, hai la recepţie. Să încercăm şi postu’ ăsta. Eu, foarte încântată, am spus bineînţeles. Mai târziu am regretat şi-mi doream să spăl vasele în linişte, pentru că îmi turuia gura toată ziua, şi americanii sunt un popor cu foarte multe nevoi, care trebuie urgent satisfăcute. Aşa că mă trezeam cu 300 de dobitoci în fiecare zi, care mă întrebau unde e toaleta şi de câte ori se întrerupea curentul, când o să revină lumina. De parcă eu eram ghicitoare să le spun… Trebuia la fiecare să le dau aceeaşi replică: „Îmi pare rău… Nici noi nu ştim, problema nu depinde de noi” etc, etc… Americanii nefiind foarte înţelegători, evident că începeau să facă plângeri şi-aşa se umpleau câte 2-300 de foi pe zi cu plângeri. Este o foaie mare, Complaint File se numeşte, pe care fiecare îşi spune păsurile. Şi ghici ce? Ei nu scriu prea mult la viaţa lor, aşa că singurul exerciţiu de scriere pe care îl fac, îl fac în restaurante sau în hoteluri, când fiecare are câte o plângere! Umplu o foaie jumate de plângeri câteodată. Bineînţeles cu scris de tipar, că la ei nu există cursiv.
– Dar asta nu te afecta pe tine, nu?
– Nu direct. Însă dacă la adresa ta se strângeau câte patru-cinci plângeri pe săptămână, şi şeful tău considera că erau motivate, puteai să fii concediat. Am păţit asta într-un parc de distracţii din California, când o mexicancă foarte nervoasă şi foarte însărcinată a sărit la gâtul meu că de ce nu i-am lăsat copilul să intre în leagăn, leagăn care era plin până la refuz, şi a încălcat o regulă, a intrat în perimetrul de raiduri. Adică prea aproape de roller-coaster. Acolo unde numai angajaţii au voie să intre. În momentul ăla eu am fost trasă la răspundere, deşi nu era vina mea că aia mă atacase, şi n-am putut s-o opresc, pentru că alerga ca nebuna şi ţipa ca descreierata, şi am fost suspendată pentru că am pus în pericol siguranţa raidului. La americani clientul nu e niciodată de vină, tu eşti de vină! Am avut probleme şi la hotel, îţi dai seama. De două ori. O dată când o clientă care suferea de sindromul Tourette, ăla cu înjurăturile, n-a înţeles, deşi eu i-am explicat de peste 20 de ori, că în momentul ăla toaleta trebuia spălată şi nu putea fi folosită, a început să înjure. Şi io, neştiind că ea suferă de sindromul Tourette, am luat-o la mişto şi i-am zis: „Da ce ai tanti de mă înjuri atâta? Suferi de sindromul Tourette?” Şi ea bineînţeles: „Mă discriminezi pentru că sunt handicapată?” Şi evident, complaint la manager. Şi managerul mi-a explicat: „Este admirabil că un european ştie de sindromul ăsta, care este o chestie tipic americană, da’ chiar s-o spui în gura mare e ridicol!” Mă rog, m-a certat. Şi a mai fost odată, o chestie mai delicată, tot legată de un client, care era puţin schizofrenic şi foarte agresiv, şi a început să fure lucruri de pe acolo. Şi când încercai să i le iei, nu percuta. Cum eu eram cu nervii la pământ, i-am dat peste mână. Puteam să fiu concediată pentru chestia asta, dar din fericire, nu s-a aflat. Adică tipul nu a zis nimic. La americani clientul are întotdeauna dreptate, iar dacă clientul e un bou, clientul trebuie mulţumit aşa bou cum e el!
– Bine, dar în fond asta e o chestie normală. Decât să te trateze cum te tratează aici, în ţară, după cum te îmbraci… dacă eşti elegantă şi ai haine de firmă, se poartă cu tine ca şi când ai fi regină, însă dacă te îmbraci sport nici nu se uită la tine.
– Nu, nu, nu! Să ştii că şi la ei sunt chestiile astea. De exemplu, dacă cineva iese în oraş şi e îmbrăcat elegant, dar nu scump, imediat e observată chestia asta. Vezi tu, americanii se concentrează foarte mult pe shopping. Ăla e sportul lor naţional. Pentru că alte posibilităţi n-au. Sinceră să fiu, pe unde am fost în America, nu abuza de muzee, de teatre, de operă, de evenimente culturale. Deci la ei shopping-ul e religie naţională. Ei bine, se pricep foarte bine la haine şi la lucruri d-astea, şi în momentul în care cineva iese în oraş îmbrăcat elegant, dar nu scump cu cineva care are haine de firmă, imediat apare acel: „Poftim? Ieşi aşa cu mine?” Deci, bărbatul care era în stare să lingă pe jos pentru mine, m-a văzut în pantofi de 60 $ şi mi-a zis: „Hai să mergem să-ţi cumpărăm alţii.”
– Dar eu nu mă refeream la asta. Mă refeream la cum te tratează vânzătoarele când intri într-un magazin din România şi nu eşti îmbrăcat scump şi elegant.
– La magazin nu contează chestiile astea la ei. La noi contează, da, într-adevăr, pentru că românul e foarte ţop din principiu, şi contează orice boarfă pe care o pune pe el. Crede-mă că n-ai să vezi niciodată la ei, la americani, o vânzătoare care te tratează ca una de aici. Păi cred că dacă vorbeam şi eu acolo cum vorbesc scârbele astea de la noi, îmi pierdeam slujba în primele două minute. O privire dacă arunci aiurea acolo, primeşti complaint. Asta e…
– Normal. Dar hai să revenim la Zion…
– Daaa. Ştii că avea şi Bob Marley un cântec „I don’t like lion in Zion”. Îl ştii? E un cântec foarte celebru şi foarte reuşit. Oricum… Hai stai un pic că tre’ să mănânc porcăria asta de ciorbă de varză. Ştii, în momentul în care pui pe tine 13 kile de la mâncarea aia nenorocită a lor cu steroizi, tre’ să slăbeşti urgent, că nu te mai încap hainele!
