![„Vedeam ca nu suntem o generatie destul de serios ancorata la ceea ce ne astepta” [Nicolae Dunare, “Parcurs intrerupt”, partea I]](https://www.cooperativag.ro/wp-content/uploads/2015/05/nicolae-dunare-770x470.jpg)
NICOLAE DUNĂRE
„Am capacitatea de a fi aproape obiectiv”
Pe Nicolae Dunăre l-am cunoscut din întâmplare, pe culoarele Casei Scânteii. Nu figura pe lista de „recomandări” ale lui H.H. Stahl, şi nici alţii nu îmi atrăseseră atenţia asupra personalităţii acestui reprezentant al generaţiei deceniului 4. Ştiind însă că fusese elev al monografiştilor m-am decis să-l provoc la câteva interviuri de istorie orală. A acceptat numaidecât, propunând – spre mirarea mea – ca loc al realizării înregistrărilor locuinţa mea. Din modul grăbit al povestirii, din felul de construire al propriei istorii mi-am putut da seama că N. Dunăre s-a găsit permanent într-o continuă competiţie cu el însuşi, dorind parcă să pună în acord acţiunile de toate felurile cu visele de a deveni întemeietor de şcoală, un fel de Gusti al timpului său.
Tânărul Nicolae Marin (devenit în timpul studenţiei Marin-Dunăre, ulterior Dunăre) nu a ezitat să ia parte la toate acţiunile despre care credea că îl vor apropia de statutul dorit. A fost în Serviciul Social în vara anului 1939, iar după suspendarea acestuia, în toamna aceluiaşi an, a intrat în echipa pentru plasa Dâmbovnic, nelipsind apoi nici din campania organizată dincolo de Bug de Anton Golopenţia la Institutul Central de Statistică. După război descoperă sociologia relaţiilor interetnice, ca apoi să lucreze în cercetarea etnografică academică. Dialogul purtat cu el mi-a demonstrat că chiar şi trecutul profesional poate avea caracter de construcţie personală.
– Vocaţia dumneavoastră de etnograf, de sociolog poate avea rădăcini în copilărie?
– Nu, nu. Am totuşi momente legate de acest lucru. În ultimul an de liceu, în ‘33-‘34, dirigintele, profesorul Constantin Mureşanu, care colabora cu Şcoala Sociologică de la Bucureşti, cu Dimitrie Gusti – eu nu ştiam de acest lucru… Făcuse vreo 7 ani de studii în Occident, mare pedagog, psiholog. Ca diriginte ne chema în fiecare zi pe câte unul la el acasă după-amiaza la un ceai şi să ne întrebe, ce vrem să facem. Eu la întrebarea lui “ce-am să mă fac” i-am spus: “sunt băiat sărac, am să urmez Dreptul ca să câştig mai repede un ban, pentru ca să-mi întreţin mama, fratele şi sora”. La care Constantin Mureşanu a spus: “Dumneata să câştigi bani? Dumneata ai să trăieşti numai din salariu. Să urmezi şcoala lui Dimitrie Gusti de la Bucureşti, pentru că dumneata ai orientări sociale, vii din familie muncitorească-ţărănească, şi cred că acolo te vei realiza”. Aşa m-am hotărât eu ca să dau examen la Facultatea de Filosofie şi Litere, secţia Sociologie.
– Deci aţi învăţat şi sociologie în şcoală?
– Da. Sociologia chiar era de Dimitrie Gusti şi Traian Herseni, manualul de sociologie din clasa a VII-a, cum era. Că noi am făcut numai şapte clase.
– Nu mai aveţi manualul?
– Ar fi greu, dar aş putea să-l aflu de la doamna Herseni. Aşa că era un om care era foarte aproape de noi, şi credeam că ne dă sfaturi foarte potrivite despre viaţă, despre realitate, şi m-am lămurit din conversaţiile cu el că într-adevăr relaţia cu satul… Eu proveneam dintr-un orăşel, din Hârşova, dar după toate neamurile mamei şi tatii aveam origine anterior ţărănească, deci cunoşteam din sat anumite lucruri. M-a atras ideea să fac cercetări în cadrul şcolii sociologice de la Bucureşti. Deci, conversaţia de două ceaiuri de la casa omului necăsătorit Constantin Mureşanu – toată viaţa a rămas necăsătorit. El m-a şi publicat în revista săptămânală „România de la mare”, în 1935 mi-a luat toamna, înainte de a pleca la facultate două articole, şi-au apărut abia în februarie 1936, Mărturie despre generaţia mea. Ce caraghioasă chestie! /râde/ Am recitit-o acum vreo câţiva ani, şi am rămas mirat că eu îi analizam pe colegii mei într-un mod foarte original, nu nominalizat, ci tipuri de oameni, cu destulă asprime. Vedeam că nu suntem o generaţie destul de serios ancorată la ceea ce ne aştepta. Că ne aşteptau, se vedea că ne aşteptau răsturnări, războaie, în ‘36-’37.
– În liceu sociologia tot acest Mureşanu o preda?
– Da. Cu el am făcut sociologia după manualul lui Dimitrie Gusti şi a lui Herseni, şi am făcut-o aproape complet la sociologie. Interesant. Că la logică l-am cam păcălit, fără să vrem, iar la psihologie şi mai mult l-am păcălit. Adică ne pasiona aceea, dar pe de altă parte, poate că şi o dorinţă de a-i “trage clapa” lui, fără să fim conştienţi că ne-o trăgeam nouă. Eu trebuie să spun că încă din clasa a IV-a de liceu – bine, şi înainte m-am întreţinut singur -, dar în clasa a IV-a la 20 octombrie am intrat muncitor în portul Constanţa, la lopată, şi aş fi rămas mult timp aşa, şi era mai bine aşa, ca să-mi câştig leafa prin munca în aer liber, ca să-mi câştig pâinea aşa. Dar, într-o zi a venit Pătrăşcanu, un pontator mărunţel, simpatic, un om curat, părea intelectual, şi era băut, şi n-a putut să noteze în carnetul de pontaj, care avea nişte pătrăţele oblice, nişte dreptunghiuri oblice, şi acolo trebuia să pui 1, 1/2, 1/3, 1/4, care cât a muncit, care cât a stat la muncă… Şi atunci a scos o bucată de hârtie şi un creion, şi a zis: “care ştie, măi, să scrie frumos dintre voi?” Şi un oltean de acolo care era mai mărişor, mai în vârstă: “Nicolae ştie, domnule şef, Nicolae…” Am început să scriu eu cu oarecare timiditate, şi mi-am dat silinţa să scriu frumos, eu aveam un scris citeţ. Ăsta a făcut ochii mari, şi mi-a spus: “Dar tu ştii să scrii frumos. Câte clase ai?” Eu am răspuns de două ori la rând: “sunt în clasa a IV-a de liceu”. El a repetat întrebarea, şi eu dădeam răspunsul: “sunt…” La care el odată s-a trezit: “Ce, crezi că eu sunt beat? Te întreb câte clase ai, şi tu îmi zici că eşti”. Atunci tot olteanul ăla spune: “Dom’ şef, să vedeţi, Nicolae dimineaţa e la Mircea cel Bătrân. Numai după-masa vine la noi, la ora două.” “De mâine vii la birou la mine, ajutor de pontator!” Asta a fost şi bine şi rău: bine din punct de vedere băneşte, pentru că de două ori pe lună, la 1 şi la 15, două nopţi până la ziua lucram, şi atunci aveam încă două zile în plus de lucru la leafă, şi mai era un bine că mi-a spus deschis: “Nu te apuci de citit aici, manualele de învăţat le bagi în sertar, şi când auzi zgomot pe cimentul de dinaintea biroului, le închizi, şi rămâi cu statele de plată sau cu alte materiale care le scrii, oficiale. Restul, citeşti”. Deci, din punctul ăsta de vedere era un avantaj, dar aerul era închis, şi acele patru nopţi integrale când lucram până dimineaţa, cu capul băgat sub chiuvetă, sub apa care mă trezea din somn, era o problemă mai grea, dar am reuşit să mă menţin în serviciu şi când am devenit student. Şi veneam şi plecam. Stăteam student o lună, mă întorceam o lună, iar, şi în vremea asta îmi întrerupeam serviciul şi-l reluam, tot în portul Constanţa, până în ’37, deci din ’34 până în ’37. Veneam mai multe luni pe an la Bucureşti, dar iată că puteam să mă reîntorc, adică aveam o bază, şi lucrul acesta a fost şi un rău. Fiindcă în loc să mă lupt pentru o bursă, am avut siguranţă aici, şi pe urmă de aici, din Direcţia Porturi Maritime Constanţa m-am mutat la Direcţia Hidraulică Bucureşti. Apoi la Direcţia Silozurilor Regionale din Bucureşti, care toate ţineau de Direcţia generală a porturilor şi comunicaţiei pe apă. Deci, era un fel de unitate în serviciu şi odată când, parcă în ’37, am câştigat bursa, ne-a chemat secretarul general al rectoratului, şi ne-a spus: “Domnilor colegi care aveţi servicii, care aveţi alte mijloace, vă rog să daţi bursa, ca s-o dăm altui coleg care n-are mijloace”: Am judecat foarte nepractic, şi am cedat bursa. E drept, nu era aşa de mare cât salariul, dar ea era o bază mai bună… În sfârşit… gest din tinereţe. Pe vremea aceea eram de o curăţenie spirituală extraordinară, adică, dacă nu convenea celuilalt, nu făceam. Şi am crezut în aceasta până la sfârşitul războiului, până, pot să spun, aproape de moartea lui Pătrăşcanu, sau mai exact uciderea lui Pătrăşcanu.
– Cei doi Pătrăşcanu aveau vreo legătură?
– Nu, n-aveau nici o legătură între ei. Nu. Lucreţiu Pătrăşcanu m-a citat în Problemele de bază ale României, destul de pozitiv, mai pozitiv decât Miron Constantinescu şi alţii, cu care am fost în echipa de la Dâmbovnic. Nu, eram în relaţii bune, dar mă simţeam dator ca director în oficiul de studii din Ministerul Naţionalităţilor – eu eram omul de legătură cu cel care gira fabrica Ministerului Naţionalităţilor, fiecare întreprindere din capitală sau din ţară avea un membru din CC PCR care o supraveghea, iar Ministerul Naţionalităţilor era supravegheat de Lucreţiu Pătrăşcanu, în calitate de membru CC al PCR, nu în calitate de ministru al justiţiei. Deci, în acea calitate mă mai duceam din când în când la el cu proiectul de Statutul naţionalităţilor, cu anteproiectul – legea de sancţiuni în materie de naţionalităţi şi alte probleme. Şi Răcoasa era ministrul naţionalităţilor.
– De la moartea lui Pătrăşcanu n-aţi mai crezut în aceste principii?
– Nu. M-a tulburat foarte tare moartea lui. Adică, omorârea lui m-a tulburat foarte mult, pentru că eu credeam că el trebuia să fie secretar al Partidului Comunist Român, aşa credeam noi, un grup de intelectuali, fără să fim organizaţi cu vreun căprar. N-aveam nici un căprar peste noi. Era un om care trăise, gândise, şi deci crezuse în comunism, şi cred că a murit crezând în comunism, sau mirându-se. Ăsta e sentimentul meu: că el a murit mirându-se de ce este împuşcat. Ei, mirarea asta m-a tulburat pe mine.
– Era clar atunci când l-au arestat, în ’48, în august. Soţia lui mi-a povestit cum s-a întâmplat.
