Universitate şi politică. Evoluţii instituţionale româneşti şi trasee europene de formare intelectuală
(SEC. XIX-XXI)
IRINA NASTASĂ-MATEI; LAURENŢIU VLAD
Facultatea de Ştiinţe Politice Universitatea din Bucureşti
Abstract (University and Politics. Romanian Institutional Developments and European Trajectories for Intellectual Training, 19th-21st centuries): This collective commemorative volume, celebrating 150 years since the University of Bucharest was founded, highlights the complexity of the relation between universities and the political stage, in time, space and research topics. The wide array of pertinent methodologies represented ranges from micro history, with the archival traces of the personal story of a Romanian student abroad, to narrative comparisons and reporting on the composition of the student body, the graduates’ subsequent incorporation in the burgeoning political elite or their job assignments (usually in the countryside), the perverse effects of institutional changes through the various regimes, the authoritarian and / or totalitarian propaganda efforts, with their relative success, and the funding sources and patterns. The volume is comprised of three sections: the European trajectories for intellectual training, the European and local institutional developments and their impact on the students, the lure of the political scene for the university milieu.
Keywords: politics, university, elites, 19th-21st centuries, Romania.
În 2014 se împlinesc 150 de ani de la înfiinţarea Universităţii din Bucureşti: un veac şi jumătate de istorie marcată de momente de dezvoltare sau de consolidare, dar şi de provocări ori episoade dificile, uneori cu totul dramatice, precum cele din vremea regimului comunist. 150 de ani de istorie instituţională şi umană care, dincolo de încercările politice şi economice care i-au afectat destinul, au impus Universitatea din Bucureşti drept una din cele mai prestigioase instituţii de învăţământ superior din România, cu o vocaţie de excelenţă şi de internaţionalizare remarcabile. Multe studii şi volume au stăruit, în timp, asupra acestei istorii. În acest an aniversar, ne-am propus să omagiem Universitatea din Bucureşti alcătuind, cu modestele noastre puteri, un volum colectiv care prin tema sa şi prin diversitatea studiilor reunite şi-a propus să accentueze rolul major pe care l-au jucat şi îl joacă instituţiile de învăţământ superior în crearea unui spaţiu intelectual şi a unei culturi politice esenţiale în dezvoltarea societăţii româneşti.
Am intitulat proiectul nostru „Universitate şi politică”, un subiect generos, care poate duce nu la un volum, ci la o serie întreagă de volume ce ar reuni studii de istorie, de ştiinţe politice, de sociologie sau de ştiinţele educaţiei. Noi am încercat să acoperim, cronologic, toată istoria modernă a învăţământului superior românesc, şi pe cât ne-a stat în putinţă, să restituim diversitatea geografică şi etnică a acestei istorii. Mai mult, ne-am străduit să reunim studii care să surprindă atât aspectele intituţionale, culturale, politice, cât şi pe cele umane, sensibile, căci Universitatea este mult mai mult decât o simplă instituţie, este, credem noi, o stare de spirit. Astfel, am structurat volumul în trei părţi, care răspund acestor obiective: traseele europene de formare intelectuală; evoluţiile politico-instituţionale şi efectul lor asupra vieţii universitare; tentaţia exercitată de factorul politic asupra mediului universitar.
Trasee europene de formare intelectuală
Fenomenul de peregrinatio academica este o dimensiune intrinsecă a constituirii şi dezvoltării spaţiului universitar. În întreaga zonă sud-est europeană procesul de modernizare este strâns legat de cel de formare a elitelor, precum şi de constituirea şi consolidarea statelor naţionale. Circulaţia ideilor şi a oamenilor au fost elemente centrale ale proceselor politice, culturale, sociale şi economice ale veacului al XIX-lea. Pentru statele mai „tinere”, cu o tradiţie democratică şi o gândire politică mai puţin dezvoltate, „modelele” marilor naţiuni au reprezentat o sursă importantă de inspiraţie şi de …imitaţie. Mai mult, în absenţa unor spaţii universitare proprii (care se constituie abia în secolul al XIX-lea) şi în condiţiile în care diplomele obţinute în marile universităţi europene reprezintă un capital intelectual tot mai valorizat şi necesar dezvoltării instituţiilor specifice statului modern, formarea elitelor în aceste centre academice este un proces de amploare şi un factor esenţial în înţelegerea tuturor schimbărilor sociale şi politice ale vremii. Un număr tot mai mare de tineri din Europa de Sud-Est au plecat la studii în Occident, încă din prima parte a veacului al XIX-lea, dar mai cu seamă în a doua jumătate a lui, freceventând cu precădere universităţile franceze sau germane, dar şi pe cele belgiene, elveţiene sau austriece. De exemplu, 54%, respectiv 59% dintre studenţii străini care au frecventat universităţile germane din anii 1899-1900, respectiv 1911-1912, proveneau din Europa de Sud-Est; în universităţile franceze procentul acestora este de 60% din totalul de studenţi străini în 1899-1900 şi de 74% în 1911-1912 (a se vedea, de pildă, datele din Victor Karady, La Migration internationale d’étudiants en Europe, 1890-1940, în „Actes de la recherche en sciences sociales”, 145, 2002, pp. 47-48).