– Toată mâncarea americană conţine steroizi?
– Orice mâncare din supermarket. Alea-s alimente făcute pentru oamenii muncii, înţelegi? Ca să aibă putere de muncă a doua zi. Toată mâncarea din supermarket e de larg consum. Toate injectate cu steroizi. La ei mărul nu e ca al nostru, pentru că e injectat… ăăă, legumele au alt gust, adică n-au nici unul, şi până şi puiu’ ăla săracu, care e mare cât un curcan, e insipid, inodor şi incolor. Eu n-am făcut decât să mănânc de la supermarketuri, pentru că mâncarea organică este foarte scumpă şi nu se găsea decât departe, foarte departe. Şi astfel, muncind 12 ore pe zi, şase zile pe săptămână, mâncând la ore neregulate mâncarea aia cu steroizi de la supermarketuri, pentru că asta îmi oferea viaţa acolo, am ajuns să mă îngraş 13 kilograme! Mai rău decât tipul ăla din filmul „Supersize”, care a mâncat numai la McDonald’s o lună de zile şi s-a îngrăşat doar zece kile. Bine, analizele lui au ieşit dezastruoase, ale mele sunt încă bune… Aaa, şi în Zion, nu-ţi spun… Dumnezeule… cea mai proastă mâncare! Deci, ne puneau să mâncăm din conserve! Vărsau conţinutul conservelor în faţa noastră, plin de ulei, de-ţi ieşeau maţele pe partea ailaltă, şi noi trebuia să mâncăm prostia aia. Şi n-aveam prea multe opţiuni, pentru că erau zile în care trebuia să alegem între fasole şi mazăre sau între fasole şi porumb. Imaginează-ţi o cutie pe jumătate plină de ulei, din care ies nişte fire de porumb injectat, care n-are nici un gust, dar tre’ să-l mănânci. În primele două săptămâni, am pierdut patru kile pentru că nu puteam să mă ating de nimic. În următoarele două, am început să mănânc, deci mi-am păstrat greutatea, n-am mai pus nimic în plus. Am început să-mi cumpăr haine pe măsura aia, haine care acum nu-mi încap nici pe buca stângă.
– Şi la Zion, până la urmă cât ai lucrat?
– La Zion am lucrat o lună jumate. A trebuit să aştept acolo Social Security Number, adică permisul de muncă. Pentru că nu aveam Social Security Number, nu puteam să-mi părăsesc serviciul şi să mă mut în California, acolo unde voiam să ajung. Dar a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată, pentru că dacă aş fi stat mai puţin nu l-aş mai fi cunoscut pe Jordan. Care Jordan e un nou capitol al călătoriei mele în America. Vezi tu, în Zion am avut două slujbe grozave, asta de la recepţie şi una la magazinul de suveniruri. Proprietara magazinului era o californiancă, era genul ăla de femeie şmecheră de la care am învăţat multe. Era un mediu foarte frumos în care lucram. Iubeam magazinul şi îmi iubeam slujba. Chiar nu conta că lucram câte 12-14 ore pe zi, îmi plăcea ceea ce făceam acolo.
– Şi cum îţi împărţeai orele de muncă?
– Erau cele şapte sau opt ore obişnuite la recepţie, şi erau alte patru-cinci ore la magazin. Dar erau zile mai libere, altele mai pline, depinde de cum veneau clienţii. Americanii nu-s ca noi, românii. Ei dacă văd că nu mai tre’ să te ţină o secundă în plus, nu te mai ţin o secundă în plus! În fond, „time is money”, nu?
– Te plăteau pe oră, nu?
– Da. La recepţie aveam 7,25 $ oră, la magazin aveam 8 $ pe oră şi în California, la parc, am avut 7 $ pe oră, cu overtime-ul 10 şi ca chelneriţă 6,75 $ pe oră.
– Deci tu câştigai pe săptămână cam cât?
– Din ambele slujbe? Vreo 400-500 $ pe săptămână. Nu, se pot scoate bani buni, dar n-ai timp de altceva. Mă mai plimbam câteodată şi pe munte. Acolo nu prea aveai nimic spectaculos de făcut, pentru că erai departe de civilizaţie. Chiar cel mai apropiat oraş era St. George, un mare oraş mormon, primu’ în curs de dezvoltare pe toată America. Totu’ se închidea la ora zece, nu existau cluburi, nu existau discoteci, nu existau restaurante. Apropo, în America în restaurante nu se fumează. În concluzie nu aveai nici o activitate culturală de făcut, aşa că mă plimbam din când în când prin oraşele fantomă, la camping-uri, am văzut un cimitir foarte interesant. Era numai cu copii, răpuşi de tifos, cu vârste cuprinse între 0 şi 8 ani, da’ nu depăşea nimic! Undeva în apropiere de Zion… foarte frumos… ne mai urcam cu americanii în maşină, ne plimbam. Aaa, era un hotel mişto aproape de magazinul unde lucram eu, care avea o piscină, hot tub, un fel de jacuzzi foarte cald. Şi noi făceam trespassing, săream pârleazu’ în mijloc de noapte, dădeam frumos la o parte plasa cu care era acoperită piscina, şi făceam băiţă. Asta era plăcerea noastră după muncă. Evident cu trabuce de Havana ataşate şi cu sticlele de vin şi bere lângă. N-o duceam rău. Când mă uitam la stele stând în hot tub nu mai aveam nici o problemă. Mama, tata, toţi rămaşi în urmă, erau lăsaţi în urmă! Erau momente foarte mişto. Mai erau şi camping-urile şi nopţile de pescuit… au fost momente frumoase…
– Şi totuşi, dacă era atât de frumos, de ce ai decis să pleci în California?
