VIAŢA COTIDIANĂ A UNEI BURSIERE LA PARIS. ATITUDINI, PERCEPŢII, PRACTICI
Ionut Butoi
„Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXIV, nr. 3–4, p. 269–282, Bucureşti, 2013
THE DAILY LIFE OF A GRANTEE IN PARIS. ATTITUDES, PERCEPTIONS, PRACTICES
This research examines the importance of the 1932–1934 Paris scholarship of Ştefania Cristescu (one of the most important monographists of the Gustian School), viewed both as a personal strategic choice meant to consolidate her status as an academic researcher and as an occasion for us to learn about the daily life of the interwar Romanian students in Western Europe. I discuss in this paper why it is important to develop a social history of the academic formation of the intellectual elites of modern Romania through scholarships in foreign countries.
Keywords: Gustian School, monograph, Ştefania Critescu, crisis of monographic sociology, social history, scholarship, interwar academics
În articolul de faţă mă voi apleca mai îndeaproape asupra stagiului de bursieră petrecut de Ştefania Cristescu la Paris, în anii universitari 1932−1933 şi 1933−1934. Obiectivul acestor note de cercetare este de a reda aspecte relevante din viaţa cotidiană a Ştefaniei Cristescu. Voi începe prin a descrie contextul instituţional care a făcut posibilă această bursă de studii şi motivaţiile strategice ale monografiştilor care aveau ca obiectiv completarea studiilor în străinătate, pentru a trece, apoi, la o analiză mai amănunţită asupra împrejurărilor, evoluţiei şi consecinţelor multiple prin care stagiul de la Paris a marcat traiectoria academică – şi nu numai – a Ştefaniei Cristescu.
Ipoteza acestei micro-cercetări este că identitatea de „monografist”, membru al unei Şcoli sociologice care avea deja prestigiu internaţional, se resimte în atitudinile şi percepţiile pe care atât Cristescu cât şi alţi membri ai Şcolii le aveau faţă de mediul academic „gazdă”. O apartenenţă care are, însă, efectele sale ambivalente: nu doar de propulsie în cariera academică, ci şi de şanse ratate, marginalizare provocată de rivalităţi sau neînţelegeri. Faptul că avem de-a face cu o monografistă reprezintă un element de interes în plus, pentru a vedea în ce măsură identitatea de gen se manifestă în cazul de faţă.
CONTEXT INSTITUŢIONAL ŞI STRATEGII INDIVIDUALE SAU „CÂND RELAŢIILE VALOREAZĂ AUR”
Parte a unei culturi moderne preiferice de dată recentă, pentru viaţa academică a României, fenomenul „studiilor în străinătate” a avut o importanţă deosebită şi, dacă ar fi cercetat sistematic, ar oferi numeroase informaţii valoroase pentru a înţelege reţelele profesionale, raporturile instituţionale şi legăturile de pe plan intern dintre diverse generaţii de profesori universitari şi studenţi, ca şi cele de pe plan extern, între reţelele româneşti şi cele ale centrelor universitare din străinătate. O astfel de investigaţie ar fi utilă atât pentru a decela influenţa intermediată pe care marile orientări intelectuale, culturale, politice occidentale au avut-o în Principatele Române iar apoi în România Mare, cât şi pentru a obţine o evoluţie în timp a „mitului” Occidentului, aşa cum se regăseşte el în discursul elitelor româneşti.
Studiile sau formarea în străinătate sunt receptate, de obicei, doar în termenii performanţelor intelectuale sau ai sincronizării cu Occidentul. Prea puţin sunt analizate dintr-o perspectivă strategică: atât la nivel individual, ca strategie de viaţă personală, cât şi la nivelul reţelelor, centrelor academice sau chiar al statelor. Cum se suprapuneau circuitele academic-culturale peste cele politice şi economice? Care „pieţe” culturale au exercitat o mai mare influenţă în România şi prin ce reţele/instituţii academice? În ce măsură se reflecta/dubla o anume dominaţie economică şi politică într-una culturală?
Spre exemplu, Anton Golopenţia, aflat la studii în Germania, în 1934, remarcă o strategie de câştigare a influenţei culturale prin intermediul burselor: „În Germania există o tendinţă pronunţată de câştigare a Sud-Estului: oamenii noştri vor fi socotind cum să taie o bursă de francez sau de spaniol pentru a crea una românească”1. De asemenea, având în vedere importanţa apreciabilă, în acest sens, jucată de Fundaţia Rockefeller în România interbelică, mai ales în cazul Şcolii gustiene, se poate pune întrebarea dacă erau la mijloc şi alte resorturi ale activităţilor acestei organizaţii americane într-o ţară sud-est europeană decât cele pur teoretice sau filantropice.
În plus, având în vedere mitul Occidentului ca pol de civilizaţie atât de recurent în rândurile studenţimii româneşti din zilele noastre, la fel de interesant ar fi de făcut un studiu comparat asupra atitudinilor şi percepţiilor pe care bursierii sau studenţii români le-au avut de-a lungul timpului în confruntarea cu acest „pământ al făgăduinţei”.
Aplicată cazului nostru, această grilă de analiză ar fi cu atât mai interesantă cu cât Şcoala gustiană a fost un rezervor şi o reţea foarte complexă de bursieri. Gusti, el însuşi cu lungi stagii de studii în Germania (şi unul mai scurt în Franţa), întreţine şi cultivă relaţii personale şi instituţionale consistente îndeosebi cu centre universitare din Franţa şi Germania, dar şi din SUA, Italia şi alte ţări din Europa Centrală2. Influenţa şi prestigiul profesorului sunt date de sociologia monografică, dar şi de poziţiile instituţionale ocupate de-a lungul carierei sale: decan în cadrul Universităţii din Bucureşti, ministru al Instrucţiei, membru în comitetul român al Fundaţiei Rockefeller.