– Întâmplarea a avut o urmare mare, neaşteptată pentru mine. Nu omorârea lui încă, ci sancţionarea lui în Plenara Comitetului Central, din iunie 1948. De la Ministerul Naţionalităţilor, unde eram directorul Oficiului de Studii în Direcţia Naţionalităţilor, am fost luat de Vasile Vaida, ministrul agriculturii, şi de Ion Berca, secretarul general al Ministerului Agriculturii. Luat, detaşat şi apoi transferat ca să conduc ca preşedinte al Comisiei pentru revizuirea cursurilor de toate gradele şi de toate ramurile: agronomie, zootehnie, veterinărie, forestieră şi aşa mai departe, toate învăţămintele astea universitare şi mai mici, ca toamna să înceapă cu cursuri noi litografiate, în care să fie ceva orientare materialistă. Eu vorbesc obiectiv. Fiindcă numai un nebun credea că e posibil ca în 2 luni de zile eu să parcurg 50 de proiecte de cursuri care-mi parveneau, să le refac, să le fac neapărat materialiste. Luptam să evit să fie idealiste. Asta era prima acţiune. A doua, să fie orientate materialist-istoric, şi a treia obligaţie mare era: trebuia să avem material sovietic în ele. Şi aveam revistele acelea, „Analele româno-sovietice”, alea ne-au salvat, că nu aveam publicaţii. Şi atunci acolo erau recenzate sute de cărţi în decurs de mai mulţi ani, adunate pe masa mea. Aveam o echipă de profesori, de specialişti, de doctori, zece inşi în buget… Dactilografe, secretară, în sfârşit, era o aparatură formidabilă, şi munceam de dimineaţa la 6 şi până la 12 noaptea. Aveam două salarii pe zi. Şi nu era posibil, dar foloseam, introduceam citate la lucrările acelea, pentru ca în lucrările noi care intrau la litografie să fie un material sovietic utilizat. Unele erau chiar furate de autori. Furau cărţi sovietice, le traduceau, erau români basarabeni, le traduceau în româneşte – şi nu le traduceau destul de bine -, vroiau bani. Traduceau în grabă, şi asta ajuta să nu fie o copie fidelă a lucrării sovietice. Eu o descopeream, le atrăgeam atenţia s-o facă mai-mai, dar asta mă scutea de a mai face trimiteri bibliografice, că aveau ei destule, câte ne trebuiau nouă. Oricum, era o operaţie care s-a făcut, şi a fost şi ea un rezultat valabil 2-3 ani de zile. Atunci, înaintea mea a fost un birou de revizuire a manualelor care la mine s-a transformat într-o comisie de revizuire a cursurilor. Era un poet, Gelu Naum, un poet valoros dealtfel, şi acuma am păreri bune despre el ca poet, poate între timp i-a venit şi caracterul… Mi-a atras atenţia la vreo săptămână când a auzit că eu am dat drumul la un curs la litografiere. Eu aveam zece oameni, el n-avea pe nimeni. Aveam dactilografe, aveam secretară, aveam o doamnă care îmi ţinea legătura cu Comitetul Central, eu nu aveam timp nici cu CC PCR să ţin legătura, deşi eu trebuia s-o ţin. Dar, pe aia o trimiteam, că eu lucram de dimineaţa până după miezul nopţii. Şi m-a poftit de o parte şi mi-a spus: “Domnule doctor, sau cum se spunea atunci, tovarăşe, eu vă atrag luare-aminte că procedaţi într-o neaşteptată adversitate faţă de mine”. “Dar nici nu vă cunosc, i-am răspuns, nici n-am făcut nimic legat de dumneavoastră. Eu am aflat de la o doamnă referentă că dumneata ai un birou, aşa, pe-aicea”. El era cu o funcţie în sindicat, şi când eu am terminat treaba, şi către sfârşitul lui iulie, când plecau ultimele cursuri la dactilografiat, ca apoi să plece la litografiat, am plecat în concediu de odihnă, şi el m-a pus pe lista acelor uriaşe comprimări de la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, cum s-ar zice, cei de la domenii de pe vremuri. Erau mulţi sinecurişti din ăştia care aveau leafă, dar n-aveau muncă, numai leafă. Şi m-a introdus pe lista ălora. Undeva m-a strecurat şi pe mine acolo, pe data plecării în concediul de odihnă. La o lună când eu am întrebat după concediu că nu-mi venea leafa: “Ce faceţi?”, zice; “Nu vă supăraţi, nu mai sunteţi, ba din contră, vă aşteptam să veniţi repede, pe cheltuiala dumneavoastră, să predaţi, că a fost numit un tovarăş ofiţer de rezervă venit cu Tudor Vladimirescu, a fost numit să preia funcţia de secretar al comisiei, şi acum comisia şi-a terminat treaba”. Eu trebuia să trec conferenţiar universitar de sociologie agrară la Institutul de Agronomie Bălcescu. Şi de aceea eu lucram cu o generozitate şi o pasiune şi un devotament nemaipomenit, şi cineva, un om mărunt, dealtfel poet bun, opera treaba aceasta. Şi cineva mi-a zis, secretarul de partid, un om foarte de treabă, unul Lupu, un om de mare curăţenie sufletească: “Nimeni n-a umblat la dosarul de partid al dumneavoastră, care e la mine”. Era secretarul responsabil cu cadrele în Comitetul de Partid din Ministerul Agriculturii. El a spus: „N-a cerut nimeni dosarul. V-au exclus din partid, nu v-au lăsat să veniţi la şedinţe, nu v-au primit cotizaţia trei luni, şi v-au exclus. Dar faceţi un memoriu!” Am făcut memoriul, s-a pierdut memoriul, a avizat Miron Constantinescu favorabil în Biroul Politic. Parcă aşa se numea pe vremea aceea. Dar până la urmă s-a rătăcit, s-a tot reorganizat. Treaba asta s-a făcut mult mai târziu, fără a mai fi rugat, de un tovarăş foarte de treabă, dar mut de felul lui, vorbea, dar nu vorbea. Szántó, întâmplător ungur. Eu aveam foarte mulţi prieteni unguri de la Cluj, la Comitetul Regional de Partid, Comisia Regională de Revizie, au dat şi un dosar foarte favorabil despre mine, dar au spus că dacă ei mă rezolvă înainte de Congres, trebuie să mă rezolve “reprimit”. Sunt unele lucruri mai complicate, ar fi mai uşor “primit”: “Uite, noi vă sprijinim să fiţi propus să intraţi în partid”. Într-adevăr, m-au primit cu savanţii, cu Tudor Vianu, cu categoria aceasta de oameni, ca un mare savant, publicat într-adevăr. Luasem premiul Academiei în 1963, cel dintâi premiu al Academiei la etnografie după 23 August.
-Deci, de două ori aţi fost primit în partid.
– Da, de două ori. Dar, când m-au reprimit, mi-au zis; “Sunteţi reprimit”, ca să am satisfacţia, oral, dar n-am primit cotizaţia pentru intervalul acela de atâţia ani. Deci, sunt din ’64, nu din ’47. În ’48 s-a întâmplat treaba aceea. Ei, asta pe mine m-a tulburat. Eu, în timpul războiului credeam în comunism ca într-o religie. Pentru mine nevoia dreptăţii sociale era aşa de arzătoare, aşa de unic ţel al vieţii, şi deci încrederea în orientarea şi în dreptatea orânduirii comuniste era aşa de mare, că, mergând în timpul războiului, o perioadă când am fost în aşa-zisa “echipă de stânga” de la est de Bug, condusă de Anton Golopenţia, echipă tot pe linia lui Gusti, am fost prieten cu o profesoară moldoveancă din Valea Hoţului – o să-i spunem numai valea Hoţului, n-o să spunem din ce judeţ este, şi atunci se poate relata despre ea[1]. Anna Urer Darienko, poate o fi trăind, poate o fi murit. Ne-am scris de vreo două ori. Ne-am sărutat la despărţire, după 45 de zile. Eu eram în altă casă, nu la dânsa, toată lumea credea că trăim împreună, dar eu credeam că e o blasfemie să profit de femeia unui om care e pe front… “Dumneata care te socoţi – nu eram membru de partid – dar care te socoţi filocomunist” şi aşa mai departe. Şi s-au întors toţi comuniştii din echipă cu pielicele de astrahan, cu sute de pachete de ceai, şi Bucur Şchiopu, şi Ion Oancea, şi Mihai Levente, şi Corneliu Mănescu, Tudor Alexandru Stoianovici şi alţi comunişti. S-au întors cu buzunarele şi maşina plină, maşina statului, plină cu trofee de-astea. Eu m-am dus cu o pielicică proastă, şi nevastă-mea a zis: “o să ne ştergem pe picioare cu ea”. Socru-meu, mai cuminte a zis: “lasă, că îmi fac eu o căciulă, că sunt bătrân”. Şi un pacheţel de ceai rusesc am adus. Un pacheţel. Au râs de mine acasă. Eu însă credeam ca într-o religie. Aceasta a făcut ca atunci când s-a întâmplat cu Pătrăşcanu, ce s-a întâmplat, când s-a întâmplat cu mine, pentru că acuzaţia care mi-a fost, a fost că am fost omul lui Pătrăşcanu. Ei, şi m-a tulburat treaba aceea, şi nu mi-am revenit. Nu mi-am revenit! Lucrez tot în numele idealului meu social general, de ataşament democratic faţă de poporul român, de ataşament democratic faţă de etnia din care fac parte, respect şi ataşamentul altuia faţă de etnia lui. De aceea, când eram la Ministerul Naţionalităţilor şeful oficiului de studii, am iniţiat prima dată după 23 August cercetarea etno-sociologică a convieţuirii dintre poporul român şi naţionalităţile conlocuitoare. Am elaborat un chestionar, apoi am început cercetări de convieţuire româno-maghiară în trei sate mixte din judeţul Cluj, alese cu o exactitate de justiţie, cu exactitate matematică: un sat jumătate-jumătate român-maghiar, Chinteni-Kajántó, un sat două treimi maghiar Kisbács, Baciu, lângă Cluj.
– În anii ’40 aţi făcut asta?
– Nu. În ’45-’46-’47, şi am continuat şi în ’48, când nu mai eram, dar cercetarea am continuat-o. Şi Bonţida, două treimi români şi o treime unguri. Aceste trei sate, şi le-am studiat cu o obiectivitate sfântă. Din cauza aceasta, când am făcut prima mea dare de seamă asupra rezultatelor cercetării la institutul care şi-a tot schimbat numele, Institutul Social Român, care a devenit Institutul de Ştiinţe Sociale a României, pentru a înlocui Institutul de Cercetări Sociale a României. Cercetări înseamnă teren. Deci Institutul de Ştiinţe Sociale a României îi lua obligaţia statutară de a avea relaţia cu terenul. Şi asta era un act politic prin schimbarea timpului. I se lua. Ei, acolo prezida Gusti, a apreciat pozitiv. Cine mai era de faţă? Printre alţii H.H. Stahl. Dar Ion Chibulcuteanu, inspector general în Institutul Central de Statistică, a intervenit energic, brutal, cu mare voce, şi m-a făcut trădător. Cum înţeleg eu să fac cercetare etno-sociologică de convieţuire româno-maghiară, când trebuie să ştiu şi eu ce ne-au făcut ungurii între ’40-’44. El a fost şocat de o întâmplare narată de mine înainte de şedinţă, fiindcă lumea era mirată: ce am să spun eu în ’46, la doi ani după ’44, convieţuire româno-maghiară. Cum am să prezint eu? Şi eu am prezentat cu o obiectivitate absolută. Şi am dat o pildă. Ministrul Naţionalităţilor, Takács Lajos, a dat o scrisoare la rectoratul Universităţii Bolyai din Cluj, şi Rectoratul ne-a trimis pe teren la Chintău pe István Imreh – era atunci doctor asistent universitar.
– Economist de formaţie?