– Pentru că eu mă dusesem să văd Hollywood-ul. Ăsta era visul meu, pentru asta am plecat şi a trebuit să fac şi sacrificiul ăsta. Plus că toţi oamenii mişto începuseră să plece din Utah, şi mi-era frică să nu rămân eu singură pe-acolo, cu doi băieţi din România, din Bucureşti de la ANEFS, doi babuini, cu creierul cât o muscă, cu care nu mi-ar fi făcut nici o plăcere să împart aerul, să nu mai menţionăm camera sau sala de mese. În concluzie, cum şi Jordan pleca la două săptămâni după mine, şi prietenii mei, Eric, Maria şi mulţi alţii, am spus că dacă plec cu două săptămâni înainte nu pierd nimic, dar dacă stau bine să mă gândesc acuma, puteam să mai rabd două săptămâni acolo. Asta din cauza lui Jordan, care o să ajungem şi la el acolo, stai întâi să pornim maşina şi să ajungem la San Francisco. Da’ mai întâi mai am ceva să-ţi povestesc din Utah. Vezi tu… ăla e un stat mormon, are nişte frumuseţi naturale absolut geniale, unde îţi ies nişte apusuri de soare absolut bestiale, dacă eşti student la Imagine, la Fotografie sau la orice. Ăla e un loc mişto să faci poze. Însă, oamenii nu pot să spun că sunt tocmai simpatici. Nu prea au ce să-ţi spună. Majoritatea sunt nişte ţărănoi, cu gâtul roşu, de aici şi vorba de „red-neck”, care nu ştiu decât să se ducă la Biserică şi să consume bere în cantităţi nelimitate. În rest nu prea am ce să spun de oamenii din Utah… Mai bine m-am înţeles cu mormonii, care sunt foarte de bun-simţ, serios acuma, şi cu care n-am avut nici un fel de problemă, nu că aş fi cunoscut mulţi, dar câţi am cunoscut mi-a ajuns şi au fost OK. Da, nu prea mi-a plăcut populaţia autohtonă. În schimb californienii sunt total diferiţi. Mereu puşi pe petrecere, sunt haioşi, chiar îmi plac. Şi unul dintre motivele pentru care am plecat în California a fost să mai văd şi eu variaţie culturală, să văd negri, să văd mexicani. În Utah am văzut un singur negru şi ăla era bucătarul nostru!
– Dar tu, prin contract, ar fi trebuit să lucrezi numai în Utah, nu?
– Păi, da. Dar anul trecut am cunoscut un american, aici în România, plângând după o româncă de-a noastră plecată în California să lucreze la parcul de distracţii unde am lucrat şi eu, şi m-am împrietenit cu el, pentru că ea îi dăduse cu flit. Rămăsese stabilit să mă duc pe la el, după ce aterizez pe teritoriu american şi îmi iau Social Security Number-ul. Am făcut-o şi pe asta, şi aşa am plecat în California, pentru că în contract scria că lucrez în Zion. Însă dacă angajatorul te lasă să pleci, te lasă şi Intrax-ul să pleci. Şi eu am aranjat cu angajatorul să mă lase să plec, pentru că le-am zis că dacă nu mă lasă să plec, o să-i fac eu să-şi dorească să mă fi lăsat să plec! În concluzie, mi-au dat drumul foarte repede, nesperat de repede. A doua zi, eu îmi făceam bagajele, pentru că trebuia să eliberez terenu’, da’ s-au dovedit a fi de treabă, că mulţi mă plăcuseră, aşa că m-au lăsat să mai stau două nopţi pe sponci.
Între timp a mai fost o întâmplare drăguţă în Utah. Nu ţi-am vorbit de fauna locală, mai ales despre delicioşii sconcşi, cu ale lor glande urât mirositoare. Miros a… cum să spun… nitrogen, combinat cu acid sulfuric, cu sulf, cu ce vrei tu, ţinut în putina cu varză timp de 30 de ani. Cam aşa miroase un sconcs, sconcs care m-a stropit. Singurul antidot este să stai timp de două-trei zile în suc de roşii. Imaginează-ţi că am cheltuit 100 $ pe borcanele de suc de roşii, ca să umplu un lighean, ce-mi servea drept cadă, ca să pot acolo să scot mirosul din mine. Şi nu m-am dus nici la muncă. Cine îşi dorea la recepţie un sconcs? Nici iubitul nu mai voia să mă vadă. Îmi dădea bileţele de dragoste pe sub uşă, da’ n-ar fi intrat în cameră nici mort! Colegele mele de cameră m-au dat afară, am dormit într-un fel de depozit, cu o păturică şi cu o pernuţă… foarte nasol… Şi asta se întâmpla în primele zile de slujbă. Da, am început foarte bine! Totuşi, în primele patru zile dinainte să încep munca am vizitat împrejurimile. Las Vegas-ul e la 3 ore de mers cu maşina. Nu puteam să ratez asta! Însă, Las Vegas-ul mie nu mi-a plăcut. Mi s-a părut un oraş murdar. Are străzi mizere ca de lumea a treia, şi dacă mergi cu maşina pe autostradă, în afara oraşului, începi să-ţi faci cruce de cum poate arăta locu’ ăla. Într-adevăr, noaptea e drăguţ, dar în cluburi sau cazinouri n-am putut să intru pentru că n-aveam 21 de ani şi americanii sunt foarte stricţi în privinţa asta! Vezi tu, America este o ţară a paradoxurilor. Poţi să mori pe front, în Irak, la 18 ani, poţi să conduci o maşină la 16 ani, poţi să te căsătoreşti la 16 ani, să faci şi un copil, nu este nici o problemă, însă nu poţi să-ţi cumperi ţigări, să intri într-un club sau să-ţi iei o bere! Nici măcar o apă minerală nu puteai să-ţi comanzi în cazino dacă n-aveai 21 de ani. Drept pentru care nu prea am călcat pe acolo. Aş fi putut să-mi fac rost de un fake ID, dar te costă 100 $ şi atunci îţi pui semnu’ de întrebare dacă se merită sau nu. În concluzie, nu prea am vizitat interiorul, iar exteriorul nu e Paris, nu e Londra să te poţi duce la promenade, acolo sunt doar cazinouri înşirate unu după altu’. Dacă îţi plac luminiţele, du-te în Las Vegas. Altceva n-ai ce vedea acolo. Nu abundă de parcuri, ştiu eu… de muzee, de orice are un oraş civilizat şi dezvoltat. Mergi în altul!
