„Noi aveam mai multe forme de pregãtit oamenii, spre deosebire de acum când nu-i nicio formã“
Extras din Zoltán Rostás, Antonio Momoc, Activiştii mărunţi – Istorii de viaţă, 2007, Ed. Curtea Veche
Fișa subiectului Nume, prenume: B.P. Anul nașterii: 1932
Studii: Institutul de Mine, Academia „Ștefan Gheorghiu“ Profesia: vagonetar, ajutor de miner, inginer în minerit.
Activitatea politicã: secretar de comitet UTC, instructor la secția economicã a Comitetului Central al UTC, propa- gandist, prim-secretar PCR al orașului Vulcan, primar al Municipiului Petroșani, președintele Consiliului Munici pal al Sindicatelor Petroșani.
Statut actual: pensionar
— Numele meu este B.P., sunt nãscut în 4 iulie 1932, deci în secolul trecut, în Munții Apuseni, comuna Baia de Arieș, satul Muncel, județul Alba. Pãrinții mei au fost țãrani sãraci. Tatãl meu avea o avere de douã hectare și jumãtate, dar averea aceasta se întinde pe munți, pentru cã însuși satul nostru fiind departe, la 7 km de centrul de comunã, este așezat deci pe Valea Arieșului, dar pe munte, pe munte. Pe… deal, ca sã-i zic mai… corect. Așa.
Și situația în care eu am stat acolo, deci am crescut pânã la 15 ani, așa, lucram și eu alãturi de pãrinți. Pe tata nu-l interesa ca eu sã învãț carte. Da’ nici ceilalți frați… Noi am fost cinci frați și… niciunul dintre cei cinci frați nu a fost dat la școalã. Nenorocul nostru a fost cã atunci când (eu sunt ultimul copil…) am avut cinci luni mama mea o murit. A fãcut un infarct și a murit și am rãmas cei cinci copii cu tata, care s-a recãsãtorit și a luat o fatã mai tânãrã decât el cu vreo 24 de ani, cu un copil. Deci la un moment dat eram șase copii în gospodãria… (râde scurt și greoi) lu’ tata. Așa încât, încã de mic copil, am fost obligat sã muncesc și sã-mi câștig pâinea, pentru cã tatãl meu și nu numai el, dar oamenii din sat, oamenii din satul Muncel, de unde provin eu…, vreo trei știau carte pe vremea aceea. Era, ã… învãțãtorul, preotul și delegatul satului care aducea și el la rândul lui… de la… un plic prin poștã, eu știu ce obligații avea, deci aceștia erau oamenii care știau carte. Iar tatãl meu zicea: „Nu, lasã-i domnule, nu-i… copiii nu-i dau la școalã pentru cã n-o sã-i fac nici popã, nici învãțãtor“. Deci… nu avea și nici el nu știa, nici el nu știa carte. Ca și… toți ceilalți cetãțeni. Plecând din sat, la 15 ani, sigur cã nu m-am putut angaja niciunde. Dar printr-o relație, un cetãțean de la noi din sat care fãcea armata la Hunedoara și cum la Hunedoara începuserã încã de prin ’45 sã se dezvolte… preocupãrile pentru industrie, pentru dezvoltarea Combinatului și așa mai departe.
Or, dupã ce am stat cei patru ani slugã în satul Bârcea… lângã comuna Cristur sau așa ceva, lângã Hune- doara… cât am avut vreo 15 ani, sã zicem în 1947…’46, ‘47, cred, în ’47 rețin eu, m-am dus sã mã angajez la Com binatul Siderurgic Hunedoara. Acolo nu m-a angajat pentru cã nu aveam vârsta. Dar exista pe atuncea, la Combinat, o secție care se ocupa cu descãrcarea de vagoane, deci descãrca vagoanele de fier vechi. Deci acolo era o secție și se angajau de-ãștia ca mine și alții mai bãtrâni și care cum veneau se angajau acolo și lucrai cu ziua și așa am lucrat acolo aproape un an. Pânã în ’48, în mai. Condițiile de acolo erau urmãtoarele. Aveam o baracã în care locuiam 80 de persoane. 40 pe-o parte, 40 pe alta, acolo ne-am pus cufãrul și acolo dormeam (vorbește ca și cum ar fi fost firesc). W.C.-ul era de ãla turcesc, fãcut un pod la o parte la capãtu’ barãcii și la cealaltã aveai spãlãtorul. Spãlãtorul era… niște conducte gãurite și care curgea apa iar (se amuzã) iarna… vã dați seama cã mai înghețau, nu curgea apã pe toate, iar noi cum lucram la descãrcat de fier vechi, tot timpu’ eram murdari. Ããã… (își drege vocea) ce sã vã spun, așa… perioadã de vârf, cã ne-am umplut de pãduchi, de râie, eu am avut și pãduchi, am avut și râie, de scabie și am avut și eczeme. Din cauza mizeriei în care… Medicamente „Doamne ferește“, ne tratam de scabie cu… cenușã, deci… leșie de cenușã. Cu aia dãdeam, ustura de trãsnea, dom’le, deci niște condiții extrem de grele. În aceastã situație, am pãrãsit Hunedoara pentru cã nu, nu se putea, ãã… cunoșteam un cetãțean care lucra la mina Aninoasa…
— Ați lucrat în orașul Hunedoara, propriu-zis?
— Da, în orașul Hunedoara. Da’ bineînțeles cã nu eram chiar în oraș. Baraca noastrã îi zicea Catanga. Undeva sus, mai târziu așa s-o numit cartieru’ (se amuzã) unde eram noi cazați. E, oricum, în afara orașului Hunedoara. Dar… noi ne plimbam prin Hunedoara când aveam cumpãrãturi, cã ne plãtea la fiecare sfârșit de sãptãmânã, ne plãtea care câte zile avea și, sigur, cum ne înțelegeam și între noi, cã aveam un șef de echipã care ne spunea: „Tu ai lucrat mai mult, tu ai lucrat mai puțin“… la sfârșitul fiecãrei sãptãmâni, dacã nu lucrai corespunzãtor, el nu te mai trecea pe listã ca sãptãmâna urmãtoare sã lucrezi la el. Deci erai foarte docil fațã de acest mic șef, zic eu acum, da’ atuncea îl vedeam foarte mare, așa, și, ããã… așa… mã rog, așa-mi desfãșuram activitatea acolo. În ’48, în mai, am ajuns la mina Aninoasa unde m-am angajat… în primu’ rând m-am angajat la suprafațã cã nu aveam 18 ani împliniți. De fapt nu aveam 16 ani împliniți, nu 18.
— Era limita de vârstã?
— Da, era limita ca sã lucrezi în subteran. Dar, lucrând la suprafațã, fiind, sã zic, prinzaci așa, fiind… cum ziceau ãștia atuncea… fiind mai harnic între ceilalți, așa m-a dat în subteran la grajdu’ de cai. Transportu’ în subteran se fãcea cu caii. Nu erau atuncea locomotive în ’48, nu era… deci erau niște condiții… transportu’ era cu caii. Se-ntâm- pla foarte frecvent ca anumiți cociși, cum le zicea… deci sã nu vinã la lucru. Fãceau absențe. Și atunci, eu care îmi plãcea sã lucrez cu caii, sã nu știu ce… ș-acolo era un grãjdar șef. Și ãla îmi spunea: „Bãi, Petricã, du-te… du-te cu caii. Ia calu’ cutare și te-ai dus cu el“. Caii fiecare aveau un nume… nu mai țin eu minte numele cailor (râde scurt), dar „Ia calu’ cutare și te du.“ Și așa înlocuiam pe unu’ și pe altu’ din cociși. Numai cã, odatã… am fãcut un mare carambol. Era o porțiune unde trebuia sã pui, ããããã… un… sã pui o piedicã la unu’ din vagoneți ca atunci calu’ sã poatã sã țânã și sã… nu meargã repede. Dar, ca sã treci pe panta aia în jos, totdeauna trebuia sã primești rãspuns. Strigai acolo, ããã… „Videas!“ și dacã de jos zicea „Mehet!“, adicã „liber“, te duceai.
— Din ce limbã provin cuvintele acestea?
— Din maghiarã. Majoritatea erau unguri. Maghiarã și germanã, cã și de-acolo se trage. Și, eu fiind… șut, deci fiind sfârșit de lucru, de program, eu m-am grãbit. Și n-am mai stat sã aștept dacã ãla de jos îmi dã mie… drum liber, „cale verde“ cum se zice acuma, ș-am plecat. Ei bine, de jos a plecat unu’ tot așa, cu trasu’ cu calu’, sã scoatã vagoneți, cã mergeai sã scoți de la locurile de muncã, încãrcai vagoneții și de-acol’ tu trebuia sã-i scoți sã-i duci la pus, unde se extrãgeau afarã. Io nu am așteptat, ãla a intrat pe pantã-n sus, eu cu calu’ n-am pus la cal… n-am pus piedecã și am fãcut un mare carambol. Caii or trecut unu’ pã lângã altu’, vagoneții s-au rãsturnat, caii s-au acci- dentat, mare scandal. Și din acel moment, deși aveam vreo 16 ani și ceva, din acel moment „Bã, știi ce? Tu te-ai îmbuibat aicea la… grajd. La brigadã. La încãrcat (pe un ton sentențios).“ Și de acolo m-a dat pe mine vagonetar. La încãrcat. Și încãrcam cu lopata, aveam și un șef de brigadã foarte… activ, așa. Harnic omu’, dar rãu cu mine. Zicea cãtre mine, zice: „Unge lopata aia, copile, f…-i Dumne- zãu’ ei, unge lopata!“ (se amuzã). Adicã sã meargã în cãr- bune, nu sã dai cu ea goalã. Și, de-acolo, deci din situația în care eram, m-am obișnuit la un moment dat cu munca destul de grea… dar cred cã am fost și mai… puțin mai descurcãreț, sã spun un cuvânt din acesta pentru cã, cu ușurințã, am învãțat, cât am fost la Bârcea mi-am terminat cele șapte clase.
— Bârcea asta unde era?
— Lângã Hunedoara, cât am muncit patru ani cât am fost slugã. În timpul ãsta eu mi-am fãcut școala. Când am ajuns la Aninoasa, deci fiind acuma vagonetar, în câteva luni m-am înscris la școala de calificare. Am fãcut șase luni școalã de calificare și am ajuns ajutor de miner. Dupã încã șase luni m-am obișnuit cu învãțatu’. Oricum eram mai tânãr fațã de alții care… mai boșorogi și nu știau nici carte și m-am fãcut miner. E, era la modã, prin 1950, ’51, era la modã ca brigãzile sã fie conduse de tineri. Brigada… brigadã de tineret. Erau brigãzi ale bãtrânilor, majoritatea, așa, dar trebuia sã se… și… UTC-u’, cã eu din ’47 m-am înscris în UTC (surâde cu admirație și nostalgie) și prin ’50 am ajuns miner șef de brigadã.
— UTC-ul cum era?
— (Pe un ton grav) Oricum, aș vrea sã vã spun cã fațã de tineretul de astãzi, eu am observat și aci la Petroșani în special social-democrații parcã-s mai activi, dar tot nu fac nimic. Ei bine, noi organizam muncã voluntarã, mergeam cu tineretu’ sã dãm patriei mai mult cãrbune, noi organizam „Joia de tineret“ unde veneau cu invitație, unde aduceam tinerii sã danseze, sã se distreze, așa, aveam diferite manifestãri. Au fost cazuri când dintre noi, care-or avut talent, am fãcut echipa artisticã, brigade de agitație, mã rog, nu mai țin minte toate formele ãștea, dar oricum nu existau… ne duceam… nu știau carte, erau mulți tineri care nu știau carte. Mergeam la club. Clubu’ era într-o baracã, la Aninoasa, atunci. Mergeam acolo și… odatã citeam, altãdatã învãțam poezii, altãdatã îi învãțam pe ãștia alfabetu’ și fel și fel de asemenea activitãți pe care aproape zilnic le aveam. Aproape zilnic. „Joia de tineret“ era… ãã… joia și dumineca. Și dumineca nu-i mai ziceam joie, nu știu cum… Reuniune îi ziceam. Așa. Dar organizam toate acestea pentru cã… nu știu cum, veneau tinerii domnule, acuma nu vin. Nu vin, cã-i vãd io… io am mai discutat și cu președintele tineretului de la Petroșani, ãããã… uite cã-mi scapã numele, o fost administratorul piețelor. Așa, am mai discutat. La el nu vin. Pe noi ne sufocau, veneau peste noi. Ba, eu în 1952, în ’47 m-am înscris în UTC și, de prin ’48, de cum m-am angajat la minã, am fost selecționat propagandist și apoi secretar de organizație de bazã, secretar de comitet UTC și în ’52…
— Cum era cu funcțiile astea?
— Ca propagandist aveam un numãr de tineri, dar din sectorul în care lucram eu. Vreo… aveam în jur de 30. Și o datã pe sãptãmânã țineam învãțãmânt politic. Ããã… adunãrile se țineau o datã pe lunã, în care analizam cine participã, cine nu participã, în primul rând la producție, dar și în viața politicã. Așa. Și, cum eram împãrțiți: unii se ocupau de muncã culturalã, alții se ocupau de comisia economicã, de calificare, ridicarea calificãrii, deci în funcție de sectoarele de activitate, când aveam adunarea UTC pe sector, atunci se analiza și activitatea celor care erau însãrcinați: propagandistu’ s-o ținut, o fost la curs or s-o pregãtit, n-a fost, ããã… responsabilul cu munca de calificare, dacã el s-o dus la cursuri de calificare când se țineau sau nu s-a dus. Iar ca secretar pe UTC sã analizezi, sã vezi, sã controlezi dacã unu’ sau altu’ și sã le dai sarcini. Fiecare trebuia sã aibã o sarcinã concretã. Unu’ era cu propaganda, unu’ era cu munca voluntarã, unu’ era cu profesionalul, deci se gãseau sarcini ca toți tinerii sã primeascã, știu eu, câte ceva. Unii se ocupau mai mult, alții mai puțin sau unii chiar deloc. Ei, care erau deloc îi mai excludeam din UTC. Deci în ’52 eu m-am înscris în partid. În Partidul Comunist Român. Și sigur, viața mea s-a schimbat în momentul în care m-am înscris în partid. Vreo câțiva ani, deci vreo… trei ani nu am avut rãspunderi mari. Dar prin 1955 am fost promovat instructor al Comitetului Județean UTC. Și am lucrat ’55 -’56 și din ’56…
— Ce fãceați în calitate de instructor UTC?