Această influenţă se face resimţită şi în recomandările pe care profesorul le acordă studenţilor sau colaboratorilor săi monografişti. Unii dintre ei, de altfel, au aceeaşi vocaţie a cultivării relaţiilor internaţionale cu personalităţi, reţele, centre academice. Dintre ei se disting Mircea Vulcănescu, cu studii pre-doctorale în economie, sociologie şi drept, efectuate între 1925−1928 la Paris, şi Anton Golopenţia, cu stagiul doctoral din Germania efectuat între 1933−1936. Mircea Vulcănescu avea bune relaţii şi pe filiera organizaţiilor internaţionale de studenţi, fiind ales, deşi în lipsă, secretar al Federaţiei Franceze a Asociaţiilor Creştine Studenţeşti. Este sugestivă semnificaţia pe care o dă acestui eveniment Vulcănescu într-o scrisoare către părinţii săi: „azi, când relaţiile valorează aur, locul acesta îngăduie o acumulare preţioasă de relaţii extrem de valoroase cu tot ce are lumea mai inteligent şi mai influent!3”
Golopenţia, ani mai târziu, se gândeşte şi el la necesitatea cultivării unor astfel de relaţii, având realul potenţial de a-l continua pe Gusti (şi) pe acest plan. În Germania, el se implică în organizarea unor conferinţe ale lui Gusti şi poate facilita chiar unele schimburi de burse între cele două ţări4. Dacă la Vulcănescu şi Golopenţia stagiile au o motivaţie mai complexă (din motive diferite), nefiind legate strict de obiectivul unei specializări utile pentru monografia gustistă, în alte cazuri bursele par a juca rolul unei strategii foarte clare de consolidare a rolului jucat în cadrul Şcolii, într-un context în care rivalităţile nu lipseau. Astfel, Xenia Costa-Foru are stagii de specializare în Germania şi SUA (prin burse Rockefeller) utile rolului său din cadrul asistenţei sociale, T. Herseni în Germania (1929−1930), E. Bernea studiază etnologie în Franţa (1930−1932) şi filosofie în Germania (1932−1933), Elisabeta Constante, Ion Ionică studiază în Franţa, în acelaşi timp cu Ştefania Cristescu, D. Amzăr în Germania, Harry Brauner în Franţa
(1934), pentru a enumera câţiva dintre cei mai cunoscuţi. Alţi colaboratori ai Şcolii gustiene au studii în străinătate, însă pe cont propriu, pe alte filiere decât Gusti. Venturia Manuilă şi Christina Galitzi, de pildă, au stagii de specializare în SUA, Floria Capsali şi Mac Constantinescu în Franţa. Un alt colaborator cunoscut al Şcolii Gustiene, Mihai Pop, se specializează în slavistică la Praga.
Odată plecaţi în stagiile de specializare, monografiştii (cel puţin în acele cazuri în care s-au păstrat mărturii epistolare) întreţin, atent, legătura cu Gusti, simţindu-se obligaţi să-l ţină la curent cu programul de studii, temele de cercetare alese, contactele cu profesorii cunoscuţi, dar şi, în general, cu chestiunile curente din viaţa academică şi socială a ţării în care se află. Unii dintre ei, vara, în vacanţe, fac eforturi pentru a participa, totuşi, la campaniile monografice, atât pentru a nu-şi pierde locul şi ritmul contribuţiilor în cadrul Şcolii, cât şi pentru că monografia era, concomitent, prilej de a participa la un anturaj prestigios şi, de asemenea, de… distracţie mai puţin burgheză5. Lucrurile nu au rămas însă, mereu şi pentru toţi, la fel de armonioase. Criza monografiei, manifestată, printre altele, printr-o rivalitate crescută între monografişti, fie pentru consacrarea pe un anumit domeniu de cercetare, fie pentru ocuparea unei poziţii cât mai centrale în cadrul Şcolii, se repercutează şi asupra celor care se întâmplă să fie la studii în această perioadă, fiind tot mai accentuată după monografia de la Cornova (1931)6. Este exact cazul Ştefaniei Cristescu, a cărei bursă de studii în străinătate, pe lângă specializarea în etnologie, devine un prilej de presiune şi nesiguranţă atât în viaţa personală, cât şi în parcursul său monografic.
„FUGA MEA ÎN SOCIOLOGIE”
Ştefania Cristescu era „o fată foarte serioasă”7, „foarte pricepută în meseria ei”, „o fată cuminte”8 şi cam singuratică, mereu aparte faţă de diversele grupuri şi grupuleţe în care se împărţeau monografiştii. Aprecierile citate vin din partea lui Mihai Pop şi a lui H.H. Stahl. Ca şi Mihai Pop, Ştefania Cristescu a venit către sociologia lui Gusti, din 1929, dinspre studiile de folclor literar conduse de O. Densuşianu. Dintre „fetele” monografiste, este cea mai prolifică autoare de articole ştiinţifice până în 19409. Provenind dintr-o familie destrămată (ca şi viitorul său soţ, Anton Golopenţia), constrânsă de lipsuri financiare, Cristescu are o condiţie socială care o vulnerabilizează (poate mai mult decât o face identitatea de gen), singularizează şi o face să resimtă mai acut nesiguranţa provocată de tensiunile din interiorul monografiei şi de viitorul său academic incert. În timpul studiilor de licenţă ea beneficiază de o bursă, prin primul său mentor, Densuşianu, iar apoi lucrează, pentru a se putea întreţine, la Direcţia Recensământului General, ca verificator statistic10.
Percepută, iniţial, ca o oportunitate, monografia a presupus pentru Ştefania o alegere între Densuşianu şi Gusti, de fapt o renunţare la o eventuală carieră academică sub oblăduirea primului. O renunţare care a produs regrete, ulterior, când Ştefania Cristescu a resimţit marginalizarea sa în comunitatea monografică şi relaţiile tot mai deteriorate între monografişti şi între Gusti şi viitorul său soţ, Anton Golopenţia. În astfel de momente tensionate, alegerea monografiei este descrisă de Ştefania ca o „fugă”, o acţiune mai degrabă hazardată, care riscă să se transforme într-o rătăcire de la un traseu mai sigur: „Fuga mea în sociologie, oricum, m-a făcut anul trecut să audiez cursuri care mă îndepărtau clipă de clipă mai mult de ceea ce simţeam eu uneori că e drumul meu. Ceva, altceva”11.