În România, interesul tinerilor pentru studiile în universităţile occidentale se manifestă încă de la începutul secolului al XIX-lea şi nu încetează să crească pe tot parcursul acestui veac şi în prima jumătate a celui următor. Putem spune, fără a exagera, că marea majoritate a elitelor româneşti din a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi din prima parte a celui ce a urmat s-au format în amfiteatrele universităţilor apusene de pe bătrânul continent. Deşi perioada comunistă a redus – până aproape de încetarea completă – schimburile academice şi culturale cu statele occidentale şi migraţia studenţilor români către universităţile din aceste ţări, după 1989 mobilitatea studenţilor va fi relansată, fiind favorizată, de altfel, de procesele mai largi de colaborare academică la nivel internaţional.
Secolul al XIX-lea marchează o schimbare radicală, culturală, politică şi instituţională, în ţările din Sud-Estul Europei, inclusiv în spaţiul românesc. Un rol major în aceste transformări a fost jucat de către universităţi – ce au contribuit la formarea elitelor – şi de către studenţi – care au plecat în număr tot mai mare la studii în străinătate, revenind apoi în ţara de origine, unde şi-au pus amprenta asupra dezvoltării cultural-politice ori socio-economice a acestora. Textul sintetic, inspirat, alert, al Elenei Siupiur surprinde tocmai evoluţia migraţiei studenţilor din sud-estul Europei de-a lungul veacului al XIX-lea (mai ales în Germania şi în Franţa), domeniile de studiu alese de aceştia (cu deosebire dreptul ori filosofia şi literele), precum şi strategiile folosite de tineri pentru a accede, prin formaţia universitară, la o anumită poziţie socială, de a-şi asigura un loc în rândul elitelor intelectuale şi politice.
Spaţiul transilvan este supus cu totul altor reguli în ceea ce priveşte învăţământul în limba română şi migraţia studenţilor către universităţile străine. Articolul atent documentat al lui Cornel Sigmirean surprinde traseele de formare ale intelectualilor români din Ardeal, precum şi rolul acestora în cadrul mişcării naţionale a românilor transilvăneni. Aceste elite formate la universităţi europene vor fi cele care vor conştientiza că identitatea naţională a românilor din Transilvania nu se poate afirma decât în strânsă legătură cu evoluţia educaţiei în limba română şi crearea unei pături sociale cu studii superioare. Prin urmare, ei vor face eforturi pentru a impune, în Transilvania, un învăţământ superior în limba română. Una dintre revendicările Petiţiei naţionale de la Blaj a fost tocmai crearea unei universităţi româneşti. Deşi aceste străduinţe nu s-au concretizat în acel moment, idealul înfiinţării unei universităţi româneşti în Ardeal a constituit una dintre cele mai importante aspiraţii politice ale românilor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Tot asupra rolului instituţiilor culturale şi al educaţiei – organizată în jurul bisericilor sau mânăstirilor – în mişcarea naţională a românilor transilvăneni, stăruie şi articolul Mariei Berényi. Autoarea oferă informaţii preţioase şi inedite privind filierele prin care tinerii români din Transilvania ori din Ungaria ajungeau la studii superioare în instituţii de învăţământ din străinătate. Având în vedere faptul că românii nu aparţineau unor categorii sociale prospere din punct de vedere economic, iar prezenţa populaţiei româneşti era foarte slabă în spaţiul urban transilvănean, formarea unei elite intelectuale româneşti în Ardeal a fost rezultatul unor eforturi financiare generoase, fie din partea comunităţilor, fie ale bisericilor, fie ale persoanelor private, care au pus la dispoziţia unor tineri români promiţători burse şi ajutoare financiare pentru a urma studii superioare.