— Rãspundeam de un raion UTC. De munca unui raion. Am fost câteva, sã zic luni, am fost instructor al Comitetului Județean, atuncea era regional, UTC pentru Petroșani. Apoi în alte luni, cã nu ne ținea mult, vreo trei luni și te schimba, m-a dat la Alba Iulia, deci la județul Alba, apoi am fost… o perioadã, ãããã… nu prea lungã am fost pentru raionul Hunedoara și în 1956 am fost selecționat ca instructor la secția economicã a Comitetului Central al UTC-ului, unde am lucrat pânã în 1960. Structura Comitetului Central era și acolo pe domenii de activitate. Ãã… era comisia sau secretar cu probleme organizatorice, care se ocupa de problemele de, eu știu, de cotizație, de cadre, de problemele pur organizatorice. Era secretar cu învãțãmântu’, deci cu educația, care pe vremea mea, în 1958, funcția asta a ocupat-o Ion Iliescu. Pânã în ’60. Pânã în…’60, da. Când eu am plecat de-acolo, el o rãmas acolo. Deci eu am lucrat pânã în ’60, deci patru ani am lucrat la Comitetu’ Central al UTC-ului. Și în perioada asta am rãspuns de Baia Mare, am rãspuns de Oradea, am rãspuns de Hunedoara, am rãspuns de Bacãu, am rãspuns o perioadã scurtã de Cluj… și de Argeș am rãspuns, da’ tot așa, o lunã, douã, trei, nu mult. Așa… Deci… cumva, ããã… eu am colindat… fiind la UTC-eu, aproape toatã țara. Cu diferite sarcini pe care le primeam din partea Comitetului Central.
— În ce constau sarcinile?
— De exemplu, dacã tu rãspundeai de, sã zicem, de, dau un exemplu acuma, de județul Hunedoara. Acolo la județul Hunedoara când te duceai erau cel puțin trei activiști ai Comitetului Central. Unu’ era la organizatoric, unu’ era la propagandã și unu’ era la economic. Care eram eu, la economic. Dar între noi mai erau care veneau ocazional în județ, de la sport, de la pionieri… culturã, eu știu ce mai… diferite, nu mai țin minte… diferite, care rãspundeau, eu știu, de munca de partid, de… parcã aveam și noi… aveam și noi la UTC, nu mai țin minte, așa. Ei bine, eu ca instructor cu probleme economice, în primu’ rând, eu când veneam în județ trebuia sã mã documentez în ce situație se gãsește județu’ în domeniul economic… și agricol. Și în primul rând, sarcinile mele erau îndreptate spre, ãããã… formațiile de tineret. Unde erau formații de tineret. Brigãzi de tineret, sectoare ale tineretului… E, și eu acolo aveam obligația sã mã duc, despre care trebuia, la sfârșitul perioadei care nu aveam de mers acolo, trebuia sã mã duc sã raportez la Comitetu’ Central, la secția, ãããã… secția economicã. Ã, unul dintre secretari fãcea deci o sintezã a rapoartelor instructorilor din țarã și ãla o prezenta primului secretar al Comitetului Central. Primu’ secretar, la rându’ lui, o prezenta și el la secția organizatoricã sau chiar la secretaru’ general, la Gheorghiu Dej sau la… așa, o prezenta la Comitetu’ Central, ce a fãcut tineretu’. Tineretu’ era urmãrit din mai multe puncte de vedere, nu neapãrat numai sã zic ce o fãcut șantieru’ tineretului. Nu! Cã eu am participat și la întocmirea unor informãri cãtre… cãtre, ãããã… conducerea partidului. Așa. Și, aceste informãri cuprindeau situație de cadre, situația de pregãtire, școlile care erau subordonate, „Filimon Sârbu“, cursurile, ãããã… din județ, cã erau școli de șase luni, școli de un an, unde mergea tineretu’ sã se pregãteascã. Deci cel care era la organizatoric și la propagandã raporta și despre acestea. Dar, în principal, trebuia sã rezulte ce-am fãcut noi pentru ca activitatea de producție sã meargã mai bine. Dacã erau sesizate nereguli, ne mai critica pe noi, ba pe unii dintre noi ne și dãdea afarã. Dar, cum sã spun, ca sã te dea afarã pentru o treabã înseamnã cã te-ai dus în județ și tu în loc sã te duci sã vezi și tu și sã ajuți cu ceva, ããã… activitatea în domeniu’ în care ești plãtit, așa, tu te-ai dus la… discotecã, te-ai dus la… beții și-așa, cã sistemu’ informațional funcționa foarte bine, sã știi. Știa… știa secretarul cu… al meu, Koppandi, care era la Comitetu’ Central, știa mai degrabã ce am fãcut eu în județ decât reușeam eu sã-i fac raportu’. Ce-am fãcut în județ.
— De unde știa?
— Pãi acuma de unde… câte nu se știu ș-acuma! Vedeți, se știu pentru cã existã un sistem informațional și pe cine intereseazã, ãããã… dumneata de ce ai venit încoace? Cã te intereseazã ceva. Noa, așa era și atuncea. Mã, îl interesa și atuncea avea de grijã sã vadã cum se rezolvã problemele în domeniul lui, în principal, domeniul lui, cã erau mai mulți, cum îți spuneam, erau mai mulți secretari, erau vreo patru–cinci secretari sau șase, nu mai țin minte. Așa și fiecare își avea domeniul lui de activitate. Și avea și la județ. Cã și la județ era prim-secretar, era secretar cu organizatoricu’, secretar cu propaganda, secretar cu economicu’, secretar cu învãțãmânt și pionieri. Deci observi cã și la județ când vedeai… io în general nu mã duceam la secretaru’ cu probleme organizatorice, eu mã duceam la ãla cu economicu’. Și-i spuneam „Domnule, uite eu am venit pentru cã sunt probleme la conducerea organizației, cã-n orașu’ Brad, cã-n orașu’ Petroșani, acolo tineretu’… nu se ocupã nimeni de educație, sau acolo nu lucreazã, cã sunt absențe nemotivate, cã nimeni nu-i trage la rãspundere pe linie de organizație de ce fac absențe, de fac beții…“ Adicã era, în permanențã te ținea în prizã nu cumva sã n-ai sarcini, sã te duci în județ și tu n-ai nimica de la Centru.
Deci, perioada asta de patru ani cât am lucrat la Comitetu’ Central al UTC-ului, ãããã… am rãspuns numai și numai de sectoru’ economic și înainte de a pleca de-acolo, cã am plecat la cerere, așa, ajunsesem șef de sector. Deci era un secretar și avea, nu știu dacã bine spun acuma, parcã eram vreo trei șefi de sectoare, deci promovasem și eu. Eu aveam sectoru’ minier din țarã. Rãspundeam de situația tinerilor, sau nu numai situația cã poate nu-i bine spus situația, dar cum se ocupã tineretu’ din sectoru’ minier de realizarea planului, de calificare, de ridicarea calificãrii, de trimitere la școli, cã se „trimeteau“ cu recomandarea noastrã, se „trimeteau“ și la facultãți. În perioada asta s-a trimis cu șapte clase la cursuri de doi ani și apoi sã facã facultatea. Mulți, sunt și în Petroșani ingineri care n-au avut liceu’ când au intrat la facultate. Și a fãcut o școalã de doi ani, de specializare, îi ziceam noi „Școalã muncitoreascã“, de care se ocupa tineretu’, deci UTC-u’, direct, și ãștia apoi mergeau cu școala aia mergeau la Institut, așa, și dupã ce termina Institutu’, dãdea și examene pentru licențã. Ca sã aibã și liceu’ și sã fie legal inginer. Așa. Deci eu rãspundeam de sectoru’ minier. Io rareori am fost la un CAP-eu, sau trimis așa dac-o fost… s-a întâmplat ceva, un eveniment oarecare și a interesat și pe tineret, pe UTC-eu. Și atuncea te-a trimis, chiar dacã nu erai direct rãspunzãtor de sectoru’ ãla, te-a trimis și la un CAP-eu, așa, sau au fost nenumãrate cazuri când a trebuit sã organizez… munci voluntare la recoltarea grâului, la cartofi, mi-aduc aminte la sfeclã în Bãrãgan, io știu, în Dobrogea…
— Și ce fãceați aici? Supravegheați?
— Pãi mergeam cu tinerii la muncã.
— Munceați și dumneavoastrã?
— Da, bineînțeles. Munceam și eu. Nu, pãi da‘ îți dai seama cum apãreai tu acolo de la UTC-eu și lucrau tinerii și tu stãteai? A, nu se poate, nu! Și când mergeai în minã sã dai patriei mai mult cãrbune, mergeai cu tinerii, cu învãțãtori, cu profesori, cu comercianți, cu… îi bãgam în minã. Or, și eu ca și ei lucram cot la cot. Nu era, pardon, cã tu ești de la UTC-eu sau tu ești instructor. Atuncea trebuia sã dai exemplu și asta ni se și cerea. Și eu cred cã din acest punct de vedere al muncii, io totdeauna am pus mâna, la mine n-o fost așa cã io mã duc și stau mã uit la Ionescu cum lucreazã și mai zic: „Bã, mai dã o datã cu sapa sau cu lopata!“ Așa ceva nu! De exemplu, ne-a dus sã muncim la Eforie Nord, sã facem peluzele acelea. Am lucrat la peluze. Așa. Acolo trebuia sã lucrezi, dom’le, nu sã aștepți. Îți dãdea câți metri de-aici pân-acolo e cutare. Dupã 1960, eu, la cerere, mi-am dat demisia de la Comitetu’ Central al UTC-ului. Atuncea nu era așa cu demisia. Atunci nu se spunea de demisie.
— De ce v-ați dat demisia?
— Eu m-am cãsãtorit și soția era în Târnãveni, eu eram în București, mi-a dat undeva o camerã pe Matei Basarab 12, o camerã unde era veceu’ comun, baie, eu știu ce dracu’ mai era acolo, dar „era“ niște condiții… așa. Și nu m-au ajutat, cã asta, m-am supãrat, cã nu m-au ajutat sã duc soția în București. Dupã câteva luni ea era-ntr-o parte, eu eram în alta. Și în ’60, parcã toamna, nu mai țin minte, în ’60 mi-am dat demisia. Nu era atunci, nu se spunea de demisie. Am cerut sã mã elibereze și m-a eliberat din muncã. Era Virgil Trofin prim-secretar al UTC-ului și mã înțelegeam, era un om deosebit. Și m-am înțeles bine cu el și a zis: „Dacã nu vrei, nu vrei, dragoste cu sila nu facem. Și m-am dus la Combinatu’ Siderurgic Hunedoara. Intențiile mele erau sã mã angajez acolo și sã lucrez acolo. Numai cã și acolo m-am izbit de problema casei. Când am umblat sã-mi rezolv cu casa sã-mi duc soția acolo, așa, mi-a fost aproape imposibil ș-a trebuit sã apelez la primu’ secretar. Primu’ secretar auzise despre mine. Eu deja lucram la Combinatu’ Siderurgic, la controlu’ minereurilor. Deci minereurile care veneau de la Ghelari, Teliuc, Vadu Dobrii, minereuri de fier și se alimenta Combinatu’. Io am ajuns acolo controlor. Controlam calitatea, deci fiecare vagon care venea de la Teliuc, așa, luam probe. Ce conținut are de fier, ce conținut de mangal, cât e steril și așa mai departe. Ei bine, m-am dus sã rezolv cu casa. Primu’ secretar al raionului de partid de-atuncea m-a întrebat unde am lucrat și i-am spus, dom’le, uite unde am lucrat și ce meserie am ș-atuncea mi-a zis cã el îmi dã casã. Dar dacã mã duc secretar de partid al Comitetului de partid pe întreprinderile miniere Ghelari – Teliuc – Vadu Dobrii. N-am avut ce face. Sã trãiesc fãrã casã? Și am acceptat sã mã duc acolo. Deci în ’60 m-or numit acolo secretar de comitet de partid. Și sigur am primit locuința, mi-am dus soția acolo, așa. La comitetul de partid la Teliuc, Ghelari, Vadu Dobrii, care aveam așa, în subordine, ca secretar de comitet de partid este așa, sã zic eu, comparativ acuma cu un primar. Ce face într-un oraș? Pãi face de toate. Nu? El trebuie sã mãture, el trebuie sã adune, el sã punã luminã, apã și așa mai departe. Ei bine, ca secretar de comitet de partid și eu aveam aceleași obligații. Sã ne realizãm sarcinile de plan, sã ne ocupãm de munca politicã, de edu- carea oamenilor, de pregãtirea lor.
— Cum se fãcea pregãtirea și educarea?