Stagiul de specializare de la Paris este marcat profund de această situaţie de criză, care se face resimţită, însă, mai accentuat, în al doilea an de studii (1933– 1934). Bursa de studii, pentru Ştefania, are rolul destul de explicit al unei calificări în cercetările etnologice sau de „lingvistică sociologică”. Nimic mai pragmatic şi mai „normal” decât o astfel de opţiune pentru cercetătoarea fenomenelor spirituale de la Drăguş şi Cornova. Într-un cadru social care face posibilă o acţiune umană planificată, programată, specializarea ar fi reprezentat etapa firească ce ar fi consolidat consacrarea sa pe dimensiunea monografică a cercetărilor fenomenelor „magice” din satul românesc. Nu este cazul cu Şcoala gustiană, care are acest aspect paradoxal, cel puţin aparent, de valorizare a tinerilor cu potenţial, dar şi de mediu relativ imprevizibil şi neinstituţionalizat, în mare parte din cauza stilului de conducere inconstant al lui Gusti. Pentru Ştefania, dificultatea provine din faptul că „manifestările spirituale” sunt vizate, ca domeniu de cercetare, de Ernest Bernea, D.C. Amzăr şi Ion Ionică.
Din mărturiile epistolare se observă suprapunerea de tematici şi, uneori, „concurenţa” între cei menţionaţi şi Ştefania, pentru aceleaşi categorii de „fapte sociale” analizate. De altfel, atât Ştefania (deşi, după cum vom vedea, interesele sale academice din Paris nu se rezumă la atât), cât şi Ionică şi Bernea urmează cursurile lui Marcel Mauss, nepotul lui É. Durkheim şi una din figurile cele mai însemnate în cercetările antropologice ale fenomenelor de tip magic şi sacrificial. Scrisorile lui Amzăr şi Ionică sunt relevante în acest sens, cei doi căutând să îi „fixeze” Ştefaniei un rol subordonat într-un domeniu pe care vor să-l controleze ei. Astfel, Amzăr o „trimite” pe Ştefania să înveţe lituaniană pentru a face studii comparate, adăugând:
„Vezi tu, eu am o mare teamă că, după ce că suntem puţini şi destul de nevoiaşi, ne mai şi pierdem în lucruri cari pentru noi nu-s de neapărată nevoie (…)”12.
Ion Ionică rememorează, la rândul său, o discuţie avută cu Ştefania la „Foyer” (căminul studenţesc) în care acesta sublinia necesitatea abordării unitare a fenomenelor „magice”:
„În convorbirea avută la Foyer, de care faceţi menţiune în scrisoarea dvs., vă spuneam, în acest sens, că realitatea magico-religioasă fiind una, comportă în credinţa mea şi o redactare unitară”13.
Redactarea unitară însemna însă, din partea Ştefaniei, subordonarea faţă de ceilalţi monografişti şi acceptarea unui rol secundar, lucru care n-ar fi constituit o problemă, în sine, aşa cum arată chiar ea, atât timp cât ar fi putut să valorifice datele culese de pe teren. Campania de redactare organizată de Gusti, în 1933, la Făgăraş, la care Ştefania Cristescu merge în vacanţa sa de studii de la Paris, reprezintă însă o experienţă amară pentru ea, din cauza revendicării temelor sale de cercetare de către Ernest Bernea şi a conflictelor acute între monografişti14. Pe acest fond are loc prelungirea bursei de studii la Paris, moment în care rezervele de optimism nu sunt, încă, epuizate. De fapt, probabil sub presiunea obţinerii unor rezultate mai palpabile, în al doilea an de studii Ştefania se decide să obţină o diplomă de la Institutul de Etnologie, în ciuda dezorientării de moment: „Din nou, nu ştiu cu ce scop. În orice caz, voiam să fac în acest an tot ce mai puteam să fac”15. La propunerea avansată de Anton Golopenţia, de a cere încă o bursă de studii, de această dată în Germania, unde ar fi putut fi mai aproape de viitorul său soţ, Ştefania deja se gândeşte că ar fi mai utilă reîntoarcerea în ţară şi trecerea examenului de capacitate, pentru a-şi asigura varianta de rezervă de a fi profesoară titulară la gimnaziu.16 Nevoia unei stabilizări o va determina, de altfel, deşi obţinuse bursa Humboldt din Germania, să renunţe şi să revină în ţară definitiv pentru a pregăti examenul.
Contextul intern al monografiei pare, aşadar, să nu fi fost unul favorabil pentru stagiile de specializare din străinătate ale Ştefaniei, lucru din ce în ce mai evident în al doilea an petrecut la Paris (1933–1934). Fără să fi fost un factor negativ pentru parcursul din cadrul Şcolii Gustiene, aşa cum se vor transforma studiile doctorale din Germania pentru Anton Golopenţia, studiile Ştefaniei nici nu par a fi alcătuit un factor pozitiv în această privinţă (nu ne referim aici la competenţele academice dobândite sau la performanţa intelectuală individuală). Starea de provizorat, întreţinută de Gusti, provocată de rivalităţile între monografişti, se prelungeşte şi după revenirea în ţară, lucru ce o determină pe Ştefania să antameze postul calificat „de bază”, la care putea candida orice absolvent al Facultăţii de Litere de atunci: profesoratul gimnazial.