Bine, eu am nişte amintiri mai drăguţe legate de Las Vegas. Sinceră să fiu, m-am cam măritat de vreo două ori pe acolo. Prima a fost civil şi religios, pachet complet, contra sumei de 150 $, cu rochia de mireasă închiriată, evident! Şi am anulat-o după 26 de ore. Eu şi Britney Spears! Iar a doua a fost doar religioasă, într-o capelă de-acolo. Am ales varianta tradiţională americană, ceva normal. Adică tot ce am făcut acolo n-a fost normal, a fost o nebunie, pe care n-o regret, dar n-aş mai face-o a doua oară. Acolo toată lumea se căsătorea la minut. Erau studente cehoaice, poloneze, rusoaice, să zicem că s-au căsătorit vreo şase cupluri, europence cu americani. Era un paradis acolo! Ele veniseră pentru Greencard. Eu nu venisem pentru Greencard. Iar cele două mici nebunii ale mele n-au nici o legătură cu Cartea Verde. Deşi la prima, mă bătea şi pe mine gândul… Bine, dar era şi tipul mişto, şi din moment ce am anulat-o contra sumei de 75 $… Oricum eram foarte trează. Dacă te gândeşti că am făcut asta sub influenţa alcoolului, te înşeli amarnic! Nu, am făcut-o chiar trează fiind, dar din nou, eu am făcut multe lucruri nebuneşti când am fost trează! N-ai vrea să mă cunoşti la beţie… Iar a doua oară a fost din dragoste. Am rugat frumos un preot să ne oficieze căsătoria pentru că eram grăbiţi, ne îndreptam spre California. A fost doar o cununie religioasă. Nu s-a consemnat în nici un dosar. A fost doar între noi şi femeia care mătura pe jos acolo, deci am avut şi martori. Dar a fost un moment cu totul şi cu totul special. Poţi să o numeşti şi logodnă, deşi a fost stilul clasic cu: „Jordan Standford will you take Alexandra to be your lawful wedded wife”… Am zis şi eu un „I do”, cel mai frumos lucru pe care cred că am să-l scot vreodată pe gură.
Aaa, da’ stai să-ţi spun prin ce aventură am trecut cu primu’. Billy îl cheamă. La un moment dat, cum mergeam noi cu maşina prin deşert, eram în primele zile ale relaţiei, perioada de dating, prin pustietate, am rămas cu maşina în pană. Era trei dimineaţa, şi noi mergeam să ne întâlnim cu nişte prieteni în Las Vegas. Şi am rămas în mijlocul deşertului. Dreapta pustietate, stânga pustietate, în faţă un drum nesfârşit, în spate un drum la fel de nesfârşit. El conducea calm şi liniştit şi eu dormeam. La un moment dat mă trezeşte şi când mă trezesc sunt în mijlocul câmpului. N-auzeam nici greieri, nici coioţi, nici nimic. În schimb luna era foarte frumoasă pe cer în primul pătrar. Şi el mă ia frumos, mă duce în faţa maşinii, deschide capacu’ şi ce văd acolo? Parcă se făceau zece mititei. Se încinsese motoru’, draga mea, ba chiar se şi arsese şi ieşea fum o grămadă! Şi era şi un Chevy vechi. Un Chevrolet ca vai de el de prin ‘82-’83… că lui îi plac maşinile care reprezintă ceva. Nu înţeleg ce reprezenta rabla aia, da’ poate avea valoare sentimentală, cine ştie ce-o fi făcut în ea când avea 16 ani. În concluzie, eu când am văzut, să mă iau cu mâinile de cap! Am început să urlu, să zbier şi să fac crize. N-aveam pe atunci mobil, lui îi căzuse toată bateria… N-aveam staţie de radio, n-aveam nimic! Deci tot ce puteam să facem era să aşteptăm pe cineva să ne remorcheze sau măcar să ne ducă până la cea mai apropiată urmă de civilizaţie. Trei ore am stat, draga mea, trei ore! Am simţit că înnebunesc. El încerca să zică ceva… Orice ar fi zis, mă enerva. N-aveam decât jumate de sticlă de Cola la 0,5, pe care evident o băusem, şi mai aveam un baton de Snickers, pe care el nu l-a observat. La un moment dat l-am minţit că mă duc după tufele de scaieţi să-mi rezolv nevoile biologice şi am luat batonul de Snickers şi l-am mâncat. În cazul în care muream acolo, în mijlocul deşertului, eu aveam cu două ore mai mult decât el de trăit, pentru că mâncasem batonul de Snickers. În fine, n-am ajuns la momentul acela, pentru că a apărut o băbuţă drăguţă si binevoitoare, care transporta lapte, Dumnezeu ştie de unde, şi ne-a dus până în Las Vegas, de unde am sunat nişte prieteni care au venit şi ne-au luat cu maşina şi ne-au dus la muncă. N-am întârziat decât cinci minute!