Deşi rolul migraţiei studenţilor în formarea elitelor este incontestabil, nu toţi tinerii plecaţi la studii în străinătate vor ajunge să facă parte din elitele politice sau intelectuale, şi nu toţi vor reuşi să ocupe, după terminarea studiului, funcţii şi poziţii înalte. Mai ales de pe la sfârşitul veacului al XIX-lea şi în prima parte a celui următor, odată cu înmulţirea oportunităţilor de a pleca la studii în străinătate, inclusiv prin dezvoltarea unor sisteme de burse şi alocarea de la buget a unor sume tot mai importante pentru stimularea migraţiei studenţeşti, vor apărea studenţii „de profesie“, care vor vedea în studiul – prelungit – în străinătate posibilitatea de a se întreţine într-un mod facil. Studiile privind migraţia studenţească stăruie adesea mai ales asupra datelor cantitative şi se apleacă mai rar asupra nivelului subiectiv şi cu atât mai puţin asupra tinerilor care nu reuşesc, în urma parcursului lor într-o universitate europeană, să aibă o carieră de succes. Textul lui Laurenţiu Vlad se înscrie în această perspectivă, propunând două studii de caz: întâi face o scurtă analiză cantitativă a românilor absolvenţi ai Şcolii Politehnice a Universităţii Libere din Bruxelles în perioada 1875-1903, pentru ca într-un al doilea timp, să reconstituie un fragment din viaţa „banală” a unui tânăr anonim aflat la studii tehnice în Belgia la începutul veacului trecut. Interesat de „viaţa de dincolo de amfiteatru”, autorul surprinde, într-o abordare de tipul „microistoriei” sau al „istoriei oamenilor mărunţi”, o seamă de aspecte lăsate adesea deoparte în cercetările pe această temă: modul de viaţă tinerilor aflaţi la studii în străinătate, problemele lor financiare dar şi familiale, strategiile lor de a obţine din partea autorităţilor române diferite stipendii ori burse de studii.
Impunerea regimurilor totalitare în secolul al XX-lea a produs transformări profunde la nivelul întregii societăţi, Universitatea fiind una dintre primele instituţii afectate. Pe lângă funcţionarea propriu-zisă a universităţilor şi politicile de recrutare a studenţilor, aceste regimuri politice şi-au pus decisiv amprenta şi asupra politicilor culturale şi criteriilor de selecţie care îi vizau pe studenţii străini. Aşa s-a întâmplat, cum ne dezvăluie cercetarea Irinei Nastasă-Matei, în universităţile germane din perioada celui de-al Treilea Reich, unde studenţii români au fost selectaţi, apoi îndoctrinaţi, pentru a servi politicilor culturale şi propagandei naziste. În aceste condiţii, nu e de mirare că unii tineri români aflaţi la studii în cel timpul celui de-al Treilea Reich au ajuns să manifeste simpatie pentru naţional-socialism şi pentru echivalentul lui românesc, Mişcarea Legionară.
Evoluţii politico-instituţionale şi impactul lor asupra vieţii universitare
Prima Universitate românească a fost cea din Iaşi, creată în 1860 din iniţiativa lui Mihail Kogălniceanu; la scurtă vreme, după numai 4 ani, a fost înfiinţată Universitatea din Bucureşti. Fondarea sistemului de învăţământ superior românesc s-a realizat aşadar odată cu cea a statului naţional modern, fiind legată, între altele, de nevoia de specialişti în diversele domenii administrative şi politice.
