extras din Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universității din București, 2014*
*Semnalam aparitia volumului de studii Universitatea interbelica a sociologilor gustieni, proaspat publicat cu ocazia celor 150 de ani de istorie a Universitatii Bucuresti.
Introducere
Zoltán Rostás
Am afirmat deseori în ultimii ani că activitatea profesorului Dimitrie Gusti și a şcolii sociologice fondate de el în capitala României este departe de a fi cunoscută. Prin urmare, orice afirmaţie apreciativă-laudativă sau minimalizator-defăimătoare la adresa acestei şcoli este caducă şi nu merită luată în considerare. Mai ales dacă abordăm fenomenul gustian nu din punctul de vedere a filiaţiilor de idei teoretice, ci al perspectivei istoriei sociale, care aşează în context social, politic, cultural această formaţiune. Bunăoară, s-a tot reamintit (şi pe bună dreptate) importanţa structurilor extrauniversitare generate sau folosite de profesorul Gusti, cum ar fi Institutul Social Român şi Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” în dezvoltarea şcolii sale, a cercetărilor rurale, în clarificarea strategiilor de reformă, de modernizare a unor domenii ale vieţii sociale şi de stat. Fără să credem că implicările extrauniversitare ar fi cunoscute temeinic, se poate afirma cu certitudine că activitatea profesorului Gusti în cadrul Universităţii din Bucureşti nu a fost evaluată, până acum, nici măcar la nivel superficial. Desigur, s-a vorbit despre importanţa Seminarului de Sociologie, Etică şi Politică înfiinţat de Gusti în cadrul catedrei sale de la Facultatea de Litere şi Filosofie, care a devenit încă din anii 20 un atelier de cercetare şi, ulterior, şi un punct de documentare unic al monografiei sociologice, dar acest cadru servea de fapt cunoaşterii satului. Se știe într-o măsură mult mai mică despre preocuparea constantă a lui Gusti pentru viaţa universitară şi, mai ales, pentru cea din Bucureşti. La o evaluare lapidară, fără să avem, încă, toate datele implicării profesorului în viaţa Universităţii din Bucureşti, putem constata că aceasta s-au desfăşurat pe mai multe paliere.
Primul palier era cel al solidarizării publice a profesorului cu studenţii care protestau față de condiţiile insuportabile în care trebuiau să înveţe. Tipic pentru felul lui de a reacţiona rapid la provocările vieţii sociale, la numai două luni de profesorat la Bucureşti, Gusti deja se integrase atât de bine în viaţa universitară, încât se putea citi, în ziarul Universul din 10 decembrie 1920, că „o delegaţie compusă din d. Prof. G. Gusti şi studenţii Romanescu, Cialic, Văleanu şi Naghel” a înaintat un memoriu „semnat de 3000 studenţi” ministrului Argetoianu. Studenţii protestau din cauza „imposibilității condiţiilor de trai” şi „situaţiei lor precare creată de specula neomenoasă şi condiţiile grele de existenţă ce le pun necontenit stavilă în desfăşurarea muncii la care sunt chemaţi.” (În acest volum Ionuţ Butoi face o analiză detaliată a mişcărilor studenţeşti). În anii următori, după cum se ştie, protestele studenţilor bucureşteni au continuat, luând o turnură politică din ce în ce mai accentuată. Din acest motiv, probabil, Gusti nu s-a implicat direct în aceste proteste, ceea ce nu a însemnat că a abandonat cauza studenţilor. Nu e de mirare că în 1923 a încheiat cursul de sociologie cu o prelegere în care s-a ocupat de problema studenţească. După reporterul ziarului ţărănist Aurora (20 iunie 1923)„d-sa a făcut o clară expunere a conflictelor ce agită azi lumea studenţească de la noi şi, cu o argumentare logică şi convingătoare, a arătat absurditatea lui „numerus clausus”. D. Gusti a scos în evidenţă interesul naţional pe care-l avem de a atrage la izvoarele culturii româneşti elementele minoritare tineretului românesc şi înlesnirea lui materială ca să poată urma studiile universitare. D. prof. Gusti e de părere că aceasta reclamă înscrierea în bugetul statului a unor sume mai mari pentru şcoli. D-sa schiţează un plan de activitate universitară, la temelia căruia pune munca. Prin muncă intensă şi zi de zi se poate ajunge la stadiul în care să făurim o cultură superioară prin care să ne impunem în ochii lumii civilizate. Prin cultură, încheie d. Gusti, vom dobândi victoria, adevărata victorie, cea morală.”