Dar… parcă, parcă eram noi la un alt drum… da ştiu, urma să-ţi vorbesc despre Jordan. Ideea e că am ţinut mult la el, era un băiat cu totul şi cu totul special… Nu prea am mai întâlnit aşa… Vezi tu, americanii ăştia sunt nişte ciudaţi, dar au farmecul lor. Jordan era şi el un băiat plin de contradicţii. Ca şi ţara asta de altfel, nici până acuma n-am ajuns să-i înţeleg… Fii atentă, la 23 de ani, arăta superb, brunet cu ochii albaştri, n-avea fălcile alea mari de ţărănoi, avea un corp de invidiat, băiat sensibil, student la marketing, anu’ trei, voia să dea şi la fotografie, făcea nişte poze absolut demenţiale, foarte religios, aşezat la casa lui, dar se păstra pentru căsătorie! Acum probabil că te gândeşti că ăsta e motivul pentru care m-am măritat cu el. Da, în parte ai dreptate. Dar am făcut-o şi pentru că îmi plăcea, şi în momentul ăla chiar mă imaginam lângă el, că o să fiu cu el. Pe bune! Uite, aseară am văzut un film, Elizabethtown, în regia lui Cameron Crowe, în care personajul principal, pleacă într-o călătorie, un road trip, la indiciile femeii iubite. E un moment din film foarte mişto, o lecţie de cinematografie! Ei bine, chestia asta îmi aminteşte de drumul nostru. Unde el semăna foarte bine cu personajul principal, era foarte nehotărât, iar ea a făcut totul, s-a dat şi peste cap ca să-l obţină… câteodată îmi reproşez că n-am făcut prea mult… da’ stai să vezi ce s-a întâmplat până la urmă. Ei bine, ideea e că am început ca prieteni, dar el s-a cam ataşat de mine, şi mi-a spus că vrea să fie cu mine. Şi eu am spus OK. M-a făcut cea mai fericită fată de pe planetă în momentul ăla. Am luat şi masa cu părinţii lui, care au venit să-l viziteze şi să-i dea nişte bani în plus. Apropo, ştiai că americanii primeau bani în plus de la părinţi, că nu le ajungea salariul? Iar europenii, care n-aveau de unde să primească bani, îşi luau două slujbe. Şi uite aşa el muncea opt ore pe zi şi se suia pe munţi, şi eu munceam câte 12-14 şi nu mă suiam pe munţi, şi eram şi frântă pe deasupra. Pentru că distanţele erau foarte mari, gândeşte-te că n-aveam maşină şi parcurgeam totul pe jos. Şi era şi pustietatea aia care te înfioară. Pe bune, când vezi un drum pustiu şi nici urmă de civilizaţie, numai autostradă, începi să te sperii un pic. Mai ales dacă eşti pe teritoriu necunoscut. Până la urmă, ne-am ataşat, ne-am legat şi într-o bună zi îmi dă cea mai frumoasă veste pe care puteam s-o primesc: „Am două zile libere. Nu vrei să-mi iau patru şi să te duc în California, s-o văd şi eu cu ocazia asta împreună cu tine?” El nu văzuse până atunci California şi eu, în momentul ăla, am spus: „Da, vreau să se întâmple asta!” Şi au urmat două zile frumoase pe drum. Am trecut Nevada de la un cap la altul, am trecut prin orăşele părăsite, benzinării, prin Fallon, prin Las Vegas, unde s-a întâmplat al doilea fericit eveniment, Carson City, am dormit o noapte în Ren, nu ştiu ce să spun… Au fost nişte momente extraordinare! Niciodată n-am fost mai fericită decât atunci când am fost pe drum cu el. Şi crede-mă că nu mint când spun că mi-aş da zece ani din viaţă pentru încă zece minute în deşert cu el. Şi atunci am realizat că de fapt eu mă îndreptam spre ceea ce îmi doream mai mult, că doar de-aia plecasem în America, dar în acelaşi timp, nu voiam să se termine drumul pentru că era cel mai frumos lucru care mi se întâmplase vreodată. Şi i-am spus lui: „Uite, eu am venit aici pentru ceva, dar între timp am descoperit altceva, şi s-ar putea să nu găsesc nimic la Hollywood, dar eu totuşi vreau să încerc, dar nici pe tine nu vreau să te las, aşa că spune-mi dacă vrei să ne mai vedem sau se termină totul aici?” Şi el mi-a spus că ar mai vrea să mă vadă, şi că vrea să avem un viitor împreună. În fine, asta se întâmpla după ce făcusem pasul, deşi dacă îl întrebi pe el, probabil că era inconştient. Eu însă, eram perfect conştientă. Dar nu puteam să renunţ la singurul motiv pentru care venisem. Măcar să văd locurile alea… Dacă mă întrebi pe mine, eu sunt încă măritată cu el, dacă îl întrebi pe el, nu ştiu dacă o să-ţi spună la fel. El era foarte nehotărât, crescut sub fusta mă-sii, foarte ataşat de părinţi, era speriat de cultura europeană. Vezi tu, americanii au chestia aia specifică: „the american bubble”. Ei pun foarte mult accent pe intimitate, pe spaţiul personal. Spre deosebire de europeni, lor nu le plac contactele fizice, adică la ei n-ai să vezi două fete pupându-se disperate pe obraz, cum ne pupăm noi, sau băieţii dând noroc la nesfârşit şi bătându-se pe umăr. Ei mai mult se salută din mers. N-au chestia cu contatele fizice. Dacă un bărbat atinge o femeie e clar că îi face avansuri. Sunt legi atât de stricte la muncă încât femeia poate să-l dea în judecată fără drept de apel pentru hărţuire sexuală. Pentru că aşa sunt legile lor.