— Pãi, noi aveam forme de… forme de linie politicã, aveam forme de învãțãmânt. Era învãțãmânt politic, care se ținea o datã pe sãptãmânã. Nu pe lunã, o datã pe sãp- tãmânã. Era numit un propagandist, adicã un om mai cu pregãtire care, pe baza unui program, deci avea un pro- gram, sã zicem la începutu’ anului de învãțãmânt elaboram un program. Ãããã… sã zicem în… octombrie. În cele patru sãptãmâni, în octombrie, predai prima lecție „Partidul Comunist Român, forța conducãtoare în Republica Socialistã România“… a doua lecție era „Pregãtirea și perfecționarea forței de muncã“. Sau, ããã… la… astea au fost începuturile. Dar pe mãsurã ce timpu’ a trecut nu s-a mai predat în învãțãmânt de toate pentru toți. Deja au devenit forme de învãțãmânt care erau pe… pe direcții. Era… una încadrai ingineri, tehnicieni, maiștri, sã zicem. Or, la un moment dat, n-a mai mers sã pui inginerii la același loc cu maiștrii. Am fãcut forme de învãțãmânt pentru maiștri. Am fãcut forme de învãțãmânt pentru ingineri. Cã nu… nu se mai suportau, unii aveau pregãtirea necesarã, alții mai puținã și așa mai departe. Alte forme de învãțãmânt erau pentru, ãããã… muncitorii de rând. Deci noi aveam, sã spun, mai multe forme de pregãtit oamenii spre deosebire de acum când nu-i nicio formã. Nu neapãrat sã crezi cã erau foarte eficiente. Dar, ca sã spun eu faptu’ cã am primit sarcini de la UTC în ’47, ’48, ’49, m-or pus propagandist, m-or pus secretar… Ei bine, mie mi-a deschis orizontu’, încât am fãcut școalã de maiștri, am fãcut Institutu’ de Mine, am fãcut liceu’ la fãrã frecvențã, școala de maiștri la seral, Institutu’ la seral, Academia „Ștefan Gheorghiu“ la fãrã frecvențã. Deci am fãcut studii, dar am fost și ajutat. Pentru cã aveai, la un moment dat, nu da’… chiar de la început, aveai în fiecare an 30 de zile în care erai plãtit. Deci era un concediu de studii de 30 de zile. Numai cã, sã spun, eu când am fãcut Institutu’ de Mine, așa, mie nu mi-o dat nimeni concediu plãtit. Când am fost la Academia „Ștefan Gheorghiu“ același lucru. Pentru cã era și între noi invidie. „Bã, zice, uite la ãsta ce inginer, nu mai vorbește cu mine, cã…“ Deci erau și asemenea asperitãți ale vremii pe care le-am trãit. Așa. Dar se vedea, deci se vedeau concedii de studii și în timpu’ ãsta trebuia, oricum, sã susții examenele, sã… așa. Deci eu așa am fãcut de am ajuns, sã zic… cã fãrã pregãtire nu puteam s-ajung într-o funcție mai sus. Pe de-o parte, și pe de altã parte ca mine câți nu… pentru c-o fost perioada aia când, ’47–’48, ne trimetea cu alfabetizarea. Sã învãțãm oamenii sã scrie și sã citeascã.
— A fost eficientã sau nu alfabetizarea?
— Au învãțat oamenii, domnule, au învãțat. Nu neapãrat… eu am avut nenumãrate discuții și chiar mai târziu. Un copil, se zicea: „Dom’le, copilu’ ãsta degeaba-l trimiți la școalã, cã tot nu-nvațã“, „Bã, nu-nvațã, treci-l și pânã la clasa a opta tot o sã știe sã citeascã și sã se iscãleascã, dom’le. Atât sã știe“. Ei bine, în perioada anilor ’47, ’48, ’49 am învãțat de ordinu’ sutelor de oameni care sã citeascã primele… ce sã spun… alfabetu’. Așa, sã citeascã și sã se iscãleascã. Sã știe sã… sã scrie ceva. E, unii dintre ei au ajuns sã urmeze cursuri superioare. Unii dintre ei, din analfabeții ãia. El n-a învãțat pentru cã acolo în sat… eu dacã rãmâneam în satu’ Muncel eram și eu ca și toți ceilalți analfabet, sau chiar dacã învãțam sã citesc, da’ acolo radio nu era, presã nu era, ce… luminã n-aveam! Luminã! Pentru ca sã-ți dai seama ce condiții erau, îl rugam pe tata: „Tatã, aprinde lampa, cã era lampã cu petrol, aprinde lampa sã jucãm.“ Noi fiind cinci copii acolo, șase copii cu… așa, jucam moarã, jucam cãrți, ne fãceam noi cãrțile. Jucam cãrți. Ei bine, dacã nu era luminã, cum puteai sã joci? Și tata ne spunea urmãtoru’ lucru: „Lasã, dragu’ tatii, lasã, mã, cã sâmbãtã și «duminecã»… da’ acuma nu avem petrol, mã.“ Deci îți dai seama în ce condiții ați crescut voi și în ce condiții am crescut eu și cei de generația mea de acolo. Din pãcate, cam așa-i ș-acuma. Da’ au bãgat curent electric, însã n-a ajuns la toate locuințele, așa. A pãtruns și televiziunea. Nu prind toți, dar cei mai mulți prind Programu’ 1 și 2, deci îți dai seama… de unde pânã unde, cã sar de la una la alta. Da’, asta-i situația. Așa. Ããã… condițiile extrem de grele. Revenim înapoi, la munca de partid. În munca de partid noi nu fãceam numai, sã zic, un scop, ããã… cum sã spune… numai așa ca sã ne gãsim în treabã, sã pot raporta „Bã, cã…“, așa. De multe ori aveam rãbdarea sã stau cu omu’ pânã când… pânã când știe, cã… era o glumã cu un milițian. Ãã… „Mãi, Covaci, mã, hai sã-ți spun un banc, mã.“, „Nuuuu, mie nu-mi spune cã eu nu fac politicã“, „Hai, bã, cã am sã-ți spun și ție de atâtea ori cã pânã și tu o sã-l pricepi.“ Deci stãteam cu omu’ pânã când și el sã priceapã, deci sã am satisfacția și nu numai eu, sã învețe și sã… sã se pregãteascã, sã fie și el om în societate. Ei bine, vremurile astea sigur au trecut. Au venit anii aceștia încoace, când nu puteai spune cã mai trebuia neapãrat sã te ocupi de analfabeți, sã… așa, deși și p-atunci mai rãmâneau ei mai slab pregãtiți, da’ oricum… era obligatoriu sã meargã la școalã. Or, ca secretar de partid tu trebuia sã vezi toate problemele. Ããã… cã dacã vin mai încoace… eu știu cã de la Teliuc am plecat la Brad, acolo am fost numit secretar… secretar cu… organizatoricu’ și am primit și loc de primar la orașul Brad. Acolo, ca secretar de raion, te interesa nu numai pur și simplu activitatea acolo, în cadrul secției… Așa, aveai, nu mai țin eu minte da’ în jur de vreo 30 de comitete comunale de partid. La comune te interesa cum se desfãșoarã activitatea în CAP-uri, cum se desfãșoarã activitatea în cãminele culturale, cum se valorificã, ãã… produsele agricole, cartofi și așa mai departe. Te interesa sã se culeagã, pentru cã, ãã… oamenii mai erau și delãsãtori. Grâu’ se rãscocea. Când te duceai sã-l… sã-l seceri, se scutura… era… deci asta a fost o mare problemã a… a socialismului. Mulți oameni nu-i interesa. Cã-i a CAP-ului. Da, da’ CAP-ul e al tãu și tu de-acolo îți iei pâinea. Da’ el mai degrabã era în stare sã fure decât sã se ducã sã lucreze. Ori noi, organele de partid, urmãream aceste probleme. Pe șantier, construcții, pe la CAP-u recoltarea, sãmãnatu’, eu știu… toate lucrãrile care se efectuau. Și exista și un sistem de raportare, noi „trãbuia“ și sã rapor- tãm sus, la Comitetu’ Județean, de-acolo la Comitetu’ Central, la secția economicã a Comitetului Central. Deci noi nu numa’ mergeam și luam niște mãsuri, da’ trebuia sã-i informãm și pe alții cã ce mãsuri am luat sau cu ce probleme ne confruntãm. Se întâmpla sã ne confruntãm, c-o fost… cum și acuma se întâmplã, vedeți, negații. Trebuie sã ajuți oamenii. Ori nu-i suficient numa’ sã te duci sã-i vezi. Trebuie sã le dai și bani, trebuie sã le dai și materiale, trebuie sã le dai și utilaje, ori în activitatea partidului nu era suficient numa’, eu știu, mã duc și particip la o adunare și cu asta am terminat. Da’ acolo la adunare, când oamenii se adunau, așa, ridicau fel și fel de probleme. La care tu trebuia, peste o lunã de zile sau peste douã sãptãmâni, cum te-angajai, sã te duci sã le dai rãspuns. Mã, probleme care tu le-ai ridicat, uite cum s-au rezolvat sau nu se pot rezolva, sau ce-i de fãcut. Deci exista un sistem din acesta… de legãturã permanentã cu oamenii. Eu… vin acuma, spun… acuma-i bine cu proprietatea, e bine cã ai libertate, poți sã trâmbițezi ce vrei, poți sã spui ce vrei, nu-i nicio problemã. Ei bine, atunci chiar cã nu puteai așa, sã spui „Jos Ceaușescu!“ c-atuncea tu, dacã strigai așa, înseamnã cã erai împotrivã, ori atuncea chiar nu mai aveai nicio sarcinã, nu mai aveai nicio rãspundere. E, dar din alte puncte de vedere, din punctu’ de vedere acesta care spun, acuma e plinã lumea de sãrãcie, de foame. La noi în Petroșani este ceva de groazã. E de groazã. Dimineața și în special „duminecã“ dimineața, se bat la coșurile de gunoi, sã caute în containãre. Nenorociții. Ori, mai demult… îți dau un exemplu: acuma o femeie dacã îi trebuie servici’, stã de dimineațã pânã seara în stradã sã vândã ziare. Bun, pe vremea mea crezi cã se angaja vreuna sã vândã pe-acolo? Pãi nu, c-avea alte servicii. Și totu’ se desfãșura în condiții, zic eu, mai normale. Acum, da’ în special la Petroșani… în București, în Cluj, în Timișoara nu este așa. Dar la noi, fiind sãrãcia asta mare și faptu’ cã oamenii nu au unde sã lucreze, nu-i nici o alternativã, în condițiile acestea viața este extrem de grea și oamenii bãtuți de soartã. Cã venirãm la vremurile noastre. Eu, în 1967 am fost ales prim-secretar, primar al orașului Vulcan. A municipiului, acuma. Așa… și acolo am lucrat 12 ani. În ’79 am fost ales primarul Municipiului Petroșani. Pânã-n ’82. Din ’82 pânã în ’90, când am ieșit la pensie, am fost președintele Consiliului Municipal al Sindicatelor Petroșani. Așa. Perioada în care am lucrat la Vulcan, sub conducerea mea, cã nu eu… dar oricum m-am ocupat… am construit peste 3 600 de apartamente. Am construit un liceu, douã școli de opt clase, vreo patru sau cinci grãdinițe, poșta, am construit creșe, vreo… douã… nu, trei, am construit în opt luni Fabrica de Confecții din Vulcan, unde lucrau peste 1 500 de femei, am construit Preparația Coroiești cu Fabrica de Brichete… Fabrica de Stâlpi Hidraulici… din punct de vedere sportiv stadionu’ din Vulcan am lucrat vreo trei ani la el, sau patru ani am lucrat, am reamenajat alt stadion, așa, ãã… în orașu’ Vulcan, când eu m-am dus primar exista o singurã stradã și aceea era desfundatã, nu avea trotuare, n-avea iluminat, iluminatu’ era pe stâlpi de lemn și am demolat circa 400 de case. Unde am construit blocuri de locuințe. Așa. Poate nu reușesc eu sã spun tot pentru cã… așa. Dar, ããã… în perioada… în perioada aceasta am introdus termoficarea orașului Vulcan, am introdus telefonul cu 5 numere, deci cu prefix. Noi l-am introdus în ’74 în Vulcan și-n Lupeni s-au introdus în ’85. Ca sã ai imaginea cam… așa. Am construit un auto-service la Paroșeni, un Peco, cã nu exista… tot din dorința de a servi mai bine oamenii și mai cu seamã și pe cei care treceau prin Vulcan. Ãã… am introdus apa… asta este o foarte mare realizare. Așa. Când m-am dus primar la Vulcan exista apã 45 de minute în 24 de ore. Eu când am plecat din Vulcan, am lãsat apã rece 24 de ore din 24, iar apã caldã o împãrțisem pe… cartiere. Un cartier avea de la 6 dimineața la douã, celãlalt avea de la douã la 10, deci la 22 și celãlalt… deci în fiecare zi un om avea cel puțin opt ore apã caldã. Așa. Deci io zic niște lucruri… Cu orașu’ Vulcan am câștigat în mai multe rânduri și o datã, o datã, pe țarã, am luat Ordinu’ Muncii clasa I-a cu orașu’ în gospodãria orașelor. Dar, pe județ, și pe țarã, am mai ocupat locul II, locul III, pe județ locul I de mai multe ori, da’ o singurã datã am reușit, nu mai țin minte, prin ’74 sau ’75, am ocupat locul I pe țarã între orașele cu peste 30 000 de locuitori. Așa. Ããã… deci, fiind în situația de care spun, mai mult, întreprinderile de pe raza orașului, pentru cã mã întrebași ce legãturã aveam… Pãi, ãã… eu eram așa… un… cã-i tot zice cã-i dictatorial, cã nu știu cum… dar, eu când solicitam directorilor de întreprinderi, secretari de partid, președinte de sindicat, ãã… comandantu’ Miliției, ãã… toatã lumea, toatã suflarea venea și dãdea raport despre propria activitate. La partid. Și acolo se conturau și anumite probleme, direcții de acțiune în perioada urmãtoare. Așa. Am luat cu Mina Vulcan Ordinu’ Muncii clasa I-a, cu Mina Paroșeni de douã ori am luat Ordinu’ Muncii clasa I-a, o datã și Steaua Republicii clasa a III-a, parcã, sau clasa a II-a, nu mai țin minte cum… așa. Deci, ããã… firmele și ãștea… eu eram interesat sã meargã bine aprovizionarea popu- lației. Cã la noi nu exista, domnule, cã tot se vorbește cã nu era… la noi n-a fost cât eu am fost primar acolo sã zici cã n-o venit pâinea, cã nu… Poate, așa, nu erau atâtea sorturi de pâine ca acum. Era pâine neagrã, pâine albã, eu știu… cozonac era… dar acuma sunt foarte multe sorturi și firme care produc pâine. E, da’ nu a existat sã nu vinã pâinea, deci sã nu fie pâine, sã nu fie lapte, sã nu fie brânzã, eu știu, unt și așa mai departe. Carne nici nu mai vorbesc. E, dupã ce am încheiat… nu cã eu am vrut sã trec de-acolo, da’ am fost promovat la Petroșani, așa… Am ajuns primaru’ Municipiului Petroșani. Eu și aici, sta- dionu’ s-a fãcut așa cum îl vezi, stadionu’ s-a fãcut cât eu am fost primar. Cât eu am fost primar s-a demolat centru’ Petroșaniului și am fãcut, deci am construit acel bulevard, Strada Republicii. Pe vremea cât, deci, cât guvernam eu, ããã… am construit Tipografia, podul peste Jiu la Livezeni, depozitu’ de legume și fructe din Iscroni, abatoru’, Fabrica de Lapte, Fabrica de Tricotaje, Laboratoru’ de Alimentație Publicã… magazinu’ Jiul, așa… ș-am construit, în cei aproape trei ani cât am fost, am construit vreo… parcã-n jur de 2 100 de apartamente. Așa. Deci… totuși, niște… realizãri. Cât am lucrat în cei opt ani la Sindicate, în afarã de promovarea unor oameni care-or crescut sub mâna mea, ããã… am reparat și, eu știu, am renovat Casa de Culturã din Uricani, Clubul din Lupeni, am fãcut în Vulcan, eu știu… la Petrila același lucru… sigur nu neapãrat eu… Casa de Culturã din Petroșani, acoperiș, p-acolo… am lãsat la alții sã facã mai departe și-o și mai fãcut. Ããã… la Clubu’ din Lonea, Clubu’ din Petrila, din Aninoasa, toate le-am renovat. Toate le-am renovat… sigur, cã-n opt ani cât am lucrat a fost ceva. (Se oprește și zâmbește.)