Aceste accente nu semnificau câtuşi de puţin o plasare a profesorului exclusiv pe planul criticii politice şi etice. El se străduia – acesta fiind al doilea palier – să caute soluţii efective pentru înbunătăţirea condiţiile în care trăiesc viitorii licenţiaţi.
„În anul 1923 – îşi aminteşte Mircea Vulcănescu în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială din 1936 -, când izbucneşte greva studenţească, Dimitrie Gusti găseşte cel dintâi prilej în Bucureşti, să folosească lucrările seminarului, la rezolvarea problemelor sociale de imediată actualitate. (…) Studenţii se pun pe lucru şi după câteva luni, sub îndrumarea de fiecare clipă a Profesorului, „Programul studenţesc” e gata de tipărit. (…) Comunitatea de lucru a echipei din 1923 nu rămâne fără roade. Furtuna trecută şi lucrările intrate în făgaşul lor normal, Profesorul trece la înfăptuire dezideratelor programului, împreună cu studenţii. Rezultatul e „Oficiul Universitar”, care dăinuie până azi, trecut la rectorat, şi „Cooperativa Studenţească”, care de asemenea există încă.”
Obiective care nu s-au realizat ad hoc, improvizat, ci fundamentat, pe baza cercetării sistematice, prin metode sociologice moderne, a modului de trai studenţesc bucureştean. Astfel, s-a ajuns la realizarea primului chestionar studenţesc care a şi fost aplicat şi sintetizat de statisticianul monografist Roman Cresin. Din această lucrare, publicată tot în Arhiva din 1936, reieșea clar compoziţia socială atât de diversă a studenţimi bucureştene. Una din marile mutaţii faţă de perioada antebelică, alături de creșterea numărului de studenți, a fost prezența masivă a studentelor în băncile universităţii. (Studiul publicat în acest volum de Theodora-Eliza Văcărescu analizează într-un context mai larg acest fenomen, fiind cunoscută participarea masivă a studentelor în campaniile monografice.)
Acțiunile lui Gusti ce au vizat asistenţa studenţească nu au avut doar un ecou intrauniversitar. Referindu-se la propunerile făcute, ziarul Curentul (26 ianuarie 1928) scria apreciativ despre Gusti:
„Au trebuit trei ani până când proiectele atunci enunţate să poată ajunge la un început de înfăptuire. Oficiul universitar din Bucureşti organizat de curând prin stăruinţa tot a profesorului Gusti, e cea dintâi realizare în ordinea programului elaborat acum trei ani. În încăperile aceluiaşi Seminar de Sociologie, în care ştiinţa e adusă la înţelesul viu al propriei noastre vieţi, studenţii din Bucureşti au acum la dispoziţia lor permanentă o organizaţie de informaţii de îndrumare şi de asistenţă ale cărei roade nu vor întârzia să se facă simţite. Începutul cel puţin, e mai mult decât făgăduitor. Din primele zile ale activităţii sale, Oficiul a şi pus la îndemâna studenţilor un instrument de primă şi imediată utilitate vieţii lor academice şi sociale – acea „Călăuză a studentului” – Vademecum academicum – ieşită zilele acestea de sub tipar şi care în cele peste 200 pagini oferă cui o cercetează informaţii precise şi controlate despre tot ce alcătuieşte lumea şi preocupările studenţeşti.”
Pentru Gusti nu numai fundamentarea acţiunilor de asistenţă studenţească a fost importantă. El pretindea, de fapt, – aceste fiind al treilea palier – o nouă misiune întregului sistem universitar. Iată cum a expus concepţia sa despre rolul social al universităţii şi al studentului în publicaţia Revista Universitară din februarie 1926:
„Ştiinţele sociale şi politice sunt indispensabile vieţei moderne de stat nu numai pentru că ele luminează cetăţeanul asupra datoriilor sale şi formează pe conducătorii conştienţi ai opiniei publice, semănători de idei sănătoase, ci şi pentru o pregătire specială carierilor publice. Reforma administrativă, bunăoară, pentru a nu rămânea o ficţiune, cere ca administraţia statului şi a comunei, în toate direcţiile, să fie încredinţate unor persoane bine pregătite pentru aceasta. Dar o pregătire specială, socială şi politică, este indispensabilă nu numai pentru carierile administrative, ci şi pentru funcţionarii superiori ai ministerelor, pentru cariera diplomatică (care presupune savante şi fine observaţii ale popoarelor), pentru cea consulară (consulii trebuind să procure informaţii sistematice şi metodice), şi chiar pentru cariera de magistrat (căruia i se pune în fiecare moment toate enigmele şi în faţa căruia se desfășoară toate conflictele vieţii).”