Cred că am făcut împreună 2000 de kilometri. America e forte mare. Aşa, pe hartă, distanţele nu par mari, dar e doar o iluzie… Eu n-am să înţeleg niciodată cum a rezistat băiatul ăsta să conducă încontinuu. Pentru că în Reno n-am dormit decât 5 sau 6 ore. Da’ stai să vezi cum. Ce am găsit într-o cameră de hotel la 30 $? Gândaci şi coropişniţe! Daaa! Plus că în baie, în loc de săpun, am găsit ditamai carcalacu’. Iar eu am mare oroare de insecte, mai ales d-astea care îţi intră în urechi şi-ti strică timpanu. În concluzie, am dormit eu juma’ de noapte şi a păzit el gândacii, şi restu’ l-am lăsat pe el să doarmă şi am păzit eu gândacii. Bine, că, spre dimineaţa, eram amândoi obosiţi şi am adormit. Dar bine că atunci când ne-am trezit era totul OK. Ne-am strâns lucrurile şi am plecat spre San Francisco. Aaa, nu ţi-am spus. Jordan era extrem de religios. Ne spuneam rugăciunile înainte să urcăm pe munte, la masă, chiar şi când mâncam de la KFC, înainte de culcare, înainte să pornim la drum, totu’ era o rugăciune. Cred că nu m-am rugat în viaţa mea cât m-am rugat în alea două zile. Eu cred că americanii se roagă şi când sunt pe closet: „Dă, Doamne, să nu fiu constipat. Doamne, dă să reuşesc!” Da, e o chestie tipic americană. În fine… Dar vezi tu, oamenii din Utah sunt total diferiţi de californieni. În California, credinţa se manifestă altfel. Mexicanii au ditamai lanţurile pe care scrie gravat mare „Jesus loves you”, au tatuaje cu „Jesus loves you”… toate nebuniile astea. Înţelegi? La americani religia se manifestă pe bani, mi se pare un paradox să scrii „In God we trust” pe ochiul dracului, dar America e o ţară a paradoxurilor. Şi în afară de asta, mi se pare un pic cam exagerat să scrii pe maşină „Fecioara Maria şi Iisus sunt iubirile vieţii mele”. Asta se întâmplă în California. Sau grafitti-urile cu Iisus Hristos… Dar să zicem că grafitti-ul e o forma de manifestare a artei. Să vezi când trăieşti în ghetou şi îi auzi pe toţi rugându-se: „Doamne, dă să nu mă salte poliţia în seara asta”. În fine… trecem şi peste asta. Ideea e că, nu ştiu cum, dar ar fi fost tare să mă mai apropii de Dumnezeu, oricum nu mi-am pierdut nici o clipă credinţa. Ar fi fost culmea, pentru că ai nevoie să crezi în ceva când te înhami la o aventură ca asta. Ai nevoie să simţi chestia asta, că cineva de sus are grijă de tine. America e o ţară periculoasă. Ai multe posibilităţi, dar toate sunt însoţite de multe pericole. De exemplu, sunt cartiere în California, unde poliţiştilor le e frică să patruleze noaptea. Sunt războaie între găşti. Exact ce vezi şi-n filme. Realitatea socială e surprinsă foarte bine. În schimb e o mare minciună cu interioarele, cu unele elemente din comportamentul lor. Spre exemplu, filmele îi prezintă pe adolescenţii americani numai în cluburi, fetele se întâlnesc la cafele. În realitate, oamenii au foarte puţin timp de ei. La ei cele 8 ore sunt 8 ore de muncă draconică. La ei există numai pauza de masă de juma’ de oră. Marii şefi de companii petrec la muncă 20 de ore din 24. Patronii de magazine, de restaurante, stau acolo mai mult decât angajaţii. Ei deschid dimineaţa, ei închid seara. Doar oamenii care sunt foarte bogaţi, gen Paris Hilton, aia într-adevăr stă toată ziua la cafele cu prietenele. Ăsta e un adevăr deformat de filme. Şi felul în care vorbesc, uneori şi felul în care gândesc. Pentru că lucrurile stau cu totul altfel. Există multe prejudecăţi, dacă te îmbraci într-un anumit fel, eşti catalogat într-un anumit fel. În Europa lucrurile sunt puţin mai libere, dar în America dacă te afişezi cu o fustă scurtă pe stradă, înseamnă că eşti deschisă oricăror avansuri, şi eşti şi capabilă să le primeşti. Dacă porţi însă blugi clasici şi tricou, eşti OK, ai un anumit statut. Eu n-am văzut femei, care să umble cu buricu’ dezgolit ca la noi şi să-şi arate piercing-urile cu diamante. Nu! Aşa ceva n-ai să vezi în anumite state. America e foarte variată, şi nici un stat nu seamănă cu altul. Fiecare are legile lui. Spre exemplu, în California, furtul se pedepseşte foarte aspru. Dacă furi de trei ori bunuri în valoare de peste 300 $ poţi să faci închisoare pe viaţă. În schimb nu pedepsesc atât de crunt omorul. Pe proprietatea ta privată, dacă cineva intră, ai tot dreptul să-l împuşti, chiar dacă el nu-ţi face nici un rău. Numai faptul că e acolo, şi nu la invitaţia ta, îţi dă dreptul s-o faci. Este ceea ce se numeşte trespassing, şi nu ai voie!
Hai că ajungem şi în California… După nu mai ţin minte câte ore de mers pe drum, că numai pe drumuri am stat două zile, am ajuns în minunata Californie, unde am văzut un steag foarte frumos, cu un urs, încadrat în cele trei culori italieneşti, pe care scria „Republic of California”. Nu m-am simţit niciodată mai fericită decât atunci când am trecut pe lângă Lake Tahoe. Acolo sunt peisaje minunate, cu căbănuţe pe malul lacului, un loc de bonton. Toţi bogătaşii Californiei au vile la Lake Tahoe şi toţi se duc acolo ca să se dea cu barca şi să facă alte sporturi specifice clasei lor sociale.
Am văzut şi Death Valley, unde a avut loc incidentul de la Roswell, dar n-am văzut nici un buncăr sub pământ, iar semnele, dacă au existat vreodată, acum au dispărut. Erau într-adevăr şi nişte UFO-uri, dar sub formă de breloc, pe care le vindeau nenorociţii ăia cu 20 $. Da, mă rog, ştii că americanii le au cu comerţul.
Ultimul mare oraş prin care am trecut a fost Sacramento, capitala Californiei, care nu mi s-a părut cine ştie ce, şi am ajuns în San Francisco, care e un oraş de suflet. E cel mai cosmopolit, cel mai şic, probabil după New Orleans. Dar cum New Orleans-ul e sub ape, rămâne San Francisco. Mă rog, acum e sub ape. Mă bucur că am apucat să-l văd înainte. Apropo, la New Orleans sunt cele mai tari joint-uri de jazz. Evident că nu am intrat, deoarece nu aveam 21 de ani. Dar am văzut casa lui Anne Rice unde a scris „Cronicile vampirilor” şi unde Brad Pitt şi Tom Cruise au filmat „Interviu cu un Vampir”. Aşa că mă consider împlinită şi din punctul ăsta de vedere, deşi pe străzi puţea a şobolani morţi. Ştii că pe vremuri se spunea că Versailles-ul pute din cauza canalizării proaste, aşa puţea şi New Orleans-ul, nu era prea departe. Acolo vezi şi hipioţi rătăciţi şi negrii care cântă la saxofon, foarte drăguţi, dacă n-ar încerca toţi să te buzunărească. Tre’ să stai cu ochii pe poşetă ca pe butelie. Acolo am aflat despre magia Hudu, care nu e tot una cu Voodoo.