— Presa cum era în perioada asta, cum funcționa?
— Ãã… noi aveam în Valea Jiului un singur ziar. Ãããã… Steagul Roșu. Și… județean aveam Drumul Socialismului. Deci cele douã. Și pãtrundeau Scânteia, România liberã… erau… cele centrale, care sunt cunoscute, pãtrundeau și urmãream ca sã fie abonamente… Steagul Roșu, dacã bine rețin, când eu lucram, avea vreo 11–12 000 de abonați. Abonament care-l fãceai lunar sau trimestrial și anual, insistam noi… partidul sã se facã. Iar cât privește munca noastrã cu ziariștii, mulți dintre ei erau oameni deosebiți. Deci nu trebuia sã ai probleme cu ei, își fãceau treaba, așa… Noi analizam activitatea lor o datã pe an sau de douã ori pe an. Ne prezentau raport, cum stau cu, sã zicem, din punct de vedere economic. Câți abonați, ce încasãri, așa, sau câți corespondenți au, voluntari, care sunt salariați și așa mai departe.
— Exista o cenzurã atunci în presã?
— Cu cenzura e și asta ceva. Ãã… cei care trebuia sã scrie, sã zicem, despre… un conducãtor. Mã… sã zicem secretaru’ de partid din Uricani e bețiv. Mai trãgea câte-o beție. E, unu’ dintre redactori scria. Ș-atunci se consulta cu redactoru’-șef, iar redactoru’-șef, la rându’ lui, cu secretaru’ de partid care era la municipiu cu propaganda. Și-mpreunã hotãrau: „Mã, asta o treci, asta n-o treci“, așa. Dar, în ansamblul lui, ziaru’ nu era ordonat de la partid. Eu când am fost trei ani… eu n-am vãzut niciodatã ziaru’… numai a doua zi l-am citit. Iar dacã totuși era ceva care nu mi se pãrea mie cã chiar este bine, mai chemam redactoru’-șef și-l întrebam: „Mã, vezi, mã, cã uite treaba asta nu cred cã-i bine. Uite, voi ați scris așa și așa și nu cred cã-i bine.“ Deci din toatã discuția noastrã eu sã zic: „Mã, aia nu treci sau nu o faci!“… aia nu exista. Dar cert este cã dacã erau anumite lucruri care totuși… atuncea mai trãgeam atenția: „Mã, vezi cã nu ai fãcut bine acolo“. Deci fațã de ce-i acuma, era… era, sã zic, o anumitã… un anumit control. Dar… cenzura, așa, mi se pare prea mult spus. Dar, probabil cã mai sus, la Comitetu’ Central… da’ io n-am vãzut nici acolo… probabil cã acolo era. Era, sã zicem, o expoziție de, eu știu… de carte. Acolo, înainte de a-i da drumu’, la expoziție se ducea secretaru’ cu propaganda de la Comitetu’ Central, sã vadã. Și poate cã mai zicea: „Mã, aia nu-i bine, aia n-o bãgați“. Sau, dacã sã zicem cã un nea Ion face și el o poezie. Și dacã poezia nu era mobilizatoare, nu… probabil cã nu se publica. Da’ eu, eu personal, nu am avut… nu m-am legat de presã. Eu nu am impus la nimeni „Bã, dacã nu-mi spuneți mie, vã rad!“ sau… nu. Mai târziu, dacã ceva totuși nu era bine, sau nu era cum mã gândeam eu, le mai spuneam: „Mã, cred cã nu-i bine acolo“. Câteodatã se mai corectau, altãdatã așa rãmâneau. E, eu cred cã și mai sus era tot așa. Sigur, eu am primit în orașul Vulcan… (tușește scurt) de douã ori am primit pe Ceaușescu. Și-o datã-n Petroșani. Și raportam… la Ceaușescu raportam… îi prezentam un raport. Câteodatã, purta o discuție cu noi mai lungã, altãdatã… așa, „el fugitivo“. Mai sus, eu cred cã de multe ori se pune problema cã Ceaușescu o fost un dictator. Eu cred cã a fost. Deci eu cred cã a fost. Așa. Dar nu din ãsta cu treburi mãrunte, mã. Cã, vezi Doamne, unu’ o scris nu știu ce dracu’, ce… versuri și alea nu sunt… nu, acolo erau alții. Era o anumitã cenzurã, no, cã m-ai întrebat.
… Soția mã împinge sã spun și despre o întâmplare… cum a apãrut stadionu’ din Petroșani. Ããã… stadionu’ o avut un proiect de execuție de 11 000 000. Dar eu când am venit primar la Petroșani era o groapã acolo. Prinseserã cu buldozeru’ în toate pãrțile acolo și ziceai cã aratã ca o groapã. Sigur, am luat mãsuri sã se facã stadion. Inclusiv am schimbat soluția constructivã a tribunelor. Era o tribunã în proiect, cu 400 de locuri acoperite. Îți dai seama cã de la 400 la 6 000, cât e-acuma, așa, este o diferențã. Ãã… ãlea erau din lemn… susținerea. Acuma susținerea și cadrele… totul este din metal. Ei bine, s-a gãsit cineva sã reclame cã eu nu pãstoresc și, dupã ce ne-a verificat Con- siliul Central de Control Muncitoresc, pe mine și încã vreo 12 oameni ne-a gãsit vinovați. Da’ vinovatu’ principal io am fost. Așa… și am fost chemat la, ããã… Comitetu’ Politic Executiv pentru cã eu eram membru al Comitetului Central. Și am fost chemat la Comitetu’ Politic Executiv, ãããã… pentru a se prezenta raportu’ cu abaterile de la Petroșani. Deci în ce constau abaterile? Ããã… schimbarea soluției constructive a stadionului, ããã… susținerea metalicã… s-a consumat metal și metalu’ nu era voie sã se consume, sã se foloseascã la lucrãri neproductive. Și-n condițiile acestea, ãã… eu am greșit. Și trebuia sã fiu tras la rãspundere. Ba, folosiserãm bani de la niște funiculare… noi am pus vreo trei funiculare sã construim funicular de la Dâlja la Aninoasa și de la Aninoasa la Dâlja. Și de la Aninoasa la Vulcan. Și am fi folosit banii ãia la stadion. Ei bine, ããã… când m-am dus la Comitetu’ Central, sigur m-au anunțat într-o searã cã uite sunt chemat la Ceaușescu. Vã dați seama dacã… ce-ai gândit atuncea. O noapte nedormitã, eu știu cum… așa. E, da’ când am ajuns acolo, au fost pãreri diferite. Ããã… unii mi-au zis cã sã-mi fac autocriticã, alții sã-mi asum rãspunderea și așa mai departe.
Ei, când am intrat la Ceaușescu, acolo, deci la Comitetu’ Politic Executiv, așa… acolo au fost pãreri așa: sã fiu sancționat cu vot de blam, sã fiu sancționat cu mustrare, sã fiu cu vot de blam cu avertisment… Dãscãlescu[1], care era membru în Comitetu’ Executiv, primu’ ministru, el a fost de pãrere cam așa: zice „Tovarãșu‘ Ceaușescu, la Petroșani nu s-a furat cum s-a furat la Brașov, la stadionu’ de la Brașov“. Acolo a fost un antrenor, știu eu ce… așa, și a furat. E, la Petroșani nu s-a furat. Și sã fie Barbu sancționat. Bun. Când o luat cuvântu’ Ceaușescu, a spus: „Mã, domnule, dacã la Petroșani nu s-a furat, atuncea de ce sã-l sancționãm noi aici pe Barbu? Sã-l sancționeze minerii, domnule, cã doarã pentru ei a fãcut“. Și… m-a dat pe mâna minerilor. Ș-atuncea sigur, la Preparația Coroiești, o fost o mare adunare și am fost sancționat acolo, eu și încã 12 oameni. La Casa de Culturã, în sala mare a Casei de Culturã a fost IPSURUEM-u, a fost URUMP-u, cum îi ziceam mai demult și oameni de la combinatele miniere, eu știu… sala plinã. În jur de 1 000 de oameni. Acolo n-a reușit sã mã sancționeze. Ș-atuncea am luat eu cuvântu’ și am cerut sã ne sancționeze pe toți pentru cã Ceaușescu a spus cã trebuie sã fim sancționați și n-ar fi corect ca sã meargã secretaru’ Marin Enache al Comitetului Central la Ceaușescu și sã spunã „Uite, mã, minerii n-au vrut“. Ããã… asta ce presupunea? Cã eram într-o muncã de partid, unde spune cã ar fi trebuit sã fiu dat pe mâna justiției și justiția sã facã luminã. Ș-atuncea mai corect era ca sã fim noi aicea sancționați și Ceaușescu nu mai avea treabã, nici justiția. Și de aia eu am cerut și așa am fost sancționat cu vot de blam cu avertisment…
Și la strada principalã aceeași defecțiune. Stâlpii ãia care sunt pe-acolo de te luminezi dumneata când ajungi acasã, așa, care sunt fãcuți din metal, așa, io am fãcut atuncea când eram eu primar, am fãcut 105 stâlpi. Cât îi bulevardu’… 105 stâlpi. Și… trebuiau sã fie din beton, c-așa a fost aprobarea de cãtre organele superioare, deci Consiliul Județean… sã fie din beton. Erau scoși din beton și cu un cioc așa. E, eu n-am acceptat sã punã stâlpii ãia din beton. Ei bine, la stadion, la consumu’ de metal de la stadion s-a adãugat și stâlpii de pe bulevard care nu erau trecuți în proiect și aprobați și care… era consum de metal la lucrãri neproductive.
— Sã înțeleg cã existau turnãtori pe vremea aceea?
— Da, da. Erau. Ce mai… cea mai… pronunțatã, cea mai… folositã erau scrisorile anonime. Io știu acuma cine mi-a fãcut scrisoarea. Unu’ Badea Ion din Petroșani, fusese și el activist de partid, a fost schimbat și atuncea a avut el ciudã. Nu pe mine. Pe… directoru’ Bacu de la IPSURUEM, care l-a dat afarã de-acolo. Și el nu m-a reclamat neapãrat pe mine. A reclamat pe ãla c-a fãcut… Bacu Anton, care-a fãcut, ããã… care l-a dat pe el afarã și pe ãla l-a reclamat cã el lucreazã la acoperișu’ și la structura de rezistențã a stadionului. Dar eu am cãzut rãu, pentru cã eu îi dãdusem lui în scris sã facã… deci ca primar al municipiului, repartizasem niște sarcini, fãrã ca sã mã gândesc cã aceasta se întoarce împotriva mea. Da’ i-am dat în scris și el a fost reclamat. Ș-atuncea ãla a spus „dom’le, am primit ordin“ și așa s-a desfãșurat… s-a deturnat la mine cercetarea. Io am fost cercetat vreo trei luni, pânã când s-a lãmurit consumu’ de metal, banii cheltuiți… în sfârșit, mai multe… așa. La-nceput n-am vrut eu sã recunosc și cred c-o durat o lunã de zile pânã când am recunoscut. „Nu, dom’le, dacã voi știți mai bine“… n-am recunoscut. Da’, pân’ la urmã pisica era în sac și picioarele erau pe-afarã. N-aveam ce face. Și când am fost la București, la Comitetu’ Politic Executiv, efectiv am recunoscut și mi-am cerut scuze. Cã n-am cunoscut legea, cã nu m-am documentat, da’ eu am crezut cã fac o treabã bunã, cã minerii muncesc greu și cã ei sã aibã un loc unde sã nu plouã pe ei, cã-n Petroșani plouã foarte mult în decursu’ anului și sã fie și ei… sã aibã niște condiții. Și așa am… cumva am prezentat lucrurile cã batãr li s-a fãcut, ããã… cumva „Bã, îi bine așa ceva“. Adicã, au ajuns la concluzia cã totuși… “Și dacã n-am furat?“, cã n-a rezultat niciunde cã eu am furat.