– Nu, un foarte aprofundat istoric, dar din păcate atunci eu l-am cucerit pe el, şi el e unul dintre cei care m-au recomandat la intrarea în partid, în ’64, dar atunci – eu vorbesc foarte corect, foarte curajos – am avut sentimentul că nu e în stare să fie destul de obiectiv. Nu a vrut să participe la cercetare, vorbindu-mi 3-4 ore cât e de ocupat. Şi am zis: “domnule, hai, numai puţin, măcar să vezi metoda mea, să vezi ce rezultate dobândesc eu, şi poate în timp ce sunt aici sau la Baciu, sau la Bonţida, vii şi dumneata o zi acolo, oricât de ocupat ai fi, două zile, şi facem o săptămână împreună în viaţa noastră. Cine ştie ce va însemna asta vreodată?”. Şi am avut norocul, a venit preotul reformat din Chintău: “doamna preoteasa e disperată că se răcesc mâncările”. Când am ieşit, un şir de căruţe urcau şi depăşeau locul în care trebuia să intrăm la preotul reformat. Zic: “dumnezeule, mi-ai pus mâna în cap! Este imposibil aici să nu pot să dau o lovitură”. Şi am oprit. Prima comportare, un prim şoc: “sunt director din Ministerul din Bucureşti. Cum aţi trăit în anii ăştia când v-au ocupat ungurii?”. “A, rău, rău am dus-o, ne-au omorât, ne-au schingiuit!”. “În familia dumneavoastră pe cine l-au omorât sau schingiuit?”. “A, nu!”. “Pe cine l-au omorât?”. “Nu.”. “Dar vecinii dumneavoastră?”. “Nu.”. Şi încet-încet tot scandalul era de la periferie: un grup de 2-3 inşi sau 10-20 dacă exagerăm, din periferia socială şi morală a satului au făcut ceva scandaluri, în rest în Chintău, Bonţida între anii ’40-’44 n-a fost o duşmănie manifestă între ungurii şi românii, egali conlocuitori în acea comună. Dar aceasta eu am dobândit-o cu ajutorul a vreo 20-30 de întrebări. Ei, am încercat, am publicat câte ceva, dar nu prea a mers, lucrurile nu erau coapte nici din punct de vedere, nici ungureşti din România, nici ungureşti din Ungaria, nu erau coapte nici din punct de vedere românesc din România. Dovadă că am fost declarat trădător la Institutul de Studii Sociale al României… Am încercat să fac cercetări de convieţuire româno-maghiară, am realizat un colectiv în Şcoala Gusti, eu am mutat metodologia Şcolii Gusti de la Bucureşti la Cluj. Până la venirea mea la Cluj, vorbesc de partea românească, Romulus Vuia, Pavelescu, Onişor, scriau cărţi individuale. Valoroase, nu le atac din punctul de vedere al valorii, dar individuale. Monografii de zonă individuale, monografii tematice individuale.
– Ei erau la Cluj?
– Romulus Vuia. Şi a urmat după el imediat, şi apoi a plecat la Sibiu Gheorghe Pavelescu. Onişor a trecut la conferinţa de bibliografie. Şi oarecum practic a venit un director politic, Gh. Dăncuş. Comisia de etnografie s-a desfiinţat, şi eu am rămas director adjunct ştiinţific al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, şi şef sector de etnografie şi artă populară la filiala Academiei. Dar să mă întorc aici. Am realizat un colectiv de 27… Poate greşesc, de 17 inşi, asta era foarte exact, români, maghiari, etnografi, folclorişti, lingvişti, istorici, geografi, pentru a cerceta un sat din Câmpia Transilvaniei, în ideea comparativă, pentru nevoile pe care satul ăsta ni le dădea, ne duceam în satele vecine. Care erau satele vecine? Satul mixt Feldioara cred, româno-maghiar, în orice caz măcar egali erau românii cu maghiarii acolo, şi un cătun român, care era complet românesc, iar satul ăsta era două treimi român, satul Cătina. Acolo am stat 30 de zile, şi au venit aceşti 17 inşi. În fiecare seară aveam comunicarea rezultatelor de peste zi, şedinţă. Era şi János Jagamas, şi Olga Nagy Krizsovánszky, şi alţii, Vladimir Drâmba şi Dumitru Pop, proaspeţi absolvenţi, în sfârşit…. şi alţii, şi alţii. Şi în fiecare seară comunicam rezultatele. Atunci veneai dumneata, venea altul, şi spunea: „A, în problemele astea caută-l te rog pe Ion al lui Fătălău din deal, din vale, de nu ştiu unde”… Vreau să notezi două snoave care poate pentru psihologia oamenilor şi a cercetărilor, şi chiar cu substrat politic una, sunt interesante. Una: Într-o seară conferenţiarul universitar János Jagamas, în timp ce noi discutam despre rezultatele de pe teren, puncte de vedere metodologice, teoretice, dacă este just răspunsul obţinut de un cercetător sau altul de la ţărani, dacă e veridic ceea ce a notat el, ridică János mâna şi zice: „D-le profesor, n-aveţi un ac, să-mi cos un nasture, că mi s-a rupt la haină?” Tocmai atunci i se rupsese, şi spontan el a ridicat mâna. Zic: „Am un administrator, pe Macavei, întreabă-l pe Gheorghe Macavei, că el trebuie să aibă de toate, fiindcă eu am prevăzut tot felul de necazuri, dar în plină şedinţă dumneata trebuie să faci asta!?” Alta: Vine la chemarea mea o învăţătoare foarte vrednică, foarte pasionată, dar la început de cercetare… Din auzite ne ştiam, cam aşa ceva. Eu am invitat-o, şi ea a obţinut păsuire de la învăţământ, că era la un sat de pe lângă Bonţida, Sic, o comună mare. Şi plecase o parte din grup. Eu eram singur la o gazdă maghiară, şi bărbatul şi femeia, maghiari, şi vine ea, şi-i zic: „Vino, că am să te las aici, şi eu plec la margine de sat, fiindcă acuma acolo am treabă, şi-ţi dau o gazdă extraordinară”. Prima întrebare îngrozitor de greşită pe care a pus-o ea, a pus-o tinerilor ăstora maghiari: „Sunteţi înscrişi în gospodăria colectivă?” Ăia se uită la mine speriaţi: „Nu…” „Păi, de ce nu v-aţi înscris în gospodăria colectivă;” Ăia se uită la mine din nou: „Păi domnul profesor nu ne-a spus!” Atunci „uite ce este, am intervenit eu, domnul şi doamnă, nu v-am spus, şi nici nu vă spun nici acum, nici nu vă sfătuiesc să vă înscrieţi ca urmare a propunerilor noastre, a mea sau a dânsei. Asta e treaba dumneavoastră, faceţi ce vreţi, ce credeţi!” Asta e treaba dumneavoastră, faceţi ce-oţi vrea, ce-oţi crede. Ăştia se sculau înainte de a răsări soarele, şi se întorceau hăt, târziu, după apusul soarelui. Şi lucrau, şi aveau un belşug în casă extraordinar, oamenii ăştia. Şi am urmărit-o în câteva case, ca s-o învăţ pe drum să nu mai facă politică. Am avut un caz în echipa de peste Bug. Spuneam de învăţătoarea Anna Urer Darienko. Era unul, Ion Apostol, care intra în case de români… Sunt români ăştia, e nedrept să le zici moldoveni. Nici măcar nu sunt moldoveni, în sensul că sunt români transilvăneni, ajunşi, trecuţi prin Moldova, şi rămaşi cu oile acolo, colonizaţi de împărăteasa nu ştiu care în secolul XVII, XVIII pe malul celălalt al Bugului.
– Acest lucru se poate proba?
– Da, se poate proba, şi foarte bine, dar nu e treaba noastră asta, decât că le-am zis „români”. Pe primar îl chema Moise Românul. Şi vine Ion Apostol, şi spune în şedinţă nişte treburi despre credinţa religioasă care este un instinct: „Iată, eu la o învăţătoare tânără, de 22 de ani poate, Anna Urer Darienko, am aflat că ea spune că tot timpul a crezut în Dumnezeu!” Cum a cules el această informaţie: „Bună ziua, oameni buni! V-am adus pe Cristos! Domnul să vă binecuvânteze! V-am adus pe Cristos!” El era teolog, licenţiat şi avea şi un pic de cioculeţ. Şi pe urmă începea să îi întrebe despre credinţă. Ăia, sărmanii, timoraţi, nu mai… Eu am reţinut de la ea, şi făcusem în comunicarea mea, că ea n-a cunoscut problema religioasă. Era născută mult după ‘917. Părinţii îi muriseră… Şi atunci Anton Golopenţia şi Bucur Şchiopu şi alţii au spus: „Ioane – Ion Apostol -, dă fişa-ncoa’, rupe-o, n-o băga la dosar, că te faci de râs. Pentru onoarea ta, nu băga fişele astea despre credinţă, despre sentimentul religios al acestei prietene a lui Dunăre – singurul care poate spune cele mai intime sentimente ale ei”. Ei credeau că eu trăiesc cu ea. Dar eu vă jur că nu am păcate. / râde/ Îmi pare rău că am fost aşa de mitologic comunist atunci. Ei, aşa erau şi ei. Şi acum, rezultatele nu s-au finalizat, ca să încheiem cu asta, pentru că n-am avut bani. Bani am adunat atunci din cotizaţiile pe mai mulţi ani de la Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice, Filiala Cluj. Eram responsabilul cercului de monografii, de etnografie şi de artă populară. Şi toţi banii i-am tras pe turta acestei chestii, şi cu ajutorul banilor a fost recunoaşterea făcută sub conducerea mea de vreo 3-4 inşi, între care şi Károly Kós. După care cercetarea din anul ’50, terminasem în ’51 cercetarea propriu-zisă, adâncă de o lună de zile, am adus ceva completări, dar făcute cu altă ocazie, nu cu banii ăia. Deci, cercetarea nu s-a finalizat. Un studiu publicat în revista „Probleme de Muzeografie”, scoasă în regiunea Cluj sau judeţul Cluj de câteva ori. În sfârşit… Aşa că, ne-ntoarcem la alte întrebări, şi apoi dumneavoastră le aranjaţi…
– Am divagat aproape până în zilele noastre de la nişte probleme morale. Deci, aţi venit la Bucureşti îndemnat de profesorul, dirigintele dumneavoastră. Aveaţi chiar din liceu ideea aceasta de cercetare, de sociologie de teren?