Înainte de anii 1860 au funcţionat în Principatele Române aşa-numitele „Academii” – precum, bunăoară, Academia domnească de la Bucureşti, Academia Mihăileană de la Iaşi -, considerate instituţii de învăţământ superior, în cadrul cărora erau organizate cursuri superioare de drept sau de filosofie, dar acele instituţii erau destul de îndepărtate de modul de organizare şi de oferta academică a unei adevărate universităţi. Acestea au stat la baza creării celor două universităţi româneşti, mai ales în ceea ce priveşte infrastructura sau patrimoniul material ori spiritual. Neexistând, aşa cum am semnalat, precum în Vestul Europei, o tradiţie în ceea ce priveşte educaţia superioară, cele două universităţi româneşti au căpătat doar treptat, după multe eforturi, un statut care să le apropie de instituţiile europene de prestigiu. De altfel, acestea din urmă au jucat un rol important în organizarea şi dezvoltarea celor două universităţi româneşti, influenţate cu precădere de două modele educaţionale concurente – şi complementare – din epocă, cel german şi cel francez. Deşi modelul asumat a fost, până către sfârşitul veacului al XIX-lea, cel francez, în organizarea celor două universităţi au fost preluate şi numeroase aspecte specifice modelului humboldtian de universitate, în epocă existând o constantă dezbatere asupra formei pe care ar trebui să o ia învăţământul superior românesc. De altfel, confruntarea celor două modele culturale va fi o constantă în evoluţia culturală şi academică românească până la finele celui de-al Doilea Război Mondial, în unele momente prevalând un model, în altele celălalt, în principal în funcţie de contextul politic naţional şi de evenimentele de pe scena internaţională.
Universitatea din Iaşi a fost înfiinţată prin decretul din 26 octombrie 1860, fiind alcătuită din patru facultăţi – Filosofie, Drept, Teologie şi Medicină. Aceasta doar pe hârtie. Facultatea de Medicină a funcţionat doar din 1879, în vreme ce Facultatea de Teologie a fost desfiinţată din lipsă de studenţi. Înfiinţarea primei Universităţi româneşti la Iaşi putem să o interpretăm ca fiind oarecum o compensaţie pentru faptul că, după Unirea din 1859 şi prin mutarea capitalei la Bucureşti, Iaşul îşi pierde statutul de centru politic. Intenţia era aceea de a oferi urbei moldave un „premiu de consolare” – statutul de capitală culturală…
La 4 iulie 1864, prin decretul emis de către Alexandru Ioan Cuza, a luat naştere Universitatea din Bucureşti, alcătuită iniţial din trei facultăţi: Drept, Litere şi Filosofie, Ştiinţe. Dacă Iaşul a fost, poate, graţie înfiinţării primei universităţi, capitală culturală vreme de patru ani, Bucureştiul îşi va asuma, odată cu înfiinţarea Universităţii, preeminenţa în spaţiul academic atât cât era el conturat în România acelor timpuri. Mai ales legătura, tot mai strânsă, dintre factorul politic şi cel academic, manifestată atât prin influenţa covârşitoare a deciziei politice asupra organizării şi asupra numirilor din universitate (în ciuda mult aclamatei autonomii, prevăzută de toate legile învăţământului adoptate vreodată în România), cât prin implicarea – deseori excesivă – în politică a profesorilor universitari, şi mai apoi şi a studenţilor, au făcut ca Universitatea din Iaşi să fie uneori doar o trambulină pentru mulţi intelectuali cu aspiraţii politice, care se vor transfera, cu prima ocazie, la Universitatea din Bucureşti. Aşadar, Universitatea din Bucureşti va fi, de la înfiinţare şi până astăzi, centrul vieţii culturale şi academice din România, având totodată puternice dependenţe, dar şi interese, în zona politicului.
După 1918, odată cu intrarea sub autoritatea românească a Transilvaniei şi Bucovinei, celor două universităţi „tradiţional româneşti” li s-au adăugat altele două: cea din Cluj, universitate maghiară, şi cea din Cernăuţi, universitate germană. Datorită specificului lor şi a percepţiei că puteau fi un pericol pentru integritatea şi buna funcţionare a noului stat român de după 1918, oficialii guvernamentali de la Bucureşti au căutat să dezvolte o serie de politici specifice. Pe de o parte, Universitatea din Cluj era văzută ca un focar de iridentă maghiară, care ar fi putut servi mai degrabă naţionalismului maghiar decât celui românesc. Pe de altă parte, Universitatea din Cernăuţi, de limbă germană, era de asemenea percepută drept un pericol la adresa noului stat, cu atât mai mult cu cât un număr mare de profesori şi studenţi de aici erau evrei. Prin urmare, aceste două universităţi au fost restructurate, fiind puse în slujba promovării românităţii şi a spiritului naţional.