— Ce motive aveau turnãtorii ãștia? Beneficiau de ceva?
— Nu prea. O fãceau din rãzbunare, din rãutate. Și dacã scrisorile ãștea sã zicem cã mergeau anonime la Ceaușescu, ele rãmâneau la cineva sã le rezolve. Venea a doua, venea a treia… Ei bine, dacã venea și a treia, deja trimetea de-acolo un delegat care sã cerceteze. Și s-afla atuncea și cine era… De exemplu, eu când am fost la Vulcan, cine crezi cã m-a reclamat și am avut vreo 37 de acuze? Ããã… un milițian. Milițianu’ o fãcut un garaj din scândurã, așa, o improvizație de asta, în fața sediului Miliției. Și eu n-am acceptat: „Mã, nu se poate, domnule, el face ce vrea aici.“ Și pânã la urmã am hotãrât în secretariatu’ orașului ș-am bãgat buldozeru-n el. În garaju’ lui. Și l-am înlãturat dacã el n-a avut timp sã-l ia. Ei bine, el având facultate juridicã, el a știut ce trebuie sã urmãreascã și la mine, și la altu’ și așa mai departe. Ș-atuncea a fãcut o scrisoare și, din anonimã, pân’ la urmã am aflat cine este, așa, și ne-am și confruntat. Ș-atunci o recunoscut. Și… n-a avut nici o… repercusiune, nu… nu i s-a întâmplat nimic. Dar, eu dacã era cum a scris el, ããã… pentru mine era rãu. Nu mai eram promovat de la Vulcan la municipiu. Da’ era cu… cã a auzit, cã cineva i-o spus, cã nu mai ține minte cine i-o spus și așa mai departe. Deși el era autorul și știa el ce sã…
— Dacã se confirmau scrisorile ca fiind adevãrate, erau sancțiuni grave?
— Erau (grav). Au fost oameni pedepsiți, dați afarã din… ocupa, sã zicem, o funcție, era înlocuit, cã sã știți cã erau și atuncea, ããã… bãutura, femeile… în toate vremurile erau de succes. Așa. Și, dacã era… uite cum vãd eu acuma: acuma poți sã fii și primar, poți sã fii și ministru, chiar dacã îți pãrãsești soția, chiar dacã stai în concubinaj cu alta, da’ poți sã fii. Ei bine, atuncea nu mergea. Atunci erai, sã zicem, șef de sector, inginer-șef, eu știu ce dracu’… o funcție mai mare erai, dacã ai cãlcat pe bec așa te-a dat afarã. Treceai la munca de jos. Sau, cã unii… s-a întâmplat cã le plãcea sã bea. Și… dintr-o crâșmã-n alta. Ãla nu pupa funcție de conducere. E, io ce sã spun, și pe-aicea acuma… nu chiar acuma, da’ or mai fost primari care mai mult or beut decât or lucrat. E, atunci nu era. Și dacã chiar o ano- nimã din asta… dacã cumva se confirma, se luau mãsuri.
Eu am îndeplinit funcții de conducere mai mult de 30 de ani. Dar în mod deosebit când am ajuns la Vulcan și Petroșani, în cei… 20 de ani de conducere, aproape cã nu se întâmpla nimica sau nu se întâmpla fãrã sã nu știu eu. Nu erau atâtea… nu erau violuri atuncea, era fricã. Nu erau bãtãi, nu erau… noi am avut un singur caz la Vulcan, când un milițian a fost înjunghiat. Am avut așa la Petroșani un caz când unu’ s-a îmbãtat și și-a aruncat soția într-un puț la Livezeni. Da’ ãștea sunt cazuri… vezi cã țin minte dupã atâția ani, da’ nu ca acuma cã-l gãsește-n canal, cã nu știu unde, fel și fel de… Acuma este mai greu pentru cã, sigur, este libertatea aceasta care o ai și de care unii se folosesc cum nu trebuie. Dar… atunci, oricum era siguranțã, puteai sã te duci ziua, noaptea, nu… eu n-am dus aceastã fricã niciodatã. Și n-am dus nici frica cã dacã mã dã afarã de aicea eu nu-mi gãsesc de lucru. Din contrã, ajunsesem sã am facultate. Ziceam: „Bã, nu-i nimic, nu lucrez aicea, mã duc la meserie, mã duc în altã parte“. Așa. E, acuma și frica asta cã-ți pierzi postu’… În ’97, când or început la Petroșani disponibilizãrile, s-au înghesuit pentru cã au crezut atuncea bieții oameni, au crezut „Bã, iau banii acuma și pe anu’ viitor mã angajez iarã“, fãrã sã-și dea seama cã ia banii și cã el nu se mai poate angaja.
Acuma, eu zic așa cã la 80% din minerii care lucreazã în condiții grele acuma le dai, sã zic, disponibilizare 50 000 000 și, sã știi cã refuzã sã ia banii ãia, mai bine sã stea în condiții grele, și în mizerie și sã lucreze, pentru cã știe cã el ia banii ãia, se gatã și altã sursã pentru el nu mai este. Deci o altã alternativã. E, în ’97 ei n-au știut, ei când au vãzut cã primesc douã-trei salarii „Ããã, acuma e de noi!“. E, eu n-am dus frica cã nu avem de lucru, cã nu am unde lucra. Pentru mine aceastã problemã n-a fost. Din câte vãd eu acuma, și cei care sunt mai sus, care au alte… posibilitãți, altã pregãtire, și aceia, dom’le, sunt docili fațã de șef, fațã de patron, pentru cã depinzi de patron și te dã afarã și poate, eu știu, cine știe, ești muritor de foame. Ori atunci nu, dom’le, te-ai certat cu unu’? A umblat unu’ dupã femeie? Cum îi zice? Nu „tracasatã“, acuma… cuvântu ãsta… „hãrțuire sexualã“, așa. Și atunci, dacã ai fãcut așa ceva, mãããi, te dãdea afarã dom’le, te… așa. Ei bine, acuma, bieții oameni și bietele unele femei sunt obligate, dom’le, s-accepte orice. Pentru ca sã nu-și piardã postu’. La Petroșani, de exemplu, atâtea câte sunt… în multe locuri, ããã… femeile care au trecut de 40–45 de ani deja nu mai au loc de muncã, nu mai au… nu știu cum, nu le mai… nu le mai angajeazã nimeni. Numai alea mai tinere care, eu știu, no… Deci lucrurile sunt, dupã mine, total schimbate. Da, s-ar putea, și asta poate o și repet, ããã… optica mea și, eu știu, condițiile în care am lucrat și modu’ cum am lucrat, ããã… am rãmas în urmã. Acum, cei care… tineretu’ care sunteți acuma și cadrele care conduc acuma, sigur, au altã viziune, altfel sunt informațiile, altfel…
— Cã a venit vorba de oameni? Cum erau ei? Duceau o viațã dublã, una în familie și alta în societate?
— Erau oameni care ascultau „Europa liberã“, care ascultau „Vocea Americii“… io știu, și alte posturi care mai erau și pe care le ascultau. Și asta nu puteau s-o facã în altã parte decât numai în familie. În cazul acesta, nici- unul dintre ei nu ar fi spus „Bã, io asearã am ascultat Europa liberã“, deși familia lui știa. Asta se poate. Dar cã duceau viațã dublã, știți ce? Aici e mai dificilã problema. Pentru cã, zic eu, în familie… și soțu’ și soția lucrau și exista… totuși exista o armonie și o legãturã… foarte mulți dintre noi, ããã… se dedicau mai mult activitãții de-afarã decât a ta de familie. Ori, eu nu vãd, ba mai mult, dacã erau… cã mai erau și pe vremea noastrã… erau bețivani, erau curvari, deci oameni care-ntr-adevãr aveau… așa. Pe ãștia, în general, colectivitatea în care lucrau îi punea la punct. S-ar putea ca din acest punct de vedere sã fi fost și oameni care, eu știu, se ascundeau, se… Dar, ca sã fie viața dublã, adicã una sã se-ntâmple acasã și tu nu spui la servici’, nu prea. Oamenii în toate vremurile, ca și-acuma, ei povestesc între ei și ce are omu’ acasã, și ce-o câștigat, și ce necazuri are. Unii din ei chiar spun și lucruri de sex, de nu știu cum. Deci nu… eu nu zic cã ar fi fost. Problema este alta. Exista Securitatea. Dacã, ããã… eu știu, nu puteai sã spui un banc politic de mai multe ori. Poate-l spuneai o datã. Dar a doua oarã, a treia oarã trãgeai frica cã „mã, da’ dacã ãștia mã cheamã la Securitate?“ Exista acest lucru. Uite, de exemplu, spun eu un banc acuma. Zice cã unu’ s-a dus la… la depanator și spune, zice „Dom’le, televizoru’ meu îi stricat, dom’le“. „Pãi ce are?“, întreabã. „Dom’le, are un țãcãnit.“ Aduce televizoru’, îi dã drumu’ și pe ecran apare țãcãnitu’. (Râde.) Deci, atunci dacã spuneai bancuri d-ãștea, sigur cã nu cãdea bine celor care conduceau și una e ce discutai în familie și alta era ce puteai sã spui pe nu știu unde. Așa. Eu mai spuneam. Eu eram omul care mai spuneam bancuri. Nu neapãrat cu Ceaușescu. Da’… spuneam, așa. Ascultam și io Europa liberã, da’ nu le spuneam la alții „Bã, vezi cã io când mã duc acasã și io ascult Europa liberã“. Nu. Era fricã de Securitate pentru cã ãștia te mai ascultau, ãștia te mai și chemau… pe unii îi și chema la Securitate… Io, ce sã spun, asta e o problemã dacã acum aproape toatã lumea face politicã, aproape toatã lumea. Ei, atuncea, era o parte mai restrânsã de oameni care știau bancuri, care vorbeau de Securitate sau care vorbeau de partid. Acuma, deci e o micã mare deosebire între atunci și acum. Dar cert este cã exista frica de Securitate. Exista o anumitã fricã, mai cu seamã când fãceai anumite lucruri d-ãștea: fie cã vorbeai ce nu trebuie, fie cã fãceai sabotaj pe undeva… adicã exista aceastã fricã de Securitate. Securitatea nu condamna. Securitatea te chema acolo, te amenința… eu nu am fost niciodatã, nici chemat și nici… Dar știam cã ei se ocupã cu informațiile, cã… mã informau și pe mine, la nivelul meu, mai informau cã-n cutare loc a fost un accident, cã de vinã e cutare sau… eu știu ce lucruri din acestea. Erau subordonați, dar erau oarecum cu dublã sub- ordonare. Nu tot ce informau ei îmi spuneau și mie. Așa. Ba, unii dintre ei erau puși pe calea lor ierarhicã. Unu’ mã urmãrea pe mine, unu’ urmãrea pe ãla de la Casa de Culturã, unu’ îl urmãrea pe ãla de la Construcții, știi? Și undeva, pe cale ierarhicã-n sus, se adunau: „Uite ce-i acolo“… care se luau în seamã, cã nu toate se luau în seamã sau imediat și sã facã o… tragedie din treaba aceasta. Dar, ããã… sistemu’ funcționa. Iar cei despre care… ordinari… despre care se vorbește astãzi, ãia or fost și atunci și sunt și acum. Ș-acuma sunt. Ș-acuma lucreazã ș-or fost ordinari și atunci. Io, cunosc eu din… așa. Dar mie nu-mi spunea, dom’le. El mã prelucra pe mine, venea… avea legãturi sã mã asculte și sã… da’ nu-mi spunea mie. Se ducea mai sus. Și, ãã… aceste probleme de… de Securitate erau foarte bine puse la punct. Și comandantul Securitãții Municipiului Petroșani zilnic îmi prezenta un plic. Da’ nu ãla cã ce-o fãcut Ion în data cutare sau, ããã… cu cine s-o dus sau cu cine-o venit sau de unde-o venit. Nu ãla. Pe mine mã informa cã: „Uite, la sectoru’ cutare e un foc de minã și n-o luat mãsurile care trebuie“, în cutare loc o fost un accident și nu s-a informat, un doctor de-acolo o dat concediu medical și omu’ nu era bolnav, la o întreprindere oamenii îs pontați în subteran și ei or lucrat la casa cuiva. Deci la mine veneau asemenea probleme, da’ nu ãlea care vãd eu astãzi, care aud eu direct. Sigur cã… Auzi, nu mi-e rușine nici cu Dinescu. Lasã-l… așa. Și alții ca el. Cã-i mai ușor sã vorbești prostii decât sã fi fãcut ceva atunci. Dinescu are Academia „Ștefan Gheorghiu“, dom’le. Tu acuzi pe cine te-o fãcut pe tine. Adicã, unii sunt prea fãrã obraz, prea… hoți. Îs prea mulți hoți. Dar, o fost și ce zici. Or fost din ãia care pentru aia erau plãtiți, iatã, în Petroșani. Ãã… Mihai Bonea. El îndeplinea funcția de… merceolog. Cu inventarele la direcția comercialã. Deci el era cel care mergea cu echipele de inventare la… alimentare, la unitãțile comerciale. Așa. El era cel care turna la Securitate. Cã la unitatea cutare o fost minus de atâta, dar directoru’ n-a raportat, sau cã n-a imputat atâta și cã… deci el era… el era omul care, ããã… în spate mergea și lucra la Securitate. Deci or fost d-ãștia.
— Și ce primeau în schimb?