– Nu. Numai atât cât era scris în manualul de sociologie Gusti-Herseni, nu am făcut cercetări de teren. Aveam unele… faptul că am fost şi la oi, şi la altele, aveam tendinţa de a sta de vorbă cu oamenii, şi am acceptat uşor să intru în şcoala lui Gusti, dar propriu-zis cercetări n-am făcut niciodată înainte de a intra la facultate. În anul I chiar, nici n-am avut sociologie la examene, era un an preparator, în anul II abia, atunci l-am cunoscut pe H.H. Stahl care conducea seminarul de Tehnica monografiei sociologice. Şi sub îndrumarea lui teoretică din seminar am făcut monografia şcolii primare din Hârşova, judeţul Constanţa, o monografie de instituţie. Şi repede l-am cunoscut, tot la seminar, la seminarul de Politică, pe Gheorghe Vlădescu-Răcoasa. El conducea seminarul de Sociologie politică, de politică, unde m-am făcut mai aproape cunoscut cu Miron Constantinescu şi cu alţii, şi cu Coriolan Gheţie. Şi pe acesta ar trebui să-l cercetaţi. Am să văd, am eu telefonul şi adresa lui. Apoi, în anul II, ’35-’36, l-am cunoscut pe Traian Herseni, care urma să devină, teoretic vorbind, cel mai apropiat îndrumător al meu, în afară de Dimitrie Gusti. Avea el un fel de oarecare… şi nici unul din ăştia n-a fost mai în vârstă cu mult. Răcoasa, da. Şi Stahl. Dar Golopenţia, la care am să mă mai refer, era cu vreo 6-7-8 ani mai mare, dar avea o deschidere, nu familiaritate, o deschidere deosebită, încât erai în conversaţie cu el înainte de a începe. Ăsta era Traian Herseni. El m-a invitat, a stăruit foarte mult, dar, din păcate, n-am mers decât cale de vreo două săptămâni la Drăguş, Făgăraş, unde de fapt conducea el. De drept conducea Gusti, dar de fapt conducea el cercetările în Drăguş, Ţara Oltului, Făgăraş. Şi apoi l-am cunoscut pe Anton Golopenţia, pentru că la absolvirea facultăţii cu o teză Bogdan Petriceicu Hasdeu – sociolog, deci o teză de teorie, de bibliografie, nu de teren. Monografia şcolii era de teren cu actele, cu arhiva, dar nici aia nu era de teren. L-am cunoscut pe Anton Golopenţia când, după absolvire, s-a înfiinţat Serviciul Social. Între timp Gusti m-a numit la Institutul Social Român, secţia de sociologie condusă de Traian Herseni. Mai am undeva documentul ăla al lui, şi a venit instituirea Serviciului Social, o instituţie excepţională, care a şi creat intelectuali orientaţi şi spre centru, şi spre stânga, şi spre dreapta. Şi opinia publică îi aşeza cum trebuie cu vremea, şi realităţile sociale. Dar se creau oameni care cunoşteau fenomenul ţărănesc în primul rând. La Serviciul Social, după o pregătire specială, am fost numit directorul şcolii Serviciului Social de la Piatra-Neamţ. O lună vara, aşa era regulamentul, legea Serviciului Social, o lună făceau tinerii absolvenţi de universităţi sau de seminarii, sau de şcoli normale, tinerii cu absolvire rotundă care puteau să intre în profesie. Înainte de a intra în profesie trebuiau să urmeze o lună un curs de mai multe ramuri în şcoala Serviciului Social, şi – sub conducerea şcolii respective a Serviciului Social – o practică de 5 luni într-un sat. Fiecare cu domeniul lui, dar nu numai ca medic veterinar, ci ca cercetare, nu numai ca medic uman sau ca pedagog, psiholog, şi aşa mai departe, ci şi cercetare. Şi atunci aici l-am cunoscut pe… Înainte de asta să vă mai spun o chestie cu care se şi încheie. Când am terminat şcoala Serviciului Social, am terminat lucrarea Gâlcina-Neamţ – monografia Gâlcinei-Neamţ, satul de lângă Piatra-Neamţ, unde s-a făcut practica cu studenţii, şi când ei urmau să facă o practică de practicanţi de acuma, eu am plecat la Cezieni-Romanaţi, un sat pe lângă unde se zice că s-a rupt căruţa cu proşti, la…, la…., e un oraş…. Caracal. Gata, domnule, asta e! Acolo mă aştepta Dumitru Papadopol, profesor de liceu, cercetător mai vechi la Gusti, director, şi eu şeful cercetărilor, trebuia să facem cercetări la Cezieni-Romanaţi, o zonă de unde emigrau fiii de ţărani pentru munci sezoniere sau durabile în oraşe. Era o idee atunci, care s-a fructificat în teza mea de doctorat. Ajungând n-am stat decât o săptămână şi… că se dizolvase Serviciul Social. Lucrurile s-au precipitat. S-a temut Argetoianu că în şcolile Serviciului Social, în echipele Serviciului Social se vor forma intelectuali cu cunoaşterea realităţilor sociale, dar cu interpretarea lor ori spre stânga, ori spre dreapta. Că el gândea că spre centru mai puţini vor fi, şi într-adevăr, la cei tineri este greu să-i vezi pe centru, doar cazuiştii, doar carieriştii imediaţi. Cei care gândesc sub 50 de ani sunt ori spre dreapta, ori spre stânga, nu e posibil la centru. Şi atunci, de la Serviciul Social, de acolo, deci de la cercetările din Cezieni-Romanaţi suspendate ne-am întors la sediu, la Bucureşti, la strada Latină nr. 8, şi acolo m-a pescuit domnul Mihai Pop. Mihai Pop împreună cu Anton Golopenţia conduceau echipa de cercetări sociologice, aşa-zisa „echipă de stânga” – mai târziu aşa i s-a spus – mă rog, echipa sociologică din Dâmbovnic-Argeş, care a dat o monografie oarecum de stânga, cu destule studii să zicem antichiabureşti, anticapitaliste, deci indirect marxiste sau chiar marxiste, dar nu bibliografic marxiste. Erau Roman Moldovan în echipă, Miron Constantinescu, poetul Dumitru Corbea, Bucur Şchiopu, Tudor Stoianovici şi alţii. Şi atunci l-am cunoscut pe Golopenţia, dar aici mai ales pe Mihai Pop. Dar, când s-a terminat treaba aceasta, am intrat în Oficiul de Studii al Institutului Central de Statistică, condus de Anton Golopenţia. Cu toate că cu Golopenţia am lucrat cel mai mult la Dâmbovnic-Argeş, şi am lucrat, pot să spun, într-o mare măsură teza de doctorat Exodul fiilor de ţărani spre oraşe, a coordonat-o el în sensul că mi-a băgat-o în plan, ca o sarcină de plan la Oficiul de Studii al Institutului Central de Statistică. Acolo mi s-au multiplicat chestionarele, acolo mi s-au făcut unele hărţi. Mi s-au făcut fotografii de teren la vânzători ambulanţi şi aşa mai departe. Deci, cu toate că cu el am fost foarte apropiat, el era uşor central-european, adică uşor un om introvertit, un om retras sufleteşte în el. Când apărea o fetiţă, o domnişoară, o domniţă, el imediat: „Sărut mâinile, domniţă!”, se apleca şi pleca înainte. Noi le mai priveam, el nu vedea nimic. Şi timid. Şi apoi el avea toată problema intelectuală a Institutului Central de Statistică pe cap! Într-o perioadă în care nu aveam Parlament, toată baza de decizie a lui Ion Antonescu erau datele culese şi prelucrate de Institutul Central de Statistică, până la urmă prin Oficiul de Studii al Statisticii. Şi am continuat cu Anton Golopenţia – încă un element de puternică apropiere ştiinţifică, metodologică şi sufletească, în aşa zisa „echipă de stânga”, aşa zisa „echipă de la Est de Bug”, că mai era o echipă în Transnistria, condusă de Traian Herseni, care era centru-dreapta. Echipa nu a făcut politică, dar aşa era socotită. Ulterior era socotită aşa. Atunci noi ştiam că avem o misiune, şi pe care am călcat-o în picioare în prima noapte de tren. Golopenţia… În 19 decembrie 1941, nu ştiu ce fel de vagon de tren era ăla, că eram noi, nu toţi 14 eram, echipa, dar îndeajuns de mulţi dintre noi, printre care Anton Golopenţia ca director, eu ca secretar ştiinţific, metodologic, Tudor Stoianovici, ca secretar organizatoric, apoi Bucur Şchiopu, Ion Oancea, fostul ministru de externe Corneliu Mănescu şi aşa mai departe, eram împreună. Şi alţi câţiva cărora nu le dau numele pentru că erau cam de extrema dreaptă, şi acum sunt pe moarte, şi o să moară.
– Dar puteţi să spuneţi, nu se întâmplă absolut nimic.
– Ce se întâmplă, au ridicat problema, Ion Apostol, Nicolae Economu, Bucurescu, deci au ridicat problema: „Cum vom interpreta materialele pe care le vom culege?”
– Nici nu aţi ajuns acolo, şi deja vă puneaţi problema aceasta?
– Aici în tren, în prima seară, eram odihniţi, veseli că plecăm în expediţie, că avem paşapoarte în trei limbi, română, ucraineană şi germană, ne-am dus până hăt departe, şi ne-am întors, şi ne-am oprit la Valea Hoţului. Nimeni n-a replicat ca să dea un răspuns. Mi se pare, dacă îmi aduc bine aminte, că Bucur Şchiopu a zis: „păi, avem un secretar ştiinţific şi metodologic”. Făcea aluzie la mine, deci: „să spună el”. Şi am spus: „Nu comparaţie orizontală, că este necorect a compara o ţară înapoiată, sărmană, cum era Uniunea Sovietică cu o ţară înaintată ca Germania, ca Occidentul, ci verticală: ţarism – sovietism. Astea sunt punctele de reper în care vom introduce materialele noastre. Cum era în ţarism? Cum e în sovietism? Şi nici o comparaţie orizontală, numai pe verticală. Aşa e cinstit, ca să fim obiectivi.” Şi atunci au respirat toţi comuniştii uşuraţi, şi au zis: „Da, da, da, suntem, de acord cu propunerea domnului Dunăre. Da.” Parcă era interesul politic al meu. Eu n-aveam interes politic. Eu eram vestit încă şi ca student de o obiectivitate stupidă. Îmi plăcea să fiu obiectiv. Asta era o satisfacţie religioasă pentru mine. Şi Golopenţia zice: „Da, aceasta va fi metoda noastră de lucru. Vom cerceta ce a fost, vom cerceta ce este, deci câtă producţie agricolă, ce se semăna, ce se seamănă, cât se producea, cât se produce şi aşa mai departe”. Şi să închei şi aceasta cu o snoavă. Era în perioada de lenevie pe care nu o mai puteam suporta nici unul dintre noi. Anton Golopenţia era un om de un calm nemaipomenit, de un liberalism, de o îngăduinţă fără margini, puteai să-i exprimi orice interpretare, numai să nu vii cu informaţii false de pe teren ca Ion Apostol cu religiozitatea acelei tinere neveste. Dar încolo, te scoli când vrei, te duci când vrei, te-ntorci când vrei, dar seara să ai rezultate. Şi atunci Corneliu Mănescu – trecuseră 30 de zile şi el nu avea decât glume şi discuţii marginale seara. Noi, după 30 de zile de teren pe rupte în care aveam informări seara, am primit sarcina să transformăm materialele în comunicări redactate cât e de bine posibil pe teren. N-ai bibliografie, dar, cât poţi cu ajutorul culturii şi cu materialul, bineînţeles, să-i dai drumul, pentru ca fiecare să-şi aibă capitolul în principiu gata. Şi atunci, ce să facă cu leneşul ăsta de Corneliu Mănescu? „Măi, uite, du-te la şcoală cu Dunăre, şi pune şi tu un chestionar acolo, ceva! „Păi, zic, să spună”, că eu remarcasem că tinerii îmi spuneau la „ce vrei Dumneata să te faci” că ei se suie cu avionul în cer, şi văd că acolo nu e nici un sfânt. Şi atunci el se duce, şi pune câteva întrebări într-o clasă-două, ăia scriu, răspund la extemporalul acesta 2-3 pagini, şi aşa a adunat un material şi Corneliu Mănescu, pentru ca să nu se spună că a fost acolo 45 de zile încheiate. În satul ăsta! Nu mai vorbesc că noi am fost şi în alte părţi. Era un băiat simpatic, era o plăcere să stai de vorbă cu el, numai să nu-l pui la treabă. /râde/ Probabil că el se odihnea, pentru că a avut o profesiune destul de ingrată: la Oficiul de Studii al Statisticii el, cu un comunist excepţional – Mircea Tiriung, care este în bibliografia Şcolii Sociologice de la Bucureşti, publicat în „Sociologie Românească” şi în 60 de sate româneşti – ei aveau biroul de presă. Era şef Mircea Tiriung şi membru era Corneliu Mănescu. Corneliu Mănescu şi Mircea făceau articole despre ce se ordona: despre împrumutul reîntregirii, despre nu ştiu ce altceva. Regimul Antonescu, regimul, guvernul, sau cine reprezenta guvernul către institutul nostru spunea: „Am nevoie de nişte articole care să fie trimise nesemnate la ziarele din provincie şi din capitală, şi ziaristul de acolo mai altoieşte ceva sau numai iscăleşte, şi apare în judeţul acela un articol despre de ce trebuie să dăm un ban pentru împrumutul reîntregirii, sau de ce trebuie să facem, să dregem, ce lozinci erau atunci. Şi probabil că munca asta pe el îl plictisea şi îl indispunea, şi acum a profitat şi el de vacanţa asta. Deci, Golopenţia