Victor Neumann: TIMISOARA INTERBELICA

Sursa foto: http://melancolieinterbelica.blogspot.ro/2011/01/timisoara.html

TIMIŞOARA INTERBELICĂ

ÎNTRE <ETNICITATEA FICTIVĂ> ŞI <NAŢIUNEA IDEALĂ>

Victor NEUMANN

Studiul meu şi-a propus să atragă atenţia asupra fizionomiei identitare a Timişoarei interbelice, un oraş aflat la confluenţa culturilor şi civilizaţiilor, între Europa Centrală şi Europa de Sud-Est. Voi avea în vedere aceasta pentru anii de după primul război mondial, atunci cînd regiunea Banat (a cărei capitală este Timişoara) fusese împărţită între statele român, sîrb şi ungar şi cînd una dintre temele îndelung discutate era conservarea diverselor moşteniri ale Imperiului Austriac şi ale Monarhiei Austro-Ungare. Numeroase au fost pledoariile pentru păstrarea unei regiuni nedivizate a Banatului. Ele stăruiau asupra raţiunilor geografice, administrative şi economice pentru care trebuia păstrată unitatea regiunii. Iată ce se scria într-unul din memoriile prezentate la Conferinţa de Pace de la Paris:

“A împărţi Banatul ar însemna ruina economică, industrială şi comercială a acestei provincii şi a locuitorilor ei. Noi nu cunoaştem decît în mod vag motivele strategice şi etnice care au putut da naştere acestei idei de a împărţi Banatul şi noi credem că nimeni niciodată nu va putea afirma că împărţirea s-ar putea face fără a expune provincia la un total dezastru economic. Unitatea geografică şi economică a fost în cursul timpului un fapt necontestat, (astfel) încît niciodată în cursul istoriei această provincie n-a aparţinut în acelaşi timp decît unui singur stat…. Această provincie formează un dreptunghi regulat, ale cărui frontiere sînt constituite de trei mari fluvii, Mureşul, Tisa şi Dunărea, precum şi de Munţii Carpaţi. În interiorul acestui dreptunghi se găseşte un întreg sistem de canale navigabile, de căi ferate, de şosele, care leagă toată provincia cu Tisa şi Dunărea….”[1].

Sub presiunea ideologiilor naţionaliste şi a consecinţelor războiului, documentele de acest fel omiseseră însă referinţele la pluralitatea moştenirilor social-culturale şi religioase ale urbei. Adică, la moştenirile vizibile în coabitarea bisericilor ortodoxă şi catolică; în interferenţele germano-austro-româno-sîrbe; în asocierea evreilor germani vorbitori ai limbii idiş cu evreii spanioli vorbitori ai limbii ladino ori în asimilarea evreilor emancipaţi la alte culturi precum acelea de limbă germană sau de limbă maghiară. Toate acestea simbolizau atunci o istorie pe care locuitorii Timişoarei o recunoşteau ca fiind a lor şi pe care voiau s-o continue. Interferenţele – căci despre ele este vorba – erau consecinţa firească a istoriei amalgamate a unui oraş de graniţă, fapt ce se regăseşte în denumirile lui în mai multe limbi: Timişoara/Temeswar/Temesvár/Temeschburg/Temisvaru; în presa plurilingvă, germană, maghiară şi română; în comportamentul social nediscriminator, în iniţitiavele individuale şi civice, în dispoziţia cooperantă a autorităţilor administrative.

Împărțirea regiunii, aşa cum se decisese prin Tratatul de pace de la Paris, crease nu numai tensiuni între cele trei state vecine, România, Serbia şi Ungaria, ci şi teama locuitorilor cu privire la politicile centraliste şi ideologiile etnonaţionaliste. Pe de altă parte, o problemă a statelor formate pe criterii etnonaţionale după primul război a fost aceea a recunoaşterii şi a integrării regiunilor avînd un patrimoniu cu origini diverse. Noile autorităţi aveau în faţă cîteva provocări: expresiile multi- şi interculturale, existenţa mai multor religii, recunoaşterea istoriilor plurale. Acestea nu aveau corespondent în identitatea formulată pe baza unei fictive ethnicity (etnicităţi fictive), aşa cum îşi imaginaseră elitele vremii. Partidelor politice şi guvernelor interbelice ale României, chiar şi celor mai tolerante, nu le era simplu să admită că societatea Timişoarei era rezultatul interferenţei mai multor limbi şi culturi, că ea nu aparţinea unei singure expresii religioase şi nu purta însemnele unei aşa-numite specificităţi etnonaţionale. Culturile şi istoriile plurale nu aveau corespondenţă în orientările monolingve şi monoculturale ale statului-naţiune.