— Un jumat’ de salar primea de la Securitate. Pentru informații. Așa. Deci au fost. Și sã știi de la mine cã Securitatea, în toate vremurile, și alea comuniste, ș-acum, face rãu. Îți spun eu, și atunci și acum. Dacã puneau ochii pe unu’ și care trebuia sã fie dãrâmat, îl dãrâma. Dacã te ții de unu’… și acuma, mã… dacã te ții de unu’ și azi, și mâine, și poimâine, tu vezi și unde merge, și de unde vine… dacã vrei sã-l dãrâmi pe unu’, poți sã-l dãrâmi. Și, dupã mine, pe vremea mea, ããã… dacã scriai despre unu’, sã-l dãrâmi. Public. Nu te lãsau organele de partid. Acuma, dacã te plãtește cineva sã scrii de unu’ bine, scrii. Și dacã te plãtește sã scrii rãu, scrii. Ei bine, la Securitate atuncea, dacã puneau ochii pe unu’ și care trebuia sã fie scãpat, vezi Doamne cã prea repede… așa, era suficient cã de-asta era Securitate, sã-l lucreze. Sã-l bage-n vizor și sã-l lucreze. Dom’le, ocupai o funcție. Sã zicem erai inginer-șef la o minã. Și tu atacai din jos în sus funcția directorului. Erai mai bun decât directoru’. Dom’le, cum sã spun… calitãțile aștea profesionale… dom’le, repede ies în fațã, dom’le. Deci erau cadre care vizau, se uitau în sus la postu’ de director și chiar mai sus. Așa. Și atuncea, cineva de-acolo care era vizat deasupra, îi spunea la ãla de la Securitate: „Uite, mã, și la ingineru’ ãsta șef al meu. Toacã-l.“
Și-atunci, ãsta era un mare rãu. Dar era. Se-ntâmplau cazuri… nu multe… dar totuși nu putem spune cã n-au fost. Nu neapãrat cã l-a bãtut pe ãla sau l-a… cum sã spun… agresat sau… nu, dom’le. Cã tot agresare-i și asta, sã nu-ți vezi de treabã și îl sapi pe unu’.
Eu cred cã invidia aceasta a fost în toate timpurile și acum. Adicã, turnãtoria asta la Securitate… e o pãrere personalã, nu… așa, eu cred cã avea mai multe conotații. În primu’ rând, zic eu cã se fãcea acolo unde pe om îl vedea cã o duce prea bine. Cã se descurcã și nu cere de la nimeni. Ceva în genul acesta: „Bã, ia uite ãsta cum îi îmbrãcat astãzi, uite cum… vorbește“, sau… și de-acolo pornea ceva invidie. Ããã… și… deci asta era o problemã. Dar, erau… cele mai multe erau așa le spusãi io cu Bonea. Ããã… el știa câte ceva din activitatea celor cu care lucra. În colectiv sau, eu știu, tangent cu el… și atuncea el avea de lucru pentru cã Securitatea îl provoca: „Bã, ia vedeți cum îi inventaru’ acolo! Ia vedeți ce-o fãcut echipa aia de-acolo“ sau, eu știu, „directoru’ unde o fost?“ Ããã… sã-ți dau un exemplu. Directoru’ minei Petrila îmi povestea cã el când se ducea în întreprindere avea pe un oarecare Ion și, el când mergea la minã, Ion venea cu un caiet. Și spunea, zice: „Vezi cã Pãtru ieri n-a venit la lucru. Și șefu’ lui nu i-o pus absențã“, „Vezi cã am auzit cã ãla de la poartã o dat drumu’ la nu știu cine“ și așa mai departe. Și avea, ããã… aproape pe toți oamenii mai cunoscuți din întreprindere și pe care-i turna la director. Într-o zi, îi chema directoru’ la telefon și întreba de organu’ de partid municipal: „Mãi, domnu’ director, spune-mi mie ce pãrere ai, uite, despre Ion?“. Ion era informatoru’ lui. Și… „Da’ despre cutare?“ Și i-o cerut pãrerile despre doi oameni. El repede a cãutat pe Ion. Ion nu venise la lucru. Atunci ce sã facã el sã rãspundã la partid? Și s-a dus și a forțat birou’ unde avea ãla caietu’ cu care mergea la el. Cã el nu venise la lucru. A forțat, a scos caietu’ și s-a dus cu el în birou sã citeascã acolo unde citea ãla, Ion, când îi spunea. Și când deschide caietu’… unde se deschide caietu’… s-a deschis exact unde era numele lui. Muru Emil. Și, zice: „Mã, când am început sã citesc“ cã în data cutare a plecat mai devreme, cã în data cutare a intrat pe-un puț și-o ieșit pe altu’ și n-o fãcut în minã numa’ prezența, cã nu… și așa erau câteva pagini despre Muru. „Bã, zice, când am vãzut eu așa cã el ținea evidența la toți“… despre Muru unde se duceau informațiile? Hai cã celelalte mergeau la Muru. Da’ despre Muru unde mergeau?
Din ce motive se turna la Securitate? Io, dupã mine, zic, sunt diverse, diverse. Pentru cã poate sã fie și din cauza funcției. Poate sã fie și din cauza relațiilor de familie. Sau… nu știu. Pot fi multiple cauze pentru care… Totuși, pentru conducãtori, deci pentru conducãtori erau, în esențã, cele cerute de conducerea Securitãții și prezentate la partid. De la municipiu-n jos, de la municipiu în sus, sau care intrau… cã a fost o nomenclaturã… eu, de exemplu, zeci de ani am fãcut parte din nomenclaturã. Cã nu toți fãceau parte din nomenclatura partidului. Așa. Ori eu eram în vizor în permanențã. Și despre mine nu-mi spuneau ãștia mie, spuneau mai sus, și nici despre alții care erau, sã zicem, urmãriți. Adicã intrau în sfera de activitate a Securitãții. Cã erau, de exemplu și în parc oameni care vorbeau despre diferite prostii și atuncea. Eu știu, la adresa lui Ceaușescu sau altora, nu… Ei bine, erau selectate și trimese-n sus. Cã unde-ajungeau și cât de sus mergeau, nu pot sã spun. Doar cã, ceea ce vorbesc ãștia acuma, cã erau oameni d-ãștia care umblau cu ocaua… or fost și sunt ș-acum.
În primu’ rând cã atuncea nu știai cum se deruleazã lucrurile. Eu nu știam… acuma știu și eu de turnãtorii ãștia. Eu știam cã sunt informatori, dar ce informeazã, despre cine informeazã… nu m-a interesat. În momentu’ în care eu am fost schimbat de la municipiu aicea, din funcția de primar, așa, eu am simțit c-am fost turnat. Am simțit. Dar n-am avut nici de unde sã știu exact și nici cui sã-i spun. N-am avut. Așa. Cei care erau de la mine în jos, deci, ããã… care trebuia sã fiu eu informat cu ce se-ntâmplã în… eu aveam comandantu’ Securitãții care îmi aducea sãptãmânal o informare. Așa. Informatori personali n-am avut. N-am avut acces așa. Nu… nu, cã dacã te-ar fi prins cã faci așa ceva te dãdea afarã. Securitatea se ocupa cu așa ceva. Și de aia spun eu cã și atunci și acuma Securitatea a fãcut rãu. Eu am fost informat despre mine cã, în cutare loc, s-a zis cã eu nu știu ce am fãcut. O datã. A doua oarã o venit comandantu’ Securitãții dupã vreo douã–trei luni cã eu am o scrisoare anonimã la conducerea Securitãții. Și cã odatã
și-odatã… „Bãi, zic, adã scrisoarea sã vãd și eu cu ce sunt reclamat“. „Pãi o sã v-o aduc“… și am zis eu o datã, de douã ori și când am vãzut cã nu mi-o aduce l-am lãsat dracului. Ce sã pot sã-i spun? Deci și eu am simțit turnãtoria asta… fãcutã. Dar… eu n-aveam acces și n-aveam… și eu zic cã puțin avea și ãla de județ, cã comandantu’ Securitãții județului… ãla informa ãlalalt de la București și nu informa tot… cum era și la mine… nu informa toate treburile ãștea. Ããã… ãsta de la municipiu, comandantu’ Securitãții. Ei lucrau dublu șmecheros. Cum și acuma. Eu am ferma con- vingere cã și acuma-i tot așa. Ãia care sunt la Securitate ascultã pe cine pot, îs… ce sã spun… ei… sunt cumva… stat în stat. Și marile afaceri, sã știți, acum… marile afaceri știe și Securitatea… poate-i și dirijatã.
Nu sunt de acord cu asta. Dar dacã ar fi informațiile ãștea cinstite, corect, poate-ar fi bune. Adicã, primul-ministru, președintele țãrii sã știe sã ia niște mãsuri. Dar nu din acelea în care „jos Miticã“, „sus Miticã“. Deci… nu știu cum sã spun eu… sã lovești acolo și sã avantajezi acolo. Dar ãștia cam așa or fãcut. Și mai demult și așa fac ș-acum. Asta-i pãrerea mea. Eu, mã rog… poate greșesc. Organele de partid nu aveau informatori. Nu era nici sistemu’ sã-i aibã, da’ nici nu… cei de la Securitate nu raportau așa.
— Ca sã ne axãm în continuare pe oamenii de rând, existau evenimente organizate special pentru ei? Cã de tineret mi-ați vorbit…
— Ããã (își drege vocea)… Încercai sã-ți spun înainte (își drege iar vocea) cã… noi aveam în permanențã oamenii în prizã. Vedeți, organizam „întrecerea socialistã“ și periodic, periodic noi organizam petreceri, deci de douã ori pe an, unde stimulam oamenii… asta fãceam la Sindicat. Ããã… tineretu’ avea forme ca și-acuma: discoteca, „Joia de tineret“, eu știu, conferințe de-ale lor, expuneri… mergeam și (își drege vocea) le prezentam orientãri ale organu- lui de partid, de stat din localitate. Așa. Dar eu vorbesc acum de… de sindicate. La sindicate aveam acele analize lunare, consfãtuiri de producție, trimestriale și semestriale… aveam prezentarea fruntașilor pe trimestru și semestru ș-apoi anual, ããã… a fruntașilor în producție. Organizam la Casa de Culturã, în sala mare… acea întâlnire cu minerii fruntași, unde erau stimulați și material, dar erau stimulați prin diferite diplome, insigne de fruntaș, ããã… „Întrecerea socialistã“… eu am, fiecare an cât am lucrat la Sindicate, o carte în care sînt trecute, ããã… aceste rezultate. Uitați, de exemplu una din acestea (se întinde spre un maldãr de ziare și cãrți). Asta în ce an îi? ’82. Asta-i în primu’ an al meu când m-am dus la Sindicate. Cred. Undeva tre’ sã fie (cautã printre cãrți)… Îs mai clare ãștea mai încoace puțin. Uite dacã te uiți, nu neapãrat sã citești acuma (deschide un numãr din „Întrecerea socialistã“), dar… ca mod de stimulare ș-apoi prezentarea, ããã… fruntașilor pe domenii. Așa. Deci… nu rãmânea oamenii sã nu aibã anumite, sã zicem, foloase morale, dar și materiale, dupã munca depusã. Nu uitam de ei și… faptul cã la Casa de Culturã, la Clubul Sindicatelor, la întreprindere exista… la întreprindere exista trimestrial, „Gazeta de perete“, „Tablou’ fruntașilor în producție“, așa. Iar, pe municipiu, noi, o datã pe an, prezentam o asemenea situație publicã o zi întreagã, deci într-o sâmbãtã și continuam dumineca… prezentam rezultatele „Întrecerii socialiste“ din acea perioadã. Deci erau stimulente… dãdeam, ããã… le plãteam bilete la cinematograf. Le plãteam bilete la teatru. Au fost cazuri când o prezentare la teatru am plãtit-o noi pentru fruntașii… și asta era anual. Pentru fruntașii în producție. Ããã… aduceam de douã ori pe an „Ansamblul, ããã… vaaai, ce-mi scapã!