ar fi trebuit să-mi fie cel mai apropiat sufleteşte, am lucrat foarte mult cu el, ne-am înţeles în multe privinţe, dar Traian Herseni mi-a rămas omul care puteai să-l abordezi. În orice seară la ora 6 îi dădeai telefon, era trezit din somn, din odihnă, şi-ţi spunea: „Vino la 8”. El lucra două ore liniştit, şi la 8 stăteai o oră, două la el, două-trei, şi-i povesteai ce-ai cercetat, ce-ai făcut, şi în problemele de convieţuire româno-maghiară, că n-am apucat să trec şi la convieţuirea româno-săsească în cercetările acelea, că am trecut la agricultură, şi pe urmă la Universitate. Deci, lui îi comunicam, mai ales după înfruntarea lui Ion Chibulcuteanu, altfel un om de treabă, eu nu l-am ştiut decât ca pe un om de treabă şi ca prieten la un pahar de ţuică, un pahar de vin, adică era un sociabil, dar cu chestia că sunt un trădător pentru că am atacat problema asta. Şi atunci omul cu care puteam comunica, şi care era un om cumpănit, el spunea: „aceeaşi problemă, în acelaşi sat poate fi cercetat de 10 cercetători, şi fiecare din ăştia 10 spun destule lucruri care nu se suprapun”… Deci, indirect, din ce am spus până acum, rezultă că am participat două săptămâni la cercetările din Drăguş-Făgăraş, conduse de Herseni, unde am cunoscut metoda fişei depuse în fiecare seară, şi a fişelor proprii, depuse în cutiile altor teme. Omul, cercetătorul, urmărea o problemă, să zicem exodul fiilor ţăranilor la oraşe, emigrarea copiilor, să zicem. Dar, mergând pe teren, ţăranul, informatorul, că aşa se numeşte, el spune şi mai multe. Le notam toate, şi acasă le transcriam, şi băgam în cutiile altor domenii fişe, încât eu mă trezeam că am 20-30 fişe de la 7-8-10 colegi, şi alţi 7-8-10 se trezeau că au fişe de la mine, dar de la mine mai puţine la mai mulţi. Asta era una. Şi discuţia în fiecare seară despre rezultate şi dezbateri, pre-sinteze încă pe teren. Erau discuţii ample de tot. Apoi Cezieni-Romanaţi, unde conducea Papadopol, la Gâlcina-Neamţ am condus eu echipa aceea cu vreo sută de absolvenţi de universitate, şi la Dâmbovnic-Argeş o conducea Anton Golopenţia şi Mihai Pop, dar l-am zis pe Mihai Pop întâi adineaori, pentru că el a stat cel mai mult cu noi pe teren: 30 de zile încheiate a stat cu noi pe teren, şi aveam şi acolo dezbatere în fiecare seară, rezultate şi redactări provizorii pe teren, înainte de a se pregăti plecarea din comuna respectivă. Şi, deci, cu Anton Golopenţia, singurul conducător fiind în Transbugia, nu Transnistria. Dincolo de Bug, în Transbugia. În mai multe locuri, în principal la Valea Hoţului, o cercetare de 45 de zile încheiate şi mai bine, aproape două luni, şi în trei sate la est de Bug, 3 sate româneşti la est de Bug, Bulgarca, Racova şi Grigorievca. Acolo eu am fost şeful subechipei de cercetări în care tatonam să vedem unde ne vom opri. Unii au tatonat într-o parte, ceilalţi în cealaltă, fiindcă acum eram în mişcare. Era în mişcare şi frontul, şi noi trebuia să ne repliem. Ei, cam astea ar fi parcă cercetările sub conducerea lui Golopenţia…
– În anul I nu era admitere.
– Nu era admitere. Era aşa zisul an preparator. Deci, m-am înscris la Facultatea de filosofie şi litere, secţia Sociologie. Dar în anul I era un preparator pentru filosofie şi pentru litere. Şi la filosofie era un curs de psihologie cu Nestor, un curs de logică cu Nicolae Bagdasar, acesta m-a atras cel mai mult. Cel cu testele de psihologie mă cam îndepărta, nu ştiu de ce. Astăzi cred că ar trebui mai bine să fie luate în serios. Şi sunt. Dar atunci nu m-au atras.
– Cine-l preda?
– Rădulescu-Motru, dar nu aveam noi contact cu Rădulescu-Motru. Nestor ţinea prelegeri de psihologie experimentală, era omul lui Rădulescu-Motru. Dar cursurile mai deosebite erau filosofia culturii de Tudor Vianu. A fost un curs care m-a pregătit în mod direct pentru Gusti. Era teoria culturii, psihologia culturii, pe culturologie se mişca cursul lui Vianu. Şi avea un talent de a vorbi, plăcut, fără emfază. Deşi era un om aparent distant. Aparent! El era un om aparent distant, pentru că era un om care gândea, şi tot timpul era preocupat. El nu avea timp liber ca să flecărească. Şi atunci conversaţia cu el era scurtă, în seminar sau într-o discuţie. Dar pentru asta, că mi-a plăcut, am urmat şi doi ani de estetică cu el. Logica o făceam cu Nicolae Bagdasar, un om foarte vrednic.
– Rădulescu-Motru ţinea prelegeri?
– Ţinea, şi le-am audiat. Era un om care aveai sentimentul că atunci creează lecţia. Deşi avea fişe mici, venea cu materialele selecţionate de acasă. Dar vorbea ca şi cum povestea cu cineva de lângă el, nu vorbea să se audă în fundul sălii. Adică nu vorbea ca Antonescu la pedagogie, care spunea ca în carte. Eu am fost student şi la Drept, dar l-am părăsit după 2 ani. În anul al treilea n-am mai avut bani să suport taxele rămase în urmă. Dar mai era ceva. Taxele le mai suportam. Am văzut în anul III de drept un grup de studenţi, fete şi băieţi, care râdeau mocnit urmărind o carte groasă. Era cursul de drept internaţional al lui Georges Meitani. De ce râdeţi, domnilor colegi? Eu ca mai provincial, fiindcă veneam rar… Uite, domnule coleg, şi urmăreşte. Spune exact ca în carte. Am urmărit vreo 5 minute. Nici virgula nu era omisă! Spunea pe din afară din carte. Şi aşa întreabă şi la examen? Bineînţeles! Ăsta a fost un element de înspăimântare. M-am dus la cursul lui Bazilescu de istorie a doctrinelor economice, cam aşa ceva. S-a ajuns la Jean-Jacques Rousseau, doctrina economică – la cursul ăsta am fost eu prezent – unde mai mult de o jumătate de oră a vorbit de amorurile lui Rousseau. Am zis eu: astea le pot căuta eu în cărţi, el aici să-mi spună doctrina economică a lui Jean-Jacques Rosseau! Şi atunci astea au fost elemente care m-au determinat să părăsesc Dreptul. Şi acum am sentimentul că este dintre ştiinţele cele mai false. Pentru că ea statuează ceea ce începe să piară. În momentul în care Parlamentul a votat o lege, motivată, pregătită de un an, doi, din momentul acela legea începe să fie depăşită de realităţile social-politice.
– La Litere nu l-aţi avut pe P.P. Negulescu?
– În anul întâi, ca preparator era Alexandru Posescu, asistentul lui. Negulescu era un om rece, foarte bine pregătit şi necomunicabil. Deci, Vianu m-a atras cel mai mult. Rădulescu-Motru mi-a rămas ca materie între primele trei materii, dar am mai adăugat pedagogia. Gusti principal, P.P. Negulescu, Rădulescu-Motru, Gh. C. Antonescu, patru. Trei trebuia la principal, eu pentru orice eventualitate, pentru cazul că n-oi intra la cercetare sau la universitate… Nu ştiam că o să intru în război! /râde/ L-am cunoscut pe Rădulescu-Motru şi pe Gusti la seminar. Ce-au însemnat ei, ca mari corifei, la seminar? Nu-i ziceai „domnule”. În tratarea răspunsului dumitale la o problemă pusă, vorbeai despre diferite opinii în problema conştiinţei, sau în problema relaţiei sociale sau nu ştiu cum. Înşirai 2-3 autori, îl înşirai şi pe el, aşa: Dimitrie Gusti, Rădulescu-Motru, sau profesorul Gusti, profesorul Rădulescu-Motru. Nici vorbă de „domnule”! Nici vorbă de „sunt de acord cu domnia voastră”! Nu! Nu sunt de acord cu aceasta, lectura mea şi reflectarea mea aduc o corectare aici. Era o învăţătură de un nedogmatism tulburător. Rădulescu-Motru n-avea idei fixe, el spunea că provizoriu a ajuns la următoarea concluzie.
– Acesta era termenul folosit de el?
– Provizoriu. Şi Gusti, care avea un sistem destul de pretenţios închegat, avea grijă să spună, că se va dezvolta, se va verifica pe teren şi aşa mai departe. Paranteză pentru ce a spus Gusti este că în 1967 fiind invitat de Societatea de Etnografie din Paris, şi având sediul meu la Musée de l’Homme, şefa secţiei Europa, contesa Monica de Fontanès, ea îmi făcea legătura cu personalităţile cu care trebuia să mă întâlnesc. Şi m-a întrebat cu cine vreau, am spus Claude Lévi-Strauss şi încă câţiva. Şi cum să spun? Vă rog să spuneţi aşa: „un ancien elève du Maître Gusti”. Am spus să mă primească şi Isac Chiva, un român evreu de la Iaşi. Se ştie că e de origine culturală românească şi nu se ruşinează cu aceasta, care a ajuns succesorul lui Lévi-Strauss. Trebuia să mă primească a doua zi amândoi, şi în ultima clipă Isac Chiva a anunţat că el va lipsi, dar va fi Claude Lévi-Strauss. Şi Claude Lévi-Strauss după schimburile de curtoazie, de protocol, zice: mă bucur că sunteţi elev al profesorului Gusti, pentru că şi eu însumi sunt elev al profesorului Gusti. Eu atunci am zis o paranteză în gând, un „reservatio mentalis”, cum ar zice romano-catolicii, „măi mocane – adică eu -, găseşte o formulă să te scoţi din încurcătură, să nu creadă ăsta că tu crezi că te baţi pe burtă cu el, că eşti cu el împreună coleg, ca elevi ai profesorului Gusti! Şi atunci am pus întrebarea: domnule profesor, eu pot să vă fiu elev dumneavoastră, nu un coleg… Foarte mulţi occidentali suntem elevi ai profesorului Gusti! Pentru că el după război a întors cercetarea sociologică, antropologică, etnologică cu faţa la realităţile sociale, el a militat în mod consecvent pentru aceasta, şi el a fost cel dintâi care mergând pe teren găsea structuri sociale frânte, rupte parţial, dar le putea reconstitui structura socială, cum ar fi fost să fie, dacă nu ar fi fost expus procesul social, fenomenul social la diverse eroziuni economice, politice, demografice şi aşa mai departe. Şi aşa sunt eu elev al profesorului Gusti. L-am spus într-o singură propoziţie într-un studiu publicat apropo de metoda Gusti, am băgat chestia asta aşa, pe dedesubt. Şi dintr-un patriotism românesc, să zicem aşa… Da… Gusti era pasionant prin informaţia uriaşă pe care o dădea. Şi spunea: vrei să citeşti cartea? Care vreţi, veniţi la mine. Ţi-o împrumuta, sau în cămăruţa de alături o consultai, îţi făceai 2-3 fişe acolo. Şi avea timp să te suporte, când el avea atâtea funcţii mari. Era de o democraţie cu totul deosebită. Antonescu pedagogul era mai scorţos… şi mai era un profesor care ne uimea, cred că era magician, cred că putea fi numit Socrate: Nae Ionescu. Venea la lecţie, scotea ceasul, îl punea pe catedră, dar înainte de asta, când punea piciorul pe catedră, începea să expună: vom vorbi despre. Şi aveai sentimentul, certitudinea, că în clipele acelea gândeşte subiectul. Eu cred că-l gândise acasă, era destul de conştiincios, şi un mare savant, deşi n-a publicat decât ce au publicat cei care au luat stenogramele. Nu cred eu că atunci gândea. Aş vrea să se ştie: n-am ştiut niciodată că e om politic. În toate prelegerile pe care i le-am ascultat, de logică… De pildă el a tratat un curs de logică a colectivelor. Comunităţile, colectivele, grupările de oameni, deci unităţile sociale umane au o logică a lor. Logica aceasta a lor el nu spunea ce vrea el ca să facă logica asta, el spunea ce logică au acestea, încât să se suie în capul lor un conducător, încât leniniştii au avut mult de câştigat de la el dacă ştiau carte… Dealtfel se şi vede în foarte multe cărţi care au apărut după 23 August, sau după 1947-1950, foarte mulţi filosofi actuali se vede că i-au citit cartea asta, cursul acesta litografiat. Mie mi-a fost frică să-l citez, nu cumva să mă iau după el, şi să mă remarce altul! Fiindcă fiindu-i student se putea interpreta chiar. Dar, el nu făcea seminar. Făcea Mircea Eliade un seminar, cu texte din filosofi. Luase un filosof, şi citea o frază, un alineat, şi comenta. Eu care eram călare pe tren, am fost o dată, de două ori la seminarul ăsta al lui Mircea Eliade, dar era altceva la Mircea Eliade ce audiam. Aveam grijă să fiu în Bucureşti când are Nae Ionescu curs şi Mircea Eliade curs. La Nae Ionescu mai se găsea un scaun, două. La Eliade nu erau, trebuia să te duci devreme, fiindcă sala era arhiplină. Era arhiplină şi cu aşa zisa mică intelectualitate românească, adică ofiţerimea tânără, medicii tineri, probabil profesorii tineri.