Recensămintele imperialiste şi naţionaliste au servit ierarhiilor politice, administraţiilor centralizate, desenării hărţii Europei din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Statistica locuitorilor Timişoarei din anul 1910 realizată de administraţia de la Budapesta şi avînd în centrul atenţei limba maternă,  indica următoarea configuraţie[2]:

Cît priveşte populaţia în funcţie de religie, aceasta arăta astfel:[3]

Ce rezultă din cifrele aşezate conform clasificărilor recenzorului? Vorbitorii nativi de germană erau cei mai numeroşi, 32. 963 din totalul locuitorilor. O explicaţie e utilă. Începînd cu Iosif al II-lea, fără a o impune, autorităţile habsburgice au agreat germana ca mijloc de comunicare cu masa populaţiei; aceasta pentru că Timişoara fusese populată în secolul al XVIII-lea cu colonişti de origine germană (şvabii), masa acestora necunoscînd o altă limbă decît germana; în al doilea rînd, coloniştii italieni, spanioli şi francezi au fost asimilaţi de cei germani; în al treilea rînd, în procesul emancipării şi modernizării, germana fusese limba în care s-au format elitele din toate regiunile imperiului, prin intermediul ei răspîndindu-se tiparul. Observaţia lui Benedict Anderson cum că germana dobîndise un dublu statut, universal-imperial şi particular-naţional[4], are o perfectă acoperire în acest caz. La sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, germana reprezenta nu doar o referinţă pentru codul cultural şi civic al întregii populaţii, dar şi pentru ideologia şi mişcările etnonaţionaliste. Era timpul în care persoanele şi grupurile erau din ce în ce mai des identificate pe bază de limbă şi diferenţe culturale. Cît priveşte vorbitorii de maghiară din Timişoara, numărul acestora, 28.645, reflectă o creştere petrecută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea datorată schimbărilor politice petrecute după revoluţia de la 1848 cînd maghiara a luat locul latinei şi/sau germanei în administraţia statală şi cînd aristocraţia Ungariei a preferat-o în scopul recunoaşterii în ochii marii mase locuitori ţărani.

Divizarea în funcţie de limbă şi de religie, aşa cum rezultă din tabelele reproduse mai sus, nu corespundea decît arareori cu aspiraţiile sociale şi nici cu acelea intelectuale ale majorităţii locuitorilor Timişoarei. În anii 1900-1910, oraşul continua să existe în temeiul propriilor sale coordonate, avînd ca orientare general acceptată cooperarea dintre cetăţeni în scopul binelui de obşte. La vremea aceea, Budapesta fusese surprinsă de faptul că Timişoara sfida orientările ideologice dominante, respectiv naţionalismul lingvistic. De exemplu, regimul ungar observa cum limba germană continua să deţină o pondere apreciabilă nu doar în comunicarea interpersonală, dar şi în învăţămînt, cultură şi presă. Cel mai important ziar local era Temeswarer Zeitung[5]. În pofida politicii de maghiarizare, 32.963 de locuitori ai Timişoarei continuau să vorbească germana ca limbă maternă[6]. Vorbitorii de română numărau 7.593, iar cei de sîrbă, 3.490, ceea ce indica o normalitate a relaţiilor sociale.

Cît despre cultele religioase, chiar dacă romano-catolicii reprezentau majoritatea, 49.981 din totalul de 74. 003 locuitori ai oraşului[7], conştiinţa religioasă nu fusese îngrădită. Practicarea religiilor ortodoxă, mozaică, reformato-calvină, evanghelico-luterană şi greco-catolică a fost liberă, bisericile şi sinagogile amintitelor culte împînzind cartierele oraşului. Diversitatea stimulase organizarea în asociaţii profesionale, tehnice şi ştiinţifice. Burghezia avea multe iniţiative liberale, fiind susţinută de administraţia locală, iar orientarea social-democrată fusese parte a culturii politice a majorităţii cetăţenilor oraşului.

*   *    *

Statistica populaţiei Timişoarei interbelice realizată de statul român arată transformările social-culturale, dar şi continuitatea în relaţia dintre majoritate şi minorităţi[8]. Categoria de identitate care deţine puterea se schimbă comparativ cu epoca anterioară, “naţionalitatea” sau etnocultura devenind esenţială în mentalitatea recenzentului. Iată cum a fost inventariată situaţia anului 1930[9]:

În vreme ce politica de maghiarizare avea ca obiectiv asimilarea lingvistică şi cetăţenească a locuitorilor părţii ungare a monarhiei, românizarea a introdus politica diferenţelor în funcţie de origini etnoculturale şi de numărul persoanelor existente în comunitatea respectivă. Pentru recenzent, noţiunea de “naţionalitate” fusese echivalentă cu aceea de “neam” (semnificaţia în română fiind aceea de trib sau rasă[10]). În felul acesta, cel ce clasifică consideră că oferă date precise, fără ambiguităţi[11]. Vechile criterii, limba şi religia, nu dispar, în schimb dobîndesc noi sensuri.