În paralel, în această perioadă a anilor 20, Gusti continuă inovarea învăţământului sociologic universitar demarând – aceasta poate fi socotit al patrulea palier – , în 1925, seria campaniilor monografice de vară prin abordarea anuală a câte unui sat din regiunile istorice ale României. Rezultatul acestor cercetări sociologice sistematice nu s-a materializat doar în lucrări ştiinţifice, ci, mai cu seamă, în formarea unei şcoli sociologice originale care a dat universităţii bucureştene dascăli moderni, cu alt habitus şi de certă valoare ştiinţifică. Menționăm, în acest sens, pe Anton Golopenţia, Traian Herseni, Henri H. Stahl, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa şi Mircea Vulcănescu. Cu această echipă restrânsă Gusti a reuşit să formeze sute de intelectuali, care, fie în cercetare, fie în diplomaţie, fie în muncă culturală şi administraţie au reprezentat cu cinste şcoala gustiană şi Universitatea.
După mandatele de decan al Facultăţii de Litere (1929-1932) şi cel de ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor (1932-1933), efectuate în cea mai grea perioadă a anilor interbelici, cea a crizei economice mondiale, Gusti demarează pentru studenţii bucureşteni o nouă şi amplă misiune. Numit în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, pe baza experienţei campaniilor monografice dintre 1925-1931 pune în practică – tot cu ajutorul colaboratorilor monografişti – o nouă abordare a muncii culturale de la sate. Aceasta implica formarea şi trimiterea la ţară a unor echipe multidisciplinare de studenţi şi tineri licenţiaţi – aceasta fiind al cincilea palier – pentru a efectua ceva cu totul nou față de munca culturală tradiţională a conferinţelor de răspândire a cunoştinţelor noi: intervenţie socială complexă în maniera social work. Astfel, au fost trimise an de an din ce în ce mai multe echipe formate din studenţi bucureşteni pentru a efectua o muncă nobilă în diferite colţuri ale ţării. Nici munca de cercetare nu a fost abandonata de Seminarul de sociologie. Aceasta a luat un avânt şi mai mare când, în 1937, s-a luat decizia desfăşurării Congresului Internaţional de Sociologie la Bucureşti sub preşedenţia profesorului Gusti. Introducerea dictaturii regale nu a afectat nici avântul monografiei, nici a muncii echipelor studenţeşti regale. În plus, promulgarea legii Serviciului Social, elaborat de gustişti, a oferit un cadru şi finanţare propice accelerării organizării Congresului şi a materialelor cu care universitarii sociologi dorea să participe. Această lege, transformată într-o instituţie, a lărgit implicarea studenţilor în munca de la tară, făcând-o obligatorie. (Rădăcinile şi importanţa Seviciului Social sunt descrise cu acurateţe, în acest volum, de Dragoş Sdrobiş.) Tot în aceaşi perioada Gusti a iniţiat proiectul ”Enciclopedia României”, care ar implicat şi şcoala sociologică şi universitatea bucureşteană. Nu a fost vina lui Gusti că Universitatea nu a putut să găzduiască cel mai mare congres internaţional de sociologie şi ca număr de participanţi, şi ca varietate de programe ştiinţifice. Din cauza izbucnirii războiului și a complicării vieţii politice interne, congresul a fost amânat şi Serviciul Social suspendat. Dimitrie Gusti, rămânând simplu profesor universitar (contestat doar în lunile dictaturii legionare) a avut totuşi puterea şi influenţa ca lucrările pentru congres şi volumele Enciclopediei (fără al cincilea volum programat) să fie publicate chiar în timpul războiului.
Desigur, studiile cuprinse în volumul de faţă reprezintă numai începutul unui program de investigare din domeniul istoriei sociale a implicării profesorului Gusti şi a şcolii sale în viaţa Universităţii din Bucureşti. Dată fiind durata lungă, de peste două decenii, precum şi complexitatea acestei implicări, va fi nevoie de studii amănunțite ca, în final, să avem o imagine mai nuanţată a vieţii universitare înrâurite şi de sociologi.
Vezi si:
Lasă un răspuns