– Da? Acum nu cred că poţi să prinzi un ofiţer să meargă la aşa ceva! /râd/
– El făcea istoria şi fenomenologia religiilor. Se vedea că-i un savant. Teza lui de doctorat, Yoga, P.P. Negulescu, care n-avea doctoratul, dar care făcea cât 10 doctori, era foarte valoros, a pretins Ministerului Învăţământului să-l trimeată un an de zile în India cu manuscrisul lui Mircea Eliade, ca să verifice. Ministerul n-a aprobat, şi atunci Comisia a zis, domnule, te rog, concede şi dumneata, mai caută în nişte lucrări, dar nu se poate să te trimitem. Nu că ar fi fost lipsă de valută pe vremea aceea, dar se crea o uzanţă care n-ar fi fost convenabilă. Deci, Mircea Eliade n-aveam sentimentul că ne învaţă să ne rugăm lui Dumnezeu. Dar aveam convingerea, că religia este un fapt de cultură. Pe care l-am învăţat pe urmă la Lucian Blaga, şi cu mitraliera lui Lucian Blaga m-am dus în URSS într-o cercetare de teren. Două cărţi am luat cu mine, pentru a câştiga bunăvoinţa românilor pe care urma să-i anchetez: Alimentaţia poporului român, de doctorul Ion Claudian, şi Religie şi spirit de Lucian Blaga. Pentru că Blaga scria că religia este un fapt de cultură, care este rezultatul relaţiilor dintre mediul geografic, mediul cultural, politic, social etc., etc. Nu-l vedea că este o revelaţie. Eliade vorbea de forţele acestor revelaţii, dar nu le lega că vin neapărat de la o divinitate. Divinitatea era în ăl care realiza această revelaţie. Era un act care aparţinea lui sau grupării lui religioase.
– Dar pe Blaga nu l-aţi audiat.
– Nu, l-am cunoscut la Cluj, când era căzut, era bibliotecar, fără să muncească la bibliotecă. De fapt dădea consultaţii la cine avea curajul să-l frecventeze. Era tolerat bibliotecar, fără o muncă propriu-zisă, ci făcea el, pregătea el un manuscris sau altul, traducea. El avea, îndemnat de nevoi, de una, de alta… pe urmă era poate şi conştient că fenomenul se instaurează din ce în ce mai solid… Şi apoi l-a determinat foarte mult situaţia fiicei lui care s-a măritat cu un comunist ilegalist, cu Tudor Bugnariu. Şi el a încercat să publice nişte probleme de etnologie, în sensul mai general al cuvântului. Stătea de vorbă cu mine pe stradă, mă întreba că eu eram – în ghilimele – un fel de lider al părţii teoretice şi ştiinţifice a cercetărilor de etnografie în Transilvania… Şi a publicat câte ceva. Şi el vroia să nu fie prins cu idei, să zicem idealiste. Nu-mi cerea să-l fac materialist-istoric. Şi eu aveam delicateţea să n-am nedelicateţea să-i spun cum să fie, ci cum să nu fie. Publica la „Tribuna”, şi într-adevăr pe urmă şi-a dat drumul. Eu i-am propus atunci lui Vătăşianu ca el să-i propună lui Daicoviciu să-i public o carte pe care eu puteam s-o prefaţez ca o carte pre-materialist-istorică, Spaţiul Mioritic. Numai nişte cretini, în frunte cu Pavel Apostol au putut s-o declare carte reacţionară. Acum e aproape greţos de mult lăudată. Acum e foarte lăudată, ca să se dovedească libertatea antimarxistă. Curaj antimarxist. Ea merită lăudată, pentru că ea nu e o carte antimarxistă! Dar acum oamenii o laudă tocmai pentru a dovedi o frondă antimarxistă. Deci, aşa l-am cunoscut. La cinci ani de la moartea lui, eram clujean, la „Steaua” era cred încă Baconsky, şi mă roagă, dumneavoastră cu etnologia n-aţi putea să lansaţi prima afirmare pozitivă despre Lucian Blaga? Şi ne aranjăm să se facă un afişaj extraordinar. Şi atunci la Palatul Culturii de lângă Teatrul Naţional, cu o sală mare de conferinţe… Afiş pe străzi: Lucian Blaga despre cultura populară românească. De dr. Nicolae Dunăre – cu litere mititele. Pentru că nu era important ca lumea să vină să mă asculte pe mine, ci să asculte o conferinţă despre Blaga la cinci ani de la moartea lui, fără să spună nimeni că sunt cinci ani de la moartea lui. Dar să se spargă odată gheaţa! Sala arhiplină, toate categoriile de intelectuali erau prezenţi acolo. Mă temeam să nu fi înţeles bine pe Blaga. Nu-mi era teamă de ce spuneam, eu ştiam că risc. Dar doream s-o fac. Pe urmă am rupt conferinţa asta în două, şi am publicat o parte în „Steaua” şi o parte în „Tribuna”. Şi apoi a pornit valorificarea lui Blaga. Şi de ce eram eu apropiat de Blaga? Fiindcă prima mea temă de teză de doctorat nu era exodul fiilor de ţărani la oraşe, ci prolegomena la o filosofie populară românească. Şi Dimitrie Gusti nu m-a luat de piept cu mâinile, dar pentru prima oară l-am văzut, nu brutal energic, dar energic. Mi-a spus, bine, vii la mine să-ţi dai o teză de doctorat, şi nu o dai din materie de teren! I-am spus că fac teren. Nu! Dumneata faci întâi o temă care pleacă… să nu fii dogmatic gustian… N-a iubit dogmatismul Gusti! … Ci vreau să pleci de la mine, nu de la Lucian Blaga. N-ai decât după aia să scoţi câte teze vrei! Am şi acum undeva ciorna expunerii mele de la seminarul de doctorat, prolegomena, care anunţa viitoarea teză. Ei, atunci m-am orientat spre cercetări mai concrete… Deci, eu eram orientat spre Blaga, dar nu ca să descopăr că noi suntem cei mai deştepţi pe lume, şi că poporul român e singurul care are piatra filosofală în capul lui. Ci că şi poporul român are capacităţi intelectuale, ca orice alt popor.
– Eram la anul întâi.
– În anul întâi am luat o hotărâre uriaşă, care avea să-mi determine toată formaţia mea spre etnologie, a sociologului Nicolae Dunăre. Adică era un regulament extraordinar, care nu există acum, din păcate. Alegi trei materii, una principală, două secundare. La ele eşti obligat să dai un număr de examene, şi mai rămân aproximativ 25 de examene cu care să te poată declara absolvent al facultăţii. Acele 25 de alte examene le alegi dintr-un tabel de 100 de materii, cum vrea studentul. Atunci eu am luat Simion Mehedinţi, cursul de etnografie, Vintilă Mihăilescu, de antropogeografie, care era o etnografie geografică. I.A. Candrea, un evreu foarte deştept, foarte pătrunzător, folclor medical comparat. Era o conferinţă de sociologe comparată a lui Nae Petrescu, Nicolae Petrescu, care nu era pus la examenul obligatoriu, din cauză că Gusti îl ţinea pe o linie moartă. Pătrunsese la catedră în calitate de conferenţiar fără voia lui Gusti. I s-a creat catedra, era un om cu studii în străinătate şi aşa mai departe. Pentru a făuri sociologia lui Gusti avea nevoie de Traian Herseni, H.H. Stahl, Golopenţia, Vlădescu-Răcoasa. Etica, cursuri excepţionale de sociologie etică ale lui Mircea Vulcănescu. Excepţionale! Venea cu un pachet de fişe. Un om uriaş, cred că avea 100 de kilograme, directorul general al bugetului statului, dar aici lucra gratis, ca asistent onorific. Dar excelent lucra! O joi seara, două ore. Ei, şi afară de ăştia, grupul acesta de etnografie şi folclor, Mehedinţi, Mihăilescu, Candrea, spre etnologie comparată Nae Petrescu, Nae Ionescu mai puţin, Mircea Eliade mai mult, şi tot pentru etnologia comparată era enciclopedistul de P.P. Negulescu. Pe care l-am urmat în toţi anii. În fiecare an, la sfârşit de an, în discuţii unul-altul, puneam noi întrebări în cursul anului, „la asta încă nu sunt în stare să vă răspund”. Răspundea la care răspundea… La el trebuia să fii un erou ca să-l urmezi. Pentru că dacă-l ascultai, înnebuneai, din cauză că el nu deschidea gura, nu mişca ochii, nu mişca mâna, nu mişca nimic. Auzeai o voce, nu ştiai de unde vine.
– Citea?
– Citea. Şi eu am citit. Citea text în cerneală, text gata avut de el, de la prima frază la ultima. Citea, dar de o monotonie şi de o nemişcare… Şi atunci noi aveam aşa-zise „echipe de sacrificiu”: un rând, doi de studenţi, studente, care ne venea rândul să stăm în rândul 1 şi 2, nu compact, dar aşa… să zicem, vreo 10 inşi care ne împărţeam de 2 rânduri, care eram atenţi. Ceilalţi dormeau – că era obligatorie prezenţa, şi dacă aveai 4 absenţe, pierdeai anul. Însă acelaşi curs, care auzit era de nesuferit, când citeai cursul litografiat, era o plăcere să-l citeşti. De o cursivitate, de o democraţie şi de o vizibilitate, cum greu se poate găsi. El trata fenomenele, pentru el nu era nici un parti pris al cuiva. A făcut o analiză a partidelor politice…
– Dar de fapt el făcea filosofie.