Statistica locuitorilor Timişoarei din anul 1930 sugerează faptul că statul român era foarte preocupat de ideea de naţiune, respectiv de apartenenţa la o naţionalitate. Fusese o tendinţă generală a statelor nou constituite după primul război mondial şi care era inclusă în esenţialismul limbajelor social-politice. Definirea identităţii potrivit apartenenţei “etnonaţionale” generase o nesiguranţă, oraşele şi regiunile în care coabitau majoritatea şi minorităţile presupunea integrarea diversităţii de culturi, religii şi istorii, dar şi nuanţări atunci cînd era vorba de identitatea persoanei sau a grupurilor. La vremea respectivă, circa 30% din populaţia Românei aparţinea unui alt grup cultural, respectiv unei alte “naţionalităţi” decît aceea română. În literaturile istorică şi sociologică, dar şi în presa interbelică de limbă română, termenul de “străin” definea pe cel ce provenea dintr-o altă ţară, precum şi pe minoritarul din interiorul graniţelor statului. O asemenea perspectivă o dezvoltaseră unii intelectuali ai Timişoarei timpului, orientativă în acest sens fiind Revista Institutului Social Banat-Crişana. Buletin Istoric (1933-1946), publicată sub egida Institutului Social Banat-Crişana. Revista, la fel şi Institutul, erau conduse de Cornel Grofşorean, unul dintre primarii Timişoarei anilor 1930. Modelul fusese preluat de la Institutul Social Român din Bucureşti, respectiv de la Institutul de Cercetări Sociale ale României; fusese subordonat formei centraliste şi profund influenţat de ideologia etnonaţionalistă. Între colaboratorii revistei se numărau: Emil Botiş, Cornel Grofşorean, Aurel Bugariu, Coriolan Buracu, Aurel Ciupe, Aurel Cosma jr., Gh. Cotoşman, Anton Golopenţa, Ilie Gropşianu, Romulus Ladea, Octavian Lupaş, Ioachim Miloia, Iosif Nemoianu, Petru Nemoianu, Melentie Șora, Ion Ţenchea, Traian Topliceanu[12]. Prin urmare, nu era inspirat de contextul local şi nu servea interesele tuturor locuitorilor oraşului.

O asemenea orientare era deja vizibilă în anii imediat următori primului război. Cu ocazia demersurilor făcute pentru înfiinţarea celei dintîi instituţii de învăţămînt superior din Timişoara, primarul oraşului, Stan Vidrighin, vorbea astfel despre identitatea urbei:

“O Şcoală superioară cum e Politehnica … va avea să dovedească tăria şi superioritatea geniului românesc, va contribui în măsură remarcabilă la consolidarea elementului românesc în Timişoara şi Banat şi va aduce cu sine naţionalizarea tuturor instituţiunilor, astăzi încă străine. Impunătoarea majoritate a elementului românesc din întinsul Banatului va cîştiga prin acest aşezămînt acele forţe intelectuale cărora majoritatea ungurilor şi şvabilor, astăzi mai bine înarmată (pregătită, n.m.), va fi silită să cedeze. Iar inferioritatea noastră specială din oraşul Timişoara, care este o rezultantă regretabilă a minorităţii noastre în acest oraş, se va transforma cu siguranţă şi aci în superioritate”[13]. După Onisifor Ghibu, directorul ministerului cultelor şi instrucţiunii publice din Consiliul Dirigent[14], înfiinţarea instituţiei de învăţămînt superior amintite avea ca obiectiv “fortificarea şi naţionalizarea acestui oraş de graniţă”[15].