SINGURĂTATE, ALTERITATE
După ce am trecut în revistă împrejurările interne ale Şcolii Gustiene ce au marcat stagiul de pregătire din Paris, voi trece la aspecte ce ţin mai degrabă de viaţa cotidiană a unui bursier român într-o ţară occidentală. Condiţiile care marcau viaţa unui astfel de bursier variau, de la cele sociale, culturale, până la cele legate de relaţiile cu profesorii şi mediul academic din ţara gazdă. În ceea ce priveşte condiţiile sociale, care uneori puteau fi dificile dacă singurul venit era reprezentat de bursă, Lena Constante îşi aducea aminte de perioada petrecută la Paris alături de Cristescu, la „Foyer” (căminul studenţesc):
„L.C. – Am stat la Paris cu ea la cămin. A avut o bursă, şi am avut şi eu o bursă dată de Gusti. Şi am locuit amândouă în acelaşi cămin. Erau burse foarte mici, dar eu aveam o mătuşă care mă mai ajuta. Şi ea săraca, serveam masa împreună, stătea acolo la masă, ca să poată să-şi acopere diferenţa de cămin”17.
Totuşi, din jurnalul şi scrisorile Ştefaniei nu reiese că aceasta ar fi suferit în mod deosebit din cauza situaţiei financiare. Obişnuită deja cu o viaţă grea, lucrând pentru a se întreţine, după licenţă, bursa de la Paris putea trece chiar drept „prea de ajuns”, permiţându-şi „luxul” achiziţionării unei haine sport18. Însă, într-o scrisoare către Anton Golopenţia, îşi face calcule de unde ar putea să taie din cheltuieli pentru a-i ajunge bursa. Prima tăiată de pe listă este masa:
„Încă de la 15 decembrie, datorită unei recomandări a lui Bouglé, Directoarea de la Foyer International mi-a promis un loc în Cămin. După primul entuziasm a trebuit însă să-mi dau seama, în liniştea odăii mele, că pentru aceasta ar trebui să fac prea multe economii de la masă ca să-mi ajungă bursa. Dacă Profesorul (Ministerul Instrucţiunii) ar putea să-mi acorde un ajutor, eu aş putea să-l am pentru tot anul şi să mă mut la Cămin”19.
Situaţia pare să fi fost comună şi altor bursieri. Mircea Vulcănescu, ce a mers la studii căsătorit, având de întreţinut, în plus, pe parcurs, şi un copil, notează într-o scrisoare către părinţi, cu o iritare rară la el, întârzierile cu care „idioţii” de la Ministerul de Finanţe român achitau bursele, exprimând însă o nemulţumire mai degrabă generală decât personală:
„Nu se gândesc idioţii că sunt pe aci unii (şi noi care avem părinţi cari ne trimit mereu la complectări şi suplimente nu avem a ne plânge prea rău, dar alţii [sunt] siliţi să se reducă la valută) care trebuie să mănânce în aşteptare de două ori pe săptămână numai. Aşa că întârzierea lor nu e numai stupidă ci de-a dreptul criminală dacă nu ar fi o simplă inconştienţă?”20.
Se pare că probleme atât de grave nu mai existau în anii 1930 sau, poate, sistemul de burse a fost diferit în cazul Cristescu şi Golopenţia. În primul caz, guvernul francez contribuia direct cu o bursă de 800 de franci21, în al doilea, Golopenţia a beneficiat de o bursă Rockefeller, iar apoi Humboldt, astfel că întârzierile plăţii burselor pomenite de Vulcănescu par a fi o boală cronică a administraţiei române.
Fire interiorizată şi, în situaţii ambigue sau tensionate, susceptibilă, Ştefania Cristescu nu este foarte sociabilă. Însă este vorba, mai degrabă, de o stare lăuntrică decât de o izolare faţă de ceilalţi. De altfel, obişnuită cu atmosfera instituţiilor colective (cum este căminul studenţesc), va căuta să se mute de la hotel, primul său logement, unde găseşte că „studenţimea e aici imposibilă”22 la cămin: „Ştii, eu sunt obişnuită cu viaţa de cămin, în care oameni străini de tine – îi ai totuşi alături, te întâlneşti la fiecare pas, şi care-ţi fură frica de necunoscut”23. Din jurnal şi epistole reiese că avea o viaţă socială normală, cu interacţiuni care nu se rezumau la cursuri, ci constau şi în participarea la evenimente culturale (vizitarea unor muzee, concerte, piese de teatru etc.). Profesorii de la Paris, între care C. Bouglé se distinge fără să fie unicul, arată o mare deschidere către tânăra româncă şi cultivă relaţiile cu ea dincolo de ocaziile oficiale, invitând-o deseori în vizită. În vacanţe, Ştefania vizitează alte locuri ale Franţei sau din vecinătate şi cunoaşte alţi oameni. Nu aparţine sau nu frecventează însă grupuri, cercuri sau alte forme colective de studenţi, fie parizieni, alţi străini sau români; grupul social în cadrul căruia se poate observa o oarecare integrare este cel al asociaţiei studenţilor creştini francezi, la al cărei congres participă (remarcând faptul că amintirea lui Vulcănescu era încă vie, deşi trecuseră 5 ani de la revenirea lui în ţară)24. Dar, în fond, cu toate acestea, Ştefania se simte singură: „Sunt prea singură. Peste tot şi totdeauna nespus de singură”25.