… al Sindicatelor… nu „Ciocârlia“, dom’le… un ansamblu’ al Sindicatelor care îl aduceam aicea și uneori mai complectam și cu alți, ããã… soliști, ãããã… aduceam pe lângã cei de la, ããã… de la „Rapsodia“, deci ãsta era, „Ansamblul Rapsodia“, era al Sindicatelor. Și pe lângã cei care erau salariați acolo, aduceam și din alte zone… pe Furdui Iancu, eu știu, pe Vicoveanca… complectam care nu era salariat acolo, pe Maria Ciobanu, pentru cã aicea, între fruntașii în producție erau și oameni din diferite zone. De exemplu, erau olteni care vreau neapãrat sã cânte din ãia din Gorj. Deci Maria Ciobanu, nu știu, și alții care cântau în… așa. Erau moldoveni care vroiau sã le cânte și lor din zona aceea. Maramureșu’… am adus pe Angela Buciu, pe „Ansamblul de la Baia Mare“… era un ansamblu’ acolo, de cântece și dansuri și așa mai departe. Deci exista preocuparea asta și eu zic cã… de cinci–șase ori pe an, ããã… aduceam formații d-eștea unde duceam fruntașii în producție. Asta tot pentru a-i stimula și pentru a determina și pe alții sã munceascã (râde scurt), sã fie fruntași. Îi duceam la Casa de Culturã. Aveam și formele acestea… la „1 Mai“ se organizau ieșiri la iarbã verde. Le dãdeai acolo bere, le duceai muzicã, tot felu’ de soliști… așa. Deci pentru oameni, la „1 Mai“, la „23 August“, la „7 noiembrie“, la sfârșitu’ anului, de Anul Nou și… eu știu… fãceai diferite, ããã… întâlniri în care scoteai în evidențã pe cei buni. Dom’le, ei nu prea criticau, da’ se simțea… dacã vedea el cã nu-i spus nici la bine și nu-i spus nici la rãu… și el era acolo-n salã, dar nu… cum sã spun eu… nu neapãrat… poate nu se simțea așa de bine cum se simțea cel cãruia îi dãdeai insignã, îi citeai acolo… cã dãdeam fiecãrui om o carte din aceea. Am avut cazuri când un numãr restrâns de oameni a purtat în carte numele lui… scris. Ããã… acuma, când nimeni nu te mai bagã-n seamã, totuși… arãți la nepot „Mã, uite cã n-am chiar fost nime-n lume“. Așa. Adicã erau o seamã de stimulente din acestea care, ããã… îl mobiliza pe om, îl fãcea mai… mai integru în societate. Acum nu mai auzi de niciun muncitor. De ãia nu mai sunt. Acuma sunt parlamentari, senatori, ziariști, juriști, magistrați… ba, ãia care lucreazã nu mai sunt. Or, atuncea, se punea bazã pe acești oameni care… duceau greu’-n societate. Și dacã e sã fim serioși… drepți, nu serioși, atunci greu’-l duceau ei din mai multe puncte de vedere. Și a situației cum ei reușeau sã-și facã aprovizionarea… nu cã n-aveau bani… cum reușeau sã-și facã aprovizionarea, da’ și a muncii grele, pe care ei o duceau. Pentru cã, eu când am lucrat în producție a fost una, când am ajuns pe unde-am ajuns sau unu’ sau altu’, noi n-am mai tras cu lopata. Noi am organizat, noi i-am… pus pe oameni într-o situație oarecare. Așa. Și greu’ deci nu-l duceam noi, iar cât privește în situația mai încoace, prin ’86–’7, ’88, ’89, când se accentuase… lipsa de alimente din cauza plãții datoriilor, așa, noi tot ne mai descurcam. Poate mai greu se descurca ãla care nu știa când se bagã, ããã… carne sau când… cã ãla care lucra la minã nu întot- deauna era în… primele rânduri. El poate venea când se gatã la alimentarã. Deci… a fost aceste probleme. Ããã… de aprovizionare și de alimentare. Iar… stimulentele aces- tea… noi am ținut, cã… și pe linie de UTC se fãceau și pe linie de sindicat și pe linie de partid… se fãceau aceste stimulãri ale oamenilor în care îi antrenai în diferite forme și de educație. Erau forme diferite. Erau, în primu’ rând, cele care… erau zilnic. Unde scoteai în evidențã pe cei care lucreazã, îi criticai pe cei care… trag chiulu’. Erau articole la „Gazeta de perete“, în întreprindere, era „Panoul fruntașilor“ acolo-n întreprindere, ããã… acolo era „Gazeta satiricã“, unde, ããã… nu știu… aveau diferite denumiri, așa: „Ghițã Codașul“, sau… eu știu… fel și fel de eștea unde… îl vedeai pe om. Apoi, exista, mai… la nivel municipal, exista ziarul. Cã dacã cauți ziarele ãștea, ale vremii, o sã vezi foarte multe… și critici o sã vezi, da’ și evidențierea… poate cã nu exista ziar în care sã nu scoatã în evidențã cã la întreprinderea cutare s-a inovat, s-a realizat, s-a fãcut… așa. Apoi, ããã… la, ããã…jurnalu’ la filme… cum îi zice la ãla?… au fost cazuri când, ããã… erau prezentați diferiți muncitori fruntași înainte de a începe filmul. Deci un… cum sã zic… (râde scurt) un preludiu al filmului. Așa. (Râde scurt.) Și pe urmã… așa… deci exista și aceste forme. Vedeți, acestea sunt niște forme de propagandã prin care stimulam oamenii, îi mobilizam, dar, ããã… deci aicea sunt douã aspecte: și mobilizare, nu… și stimulare materialã și moralã. Aici e numa’ moralã, cã aia materialã n-a ajuns… banii care-i dãdeam la oameni semna și ãia s-ar gãsi-n altã parte dacã… pentru a dovedi cã se fãcea și o stimulare… materialã. Deci formele de propagandã mai exista prin orașe. Erau diferite panouri cu fruntași în producție. Când intrai în, ããã… la URUMP, de-aici și pânã la birouri și p-o parte, și pe alta, erau panourile fruntașilor. Adicã, ããã… din… eu știu… sã zic din cinci în cinci metri sau zece metri, era un panou cu doi–trei oameni sau cu… o echipã… Deci… erau forme, totuși, de popularizare și de stimulare a oamenilor în… producție.
— Și oamenii erau receptivi?
— Pãi le plãcea. Cui dracu’ nu-i place, domnule, sã… așa. Eu m-aș bucura sã stai o datã de vorbã, uite, cu unu’ din ãștia care am io trecut aicea (aratã spre „Întrecerea socialistã“) și sã vezi cu câtã mândrie aratã el cine a fost. Așa. E, da’ ãsta care lucreazã acum la minã, el ce aratã? Când el nu mai este. El nu știu cum… în toate formele acestea el nu mai este. Și asta este pãcat. Cã… totuși baza societãții sunt… oamenii care o… o formeazã și în primu’ rând ãia…
— Deci ar trebui și acum o astfel de propagandã?
— Ar trebui, ar trebui. Nu neapãrat copiatã aia de-atunci… alte forme. Alte forme. Dar nu se poate. Nu se poate. Certuri toatã ziua la televizor, hoții și așa mai departe. Da’ un om care sã-i arate portretu’ acolo sau… eu
știu… ce-a fãcut el, cã doarã mai sunt și care fac lucruri bune, nu toți îs… nemernici. Mai sunt și de-ãia. E, da’ nu mai apare nimic. Deci asta este o problemã destul de… de rea pentru societate. Așa. Dar nu, pentru cã acuma-i patronu’-n fațã și el dacã vrea are nevoie de tine, dacã nu, te-a dat afarã și gata. E, eu aș vrea sã spun… vedeți, și pe vremea noastrã (își drege vocea) erau oameni care nu-și fãceau datoria. Da’ nu-l puteai da afarã cum vreai tu. Cum te dã acuma. Și sã te judeci cu el… tu nu ai dreptate ca el, cã are bani și are avocat și așa mai departe. Și nu… E, atunci, nu puteai sã-l dai afarã, ba din contrã, organele de sindicat, în primu’ rând… noi de la Sindicat… noi aveam jurist la Sindicat. Și dacã un om venea și ne spunea: „Domnule, uite, mi-a desfãcut contractu’ de muncã. De ce s-a desfãcut?“… Ș-atuncea suna pe juristu’ nostru sã vadã de ce i-o desfãcut, dacã trebuia desfãcut contractu’ sau tre- buia retrogradat, sau trebuia dat în altã parte, deci, ããã… nu rãmânea omu’ de izbeliște, sã n-aibã nici o apãrare. Acuma apãrarea… este și avocat, da’ el dacã n-are bani, el ce avocat sã ia? Deci e o micã mare deosebire de-atunci. E, atunci, îți spun, nu… Sindicatu’ nu te lãsa de izbeliște. Nu o datã am intervenit pentru treburi din acestea. Mi-aduc aminte cã odatã unu’ și-a construit un cãrucior. Sã ducã butelia. Și, poli… miliția de atuncea l-a prins la poartã pentru cã altu’ l-a reclamat: „Mã, fii atent cã ãsta scoate astãzi… cãrucioru’!“ Așa, și l-a condamnat la urgențã șase luni. Și io când am auzit și cine era omu’, era un muncitor bun și așa… și nu asta-l caracteriza pe el… când a venit la urechea mea, eu am intervenit pentru el. Și n-am putut altceva sã fac decât sã se rejudece… cã nu puteai sã impui la tribunal, deci judecãtoriei, sã judece altceva. Dar s-a fãcut recurs și i-au dat cu suspendare. Deci el tot a fost, cã fapta era, da’ mã, pentru un cãrucior îl pui 6 luni la închi- soare? Și n-am acceptat. Erau și-atunci, da’ avea și cine. Nu… juristu’ care… care tu îl… îl plãtești. Deci noi ne-am constituit în apãrãtoru’ lui pentru cã nu era drept. Rar când câștigau ei bani. Eu n-am fost la tribunal… în 30 de ani cât am lucrat aici, eu n-am intrat în tribunal niciodatã. Acuma am intrat de mai multe ori. Acuma de când… pensionar. Da’ nu cã… nu mã judec eu cu… Dar când mi-a trebuit pentru autorizația pentru societate comercialã… îți trebuie hotãrâre judecãtoreascã. Am… m-a furat una vreo 7 milioane și am dat-o-n judecatã. Dup-o lunã am ier- tat-o. M-am dus ș-am scos… Sigur cã nu mi-a cãzut bine, cã… l-angajezi pe om și-i faci bine și pe urmã te furã. Ei bine, asta-i altã problemã.
— Cum era sistemul de votare[2] pe-atunci?
— Când se stabileau candidații de votat, nu prezentau zece partide candidați. Prezenta un singur partid. Atunci întrebarea este: dacã prezenta un partid, ce trebuia frau- dat? N-aveai ce sã fraudezi, pentru cã… În ultimii ani, sã zicem prin’80… ’78, ’80, cam așa ceva… la majoritatea funcțiilor se puneau trei. Da’ toți trei erau de-același partid stabiliți. Și ziceam așa: „Dom’le, este Ion, Gheorghe, Nicolae. Bun. Ãștia sunt cam pe-aceeași talie. Ãsta-i maistru, maistru, maistru. Bun. Bã, care iese? Nu-i nicio problemã. Care-i pe locu-ntâi? E, iarã, aicea… mã, cã parcã ãsta… hai sã-l punem pe ãsta pe locul I“. Ș-atuncea votu’, votu’ care avea loc nu mai… nu prezenta niciun interes sã-l schimbi pe ãla care are mai puține voturi sã-l pui în fațã. La noi când veneau de la secțiile de votare, în ordinea în care îi aducea de la secțiile de votare așa erau.
Atunci mergeau oamenii la vot, mã! Mergeai de dimineațã, stãteai acolo și câte-un ceas la rând. Noi aveam sistemu’ ãsta de anunțare și de, ããã… trimeteam oameni și pe la blocuri, și pe la, eu știu, în Colonie: „Bã, ai fost la votare?“, „Haideți, bã, la votare!“ Și deci îi antrena, îi chema și nu-i lãsa. Și acum, ãștia mai bãtrâni mai repede se duc la votare decât tineretu’. Pentru cã-s învãțați, la ei e o rutinã, sã se ducã la vot. Așa. Sunt unii dintre ei, dar sã știți cã nu-s chiar mulți, da’ oricum sunt unii dintre ei care-s cu partide politice, care… și acuma parcã s-au mai divizat mai mult acuma cu partidele. Merg la partidu’ ãla sau celãlalt. Așa. Dar, mai în ’90, ’92, chiar și pânã-n ’96, parc-or mers așa… mai de stânga, cã îs mai buni, fãrã sã-ți dai seama cã… de fapt, știi ce? Îi cam același lucru. Nici- unu’ nu poate sã întoarcã roata istoriei. Oricare partid se încadreazã în aceleași reguli care le presupune, ããã… orânduirea capitalistã. Nu poate sã facã altceva. Orânduirea capitalistã cere ca proprietatea asupra mijloacelor de producție sã fie privatã. Ori nu se mai poate întoarce sã mai fie socialistã. Deci ei tre’ sã se-ncadreze… pot sã fie mai umani, cum ar fi putut și regimu’ comunist sã fie, mai uman. Sã construiascã mai puțin, sã exporte mai puțin și sã dea mai mult la populație. Ei bine, n-a fãcut treaba asta tot din dorința de a face tot mai multe obiective, so- cial-culturale, industriale, pentru populație.
Industrializarea a avut și ea rolul ei. Așa. Dar n-a ținut cont cã unii oameni nu au tot ce le trebuie sau cã unele produse se dau chiar cu repartiție, deși noi aveam mai multã carne-n frigider decât acuma, cã-i liber. Acuma mã duc și cumpãr douã… chiar astãzi am cumpãrat 600 de grame de carne și… asta este. Da’ atuncea cumpãram și douã-trei kile când era, și patru… puneam în frigider sã fie. Și ca mine fãcea toatã lumea. Așa. Dar asta era și ca urmare a multor și multor construcții care… ãlea costau, dom’le. Blocurile ãștea. În țarã, România a rezolvat problema locuințelor în mare parte. Sunt orașe unde blocurile deja sunt goale. Nu vorbesc de București, Timișoara, Cluj, unde… au lipsã de locuințe mare. Dar, cum e aicea, și-n alte pãrți nu prea mai e lipsã de locuințe. Dar a fost. Eu când am început sã lucrez la mina Aninoasa, în ’48, așa, noi stãteam trei familii și eu necãsãtorit într-o singurã camerã. Mergeam la minã și… eram pe schimburi. Și-abia apucam ca unu’ dintre ãștia sã fie pe ãlalalt schimb și eu sã pot sã dorm… sã dorm liniștit. Vorba vine. Cã mai erau și copii, și… așa. Dar alea au fost condițiile de atunci. E, în ultimii ani, sã zic în ’90, problema locuințelor, și-n Valea Jiului… dacã iei numa’ Petroșaniu’. Aicea eu am demolat casele alea hrube de pe… Colonie, așa, și s-au fãcut blocuri. Eu știu, nu e ca acolo unde ai o locuințã proprietate personalã, unde ai curte, ai… eu știu ce ai acolo. E totuși bloc, dar, așa cum îi în bloc, totuși sunt condiții omenești de a locui. Faptul cã s-a construit mult, ããã… a avut un mare impact asupra populației.