Examinînd noţiunea de “naţionalitate” folosită drept criteriu principal în recensămîntul din 1930, se poate spune că Timişoara reprezenta o provocare pentru recenzent: 1. pentru că oraşul era locuit de mai multe grupuri, fiecare folosind două sau mai multe limbi; 2. pentru că naţionalitatea nu coincidea întotdeauna cu limba maternă; 3.pentru că identitatea unora dintre locuitorii oraşului – exemplul evreilor e relevant în statisticile citate – uneori era determinată de religie şi nu de limba/limbile vorbite (recenzentul introduce în acest caz noţiunea de „naţionalitate evreiască”); 4. pentru că meltingpot-ul Timişoarei făcea adesea imposibilă identificarea cu o singură naţionalitate, mariajele mixte fiind  numeroase şi indicînd relaţii între romano-catolici şi protestanţi, între ortodocşi şi greco-catolici, între creştini şi evrei[16]; 5. pentru că „naţionalitatea” sau etnonaţiunea e o noţiune foarte relartivă într-o regiune în care culturile şi obiceiurile se întrepătrund.

Potrivit aceluiaşi recensămînt, după limba maternă, populaţia Timişoarei anului 1930 arăta astfel[17]:

Cît priveşte religiile practicate în anul 1930, statistica oficială consemna următoarea situaţie[18]:

Aşa cum se vede din tabelele alăturate, distincţia identitară a Timişoarei consta în conservarea numărului mare de plurilingvi, vorbitorii nativi de maghiară şi germană disputîndu-şi întîietatea şi fiind urmaţi la o diferenţă relativ mică de vorbitorii nativi de română. Din acest punct de vedere, recensămîntul consemnează un număr de 32. 513 de maghiari, 30.670 de germani şi 24.088 de români. Cît priveşte libertatea de conştiinţă, ea arată tendinţa autorităţilor de a impune apartenenţa la una sau alta dintre religii, fapt ilustrat de numărul foarte scăzut al celor ce se declaraseră liber-cugetători, 41 de persoane dintr-o populaţie de 91.580 de locuitori. Nu e de mirare, căci statisticile oficiale nu ofereau nici o informaţie despre bi- şi trilingvi, nu uzau de conceptul de cetăţean şi nu consemnau pe cei asimilaţi la una dintre culturile şi religiile dominante. 

* * *

În pofida amintitelor neajunsuri şi a tendinţei de creare a mai multor categorii de cetăţeni, Timişoara plurilingvă şi multiconfesională şi-a continuat existenţa, dezvăluindu-şi personalitatea prin modelul său socio-cultural; aportul industrial şi comercial adus României; resursele individuale şi deschiderea societăţii; numărul impresionant de asociaţii culturale, sportive şi civice. Voi menţiona cîteva exemple spre a înţelege mai exact contradicţia dintre orientarea politică naţionalistă şi aspiraţiile societăţii locale:

1. Cel dintîi club profesionist şi cea mai celebră echipă de fotbal a României anilor 1930-1940 a fost Ripensia Timişoara. Ea a fost rezultatul unei admirabile cooperări, reflectînd armonia interculturală. Din această echipă făceau parte jucători provenind din toate grupurile culturale ale oraşului: german, român, maghiar, evreiesc, sîrbesc, etc: Adalbert Hrehuss, Alexandru Schwartz, Balazs Hoksary, Cornel Lazăr, Dumitru Pavlovici, Eugen Lakatos, Francisc Agner, Gheorghe Ciolac, Gheorghe Oprean, Graţian Sepi II, Gustav Nemeth, Iosif Silvatz, Ladislau Raffinski, Mihai Tanzer, Nicolae Simatoc, Pavel Gall, Rudolf Burger, Rudolf Kotormany, Silviu Bindea, Ştefan Dobay, Vasile Chiroiu II, Vasile Deheleanu, William Zombory, Zoltan Beke. În anii 1930-1940, Ripensia cîştigase de mai multe ori campionatul naţional, intrase în competiţie cu marile cluburi din Europa interbelică şi devenise legenda incontestabilă şi din toate timpurile a fotbalului românesc. Ea a transmis României unul dintre cele mai credibile mesaje despre spiritul Timişoarei interbelice, numele jucătorilor Ripensiei ajungînd să simbolizeze atît recunoaşterea talentului sportiv, cît şi continuitatea valorilor pacifiste ale oraşelor multi- şi interculturale ale Europei centrale, valori moştenite de la generaţiile precedente[19].

2. O altă dovadă a acestui fel de a gîndi şi de a fi este impresionanta listă de ziare şi reviste[20], cărţi şi ilustrate monolingve şi plurilingve[21]. O parte dintre ziarele şi revistele timişorene din deceniile interbelice au fost editate simultan în limbile română, maghiară şi germană. În 1922, apăreau 4 publicaţii în formatul trilingv amintit; în 1925, 7; în 1926, 4; în 1930, 3; în 1932, 4; în 1933, 6; în 1934, 7[22].