Arată un slab interes faţă de viaţa publică franceză, nefiind deloc interesată de tumultul politic sau de curentele culturale, spre deosebire, de pildă, de un alt bursier „parizian”, Vulcănescu, ce îşi propusese, de altfel, de o manieră sistematică, să se familiarizeze cu „tendinţele spirituale, economice, politice şi juridice” ale Parisului26. Tot spre comparaţie, Anton Golopenţia este, ca şi viitoarea sa soţie, o fire introspectivă, interiorizată, dar analizează în profunzime tendinţele din viaţa universitară germană şi sistemul naţional-socialist, atunci în plină edificare. Să fie oare această atitudine faţă de tendinţele şi evenimentele din viaţa publică o manifestare a „identităţii de gen”, „băieţii” fiind în mod „natural” mai interesaţi de politică şi de sensul întâmplărilor curente? Posibil. În orice caz, Ştefania are şi alte motive să fie decuplată de tumultul unei societăţi, până la urmă, străine. Pe lângă grijile legate de statutul său în cadrul monografiei, care vor deveni apăsătoare în special în al doilea an de studii, pe lângă dificultăţile unei relaţii afective cu Anton Golopenţia, marcată de distanţă şi de incertitudine, primeşte din România veşti foarte proaste, care contribuie la starea sa de deprimare şi însingurare, ea pierzând, în acelaşi an, pe mama şi bunica sa27. Sunt împrejurări care accentuează sentimentul de înstrăinare şi provoacă, uneori, nostalgii sau nevoia unei reveniri „acasă”. În astfel de momente sau în preajma unor mari sărbători, Ştefania notează trecerile sale pe la „biserica românească”: „Mă simţeam bine la Reims. Mi se părea însă că-mi lipsesc deniile de seară la biserica românească. Am prins-o pe cea ultimă de aseară (…)”28. Cu toate acestea, mersul la biserică nu înseamnă integrarea într-o comunitate românească („Am fost la biserică. Lume puţină. Gol”29); la mijloc poate fi şi o căutare după sentimentul de protecţie din copilărie inspirat de figura paternă a protoiereului Gheorghe Pârşcoveanu. Alteritatea de ordin cultural nu se face resimţită, de altfel, decât în astfel de contexte, conştientizată şi obiectivată în impresii:
„am asistat la servicii religioase protestante, minunându-mă de goliciunea interioară a templului lor şi înţelegând pentru prima oară aspectul de conferinţă sau concert pe care-l are slujba lor, aşa de departe de mişcarea poate prea mare a bisericilor noastre, dar egal de departe de culoarea şi atmosfera lor minunată”30.
Dimensiunea identitară a „orientalului” sau a „răsăriteanului” este evocată, în scrisorile lor, şi de Mircea Vulcănescu şi, uneori, chiar şi de Anton Golopenţia. Nu regăsim, în jurnal sau în epistole, alte manifestări generate de contactul cu o cultură străină, ceea ce este de înţeles: reperele culturale sunt totuşi similare, comune, prin apartenenţa la o elită academică ce vorbeşte aceleaşi limbi şi citeşte cam aceleaşi cărţi.
O MONOGRAFISTĂ LA PARIS
Care au fost coordonatele interacţiunii cu mediul universitar parizian şi cu profesorii francezi? Este foarte interesant de observat modul în care se manifestă, atât la Ştefania Cristescu, cât şi la alţi monografişti proeminenţi, apartenenţa la Şcoala gustiană în momentul contactului cu sociologiile din ţările gazdă. În ciuda tuturor greutăţilor interne sau a rivalităţilor, aceşti monografişti vin cu experienţa unor „expediţii” inedite ale cercetărilor de teren, ale unui seminar de sociologie transformat, pentru o vreme, în centru de discuţii aplicate şi întâlnire a tinerei generaţii, şi a unei atmosfere mai degrabă efervescente, creatoare, pioniereşti. Entuziasmul începutului de drum, e drept, deja în criză când Ştefania merge la Paris, se face (încă) resimţit şi contribuie la atitudinea pragmatică a celor plecaţi la studii în străinătate. Atitudinea monografiştilor sau, cel puţin, a unora dintre ei, este, aşadar, marcată de existenţa acestui model referenţial de cercetare, deja respectat pe plan european în evaluările pe care ei le fac cursurilor, profesorilor şi studenţilor.
Astfel, Ştefania Cristescu, după ce se se adună şi adaptează în Parisul universitar, îi împărtăşeşte lui Anton Golopenţia aceste impresii:
„Sunt extrem de mirată că în Parisul cu aşa de mulţi studenţi, cursuri interesante sunt audiate de cel mult 20 (la Vendryès sunt singura fată pe lângă şapte băieţi). În orice caz, Anton, de n-ar fi decât entuziasmul şi interesul pe care-l provoacă cercetările noastre, şi tot ar trebui să le socotesc cu mult deasupra lucrurilor de aici”31.
Cu alt prilej, pusă la curent cu frământările monografiştilor ce căutau diverse formule de a se afirma pe plan publicistic, Ştefania scrie: „Toată fierberea voastră de tineri cărturari de acolo cu «Drepte», «Stângi» şi «Axe» mă face să-mi fie dor de Seminar”32. Este de notat că diferenţa de atmosferă se referă îndeosebi la studenţi, nu la profesori sau cursuri, care sunt găsite, cu unele excepţii, drept interesante: „am bucurii neexplicate, mergând regulat, luând note şi aflând lucruri pe care nu le ştiam”33. Observaţiile sunt reluate de Ştefania Cristescu şi într-o scrisoare către Gusti:
„Gândind bine însă, nu tot ce fac mă interesează îndeaproape şi de aceea pun destulă speranţă în biblioteci. Sunt rău impresionată însă de cele mai multe ori de faptul că aici se lucrează fără prea mult entuziasm şi interes şi, ca un renumit avar, îmi păstrez cu frică entuziasmul meu de acasă pentru ca să-mi ajungă până la întoarcere”34.
Entuziasm care va fi, însă, risipit, tocmai de acelaşi mediu care-l generase, ajungând, uneori, să fie descris în termeni opuşi35… Este interesant de comparat aceste impresii cu cele ale altor monografişti bursieri, ca Mircea Vulcănescu şi Anton Golopenţia. Astfel, Vulcănescu, scriind aceluiaşi Gusti, scoate în evidenţă nu atât atmosfera (făcând parte din mai multe grupări studenţeşti – fie din Bucureşti, fie de la Paris – avea deja un exerciţiu multiplu al entuziasmelor colective), cât diferenţa de metodă dobândită la seminarul de sociologie:
„În contact cu mediul acesta nou (trebuie s-o mărturisesc, cu toată cunoştinţa ce o aveam despre dânsul), am putut încerca valoarea metodei pe care am căpătat-o lucrând cu Dvs., ca şi valoarea studiilor sociale întreprinse sub conducerea Dvs. Şi veţi înţelege atunci de ce, deşi licenţiat, nu m-am putut dezlipi din mijlocul acelui mic grup înjghebat în Seminarul de Sociologie pentru cercetarea monografiilor şi de ce continui a socoti acel seminar drept „căminul meu spiritual” sociologic”36.