– Filosofie. Tot filosofie făcea şi aici, dar făcea psihologie socială, filosofie socială, istoria filosofiei, istoria faptelor care încep să intre ca element de sociologie… El trata, şi a pus pe acelaşi plan fascismul, hitlerismul, comunismul, şi trata şi liberalismul, am zice noi astăzi, cu cruzime. Cu exactitate, cu bisturiu de chirurg. Dar în vorbele lui nu se vedea ură. Ăsta este după mine marele lui merit, şi cu asta te convingea să devii antidictatorial, antipolitic. Antipolitic! Poate că dacă n-am aderat la nici o politică de fapt înainte de război, este pentru că de la el învăţasem să pot vorbi despre orice doctrină fără să fiu părtaşul ei.
– Sine ira et studio.
– Da, sine ira et studio, asta era, da. Şi era despre destinul omenirii, rând pe rând, şi la sfârşit de an se adunau nişte întrebări, şi zice: au mai rămas din întrebările dumneavoastră, următoarea şi următoarea întrebare… Erau oamenii frământaţi sincer, erau în studenţime oameni intelectuali. Adică, nu că ştiau carte, eu vorbesc că erau oameni cu psihologie de intelectual, care sufereau pentru că nu e adevărat ceva, şi nu le era indiferent care e adevărul. Şi atunci zice, la aceste întrebări vă răspund anul viitor, în cursul pe care îl încep la toamnă. Şi atunci mergeai în continuare la cursul lui, nu? Nu pentru că vroiai răspunsul acela, dar simţeai că el creează cursul. El crea toată vara…
– Şi răspunsurile astea erau elaborate?
– Erau elaborate, şi în cursul anului următor, sau după doi ani, sau trei ani… Zicea, acum câţiva ani mi s-a pus întrebarea cutare, despre partidul acela, despre partidul acela… Unii îşi mărturiseau nedumerirea că ce să facă, uite, ei sunt buni români şi ar fi vrut să treacă la extrema dreaptă, şi dacă fac bine sau nu. Alţii sunt foarte democraţi, se gândeau dacă să treacă la partidul comunist sau nu ştiu ce, şi el spunea: eu, dacă e vorba să vă sfătuiesc, vă sfătuiesc să nu faceţi nici o politică. Dar, vi le analizez. Şi le analiza cu o informaţie… de unde, dom’le? Din ziare şi reviste. Dar aşa ştia ce să ia, numai atât, cât trebuia.
– Anul întâi era eliminatoriu.
– Da, dar pentru mine nu s-a pus problema aşa.
– Şi în anul doi?
– De-acum treceam la cursurile de sociologie, la Gusti, la cursul lui Herseni, ei ţineau curs. Apoi seminar ţinea Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, de politică, H.H. Stahl ţinea de tehnica monografiei sociologice, Herseni de teoria monografiei sociologice, Gusti aşa zisul seminar de anul IV şi de doctorat, dar care de fapt îl ţinea Traian Herseni. Pentru că Gusti venea la începutul anului, ţinea un seminar, două, un curs, două, şi pleca. Se întorcea la sfârşit de an. În lipsa lui ţinea Traian Herseni. Anton Golopenţia n-a ţinut nici un seminar. El era directorul Oficiului de Studiu de la Statistică, era la Institutul Social Român director… Era şi el director acolo, când s-a înfiinţat în 1939.
– Şi a murit săracul în închisoare.
– El a murit că s-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă în închisoare. Şi l-a luat soţia lui de la morgă, a fost chemată să-l recunoască. Pot să spun că nu cu mai mult de trei săptămâni înainte de arestarea lui ne-am întâlnit pe cheiul Dâmboviţei, când el îşi manifesta toate nedumeririle… Pentru că el n-a făcut niciodată politică, totdeauna a fost de centru-stânga. A fost cel mai mare specialist în teoria statului! Am fi avut un ministru de interne, nu de poliţie, ci de interne, de administraţie, ministrul administraţiei publice, am fi avut un model, pe 40 de ani să fi fost el ministrul administraţiei publice. Doctoratul lui era în sociologia statului, făcut în Germania. Ei, pe cheiul Dâmboviţei, şi mi-a povestit cum este urmărit, şi acum, de aceea a trecut pe o parte, pe urmă a trecut pe altă parte pe chei, să vadă dacă ăl care era acolo, în urma lui, ne urmăreşte pe partea astalaltă. Şi povestea, şi parcă ne-am luat rămas bun, de adio. Înainte de arestare, şi înainte de a se prăpădi la scurt timp după aceea.
– În anul doi cum au fost cursurile acestea de sociologie propriu-zisă?
– Era seminarul de tehnica monografiilor sociologice al lui Stahl, care era un seminar aproape de matematică. Riguros ne învăţa toată teoria informatorilor, a fişelor, a fişelor pe teme, pe subteme. Ideea formidabilă, importantă că mai bine o idee pe zece fişe, decât două idei pe o fişă! Niciodată să nu ai două idei pe o fişă, să poată fişa deveni independentă. Pe urmă nu era dogmatic nici Stahl. Herseni era mai credincios, să spunem, sistemului Gusti, dar deja încă din anul II simţeam că nici Herseni… nu era nimeni obligat să fie dogmatic. La el era teoria monografiei sociologice, era un curs mai de doctrine sociologice, de mari sociologi ai Europei, şi ai noştri, dar în special europeni. Apoi în anul IV a apărut o diferenţiere, că trecând în anul IV şi pentru doctorat era un singur seminar, şi am avut în’39 spre ’40 un seminar deosebit de important…
– Dar n-aţi terminat în 1939?
– Păi trebuia să iau doctoratul. Şi era… tot ideea obiectivităţii… nu făceam numai gustism! Adică concepţia unităţilor sociale la diverşi sociologi europeni. Aici orientarea spre stânga a lui Herseni, zic eu, care era adevăratul mentor, dar şi al lui Gusti bineînţeles, care era directorul seminarului… Se pornea de la cel mai idealist cu putinţă sociolog, şi se încheia cu Durkheim, Marx, care erau mai pozitivişti şi materialişti. Şi treceam prin 15-20 de autori, câţi cuprindea un seminar de felul acesta, cu informaţii bibliografice. Şi atunci s-a putut constata o conştiinţă istorică excepţională a lui Dimitrie Gusti. La seminarul de doctoranzi din ’39/’40, după mine cu Durkheim a urmat Miron Constantinescu cu unităţi sociale în marxism. El nu citea notele, citea numai textul. Dimitrie Gusti, prima întrebare: ce autori ai folosit? El zice, I.V. Stalin, Questions du léninisme. Altele? Mi-a fost destul. Cum? Când la mine în Seminar ai Opere ale lui Marx şi Engels? Ai citit numai pe Stalin? Stalin nu-i un om de ştiinţă. E un mare general, şef de stat, şef de partid, dar asta e cu totul altceva, în acest domeniu eu nu mă pricep. Dar el nu e om de ştiinţă, om de ştiinţă este Lenin. Te duci la cursurile mele mai vechi, şi vei vedea prelegerea mea despre Lenin. Şi vei vedea, că apreciez că Lenin a fost un om de ştiinţă. Dar Stalin este un politic, şi atât. Gusti făcea netă diferenţiere între un om politic constructiv, şi un teoretician, un filosof. Cu chiu cu vai a admis lucrarea. La discuţii nimeni n-a avut curaj să ia cuvântul. Şi erau evrei ca Pauker – nu ştiu dacă era rudă cu Ana Pauker -, un evreu înalt, frumos, de o inteligenţă cu totul deosebită, şi cultură, bineînţeles… Ei sunt după părerea mea popor ales, orice am vrea noi creştinii să zicem, se vede şi astăzi că sunt un popor ales, fiindcă nu poate să facă nimeni nimic fără voia lor. Ăsta-i un element de admiraţie. Deci, nimeni n-a luat cuvântul în favoarea lui Miron, să aprecieze contribuţia sa, numai eu. Atunci el mi-a dat un exemplar din comunicarea lui, cu dedicaţie. Iată, care era metodologia, poziţia etică faţă de ştiinţă, faţă de sarcinile ştiinţei. O obiectivitate absolută. Şi cred că aceasta a creat din noi oameni care am fost în stare să muncim 18 ore pe zi, fără ca să obosim. Pentru că profesorii noştri… Simion Mehedinţi… mai târziu a fost persecutat ca germanofil. Niciodată din cărţile lui nu rezultă că-i germanofil… De la profesorii mei provine această etică a omului de ştiinţă, care trebuie să fie obiectiv, să nu facă rău. Nae Ionescu a spus odată la seminar: dacă nu credeţi că sunteţi în stare să transformaţi, n-aveţi răgaz să transformaţi ideea cuiva într-o altă idee, şi să o transpuneţi ca o proprie idee în mintea lui, numai aşa, agăţată, îl nenorociţi, faceţi din el un om care toată viaţa va fi un dezechilibrat. Nu credeţi că aveţi armele logice şi psihologice şi teoretice destule ca să-l transformaţi în direcţia poziţiei dumneavoastră ideologice, ştiinţifice şi aşa mai departe, lăsaţi-l în pace! Şi să ştiţi că am reţinut acest adevăr pe teren. Erau oameni bătrâni, informatori ţărani, faţă de care nu mai avea nici un rost să faceţi pe nebunul, că vreţi să faceţi marxism cu ei… Vă închinaţi, vă duceaţi duminică la biserică, dacă el era ortodox, dacă era catolic vă duceaţi la el, vă închinaţi cum puteaţi acolo şi aşa mai departe. Adică le respectaţi valorile lor. Este esenţial pentru o cercetare şi psihologică, şi sociologică, să nu veniţi cu idei preconcepute la persoana cercetată. Şi aceasta am învăţat tot de la ei, tot de la aceşti profesori. Dacă Traian Herseni spunea: despre acelaşi sat, despre aceeaşi temă din acelaşi sat pot să se ducă 10 cercetători să studieze, şi au fiecare de spus destule care nu se suprapun, şi care nu fac inutile cele culese înainte şi publicate înainte. Acesta e un lucru care hrăneşte parcă, şi te face ca să lucrezi optimist la cercetările dumitale, la redactările dumitale, ştiind că nu ai să superi pe nici un om cinstit. Atât te-ai priceput să vezi, atât te-ai priceput să spui, dar ce-ai văzut spui cu exactitate. Acesta-i adevărul dumitale, nu-i adevărul definitiv. E adevărul experienţei dumitale din acel an, din acea zi. Da.