Universitatea din Cluj a suferit, de-a lungul existenţei sale de aproape un secol şi jumătate, o seamă de transformări, reconstituite cu erudiţie şi fineţe de Lucian Nastasă. Înfiinţată în 1872, universtitatea a fost, până în 1918, un instrument al politicii de maghiarizare duse de guvernul de la Budapesta. În perioada 1918-1940 ea a servit, dimpotrivă, politicii de românizare a autorităţilor de la Bucureşti. O nouă ruptură în evoluţia Universităţii clujene a avut loc în 1940 când, în urma Arbitrajului de la Viena, Universitatea din Cluj a trecut din nou sub tutela statului maghiar, pentru o perioadă de patru ani. Odată cu instaurarea regimului comunist în România s-a modificat structura şi funcţiile învăţământului superior, acesta fiind transformat în conformitate cu ideologia egalitaristă şi corporatistă. În Cluj au fost înfiinţate în 1945 două universităţi, una de limbă română, „Victor Babeş”, şi alta de limbă maghiară, „János Bolyai”. În 1959 însă, pornindu-se de la premisa că în România „problema naţională” fusese rezolvată, şi prin urmare nu mai avea rost separarea între populaţia maghiară şi cea română la nivel de învăţământ superior, cele două universităţi clujene au fost unificate sub titulatura „Universitatea Babeş-Bolyai”. În cadrul acestei instituţii de învăţământ superior bilingve, tensiunile între linia română şi cea maghiară au fost la ordinea zilei de-a lungul întregii perioade comuniste, prelungindu-se şi după aceea.
Un episod interesant privind relaţiile româno-maghiare în cadrul unor stabilimente de învăţământ superior este cel al Catedrei de Limba şi Literatura Română de la Universitatea din Budapesta, prezentat pe larg în studiul lui Levente Nagy. Istoricul maghiar retrasează atent, cu lux de amănunte, evoluţia catedrei de-a lungul perioadei 1945-1956 prin prisma activităţii a doi dintre profesorii de aici, Lajos Tamás şi László Gáldi. Catedra a reprezentat în perioada vizată nucleul în jurul căruia s-au desfăşurat cooperările româno-maghiare în Ungaria. Au fost înfiinţate Asociaţii Româno-Maghiare atât la Bucureşti, cât şi la Budapesta, iar în capitala Ungariei a luat naştere Colegiul Lajos Mocsáry, care oferea burse atât tinerilor români, cât şi celor maghiari. Din păcate această perioadă fastă nu a durat prea mult, în 1950 Colegiul fiind desfiinţat. Catedra de Română a Universităţii din Budapesta a fost supusă după 1948 – asemeni întregului sistem de învăţământ superior din Ungaria – unui proces de reorganizare şi, mai ales, de eliminare a „elementelor” care nu corespundeau din punct de vedere politic şi ideologic. În vreme ce Lajos Tamás, care a ocupat în această perioadă şi funcţia de decan al Catedrei, a intrat în acest joc, salvându-şi de la excludere unii colegi, făcând rapoarte negative altora, László Gáldi, el însuşi afectat de reorganizare prin excluderea din Academie – nu şi din Universitate – a preferat să se îndepărteze de orice îndeletnicire profesională care l-ar fi determinat să facă concesii ideologice. De altfel, ambii lingvişti, preocupaţi înainte de 1945 de chestiunea continuităţii daco-romane, nu vor mai scrie în perioada comunistă nici un rând pe această temă.
Nu doar în Ungaria, ci şi în România, atât activitatea profesorilor, cât şi cea a studenţilor au fost supuse, în perioada comunistă, unui control foarte strict, aşa cum arată studiul lui Mihai Teodor Nicoară. Autorul se apleacă asupra transformărilor suferite de Universitatea „Victor Babeş” din Cluj în perioada 1945-1959 şi asupra felului în care activităţile studenţilor clujeni erau planificate şi supravegheate până în cele mai mici detalii. Reorganizarea programei, introducerea marxism- leninismului ca obiect de studiu, orientarea practică a învăţământului, toate acestea au fost cuprinse în reforma învăţământului din 1948. Ocazie cu care a fost proclamată şi aşa-numita „democratizare” a învăţământului superior, ceea ce implica creşterea numărului de studenţi şi selectarea acestora în special din cadrul anumitor categorii sociale, fiind privilegiaţi copiii de muncitori şi ţărani. Pe lângă originea socială a studenţilor, au fost reglementate şi standardele lor de pregătire în cadrul cursurilor şi seminariilor, dar şi în timpul liber, activitatea acestora fiind planificată cu maximă atenţie, reconstituiri pe care autorul demersului de faţă le face cu minuţiozitate.