– Ştiu. A fost de curând un film despre asta.
– „Skeleton key”, da. Străzile din New Orleans arată exact ca în filmul ăla. Numai că ei au ales străzile vechi şi frumoase. Nu e diferit de orice alt oraş. Are şi străzi vechi şi frumoase şi un centru nou şi dezolant. Americanii nu prea păstrează clădirile vechi. Aaa, ce înseamnă clădire veche la ei? Înseamnă că are 100 de ani. Şi maxima e vreo 400. La noi, în Europa, avem clădiri care au ceva secole! Dar, în fine, americanii au altă definiţie. Oricum, e o ţară tânără, n-ai ce-i cere. Ideea e că în momentul în care am ajuns în San Francisco, primul lucru pe care eu şi Jordan l-am vizitat a fost acvariul, unde am văzut toţi peştii din zona golfului, Bay Area. Am mâncat aripioare de rechin şi alte drăcovenii… A fost un moment frumos. Dar bine, mie totul mi se părea excepţional, pentru că eram lângă el. Şi în momentul în care am văzut Golden Gate-ul, noaptea, frumos luminat, împreună cu Jordan, mi s-a părut că văd a opta minune a lumii. Am mai fost după aia să mai văd Golden Gate, dar niciodată nu mi s-a mai părut la fel. Pentru că era el cel care a făcut momentul frumos! Şi când mă uit pe poze, îmi pare totu’ ca un moment îndepărtat, ca ceva care a fost odată, şi care probabil că nu va mai fi… Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că şi el mi-a spus că a trăit acolo, cu mine, cele mai frumoase momente din viaţa lui.
După aia, m-am dus la prietenul ăla al meu, Paul, care imediat mi-a dat un apartament. Am intrat în apartament. Şi ce găsesc? Un turc, un ceh şi trei bulgari beţi! Nu pot spune că asta m-a deranjat cel mai mult, dar era o singură canapea, fără televizor, fără nimic altceva, şi o saltea. Fără paturi, fără nimic. În concluzie, eu cu Jordan am dormit zgribuliţi, cu toate hainele pe noi, improvizând o pătură. Evident, prima destinaţie în dimineaţa următoare a fost Walmart-ul, acel mare element cultural american, la fel ca şi McDonald’s-ul. E un magazin ieftin, de unde îţi cumperi toate alea. În concluzie mi-am cumpărat lenjerie de pat, pătură, pernă, farfurii, pahare, tot ce ai nevoie pentru o casă nouă, în afară de cuptor cu microunde, da’ până la urmă am pus toţi bani şi l-am luat o lună mai târziu. Am luat în principiu tot ce-mi trebuia. De la pastă de dinţi la filtru de cafea, ibric, tot ce trebuia pentru o casă nouă. Unde stăteam acum plăteam aceeaşi chirie, ca în Utah, dar în Utah, la 300 $ aveam incluse trei mese pe zi. Aici mi-am cumpărat singură mâncarea, ceea ce ridica nivelul chiriei mult mai sus.
– Deci, cât plăteai chiria?
– 320 $.
– Pe lună? Deci se împărţea la şase câţi eraţi…
– Nu! Nu se împărţea deloc. Fiecare plătea 320 $. În total cam 1900 $ pentru trei camere, un living şi două dormitoare. E un scor bun, pentru că stăteam în zona golfului. Dar făceam o oră până în centrul San Francisco-ului. Şi luam feribotul, care mă costa şi ăla 40 $ dus-întors. Ideea e că, în apartament erau camerele mari, frumoase, albe, curate, era mai frumos decât în Utah. Camera pe care o aveam în Utah şi o împărţeam cu două cehoaice, era jumate din camera pe care o aveam acum şi pe care o împărţeam cu un turc şi-un ceh. Probabil că te întrebi cum dormeam cu doi băieţi în cameră. Uite foarte bine. Salteaua mea era mijlocul lor. Şi nu mă deranjau sforăielile lor, pentru că eram atât de obosită încât nu mă auzeam nici pe mine. În concluzie dădeam concert în fiecare seară. Dacă trecea cineva prin cameră şi ne înregistra, dimineaţa ne auzeam vocalizele. Dimineaţa, însă, era bătaie pe baie. Din când în când mai vedeai câte o mână ieşind, care cerea hârtie igienică. Îţi dai seama că se consuma foarte repede, era un sul la şase persoane. Mai greu să te machiezi după ce au trecut trei băieţi prin baie şi şi-au făcut nevoile, dar ştii cum e, îţi ţii respiraţia şi-ţi faci treaba. Că doar nu poţi să te duci cu cearcăne sau cu alte urme ale unei nopţi de petrecere la serviciu, nu? Vezi tu, pentru un american e un mare eveniment să bea dacă n-are 21 de ani. Consumam câte o bere de fiecare şi ne uitam la un film, şi se sfârşea povestea. Cam astea erau petrecerile noastre.
– Şi cum făceaţi rost de bere?