3. O inventariere a ediţiilor cartofile realizată de unul dintre colecţionarii acestora – e vorba de Thomas Mochnács – arată că, la rîndul lor, ilustratele cu Timişoara fuseseră inscripţionate nu doar monolingv, în română, germană, maghiară, ci şi plurilingv. Din totalul de 480, 106 ilustrate fuseseră tipărite cu text explicativ în limbile română şi maghiară; 50 în limbile română, maghiară şi germană; 15 în română şi germană; 15 în maghiară şi germană; una în germană şi ebraică şi una în esperanto[23]. Multe dintre acestea indică nu numai o raritate cartofilă, cît mai ales o stare de spirit în care definitorii sînt interesul, recunoaşterea şi preocuparea cetăţenilor pentru trăsăturile ce particularizaseră oraşul comparativ cu altele ale României ori ale Europei interbelice.

4. O mare parte a elitelor preluase şi valorificase starea de spirit a populaţiei oraşului. Este cazul unora dintre sriitorii cu o orientare cosmopolită, traducînd poezie sau proză[24] dintr-o limbă într-alta, experimentînd noi genuri literare. Între ei, Zoltán Franyo, Ilie Ienea, Franz Liebhardt, Viktor Orendi Hommenau, Anavi Ádám[25].

5. Aceeaşi orientare o întîlnim în cercul artiştilor plastici ai Timişoarei reprezentat de pictorii Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Franz Ferch, Ioan Isac, Albert Krausz, Emil Lenhardt, Corneliu Liuba, Ioan Eminet, Julius Podlipny, Oskar Szuhanek, Ștefan Szőnyi, Albert Varga, Nándor Kora Korber, Alexandru Popp, precum şi de sculptorii Andrei Gál, Ferdinand Gallas, Romul Ladea, Sebastian Rotschingk, Géza Rubletzky[26].

6. Un accent şi mai particularizant a fost generat de mediul muzical, cu deosebire de conservatorul din Timişoara  care a ştiu să valorifice mai bine decît oricare altă instituţie bogăţia de tradiţii folclorice a regiunii Banat. Cei ce au dat consistenţă programelor sale creative şi de formare au fost dirijorul de cor şi compozitorul Guido von Pogatschnigg, violoncelistul Nicolae Papazoglu, profesorul de vioară Maximilian Costin, compozitorul Sabin Drăgoi, violoniştii Josif Pianezze, Béla Tomm, Eugen Cuteanu, Ludwig Farago şi Josef Brandeis[27].

Toate acestea sînt argumente mulțumită cărora se poate afirma că Timişoara anilor 1930 era rezultatul coabitărilor, al istoriilor interferente şi nu al comunităţilor lingvistice trăind o viaţă paralelă una faţă de celalaltă[28]. Istoriografia naţionalistă ori aceea naţional-comunistă (protocronistă) au refuzat să observe acest lucru ori nu l-au înţeles. Armonia interculturală a epocii era cu mult mai evidentă decît conflictul dintre culturile comunitare.

În anul 1941, statistica amintită trimitea încă o dată la situaţia populaţiei oraşului Timişoara în funcţie de “naţionalităţi”, solicitînd declararea unei apartenenţe din partea fiecărui cetăţean[29]:

Din tabel rezultă  inculcarea, lentă dar sigură, a ataşamentului pentru o “naţionalitate”, pentru un grup etnic sau pentru o etnonaţiune. Numărarea şi ordonarea populaţiilor în funcţie de „naţionalitate”[30], limbă sau religie a fost îmbrăţişată şi de o parte a celor ce s-au regăsit într-o altă comunitate decît aceea română. Cuantificarea devenise o referinţă nu doar pentru institutele româneşti subordonate administraţiei centrale[31], dar şi pentru administraţia fiecărui grup lingvistic sau religios. În regiune exista chiar o atenţie special îndreptată spre protejarea grupurilor minoritare, purtătoare de cuvînt fiind A Magyar Kisebbség. Nemzetpolitikai Szemle (Minoritatea maghiară. Foaie politică naţională[32]), care apărea de două ori pe lună în perioada iunie 1923 – iunie 1942 şi care a editat 480 de numere. Redactorii publicaţiei au fost István Sulyok şi Elemér Jakabffy. Din 1926 începînd, a fost publicat şi un supliment trilingv intitulat Glasul Minorităţilor. La voix des Minorités. Die Stimme der Minderheiten. Cei mai importanţi colaboratori ai acestuia au fost: Artúr Balogh, Árpád  Bitay, Kelemen Gál, Elemér Gyárfás, György Kristóf, Imre Mikó, Árpád Pál, József Willer. Directorul ambelor publicaţii a fost Elemér Jakabffy, unul dintre liderii politici ai maghiarilor din Banat şi din România. Paralel cu această preocupare, autorităţile centrale de la Bucureşti evidenţiau creşterea numărului majoritarilor români în oraşe precum Timişoara. În vreme ce în anul 1930 fuseseră recunoscute şi clasificate de recenzor un număr de 15 naţionalităţi (minorităţi) ale Timişoarei, în anul 1941 ele se reduseseră la trei, română, germană şi maghiară. În acest scop, la rubrica „altă naţionalitate” fuseseră comasate grupurile mai puţin numeroase. În fapt, statistica anului 1941 indica pentru prima oară schimbarea proporţiilor în rîndul populaţiei locale, românii ajungînd majoritari cu 46.466 de persoane. O asemenea contabilizare şi stabilire a locului persoanei în societate se baza pe teoria identitară imaginată şi formulată în secolul al XIX-lea şi care avea ca principal punct de referinţă conceptul de Völkischekultur[33].