Pânã prin 1983 n-am simțit problema alimentației. N-am simțit-o. Era… eu zic c-aproape tot ce doreai. De prin ’83 încoace, a fost o loviturã puternicã. Faptul cã a trebuit sã plãteascã datoriile. Am avut 12 miliarde de dolari datorie și a trebuit sã fie plãtite. Eu știu cã, fiind primaru’ orașului Vulcan, aveam sã dãm mâncare sau trebuia sã alimentãm 29–30… în final, aveam… eu când am plecat de la Vulcan aveam 35 000 de locuitori. Și trebuia sã le asigur alimentația. Ca primar, eram primul om care tre- buia sã știe „O venit pâinea, n-a venit pâinea?“, ããã… „Ne-a dat repartiția de carne, nu ne-a dat-o?“ și așa mai departe. Deci, pânã în 1979, fiind la Vulcan, eu urmãream aceste probleme, da’ n-am avut probleme… cu ele. Nu am avut. Aveam și smântânã, aveam și brânzã, aveam și carne și… mezeluri. Nu… n-a fost o problemã. Venind la Petroșani… în ’79 am preluat municipiul Petroșani. Și aici, obișnuit de la Vulcan, am urmãrit aceste probleme. Repartiția de carne, repartiția de… Noi aveam atuncea vreo 400 de tone de carne de porc, vreo 380 de vitã și așa mai departe. Da’ nu mai țin eu minte toate… cantitãțile acestea care urmãream sã fie… sã le primim de la diferite combinate din țarã, de prelucrare a cãrnii, a… eu știu, așa, de la Gostaturi, de unde primeam… alimentele. În ’82, dupã ce m-a schimbat, sã zic chiar prin ’83, a început sã fie criza. A început cu carnea, lactate, ouã… când nu mai aveai la discreție sã iei cât îți trebuie. Erau, da’ nu mai erau la discreție, adicã nu puteai: „Mã, dacã eu vreau sã iau 30 de ouã gata, mã duc și-mi iau 30.“ Nu. Pentru cã atunci a început exportu’ masiv de carne, de cereale… se raportau producții mai mari numa’ ca sã se poatã exporta și sã se plãteascã datoriile. Așa se face cã, în ’89, România a lichidat datoriile. Ã, acum… atuncea nu am perceput așa… dar acuma îmi dau seama c-a fost o greșealã pentru cã puteam sã mai rãmânem cu datorii, nu trebuia neapãrat plãtite tot, așa, dar, dacã… s-au plãtit, putea sã se-ntoarcã puțin roata și de-acuma sã mai dea și la oameni sã mãnânce, sã bea… sã schimbe puțin… situația. E, nu s-a fãcut, și din aceastã cauzã, nu putem spune acuma cã noi rãbdam foame. Dar, mã… nici nu gãseai absolut tot ce vroiai. Asta nu înseamnã cã nu erau și portocale, cã nu erau și lãmâi, cã nu erau și banane. Erau. Dar, ããã… astãzi se bãga la o alimentarã, fãceai o coadã acolo, pe când ajungeai la rând se mai și gãta, pe urmã te duceai la alta și așa mai departe. Adicã nu era o constanțã în aprovizionare încât tu sã ai tot ce-ți trebuie. Dar nici nu exista așa… repet treaba aceasta… sã rabzi foame ca acum. Nu. Da’ nu aveai nici ce. Fãceai coadã, te duceai… venea dimineața laptele, trebuia sã te duci sã stai la rând, cã nu puteai trece-n fațã, cã-ți dãdeau alții-n cap dacã te duceai în fațã… Deci aceastã problemã este adevãratã. Dar… parcã mai bine stãteai atunci la coadã, decât acuma când salivezi la geam cã e și tu nu poți sã iei. Cã n-ai cu ce. E-așa… un paradox, nu știu cum sã-l numesc eu acesta, dar acesta este. Eu nu sunt nici cu ãia, nici cu ãștia de-acuma. Eu nici acuma n-o duc rãu. Nici atuncea n-am dus-o rãu și nici acuma. Pentru mine… eu mã descurc. Cu pensia care-o am, cu ce mai… mã descurc eu, eu o duc bine ș-acum ș-am dus-o bine ș-atuncea. Bine. Se știa un lucru. Cã dacã ne-am dus la lapte și fetele mele or stat la rând, nu s-or dus în fațã, cã dacã se duceau în fațã le linșam. Dacã te-ai dus la pâine sau unde te-ai dus, așa… a trebuit sã respecți niște… reguli, cã dacã fãceai altfel era bai. Nu zic c-am fost de 16 karate. Cã eu n-am greșit niciodatã. Ca lumina ochilor, eu n-am greșit. Mã, când am putut, da’ oricum, eu n-am fost preocupat numai pentru beneficiul meu sau… poate m-am dus o datã, am nimerit și eu la închidere, undeva, și se dãdea carne sau ce dracu’ se dãdea. Am luat și eu douã kile de carne. Cu bani, bineînțeles, da’ poate n-am stat la rându’ ãla care, no… Atât dacã am greșit. Pe când acuma pot sã stau acolo dacã n-am bani, cerșesc acolo. E ceva de… Dom’le, sã-nghețe la… containãrele de gunoi! N-ai vãzut atuncea, domnule! O fost, n-o fost rãu, da’ n-ai vãzut atunci sã caute cineva în gunoaie. N-ai vãzut. Ei bine, lucrurile puțin îs… Și știi care e, așa, discutând? Unii se prea îmbogãțesc pe ce-am muncit noi. Și alții sãrãcesc din ce în ce mai mult, pentru cã, sãracii, n-au fost în stare nici sã fure, nici sã ia, nici… sau dacã furã… vedeți, unii nu suportã regimu’ judiciar, deci de detenție. Alții nu suportã sã fie filmați, deși sunt hoți. Alții… Mã, nu știu, sunt o mie și una de… de… așa, de lucruri d-eștea care eu le dezaprob și care mi-s urâte. Da’… asta e situația, asta e realitatea.
— Promovãrile pe linie de partid cum se fãceau?
— Da… ããã… sã știți cã în privința asta aveam totuși un sistem totuși bine pus la punct. De exemplu: la o între- prindere aveam un sistem în care cuprindeam pentru postul de director[3] zece ingineri; pentru postul de inginer-șef alți cinci, zece. Și care, în activitatea care o au, cum sã zic, se ocupau cu realizarea sarcinilor de plan, cu ce climat se crea în jurul lui. Așa… și atunci când se punea problema ca directorul sã iasã la pensie, sau sã fie schimbat, sau sã fie promovat, sau eu știu, așa… atunci vedeam cine sunt cei care sunt trecuți în rezerva de cadre pentru a ocupa aceastã funcție. Dacã ajungeam la concluzia cã în întreprindere nu-i niciunul care sã aibã condițiile necesare sã fie așa, atuncea luam și din întreprinderile vecine… luam în calcul. Și fie cã promovam de acolo, fie cã promovam altul. În cazul, sã zicem, al unei întreprinderi, în general se urmãrea ca oamenii sã fie crescuți de la inginerul stagiar la șeful de formație, cã trebuia așa sã creascã, apoi la șeful de sector, inginer-șef, director. Dacã era pe linie administrativã. Dacã era pe linie politicã, la întreprindere aveam un comitet de partid, așa, și cel puțin șapte–opt organizații de bazã. Rezerva secretarului de partid erau secretarii de organizație de bazã. Din ãia, când trebuia schimbat secretarul, sau era promovat, sau dat afarã, cã și atuncea mai erau cazuri când unii trãgeau câte o beție, bãtãi, eu știu, se întâmplau și atuncea lucruri care nu încadrau cu funcția de secretar. Atunci, unul din acești secretari, care era mai destoinic, care avea aprecieri mai bune era promovat în funcția de secretar. Dar cu alegerea, ori se ținea acolo o conferințã și în cadrul conferinței se discuta și se propuneau cel puțin trei din cei care erau acolo. Dacã nu era vreo altã hotãrâre mai de sus. Dacã era hotãrâre, sã zicem, de la municipiu, cã acolo, la Mina Aninoasa, dau exemplu, punem pe Ionescu, și-l ducem din altã parte acolo… cã acolo, din toți care-i avem noi… da, asta se întâmpla mai rar, dar se întâmpla și aceastã problemã. La… pe linie de partid, la municipiu, sau la Consiliul Popular, era aceeași metodã. Adicã: se constituia o rezervã de cadre, în care intrau principalele funcții, deci, în cadrul municipiului, se ținea cont de secretarii de comitete de partid din toate întreprinderile Vãii Jiului, se ținea cont de oamenii care aveau… chiar și directori, pentru funcția de secretar cu probleme economice. Așa… criteriile erau, în primul rând, studii, activitatea desfãșuratã… oricum, în ultimii ani nu mai mergea sã fii primar, prim-secretar fãrã Acade- mia „Ștefan Gheorghiu“. Așa… nu spusei cã pentru pregãtirea oamenilor noi am avut cursuri de trei luni, de șase luni, de un an, unde se pregãteau oamenii care îndeplineau o funcție de secretar de partid, comitet de partid… sau propagandiști. În fiecare an, pentru funcția de propagandist, îi duceam o lunã de zile la un centru de instruire, pe unde era școli de partid: la Orãștie, la Deva, la Timișoara… deci îi duceam și îi pregãteam pentru ca ei sã poatã fi propagandiști. Și la rezerva asta de cadre a Municipiului, așa, cei care fãceau parte din aceastã rezervã de cadre erau încadrați în forme de învãțãmânt, fie pe lângã Comitetul Municipal de Partid, fie la Universitatea din Petroșani. Erau cuprinși în forme pentru pregãtire politicã, dar cât de cât și profesionalã, dar eu am în vedere cã era pentru pregãtire politicã. În condițiile acestea, puteai sã selectezi din toți aceștia, sã zicem… îmi trebuie un secretar cu propaganda. Care din aceștia care îi aveam în formele de învãțãmânt, pentru cã ș-acestea erau de mai multe feluri… erau forme de învãțãmânt care privea… secretarii de comitete de partid și secretaru’… municipiului și al orașelor, cu probleme organizatorice. Erau forme unde era filosofie, economie politicã care îi pregãtea în domeniu’ propagandei. Deci și aicea era diversificatã forma lor de pregãtire. E, când se punea problema sã promovezi pe unu’ de-acolo, așa, aveai în vedere și ce rezultate o obținut el acolo și ce rezultate a obținut în provincie și dupã aceea, din ãia trei care-i consideram cã pot sã îndeplineascã aceastã funcție, apoi se nominaliza, bineînțeles discutând și cu alte cadre de unde își desfãșura el activitatea. Și îl promovai. Adicã nu era cum s-a întâmplat, de exemplu, la, ããã… prefectu’ din 1996 la județul Hunedoara, Budulan, care în viața lui n-a condus o echipã. Și o fost promovat prefect. E, a conduce un județ și tu n-ai condus o formație de lucru, tu nu i-ai condus pe oameni în viața ta, este o mare greșealã. Atunci când noi… aveam în vedere și omu’, cum lucreazã în colectiv, ce rezultate obține și ce pãrere are și colectivu’ despre el.
Și în funcție de aceasta îi aveam în vedere… așa. Ããã… pentru mai sus, eu de exemplu, am ajuns membru al Comitetului Central. Pentru aceasta, eu știu cã am fost apreciat la nivel municipal, la nivel județean, recomandat și… a discutat cu mine un secretar al CC-ului, a purtat cu mine o discuție, sã vadã ce hram port, adicã ce orientare am despre protecție, despre cadre, despre… eu știu. Deci nu neapãrat așa… astãzi mi-a propus și mâine am și fost… am ajuns acolo. Așa. Deci exista, io zic, un foarte bun sistem de promovare a cadrelor. Niciodatã nu a fost ca sã fie o singurã propunere. Erau trei. Și… aveam opi- nie, nu neapãrat era cum zic eu. Sigur cã dacã trebuia sã iau o mãsurã… io aveam deci altã experiențã… io aveam metodele mele încât sã rezulte ce vreau eu, nu ce zic alții. Deci erau aceste condiții, de cadre, și în care se ținea evi- dența pe nivele și când aveai nevoie, de-acolo sã selectezi care îndeplinea. Trebuia sã ai studii, sã ai pregãtire profe- sionalã, sã ai activitate, nu neapãrat cã „mã, pun io pe Ion, pentru cã io-l cunosc pe Ion“. Da’ Ion nu are toate condițiile care se cereau atunci. Dacã mai ai ceva, sau cu altã ocazie, alte probleme, sunt în stare, dacã-mi ceri, orice sacrificiu sã fac, sã-ți spun și dacã-ți pot fi de folos. Nu mã intereseazã cât stau, câte ore, câte zile, când… când ai nevoie eu îți rãspund în mãsura în care și eu mã pricep, cã problemele pe mine m-au depãșit acuma. Chiar eu dacã am douã facultãți, asta nu înseamnã cã și… acuma-s alte… viziuni, alte… no…
Autor interviu: IONUȚ-DACIAN DULÃMIȚÃ.
Note:
[1]Constantin Dãscãlescu (1923–2003), fost prim-ministru al României (președinte al Consiliului de Miniștri) din 1982 și pânã în decembrie 1989.
[2] În 1938 Carol II a introdus sistemul de vot uninominal pentru alegerea candidaților propuși de partidul unic, Frontul Renașterii Naționale. În 1946 a fost reintrodus sistemul de vot proporțional, iar alegerile au fost fraudate. Din 1948 alegerile au loc în baza sistemului electoral uninominal majoritar relativ, într-un singur tur — Partidul Comunist își desemna candidații pentru Marea Adunare Naționalã și pentru Consiliile locale populare. La alegeri mai participau și reprezentanți ai Frontului Democrat al Unitãții Socialiste. Prin Constituție era prevãzut rolul conducãtor al PCR.
[3] Prin lege, funcția de director de întreprindere o puteau ocupa exclusiv inginerii, fapt ce a constituit o piedicã pentru mobilitatea socialã pentru alte categorii ocupaționale, îndeosebi pentru economiști.
Lasă un răspuns