Principala calitate pe care o atribuie Vulcănescu seminarului lui Gusti, comparând cu modul în care învăţau studenţii francezi, este dobândirea distanţei critice faţă de teorii sau fapte sociale analizate: „deşi stau în vădită inferioritate ca «bagaj» de cunoştinţe faţă de colegii francezi (se referă la actualitatea problemelor sociale din Franţa – n.s., I.B.) […], îmi dedeam seama mult mai bine decât cei mai mulţi dintre dânşii asupra sensului şi credinţelor faptelor analizate. Ei «învăţau». Eu aveam posibilitatea să şi critic”37. Un alt monografist proeminent, Anton Golopenţia, are, la Berlin o primă impresie de dezamăgire cu privire la mediul universitar german, de această dată legat inclusiv de profesori şi de cursuri:
„Cursurile sunt lipsite de strălucire, nici chiar profesorii buni nu-şi dau măsura puterilor (…). Îmi îmbucătăţeam zilele venind la două–trei cursuri de oameni cu nume; am ieşit întotdeauna întristat sau crâncen de furios şi mai sărac cu o zi, fără să fi agonisit ceva nou”38.
„Plictiseala vădită a profesorilor”, chiar şi a unuia faimos ca Sombart, „sila vădită” a acestora, îl determină pe Golopenţia să se gândească să renunţe la audierea cursurilor şi la adâncirea în lecturi proprii. În cele din urmă, însă, va face cunoştinţa altor medii universitare germane mai vii, ca cel de la Leipzig, şi a unor profesori, ca Hans Freyer, mai activi şi mai aproape de ceea ce căuta tânărul gustian.
Aceste relatări redau o imagine poate puţin neaşteptată pentru diferenţele între mari capitale europene – ca Paris şi Berlin –, până la urmă, centre occidentale dominante în Europa, pe plan cultural, economic şi politic, şi o capitală sud-est europeană ca Bucureştiul. Explicaţia nu rezidă în mitul „micului Paris” sau în excelenţa elitei intelectuale româneşti interbelice în general, ci în segmentul socio-cultural cu care ne confruntăm, într-un decupaj ale cărui margini sunt circumscrise de fenomenul Şcolii Gustiene şi al întrepătrunderii acesteia cu fenomenul tinerei generaţii interbelice. Pe acest segment, al sociologiei şi cercetărilor etnografice, al recuperării „ţăranului” şi „satului”, al discuţiilor despre organizaţia sistemului social statal şi al raporturilor dintre ştiinţele sociale şi stat, bursierii lui Gusti puteau resimţi drept anoste şi apatice mediile universitare din Occident, spre deosebire de mediul animat, experimental şi creator de „acasă”. Un singur participant la monografii are impresia că Bucureştiul este mai „provincial”, mai „periferic” decât capitala – situată oricum în Europa Centrală, nu în Occident – în care îşi făcea studiile de specializare: Mihai Pop, care urma studii de slavistică la Praga. Dar nici acest detaliu nu este lipsit de semnificaţii: la Praga se întretăiau numeroase curente intelectuale, şcoli, personalităţi, aceasta fiind, printre altele, şi oraş de refugiu pentru o parte din intelectualitatea rusă alungată de regimul comunist al URSS39.
În plus faţă de atmosfera generală, Ştefania Cristescu ne lasă mărturii relevante şi pentru dimensiunea de gen a situaţiei sale. În această privinţă, cercetările Theodorei Văcărescu au analizat chestiunea prezenţei foarte mari a femeilor în Şcoala Gustiană, atât în latura sa de cercetare, cât şi de intervenţie socială40. Este încă unul din factorii ce fac diferenţa între mediul de „acasă” şi cel din Paris. Ştefania remarcă în chiar prima scrisoare de la Paris trimisă către Anton Golopenţia:
„Singura de genul feminin (în afară de stenografă), am fost prezentată de Bouglé lui Mauss, Lévy-Bruhl, R. Maunier, Simiand şi încă doi al căror nume nu-l reţin. (…) La ora 7 ½ ne-am dus la restaurantul din faţa Odeonului. La masă a mai fost o doamnă, probabil soţia lui Lévy-Bruhl”41.
În altă parte constată că „e singura fată” care audiază un anume curs; se află aşadar într-un un mediu mai degrabă al bărbaţilor, lucru care poate constitui un factor de însingurare – nu par să existe interacţiuni familiare între tineri şi tinere, la Paris, sau cel puţin între tinerii francezi şi tinerele bursiere, aşa cum există între monografişti, unde distanţele impuse de gen/etichetă par a fi cvasi-nule în ceea ce priveşte comunicarea intepersonală. Poate că românii erau mai puţin burghezi?
Ceea ce confirmă prestigiul şi influenţa lui Gusti în sociologia europeană este şi buna primire care se face Ştefaniei Cristescu de către gazdele sale franceze. Bineînţeles, la mijloc se află şi excelenta impresie pe care o lasă tânăra noastră monografistă la Paris. Profesorul de sociologie C. Bouglé cultivă relaţii care merg dincolo de raportul profesor-cursant, apropiind-o de mediul său familial şi făcându-i o primire foarte călduroasă: „Cred că Profesorul [Gusti] ar trebui să mulţumească lui Bouglé. Mi-a făcut o primire aşa de neobişnuită, că formez obiectul de invidie al francezilor chiar”42. De altfel, scriindu-i lui Gusti, Ştefania relatează că a fost introdusă de profesorul francez, de la bun început, în dezbaterile interne ale Institutului de Sociologie de la Paris:
„Abia ajunsă aici, mai înainte chiar de a face cunoştinţă cu Universitatea, aşa cum dictează legile începutului unui an şcolar, am şi fost invitată de d-l Prof. Bouglé la o şedinţă a Institutului de Sociologie şi, până să bag bine de seamă, eram gata prezentată d-lor Prof. Mauss, Lévy-Bruhl, Simiand, Maunier… Faptul acesta a făcut ca, în timp de câteva zile numai, să pot şti, în linii mari, tot ce se poate face şi câştiga aici”43.