Trebuie să spunem că oricît de bine documentată şi de clar narată este istoria relaţiilor majoritate-minorităţi, ea presupune nu doar invocarea ori exemplificarea societăţilor multiculturale, respectiv viaţa lor sub semnul interculturalităţii, dar şi evidenţierea faptului că noua teorie identitară, aceea a etnonaţiunii şi “naţionalităţii”, acentuase diferenţele şi nu convergenţele. Ceea ce vrea să spună că înţelesul mentalităţii colective a oraşului derivă din două contexte, statal şi local, care trebuie analizate simultan. Diferenţierile pe criterii etnoculturale şi etnonaţionale pot fi observate în semantica atribuită conceptelor-cheie ce definesc colectivitatea în limba română: neam, popor, naţiune. Acest aspect îmi pare important deîndată ce avem în vedere un oraş cu trăsături particulare rezultate din geografia locului, din mişcarea demografică, din referinţele şi interferenţele culturale.

Evreii Timişoarei interbelice. Politicile recunoaşterii diversităţii  sau civismul intercultural?

Dincolo de discursul şi deciziile politice ale României interbelice, se cuvin şi mai exact conturate realităţile social-culturale. În acest scop, am ales să prezint unul dintre grupurile timişorene, e vorba de acela al evreilor, urmărind să dezvălui statutul lor în Timişoara şi în România interbelice. Evreii reprezintă un caz simptomatic pentru redefinirea identităţii colective în contextul schimbării administraţiei statale a Monarhiei dualiste cu aceea a statului român. La sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, evreii jucaseră un rol deosebit de important pentru fizionomia oraşului Timişoara: erau cetăţeni cu drepturi juridice şi politice egale cu ale celorlalţi; reprezentaseră o punte de legătură între comunităţi, folosind trei sau chiar patru limbi; înfiinţaseră cîteva dintre cele mai prestigioase firme industriale şi comerciale ale oraşului; dezvoltaseră relaţii economice, culturale, artistice cu oraşele din Europa Centrală şi Apuseană[34]. Alături de şvabi[35], ei au creat segmentul social al burgheziei, implicîndu-se în procesul modernizării oraşului şi al regiunii. Prin urmare, calitatea de cetăţean fusese una fundamentală în continuitatea prezenţei evreieşti în Timişoara după primul război mondial, în extinderea activităţilor lor şi, pînă la un punct, în autodefinirea identitară[36].

Reorganizarea Europei Centrale şi de Est în urma războiului, crearea statelor naţionale în baza tratatelor de pace semnate la Saint Germain şi Trianon a generat o criză de conştiinţă în rîndul locuitorilor Timişoarei şi Banatului. Schimbările postbelice au provocat neînţelegeri între evreii liberal-burghezi, de orientare cosmopolită şi evreii sionişti. Hildrun Glass – o cercetătoare a relaţiilor germano-evreieşti din România interbelică – observa că principala critică adresată grupărilor liberale venea din partea noilor organizaţii politice evreieşti. La fel s-a întîmplat şi în cazul şvabilor şi maghiarilor prin înfiinţarea organizaţiilor lor politice sub sigla identităţii etnoculturale, respectiv etnonaţionale[37]. Observaţia e credibilă, dar tensiunile interne necesită mai multe explicaţii în funcţie de formarea naţiunii, contextul statal,  viaţa economică şi mişcările sociale. Instaurarea administraţiei româneşti în anul 1919 a presupus adaptarea evreilor la condiţii diferite faţă de cele anterioare: reorganizarea administraţiei comunitare, ţinînd seama de noul cadru legislativ; reprezentarea politică în cadrul României; redefinirea identităţii în funcţie de ideea de naţiune română. Toate, pe fondul în care evreii (la fel şi şvabii, maghiarii, sîrbii, bulgarii, slovacii) nu s-au considerat şi n-au fost consideraţi străini în regiunile fostei Monarhii dualiste, ci parte a naţiunii cetăţenilor.