Dar odată încheiate studiile, tot autorităţile comuniste erau cele care hotărau repartizarea absolvenţilor pe piaţa muncii, opţiunea tinerilor în această privinţă fiind foarte limitată, aşa cum demonstrează datele statistice, inspirat aduse în prim plan de articolul Mirelei Rotaru. Planificarea în cel mai mic detaliu a perioadei de studiu, iar apoi distribuirea absolvenţilor în câmpul muncii în funcţie de interesele, sau mai degrabă de „obsesiile”, regimului comunist, relevă statutul atribuit „oamenilor muncii” educaţi, acela de simpli pioni în cadrul maşinăriei sociale comuniste, nicidecum de persoane care ar putea avea propriile interese sau preferinţe. Consecinţele politicilor de repartizare pe piaţa muncii au fost majore atât la nivel personal, al absolvenţilor, cât şi la nivelul societăţii, ducând la apariţia fenomenului de „navetism”, atât de caracteristic deceniului 8 al secolului al XX-lea, mai ales în preajma celor 14 mari oraşe închise.
După 1989, structura şi funcţiile universităţii româneşti s-a modificat treptat. Un rol major în acest proces l-a avut integrarea europeană şi eforturile României de a se racorda la modelele impuse de Uniunea Europeană în privinţa învăţământului superior. Contribuţia Teodorei-Maria Daghie şi a lui Octavian Sofronea surprinde într-o manieră sintetică cadrul legislativ şi politic care a trasat evoluţia universităţilor europene şi cooperarea internaţională în ultimii 15 ani, precum şi efectele sale asupra sistemului de învăţământ superior din România. Ca urmare a adoptării de către ţările europene a Procesului de la Bologna şi a Strategiei de la Lisabona a Uniunii Europene pentru locuri de muncă şi creştere economică, s-a creat un spaţiu european comun pentru învăţământul superior, caracterizat prin facilitarea transferului de cunoştinţe, promovarea mobilităţii şi cooperării europene, precum şi crearea unei legături mai strânse între educaţia superioară şi piaţa muncii, la acest spaţiu aderând şi România încă din 1999. Asfel, după decenii de învăţământ superior planificat, în care nu doar libertatea de mişcare era restrânsă, dar şi opţiunile în privinţa studiilor sau a locului de muncă erau îngrădite, universităţile româneşti ale veacului al XXI-lea au fost reintegrate într-un circuit universitar european, care favorizează cooperarea academică şi mobilitatea tinerilor atât în ceea ce priveşte studiile superioare, cât şi integrarea pe piaţa muncii.
Universitatea şi tentaţia politicului
La nivel teoretic, chiar şi după apariţia modelelor universitare moderne în vestul Europei şi crearea unui sistem de învăţământ superior în Sud-Estul Europei, s-a perpetuat conceptul de Universitate „universalistă” ce caracterizase Evul Mediu, independentă de contextul politic naţional sau internaţional. Oficial, profesorii erau numiţi pe criterii profesionale, şi nu politice, iar regulile de funcţionare, precum şi componenţa corpului studenţesc, erau hotărâte în cadrul instituţiei, fără ca factorii externi să afecteze treburile interne ale universităţii. Totuşi, încă din secolul al XIX-lea, odată cu crearea statelor naţionale, universităţile se transformă şi ele în instituţii naţionale, care promovează cultura statului din care fac parte, devenind importante medii de propagandă naţională. E greu de spus în ce măsură universităţilor le-a fost impus sau inoculat „spiritul naţional”, ori tocmai universităţile au fost cele care au contribuit masiv la promovarea acestuia. Pe de altă parte, simplul fapt că aceste instituţii nu se auto- susţineau financiar, ci erau finanţate de către stat, care investea astfel în formarea funcţionarilor şi profesioniştilor de care avea nevoie, face ca legătura dintre mediul academic şi factorul politic să fie una foarte strânsă, în ciuda pretenţiilor de „autonomie universitară”.