– Aţi spus că în anul întâi aţi luat o hotărâre mare, devenind etnograf-sociolog…
– Asta a fost, când am dat… La Bucureşti nu era o catedră de etnografie. La Cluj era o conferinţă de etnografie, a lui Romulus Vuia, care făcea etnografie şi folclor. Puteai termina, şi să iei o licenţă cu temă etnografică. Puteai să iei şi o teză de doctorat cu îngăduinţa unui conducător ştiinţific de doctorat, doctor în etnografie. La Bucureşti nu era etnografie oficială. Mehedinţi o făcea, ca o completare a geografiei, Vintilă Mihăilescu – ca o completare a antropogeografiei, adică indirect. Candrea făcea folclor, şi erau folclorişti destui. Eu nu i-am ales pe ăia literarii, Papahagi, Densuşianu… Din păcate, s-a nimerit aşa. În pachetul acela de 25 de examene – nu de materii, de examene, că puteai să ai la aceeaşi materie mai multe examene. De pildă la Iorga, erau cursuri la fiecare an, litografiate, la biblioteca facultăţii. Vă înscriaţi la examen, şi vă întreba: din ce an aţi ales cursul? Din ’34. Eu trebuia să zic ’34/’35, şi am zis ’34, şi mi-a dat cauzele decăderii Imperiului Otoman. Mi-am dat seama că am încurcat-o, dar am făcut o comparaţie – am avut mania asta mereu –, ceva mai ştiam eu de la Cantemir, din ce s-a spus despre Cantemir, că nu-l citisem eu pe Cantemir, şi cu Hitler. Am făcut o mică asociaţie, cum s-a prăbuşit imperiul turcesc, aşa se va prăbuşi imperiul hitlerist. Se poate vedea, este în tezele de examene parţiale din ’37 o lucrare a mea în care eu l-am atacat pe Hitler! /râde/ Trebuia să valorific chestia asta, poate ajungeam ministru, sau mă împuşcau! /râde/ Deci am avut posibilitatea să iau lângă sociologie destule examene de etnografie. Iar eu am folosit toate acestea, pentru ca să-mi fac o bază istorică, o bază antropogeografică, o bază etnografică, pentru cercetările de sociologie ale mele, pe care le vedeam eu că vor urmări fenomene sociale ţărăneşti. Şi într-adevăr, mă pregăteam pentru procese sociale ca procesul de îmbogăţire, în care era inclus procesul de sărăcire, apoi procesul de imigrare, relaţiile sociale între sate, între zone. Chiar în 1939 am văzut relaţii naturale între zona Braşovului, Ţara Bârsei, de unde erau o parte din străbunii mei şi Argeşul. Dar fapte, nu vorbe, nu declaraţii patriotarde. Deci aşa am putut, de aceea a fost crucială circumstanţa că am făcut la Sociologie, la Filosofie şi Litere, şi atunci am părăsit Dreptul care mă falsifica, şi m-am dat cu totul aici. Şi am început să public încă fiind doctorand, sau student chiar. În ’38 am publicat în „Decalogul”. De exemplu un titlu: De la B.P. Hasdeu şi Dimitrie Gusti. În revista „Căminul Cultural”, tot aşa, Eminescu şi problema ţărănească, Eminescu şi învăţământul la sate, B.P. Hasdeu, problema ţărănească etc., deci publicam, în ghilimele eram o „personalitate”. Gusti îmi zicea „coleg”, pentru că mă vedea un om de viitor… De aceea n-am lăsat-o pe nevastă-mea să lucreze, ea trebuia să fie învăţătoare, dar eu ziceam că pot să ţin pe lângă nevastă-mea încă una-două-trei la mansardă! /râde/ Pot să le ţin, şi să fie fericite toate patru! Că o să iau bani mulţi pentru cunoştinţele mele, pentru studiile mele, pe care le făcusem conştiincios. Nu plătea nimeni pe vremea aia, nici „Decalogul”, nici „Căminul Cultural”, nici… Ne dădea Samarineanu câte o bere. Şi noi eram fericiţi. Deci, ăsta era răspunsul la întrebarea dumneavoastră: că am avut ocazia să aleg, şi am ales de a mă întregi etnografic. Dar nu era întâmplătoare nici orientarea mea, nu pentru că eram fiu de ţăran după mamă şi de muncitor modest după tată, nu o fac pe marxistul sau pe Marx-teoreticianul, ci însuşi în cursul lui Gusti, al lui Herseni şi al lui Stahl, seminarii, nu cursuri ale lui Stahl, era foarte multă literatură etnologică, pe care se întemeiau teoriile sociologice ale lui Gusti, ale lui Herseni, sau expunerile lor sociologice. Că nu toată ziua făceau teorii oamenii! Ei se întemeiau foarte mult pe etnologie germană. Dealtfel, etnologia maghiară de la Budapesta, din Ungaria, şi cea de la Cluj este întemeiată foarte mult pe etnologia germană. Apoi, în general, etnologia austriacă, austro-ungară, ardeleană avea multă bază germană. De aceea şi marii noştri savanţi din Bucureşti, dintre cele două războaie mondiale, în Germania s-au dus.
– Păi, Titu Maiorescu, P.P. Negulescu, Ion Petrovici, chiar Gusti…
– Şi Simion Mehedinţi, nu ştiu dacă şi Vintilă Mihăilescu, tot acolo s-au format. Poate şi Conea… Dar, în general, era şcoală serioasă. Cine făcea seminar în Germania, venea, frecat bine cu răzuitorul. Şi orientarea aceasta etnologică a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, pe care n-a înţeles-o sociologia de după 23 August. Miron Constantinescu este primul care a afirmat: erau alţii care l-au imitat ca papagalii. Că era o orientare etnografistă, etnograficistă, şi nu ştiu cum, vrând să arate că asta era o latură greşită a lui Gusti şi a Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Nu, asta era o orientare sănătoasă a teoriei sociologice către realitatea rurală, dar se pornea şi către realitatea orăşenească. Dovadă că eu exodul tinerilor către oraşe l-am studiat în Bucureşti. Bine, şi în câteva zeci de sate, dar în Bucureşti am luat… şi am avut şi un proiect al lui Setlacec[2], nu ştiu dacă-i spun bine numele acum, după atâţia ani, de sociologie industrială, dar până când nu învăţai odată carte… Şi nu trebuie să uităm că Şcoala Sociologică de la Bucureşti n-a lucrat decât 10 ani. Ăsta este drumul ei de lucru. În 1925 a început, în ’35 încă un pic, şi a început războiul în ’39. Dar în ’25 n-a făcut multă treabă, abia în ’29-’30. Deci, ’30-’40, zece ani de zile. Să facem o comparaţie nemodestă: Şcoala Sociologică sub conducerea lui Gusti a realizat 3 monografii mari: Nerej, Drăguş, Clopotiva, şi şcoala etnografică clujeană sub conducerea mea a realizat, poate, măcar tot atât: deci, Valea Jiului, Bistriţa-Năsăud, Ţara Bârsei, care cantitativ vorbind nu-s mai puţine pagini. Dacă mai adăugăm şi alte câteva… Deci, ei n-au avut oameni, şi la urma urmei nici eu n-am avut la Cluj. Că mi-am consolidat poziţia mea nu în ’49 ci, de fapt, eram tare în ’59. În ’58 când am depus Arta populară din Valea Jiului, o carte de 2 kilograme şi jumătate la Editura Academiei, şi a apărut aproape integral, erau disperaţi, cereau referate de etnografi sovietici, de etnografi care cunosc dacă în estetica populară există un model românesc marxist sau model marxist sovietic. N-am avut model. Atunci, capitolul cu Frunzetti unu’, şi eu al doilea, aşa era să fie semnat, a fost scos afară de editură, fiindcă n-avea model marxist, nici sovietic, dar nici măcar românesc, eventual, măcar unul românesc la nevoie să fie model. Nu mai spun că tot atunci mi-au cerut să spun statutul politic al autorilor occidentali pe care îi citez, dacă au fost membri de partid, dacă mai sunt membri de partid, dacă au fost excluşi din partid. Eu am spus că dacă aş şti toate acestea, eu aş fi secretar general la ONU. Şi m-au obligat să-i scot pe toţi, fiindcă nu am ştiut. Pe Karl Bücher l-am salvat cum: auzisem undeva că V.I. Lenin în cele 30 de volume, dar nu ştiam în care, a zis că deşi nu a fost materialist istoric, totuşi cercetarea lui Bücher este aproape de materialismul istoric. Cam aşa! Ştiind chestia asta, în disperare, vrând să-l salvez pe ăsta, teoria ritmului care-i bază la ornamentică, bază la o serie întreagă de munci ritmice, care-n etnografie sunt esenţiale pentru teorie… Şi atuncea am umblat ca nebunu’ la bibliotecă, la cele 30 de volume, şi nu l-am găsit în primul, nici în al treilea, şi căutam aşa în text, în note, unde să-l găsesc… L-ai citit odată, şi ai găsit-o din greşeală, că nu-ţi trebuia. Şi am găsit-o, am salvat-o, am arătat-o, şi am băgat citatul ăsta în Arta populară din Valea Jiului. Şi am mai salvat un RDG-ist, cu care eram în corespondenţă, Hans Damm de la Leipzig, care era directorul Muzeului Etnografic – mare muzeu, dar nu l-am văzut încă, ei sunt săraci, nu ne dau invitaţii. Şi el, fiindcă aveam corespondenţă cu el şi felicitări de Anul Nou, am vrut neapărat să-l citez cu ceva. Şi m-a obligat să-l tai, şi mi se pare că l-am tăiat de unde mi-au zis să-l tai, dar l-am lăsat în note. Până la urmă a rămas. Adică era totuşi o deznădejde, şi am avut de suferit pe chestia asta. Dar am avut şi un câştig uriaş. Pentru că a apărut o recenzie în revista austriacă de etnografie, publicată de membrul corespondent al academiei austriece, Schmidt, poate Leopold Schmidt, directorul muzeului etnografic din Viena, care a zis: „în ultima vreme au apărut monografii etnografice despre zonele miniere din ţările comuniste. În Cehoslovacia una-două, şi în România Arta populară din Valea Jiului. Toate păcătuiesc prin bibliografie unilaterală”. Cam aşa, pe scurt. Şi apoi se ocupă pozitiv despre monografia condusă de mine. Trei sferturi era scrisă de mine, şi răspunderea… De ce mi-a dat premiu numai mie, din păcate? Că dacă dădea la mai mulţi, era mai bine, că s-a făcut multă rivalitate după aceea. Au trecut 10 ani, 11, până am mai luat altul. Şi atunci, din cauza acestei recenzii m-am dus la Alexandru Graur, şi am spus: domnule academician, m-aţi nenorocit! Uite ce s-a întâmplat, uite ce scrie ăla, că această monografie suferă prin bibliografie unilaterală! De ce? Mi s-a cerut să dau afară toată bibliografia occidentală, dacă nu ştiu că-s membri de partid – dumneavoastră nu sunteţi vinovat că sunteţi aici, deasupra, director general al editurii. Director era Busuioceanu, cenzura spunea aşa şi aşa… ei îşi păzeau postul. Şi atunci i-am spus: uite, acum am primit o invitaţie de la Paris, din Italia, de la Basel, trei invitaţii, vă rog să mă susţineţi ca trei ani la rând să plec în câte una din ţările astea, să fiu aprobat, să primesc paşaport, să plec. Mi-a promis omul. Bun. Şi m-am dus la Leopold Schmidt şi i-am spus la Viena: dumneavoastră sunteţi cel care aţi programat, determinat plecările mele în Occident. Dumneavoastră faceţi din mine un om, ceea ce ar fi vrut să facă Gusti cu bursa Rockefeller, pe care am pierdut-o, că a început războiul cu Polonia, şi bursa chiar în Egipt, pe care am pierdut-o că s-a desfiinţat Institutul Social chiar în ’46, celălalt în ’39. Şi-atuncea acum fac ceea ce trebuia să fac. Ăla: cum, domnule, dumneata comunist, şi eu ţi-am zis aşa? Zic: uite ce aţi făcut, uite ce a ieşit. Deci, nu ştiu dacă mai era ceva…
[1] În anii ’80 încă nu fusese ridicat “embargoul” instituit asupra expediţiei echipei Golopenţia în regiunea de dincolo de Bug.
[2] Ion Setlacec, elev al lui Gusti, publică în « Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma socială » (3-4/1927) studiul Organizarea monografiilor industirale
Din acelasi volum:
- „La un moment dat eu m-am suparat foc” [Gheorghe Retegan, “Parcurs intrerupt”, partea I]
- “Nu ne-a interesat acest Serviciu Social” [Gheorghe Retegan, “Parcurs intrerupt”, partea a II-a]
- “Cei care eram ramasi cu boala monografiei”
- Coriolan Ghetie: „Erau oamenii care te mirau, nu lucrurile” [extras din vol. Parcus intrerupt]
- Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea I]
- Luko Gabor: “Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea a II-a]
- Elevii monografistilor
![„Şi eu am fost disident” [interviu cu H. H. Stahl din „Monografia ca utopie”]](https://www.cooperativag.ro/wp-content/uploads/2023/03/Stahl_Agerpres-237x143.jpg)
![„Rinocerii” [interviu cu H. H. Stahl din “Monografia ca utopie”]](https://www.cooperativag.ro/wp-content/uploads/2018/02/monografia-ca-utopie-237x143.jpg)
Lasă un răspuns