C. Bouglé o va descrie pe tânăra monografistă, într-o scrisoare adresată lui Gusti, drept „particulièrement bien préparée à profiter de son séjour en France”44, profesorul român apreciind, la rândul său, activitatea Ştefaniei într-o scrisoare către omologul francez. Ştefania primeşte aprecieri pozitive de la profesori ca Jean Marx, iar Marcel Mauss îi arată, la rândul său, o „preferinţă vădită” la cursurile sale şi nu numai: „m-am plimbat cu Mauss prin Luxembourg vorbind despre nu ştiu ce bibliografii, şi cu toate că dintre toţi elevii lui, m-a luat pe mine cu maşina de la Sorbona la lecţiile practice de la Trocadero”45. Căldura şi aprecierea cu care este tratată de profesorii francezi compensează, parcă, din amărăciunile provocate de rivalităţile monografice sau de veştile proaste de acasă. Totuşi, spirit lucid, Ştefania Cristescu, după ce îşi ia examenele şi diploma cu rezultate dintre cele mai bune, revine în Bucureşti, renunţând, aşa cum am menţinat mai sus, la o nouă bursă câştigată, de această dată în Germania, pentru a da examenul de capacitate. Perspectivele tot mai ceţoase pe care le are în Şcoala gustiană nu o determină să încerce o carieră de cercetare în Occident.
CÂTEVA CONCLUZII
Pentru Ştefania Cristescu, bursa de studii de la Paris a însemnat un succes personal de ordin academic şi mai puţin sau deloc un mijloc de consolidare a rolului deţinut în cadrul Şcolii gustiene. Acest lucru este explicabil, în principal, din cauza rivalităţilor cu monografiştii care vizau „monopolul” producţiei ştiinţifice pe acelaşi domeniu al „manifestărilor spirituale” pe care se specializase şi ea. Criza Şcolii gustiene introduce, astfel, o incoerenţă şi decuplare a planurilor personale pragmatice de specializare şi a posibilităţilor reale de valorificare a acesteia în cadrul Şcolii.
Jurnalul şi epistolele Ştefaniei Cristescu de la Paris ne ajută să obţinem aspecte relevante ale vieţii cotidiene de bursier român: impactul cu mediul universitar din ţara gazdă, condiţia financiară a studenţilor români, impresiile produse de contactul cu o cultură străină. Ca dimensiune identitară, în cazul studiat, alteritatea pare a ieşi la suprafaţă, cu precădere, în ceea ce priveşte experienţa religioasă. Unii români bursieri, vorbitori de limba franceză şi familiarizaţi cu reperele culturii acestei naţiuni, se percep ca diferiţi pentru că sunt „răsăriteni” (i.e. creştin-ortodocşi).
Am observat, ca o notă comună cu a altor monografişti, faptul că apartenenţa la Şcoala gustiană a marcat experienţa acestora, bursierii făcând diferenţa între seminar şi monografie şi sociologia practicată în universităţile străine. Este o apartenenţă „profitabilă” ambelor părţi: D. Gusti, trimiţând cu bursă cei mai buni colaboratori, caută, inclusiv prin intermediul acestora, să-şi consolideze relaţiile şi prestigiul faţă de profesorii de sociologie din alte ţări europene; monografiştii au oportunitatea de a se specializa şi de a-şi face propriile lor relaţii în universităţile din străinătate, având, pe lângă propria lor contribuţie, girul şi recomandarea unui profesor şi întemeietor de şcoală respectat. După cum am arătat, această stare de lucruri nu funcţionează mereu în avantajul tuturor.
Am observat, de asemenea, faptul că interesele academice ale Ştefaniei Cristescu, dar şi ale altor monografişti, sunt pragmatice şi foarte selective, deoarece, pe lângă conştiinţa apartenenţei de o Şcoală ca mediu intelectual animat, ele au deja conturate metoda şi domeniile vizate. Aceşti tineri români nu sunt captivii vreunui miraj al „Marelui Paris”, al altei capitale occidentale sau al „civilizaţiei” occidentale; dimpotrivă, chiar atunci când sunt apreciaţi mai mult decât acasă, se reîntorc în ţară, chiar dacă au perspectiva funcţionării pe un post de simplu profesor la un gimnaziu de provincie.
Note:
1 Anton Golopenţia, „Rapsodia epistolară”: scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1932−1950). Volumul II (Ştefania Cristescu-Golopenţia), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2010, p. 261. Citatul este dintr-o scrisoare a lui Anton G. către Ştefania Cristescu, ce aştepta, de la Paris, rezultatul unei cereri de obţinere a unei burse de studiu Humboldt în Germania.
2 Pentru o prezentare mai pe larg, vezi subcap. „Şcoala ca amfitrion”, p. 83−101, din Zoltan Rostas, Atelierul Gustian. O abordare organizaţională, Bucureşti, Editura Tritonic, 2005.
3 Ciorna unei scrisori adresată de Mircea Vulcănescu părinţilor săi, la Paris, datată 29 septembrie 1926 (din arhiva privată a familiei Vulcănescu).
4 Anton Golopenţia, „Rapsodia epistolară”. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1917−1950), Volumul III (Radu Crutzescu–Sabin Manuilă), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, p. 375−377.
5 A se vedea, îndeosebi, relatările lui Mihai Pop şi Marcela Focşa, din Zoltan Rostas, Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Editura Paideia, 2003.
6 Zoltan Rostas, subcap. Dimitrie Gusti – schiţă pentru un portret de fondator, în vol. colectiv
Cornova 1931, Chişinău, Editura Quant, 2011, p. 602.