Desigur, statutul de intelectual implică asumarea unei poziţii publice şi a unui rol activ în societate. La ce bun crearea unor elite educate, dacă nu pentru o mai bună dezvoltare a societăţii? Pe de altă parte, este adesea greu să facem diferenţa între profilul intelectualului autentic, care îşi înţelege şi onorează obligaţiile faţă de societate, şi profilul intelectualului aspirant la putere politică, pentru care poziţia academică reprezintă de cele mai multe ori doar o trambulină pentru dobândirea unor funcţii politice importante. În mediul academic românesc – ca şi aiurea –, ambele tipuri de intelectual sunt de găsit în număr mare, fără ca graniţele dintre cele două categorii să fie stricte sau uşor de stabilit.
Nu doar profesorii universităţilor din România s-au implicat activ în politică, ci şi studenţii. Deşi fără experienţă şi, uneori, fără un interes special în această privinţă, tinerii care urmau studii superioare au aderat – fie din convingere, fie din spirit gregar, fie datorită influenţei unor politicieni, care de multe ori erau chiar profesorii lor la Universitate – la diverse ideologii, au devenit membri ai unor mişcări sau partide politice. Desigur, cazul studenţimii ieşene a anilor 1920-1930 este mereu adus în discuţie atunci când vine vorba despre activismul politic al studenţilor români, mai ales în spiritul naţionalist şi antisemit. Nu trebuie însă ignorate nici manifestările anterioare ale studenţimii române, din perioada de început a organizării universităţilor autohtone. Leonidas Rados realizează o excelentă analiză a activităţii politice a studenţilor din Iaşi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. Este exact perioada în care studenţii se organizează, pentru prima dată în România, în asociaţii studenţeşti, sau aderă la diverse curente politice. Tot acum se formează, atât în societate, cât şi la nivelul autorităţilor statului, imaginea studentului, perceput ca un „agent oficial al progresului naţional, menit să contribuie nu doar la dezvoltarea ştiinţei, ci şi la luminarea maselor”, fie ca un tânăr naiv şi incoerent, care reuşeşte cu greu să se ridice la nivelul a ceea ce ar trebui să reprezinte un student. Prima manifestare politică a studenţilor români – cea de la Iaşi din 1866, de factură antisemită – prefigurează parcă atmosferă studenţească din perioada interbelică, cea care va da naştere celei mai radicale grupări de extremă dreaptă din România, Mişcarea Legionară. În aceeaşi perioadă începe să aibă tot mai mare succes printre studenţi şi ideologia socialistă, fapt încurajat şi de către unii dintre profesorii de la Universitate, ceea ce va duce, în 1880, la declanşarea primei greve studenţeşti. Dincolo de manifestările studenţeşti, mai mult sau mai puţin coerente, factorul care va determina, pe termen lung, activitatea şi opţiunile politice ale studenţilor din România îl reprezintă atitudinea autorităţilor. Acestea se vor arăta îngrijorate faţă de escaladarea manifestărilor politice studenţeşti, interzicându-le sau luând măsuri drastice pentru a le ţine sub control, mai ales atunci când acestea mergeau într-o direcţie neagreată de guvernare. Autorităţile se arătau însă mult mai puţin deranjate atunci când poziţiile studenţilor le conveneau, precum cele de natură naţionalistă, chiar antisemită. Iar această atitudine duală se va accentua tot mai mult de-a lungul primei jumătăţi a veacului al XX-lea, manifestările naţionaliste fiind confundate cu cele patriotice, în vreme ce tinerii de orientare socialistă erau consideraţi un pericol pentru statul naţional, pentru mult aclamata unitate!