– Aaa, păi ca să-mi iau o bere ca lumea trebuia să trec graniţa până în Arizona, când eram în Utah. Şi asta pentru că berea de Utah are gustul pişatului de cal. Fiecare cotiza cu câte 2-3 dolari, şi unu’ care avea 21 de ani sau peste, mergea şi cumpăra. O luam mai mult pentru că era cald afară şi răcoritul la piscină nu ne ajungea. Ooo… şi încă în California aveam piscina lângă mine. Era pentru mai multe apartamente, dar nu se bătea nimeni pe ea. Ştii, cam toţi americanii îşi închiriază apartamente. E foarte greu să fii proprietar acolo. Pentru noi e mare lucru că suntem proprietari aici. Dar vezi tu, acolo totul se poate cumpăra, de la maşină şi casă până la nevastă. Da, unii îşi comandă thailandeze prin Internet şi le plătesc în leasing. Serios! Familia care locuia lângă mine, îşi cumpăraseră în leasing o casă în Sacramento, pe care urmau s-o plătească în 20 de ani. Îi costase 300.000 $. Ea era barmaniţă şi el era reparator de acoperişuri. Deci erau muncitori necalificaţi. Oamenii nu apucaseră să termine facultatea, pentru că făcuseră un copil şi mai aveau încă unul pe drum. Dar ei fac altă şmecherie. Iau casa, o ţin un an şi o vând pe un preţ mai mare şi-şi scot nişte bani. Totu’ e să fii foarte deştept şi să cunoşti legile. America e ţara tuturor posibilităţilor. Dar acu’ nu tre’ să crezi neapărat faza aia cu „land of the free” şi „home of the brave”. Americanii sunt foarte sperioşi.
Am întâlnit foarte multe persoane care sunt agorafobice, au multe ciudăţenii şi e ţara cu cei mai mulţi handicapaţi. Acolo sunt oameni cu probleme, şi nu sunt aşa curajoşi, mai mult teribilişti. Mai ales generaţia 16-20 de ani. Pe urmă le trece… În prima lună am lucrat numai la parcul de distracţii. După aia, parcul a încetat să mai lucreze în timpul săptămânii, a trebuit să-mi iau un al doilea job, care a fost de chelneriţă, într-un restaurant. Parcul ăla l-am urât! Trebuia să urc copii în jucărele şi să operez jucărelele alea. Adică mă jucam cu viaţa oamenilor. Dacă nu fixam un cui bine, la lanţuri, asta însemna că copilul putea să cadă. Toate rollercoaster-urile pe care le vezi în filme, cu alea am operat! Şi era foarte dificil. Mai ales că foarte mulţi copii vomau, şi trebuia să le şterg voma, trebuia să-i liniştesc când plângeau, să opresc raidul când mi se părea ceva ciudat… Într-un raid încăpeau 50 de plozi, nu era uşor! Şi stăteam în soare, ploaie şi nici n-aveam voie să stau jos deloc. Când am început să lucrez în restaurant a trebuit să mă echipez cu pantaloni şi pantofi negri, deşi nu lucram la un restaurant de lux. Era un fel de Ruby’s Tuesday, dacă îl ştii. Cam aşa arăta şi Apple Biz-ul unde lucram. Era frumos, şic. E o reţea foarte cunoscută în America. E mai mult un restaurant de familie.
– Ai rămas în California până când ai plecat, nu?
– Da. Am stat două luni. În total, am stat în State trei luni juma’. În California a fost mai greu decât în Utah, din punct de vedere oameni. Dar în Utah a fost un vis frumos, înţelegi tu? Acolo era un fel de Disneyland. Oamenii se purtau altfel acolo, erau de tot felul, din toate colţurile Americii, mulţi îşi doresc să lucreze într-un parc naţional, unde să te bucuri de natură şi să ai şi companie plăcută. Dar trebuia să plec, pentru că studenţii americani plecau la casele lor pentru că începea şcoala, şi aş fi rămas cu babuinii internaţionali, care majoritatea erau cam rupţi de realitate, iar mie nu-mi place aşa. Că nu prea ai ce vorbi cu ei, nu e dialog. Eu nu m-aş înhăma niciodată să plec într-o ţară unde nu ştiu să vorbesc limba, pentru că asta contează foarte mult. Şi am avut foarte multe probleme cu agenţia asta de aici, care nu mi-au trimis toate hârtiile, am avut probleme şi cu americanii, pentru că mi-au încărcat nota la chirie. Tre’ să fii foarte atent şi să cunoşti bine legile şi drepturile tale. Noroc că acolo totu’ se remediază foarte repede. Dacă ştii să te plângi cui trebuie şi unde trebuie…
– Şi Hollywood-ul?
– În Hollywood am plecat cu un minivan, cu un coleg de serviciu, David şi cu alţi şase ruşi. Din cauză că n-aveam nici un ban, am dormit pe plajă. N-am văzut decât nişte puncte turistice în Hollywood, pentru că de studiouri nu te poţi apropia. Ţi-am zis mai devreme de ce. Dar am încercat să sar gardu’. Era să mă aleg cu 1500 $ amendă şi închisoare 2 ani. Dar s-a rezolvat uşor. Am vărsat câteva lacrimi… Am încercat să aplic şi pentru UCLA, la Film, am mers la un interviu, dar n-am avut noroc, pentru că am nimerit într-un an în care nu acordau burse studenţilor internaţionali.
– Şi nu ţi-a părut rău că ai plecat din Utah când în Hollywood n-ai găsit decât refuzuri?
– Nu, nu mi-a părut rău niciodată, pentru că ăsta era scopul pentru care venisem, şi pentru scopul meu fac sacrificii, chiar şi sacrificii din dragoste… Şi apoi, ştiu că într-o bună zi o să-l revăd pe Jordan şi că eşecurile nu mi-au şters dorinţa de a încerca din nou şi visul de a reajunge acolo. Unii îi spun visul american, eu îi spun visul meu…
Din acelasi volum:
- „Erau pregătiţi în orice clipă pentru a primi un ordin. Parcă nici unul nu mai trăia pentru el”
- ”Si venea italienii şi ne lua cum vin românii cand se duc la targ sa cumpere vaci”
- ”Noi suntem acolo sclavi”
- „Singurul lucru care il regret din Spania este sucul de portocale”
- Eu veneam din fundul Europei, veneam din Bucuresti, unde nu se intampla asa ceva
Lasă un răspuns