Cele dintîi semne ale unificării comunităţii din Timişoara au avut loc în anul 1922, sub presiunea evreilor ortodocşi[38]. Potrivit lor, interesele evreilor din fostele regiuni austro-ungare urmau să fie reprezentate de Uni­unea Naţională a Evreilor din Ardeal (Transilvania) şi Banat. Conştiinţa evreiască a renăscut datorită orga­nizaţiilor sioniste. Progresul mişcării s-a datorat activităţii lui Alexandru Marmorek, liderul sionismului din Franţa. Profe­sor universitar şi directorul Institutului Pasteur din Paris, Marmo­rek era originar din Viena şi cunoştea problemele evreimii ungare. A sosit la Timişoara la sfîrşitul pri­mului război mondial ca medic ataşat pe lîngă trupele franceze ale Antantei însărcinate cu prevenirea potenţialului conflict româno-maghiaro-sîrb pentru teritoriul Banatului[39]. Ziarul Uj Kelet din Cluj susţinea că profesorul Marmorek le-a atras atenţia evreilor din Timişoara asupra noii situaţii politice internaţionale în care vor fi nevoiţi să facă faţă naţionalismelor şi atacurilor antisemite. Ziarele Uj Kelet de la Cluj (1918-1940) şi Neue Zeit-Uj Kor de la Timişoara (1920-1940) au pledat pentru regîndirea identitară în ton cu ideologia timpului, publicaţia timişoreană devenind purtătoarea de cuvînt a Uniunii Evreilor din Ardeal şi Banat. Ideea sionistă fusese adoptată de o parte a evreimii locale cu ocazia întîlnirii de la Timişoara din 1923[40]. În paralel, dr. Wilhelm Filderman, reprezentantul Uniunii Evreilor Pământeni din Bucureşti, se adresase evreilor din Timişoara, respectiv avocatului Adolf Vértes, spre a-i invita să accepte unificarea comunităţilor evreieşti din România[41].

Deşi existau asemănări, viaţa şi proble­mele comunităţilor din Banat şi Transilvania nu erau identice cu acelea din Vechiul Regat al României. Evreii din Timişoara fuseseră în majoritatea lor vorbitori de maghiară şi germană, după integrarea Banatului în România însuşindu-şi şi româna. Majoritatea aparţinea cultului neolog (reformist), de care erau legate emanciparea şi setul de valori locale, motiv pentru care ideologia politică a evreilor din Bucureşti nu putea fi imediat îmbrăţişată de evreii din Timişoara. De aceea, legăturile intercomunitare evreieşti din România au funcţionat multă vreme în chip formal. Adunarea de la Timişoara din 1923 arăta că o parte a evreilor era interesată de clarificarea identităţii. Dacă din punct de vedere lingvistic şi cultural aparţineau spaţiului cosmopolit al Europei centrale, din punctul de vedere al ritului evreii Timişoarei pendulau între ortodocşi şi neologi. Pe acest fond, sioniştii au fost fost cei ce şi-au formulat o primă opţiune alternativă la conceptul de cetăţenie. Participarea în amintita adunare a celor trei comunităţi timişorene, neologă, ortodoxă şi status quo, a fost dată ca exemplu de bună conlucrare. Fuseseră prezente acolo personalităţile vieţii iudaice din Banat şi Transilva­nia, şef-rabinii din Timişoara şi din Caransebeş, pre­şedintele Uniunii Naţionale a Evreilor din Timişoara, preşedintele comunităţii neologe din Arad, vicepreşedintele Uniunii Naţionale a Evreilor din Cluj. Adunarea a prilejuit o discuţie pe marginea identităţii evreilor. Interogaţiile cu privire la religie, la activităţile culturale şi sportive, la pro­paganda naţională şi trezirea conştiinţei evreieşti au fost în atenţia vorbitorilor. Scopul reuniunii a fost exprimat de preşedintele comunităţii neologe din Timişoara, dr. Adolf Vértes: „Am considerat că a sosit momentul să invităm trimişii comunităţilor transilvănene şi bănăţene şi ai asociaţiilor naţionale la marea reuniune de astăzi (23 mai 1923 a.c.) care să fie dedicată acelui măreţ ideal de a ne uni forţele risipite în diverse nuanţe politice, astfel încît să le putem orienta în beneficiul universal al evreimii”[42].