Contribuţia Cristinei Gudin ne oferă o seamă de exemple legate de implicarea profesorilor în viaţa politică, de la mijlocul secolului al XIX-lea şi până la finele Primului Război Mondial. Autoarea reconstituie într-un stil agreabil atitudinile sau activitatea politică a unora dintre cei care vor deveni membri ai corpului profesoral de la Universitatea din Bucureşti. Aceştia vor susţine activ, prin luări publice de poziţie şi prin funcţiile deţinute în diverse adunări, organizaţii sau comitete, Unirea celor două principate române la 1859, aşa cum vor susţine şi în 1918 Unirea Transilvaniei cu România. Textul Cristinei Gudin vine să completeze imaginea asupra rolului jucat de Universitatea din Bucureşti în procesul de formare a statului modern român, prin accentuarea contribuţiei profesorilor universitari bucureşteni la formularea, în 1866, a unei Constituţii, precum şi la adoptarea Codurilor civil şi penal, la ameliorarea legislaţiei, la încurajarea industriei şi reformarea agriculturii, la trasarea coordonatelor politicii externe, etc, fie din postura de specialişti (tehnocraţi), fie prin cea de membri ai diverselor partide politice, parlamentari sau chiar miniştri.
Tot la implicarea în politică a profesorilor universitari face referire şi demersul Claudia Udrescu. Odată cu anul 1989, care marchează intrarea României în perioada de tranziţie către un regim democratic, tot mai mulţi membri ai corpului universitar iau parte activă la viaţa politică şi la procesul decizional. Pe lângă rolurile politice care în mod firesc le sunt destinate intelectualilor – precum cel de consultant, expert, consilier etc. –, universitarii români ajung să ocupe funcţii în stat, uneori dintre cele mai înalte, ignorându-şi cariera universitară în detrimentul celei politice. Contribuţia Claudiei Udrescu are meritul de a furniza liste exhaustive cu toate cadrele didactice de la universităţile româneşti, care au fost, în perioada 1990-2008, senatori sau deputaţi în Parlamentul României.
Textele reunite în acest volum nu epuizează, fără îndoială, tema. Nici nu s-ar putea. Ele arată, însă, pe deplin, complexitatea proceselor şi aspectelor de care trebuie să ţineam seama atunci când ne aplecăm asupra studiului spaţiului universitar. De la dimensiunea politică naţională şi internaţională ce îşi pune amprenta asupra organizării şi funcţionării universităţilor, la poveştile mărunte care vorbesc despre frământările cotidiene ale profesorilor şi studenţilor, volumul ne invită să reflectăm asupra unor aspecte care, dincolo de specificul vremilor trecute, rămân întrebări actuale.
Dar mai ales, credem noi că am reuşit să arătăm, prin aceste mărturii polifonice, că Universitatea este o instituţie, un spaţiu, un reper central în societăţile moderne. Nu putem înţelege niciunul din procesele care traversează şi structurează o societate – de la cel cultural la cel politic şi economic – fără să ţinem seama de rolul Universităţii în producerea de cunoaştere şi de expertiză, dar şi în formarea unor spririte autonome şi deschise. Iar Universitatea din Bucureşti este o asemenea Universitate.
Mulţumindu-le colegelor noastre Ionela Băluţă şi Marina Tătărâm pentru sprijinul efectiv în realizarea acestui proiect, ca şi, în special, unuia dintre autori, de a cărui expertiză am profitat din plin, Lucian Nastasă, Editurii Universităţii din Bucureşti, inclusiv departamentului tipografic, unde am găsit întotdeauna înţelegere (amintim aici, nu într-o ordine anume, pe Alexandru Calmâcu, Irina Hriţcu, Emeline-Daniela Avram, Mihaela Stancu), dedicăm acest volum tuturor profesorilor şi studenţilor Universităţii din Bucureşti, cei ce au fost, sunt şi vor fi.
extras din volumul Irina Nastasă-Matei, Laurențiu Vlad (coord.) UNIVERSITATE ŞI POLITICĂ
Evoluţii instituţionale româneşti şi trasee europene de formare intelectuală
(secolele XIX-XXI), Editura Universității București, 2014
Vezi, pe aceeasi tema, si:
- ”Universitatea interbelica a sociologilor gustieni” (studiu introductiv)
- Educatia femeilor in provinciile locuite de romani si in Romania intre anii 1880 si 1930. Studiu de caz: Universitatea din Bucuresti
- Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (I)
- Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (II)
- Viata cotidiana a unei bursiere la Paris. Atitudini, perceptii, practici
- Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
- O incursiune in istoria sociala a vietii universitare interbelice
Lasă un răspuns