7 Mihai Pop în Zoltan Rostas, Sala luminoasă…, p. 289.
8 Descrierea aparţine lui H.H. Stahl, în Zoltan Rostas, Monografia ca utopie, Bucureşti, Editura Paideia, p. 303.
9 O descriere a parcursului în monografie a Ştefaniei Cristescu din perspectiva studiilor de gen este realizată de Theodora Văcărescu în teza sa de doctorat din 2011, Femei în cercetarea sociologică şi intervenţia socială din România în anii 1920 şi 1930, consultată de mine în manuscris (vezi p. 256 pentru informaţia citată). Ca observaţie personală ar fi că excelenta investigaţie a chestiunii femeilor din Şcoala gustiană realizată de Th. Văcărescu ar putea fi completată cu o abordare sensibilă la fondul socio-cultural care condiţionează un astfel de fenomen. De asemenea, ar fi interesant de explorat şi mecanismele care explică lipsa de rigiditate în interacţiunile dintre monografişti în ceea ce priveşte dimensiunea de gen, a rolurilor şi distanţelor sociale impuse de acestea – nu doar mecanismele care ar explica marginalizarea femeilor în fenomenul Şcolii gustiene.
10 Pentru detalii, vezi introducerea semnată de Sanda Golopenţia la Ştefania Cristescu- Golopenţia, Sporul vieţii. Jurnal, studii şi corespondenţă, Bucureşti, Editura Paideia, 2007, p. 9.
11 Ştefania Cristescu într-o scrisoare către Anton Golopenţia, în al doilea an al bursei de studii de la Paris, 1933, în Rapsodia epistolară, vol. II…, p. 208.
12 Scrisoare a lui Amzăr către Ştefania Cristescu din 7 iunie 1933, în Sporul vieţii…, p. 336.
13 Scrisoare a lui Ionică, datată 12 septembrie 1933, în Sporul vieţii…, p. 345.
14 Aşa cum reiese din epistolele trimise de Ştefania Cristescu lui Anton Golopenţia din volumul Rapsodia epistolară. Vol. II…, p. 176–179.
15 Ibidem, p. 208.
16 Ibid., p. 239.
17 Lena Constante în Sala luminoasă…, p. 80.
18 În Rapsodia epistolară, Vol. II…, p. 210.
19 Ibidem, p. 90.
20 Din aceeaşi scrisoare din care am citat la nota 3.
21 În Sporul vieţii…, p. 314.
22 Ibidem, p. 78.
23 Rapsodia epistolară. Vol. II, p. 80.
24 Ibidem, p. 125.
25 Ibidem, p. 54.
26 Mircea Vulcănescu într-o scrisoare către D. Gusti, datată 1 iunie 1926, în Marin Diaconu, Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, Bucureşti, Editura Eminescu, 2001, p. 70.
27 Sporul vieţii…, p. 380.
28 Rapsodia epistolară, Vol. II…, p. 140.
29 Sporul vieţii…, p. 49.
30 Rapsodia epistolară, Vol II…, p. 126.
31 Ibidem, p. 87.
32 Ibid., p. 98.
33 Ibid., p. 208.
34 Sporul vieţii…, p. 317.
35 Spre comparaţie, iată cum descrie Brutus Coste, într-o scrisoare către Ştefania Cristescu, aflată încă la studii la Paris (scrisoarea e datată 8.2.1934), atmosfera din cadrul monografiei: „Aici, în cercul strâmt al monografiştilor, domneşte o atmosferă exact diametral opusă aceleia cu care Parisul te-a obicinuit în ultima vreme, adică o apatie şi o linişte desăvârşite. Se pare că nimeni nu lucrează serios. Vulcănescu, cam supărat, nu lucrează nimic, alţii sunt prinşi cu alte treburi. Să-l vezi pe Gusti
văicărindu-se…” (Sporul vieţii…, p. 354). Evident, sunt reale atât impresiile legate de entuziasmul monografiştilor, cât şi cele legate de apatia lor. Este vorba despre etapele şi crizele monografiei gustiene.
36 Marin Diaconu, Profil spiritual…, p. 70. Scrisoarea este din 1 iunie 1926.
37 Ibidem.
38 Rapsodia epistolara…, vol II, p. 195.
39 Mihai Pop în Sala luminoasă…, p. 291.
40 Th. Văcărescu, „Colaboratoarele înlăturate. Femei în cercetarea sociologică şi intervenţia socială din România interbelică”, în Secolul 21. Şcoala Sociologică de la Bucureşti, nr. 1–6/2012, Fundaţia Culturală Secolul 21, p. 80−121.
41 Rapsodia epistolară, Vol. II…, p. 77.
42 Ibidem, p. 85.
43 Sporul vieţii…, p. 317.
44 Ibidem, p. 341.
45 Rapsodia epistolara, vol II, p. 149.
BIBLIOGRAFIE
1. CRISTESCU-GOLOPENŢIA, ŞTEFANIA (2007), Sporul vieţii. Jurnal, studii şi corespondenţă, Bucureşti, Editura Paideia.
2. DIACONU, MARIN (2001), Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, Bucureşti, Editura Eminescu.
3. GOLOPENŢIA, ANTON (2010), Rapsodia epistolară: scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1932−1950). Volumul II (Ştefania Cristescu-Golopenţia), Bucureşti, Editura Enciclopedică.
4. GOLOPENŢIA, ANTON (2012), Rapsodia epistolară: scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1917−1950). Volumul III (Radu Crutzescu-Sabin Manuilă), Bucureşti, Editura Enciclopedică.
5. ROSTAS, ZOLTAN (2005), Atelierul gustian. O abordare organizaţională, Bucureşti, Editura Tritonic.
6. ROSTAS, ZOLTAN (2003), Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Editura Paideia.
7. ROSTAS, ZOLTAN (2000), Monografia ca utopie, Bucureşti, Editura Paideia.
8. VĂCĂRESCU, THEODORA (2012), „Colaboratoarele înlăturate. Femei în cercetarea sociologică şi intervenţia socială din România interbelică”, în Secolul 21, Şcoala Sociologică de la Bucureşti, nr. 1−6/2012, Fundaţia Culturală Secolul 21.
Lasă un răspuns