Politica evreilor din Timişoara s-a desfăşurat sub influenţa mişcărilor evreieşti din Europa. Ideea de naţiune evreiască e inspirată de aceleaşi diferenţialisme pe care cultura germană le promovase în secolul al XIX-lea şi de care fuseseră influenţaţi cu cîteva decenii mai devreme cehii, slovacii,  românii, maghiarii, sîrbii, bulgarii. În condiţiile în care statul român pretindea un propriu organism de reprezentare, ideea de identitate evreiască îşi avea motivaţia şi în oraşele a căror fizionomie socială era una diversă. Partidele spre care se îndreptaseră evreii din Timişoara şi Banat, Partidul Naţional Român (devenit Partidul Naţional Ţărănesc) şi Partidul Maghiarilor, i-au neglijat. La alegerile din anii 1927 şi 1928, candidînd pe lista Partidului Maghiarilor, respectiv pe aceea a liberalilor, evreii din Banat şi Transilvania au reuşit să cîştige doar două locuri în Parlamentul României[43]. Faptul nu era lipsit de importanţă, populaţia evreiască din regiunile amintite numărînd aproximativ 200.000 de suflete.

Deşi mişcarea sionistă cîştigase teren, deşi propagarea naţionalismelor majoritare şi minoritare se făcea simţită şi la Timişoara, cea mai mare parte dintre evrei – aidoma celei mai mari părţi a populaţiei oraşului – era favorabilă integrării sociale şi civismului ce debutase cu cîteva decenii mai devreme. În consecinţă: Timişoara a continuat să practice comu­nicarea plurilingvă şi împrumul de valori; să se situeze la polul opus etnicizării şi naţionalismelor; să cultive orientările cosmopolită şi social-democrată prin mijlocirea cărora intrase în modernitate. Este adevărat şi faptul că statul român şi administraţiile lui locale nu puteau face abstracţie de prezenţa şi talentul întreprinzătorilor evrei. S-au folosit de capacitatea lor profesională şi managerială. Prestigiul de care se bucura spiritul de iniţiativă al evreilor a împiedicat tendinţele Partidului Naţional Liberal al lui I. I. C. Brătianu de a înlocui  vechea categorie de întreprinzători cu una de origine etnic-românească. Numărul ridicat al aşa-numitelor minorităţi din Timişoara şi Banat din anii interbelici a făcut posibil primatul intereselor economice în dauna teoriilor şi măsurilor cu un caracter etnicist. Industria textilă, fabricile de mănuşi, pantofi şi pălării, fabrica de bere din Timişoara au beneficiat de aportul substanţial al întreprinzătorilor evrei[44]. Magazinele de textile, parfumuri, dar şi acelea de alimente, Firmele comerciale patronate de evrei fuseseră foarte apreciate, cooperarea dintre oamenii de afaceri de diverse limbi, culturi şi religii conferind o stabilitate economică şi politică oraşului. Prezenţele evreilor fuseseră apreciate în crearea şi funcţionarea asociaţiilor de breaslă, în reciprocitatea serviciilor făcute, în contribuţiile excepţionale la viaţa muzical-artistică.

În loc de concluzii

Ca centru industrial şi comercial, Timişoara deceniilor interbelice avea un număr mare de muncitori, importante organizaţii sociale, o mişcare sindicală puternică, dar şi o burghezie liberală capabilă să patroneze cu  înţelepciune, păstrînd un climat destins între angajaţi. Social-democraţiei îi era ataşată cea mai mare parte a populaţiei oraşului şi aceasta în pofida faptului că mişcările de stînga fuseseră socotite de autorităţi potrivnice culturii şi identităţii naţionale. Nici vorbă de o simplă logică a reproducerii capitalului, dovadă extensia relaţiilor între grupuri, dinamica impregnată domeniilor vieţii practice, asociaţiile de breaslă, artele şi sportul. În vreme ce ideologiile s-au radicalizat, rasismul şi antisemitismul devenind referinţe ale politicilor din România şi din întreaga Europă, Timişoara a preferat să cultive trăsăturile opuse conflictelor, spiritul civic şi condiţia multi- şi interculturală. Aspiraţiile unui segment majoritar al locuitorilor săi susţin observaţia potrivit căreia istoria socială nu înseamnă simpla diviziune a muncii şi a sistemelor statale. Sau, cum ar spune Etienne Balibar, reacţiile sociale non-economice joacă un rol fundamental în asemenea locuri fiindcă ele reprezintă adevărata colectivitate istorică de indivizi[45].

@Victor Neumann  2013