Zidari teleormăneni la Bucureşti

Zidari teleormăneni la Bucureşti[1]

Ștefan Popescu

extras din volumul Alţi Bucureşti interbelici: studii şi cronici gustiene, Antologie de Zoltán Rostás, Ed. Vremea, 2014

În vară, toiul construcţiilor. Mai ales în Capitală. Meseriaşii sunt recrutaţi până la ultimul, cei care locuiesc în oraş – la periferie, în suburbii. Cerinţele sunt mari. Se fac angajamente. Se caută oameni. Treabă e de făcut. Şi pricepuţii, şi nepricepuţii găsesc treabă, se pare. La săpat, la vânturat nisipul, ca să fie uscat; cernutul nisipului, stinsul varului, dusul galeţilor, cărămida şi atâtea alte treburi, care nu cer o pregătire specială.

Cei angajaţi îşi aduc rude, prieteni, nu numai din comuna lor, ci şi din comune învecinate. Naşii îşi cheamă finii, moşii de la buciardat, îşi cheamă nepoţii la săpat…

Grigore şi‑a făcut anul trecut căruţa fiindcă năşicu’ i‑a spus: „Să fii om, mă fine, că‑ţi dau o pâine să mănânci. Nu‑i treaba ta la ce te‑am pus pă cheltuială. Fă‑ţi căruţa şi vin’ la mine în Floreasca, dă cum s‑a dus zăpada. Înţeles?”, „Înţeles!”. Şi‑n primăvară Grigore lucra la blocul Berindey. Făcea 8‑10 căruţe pe zi, şi mai bine. Tănase, calul lui, calm, impasibil, nu‑şi mărea, dar nici nu‑şi micşora pasul. „Dii, tată!” şi Grigore răsucea fişca pe deasupra hamurilor, fără să‑l atingă. Tănase, când îl auzea, iuţea vreo doi, trei paşi, pe urmă uita îndemnul. Din a lui nu ieşea. De la groapa block‑haus‑ului şi până la maidan, la descărcat, dus şi întors, de opt ori zece ori dus, de tot atâtea ori întors.

Grigore e mulţumit atâta timp cât sâmbătă de sâmbătă, mai şi în timpul săptă­mânii, găseşte bani şi pentru un cinzec de ţuică nu pentru el, ci „pentru băieţi, de sufletul răposaţilor”. Deşi numai de 13 ani, Grigore l‑a adus şi pe fiu‑său la lucru, curând după ce a fost angajat el.

O meserie. Mitru l‑a ascultat pe tata, cum tatăl l‑a ascultat pe naş. Şi‑a luat legăturica cu câteva boarfe şi a plecat din Meri‑Goala, la Bucureşti.

—Unde te duci, Mitre? l‑a întrebat Tomoioagă din prispa cârciumii lui Iancu Popescu, „La Jandarmu’ călare”, unde sta ades.

—Mă dă tata la meserie, la Bucureşti!

Mitru avea cursul primar şi o clasă din complementar. Ştia deci socoteala şi să scrie foarte frumos chiar. Grigore, cărăuşul, taică‑său, când l‑a chemat de la Meri‑Goala, nu ştia prea bine la ce treabă o să‑l pună. S‑a gândit că poate va săpa, ori va trece pietrişul prin dârmon, sau va încăleca găleţile cu var… Câteva zile Mitru s‑a amestecat printre salahori, fără să fie angajat. Lui Grigore nu‑i venea să vorbească vătafului de fiu‑său. Titu Moldovan, un ardelean straşnic, vătaful, îl observa de la o vreme pe Mitru, râvna lui, iţirea lui de colo până colo, ferindu‑se de vătaf pe cât putea, acesta l‑a chemat odată şi l‑a întrebat:

—Al cui eşti tu, mă?

—A lu’ Grigore, cărăuşu’!

—Câţi ani ai?

—Eu zic că am treisprâce; da’ tata ştie mai bine!

—Tu ai carte?

—Am şase clase!

—Ştii număra?

—Ştiu !

—Vino‑ncoace!

I‑a dat o verigă cu vreo douăzeci de beţe şi‑o custură. I‑a spus ce să facă şi cum să fie cu ochii în patru la gura gropii, pe unde ies căruţele.

Mitru şi‑a aflat meseria: însemna pe răboj, pe răbojul fiecărui căruţaş, de câte ori ieşea din groapă cu căruţa încărcată. Treabă de cinste.

Când ieşea Grigore cu Tănase din groapă îi zâmbea fiului şi‑i spunea din guşă: „Trece‑l, Mitruţ, şi pe tac‑tu!”

Pământul. Cele de mai de sus se întâmplau în vara lui ’37. Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu Grigore şi cu Mitru şi‑n vara lui ’38. Se angajase la un antre­­prenor italian, fiindcă, după spusele lui Grigore, „ăi mari”, adică cei la care lucrase la bloc, erau răi de plată. Muncea omul şi‑i fura din zilele de lucru, ori din căruţe, sâmbăta, la socoteală. Despre antreprenorul italian are numai cuvinte bune. Se răsteşte el, ţipă când trece pe la bina, dar atât, ziua e zi, repausul e repaus şi plata, plată, nerotunjită, neciupită. „Pe urmă, mai e ceva: îl simţi pe om repede, îmi spune Grigore, punându‑şi părinteşte mâinile pe umerii băiatului lui – îl simţi pe om când e de treabă, când nu te fură. Şi‑asta voiam să zic, când îl simţi că e aşa, altfel mun­ceşti. Ba când îţi place omu’, mai vii şi la anul. Eu de când am căruţa, e puţină vreme. De la blocu’ dă pă Take Ionescu, unde ne‑a înlocuit repede maşinile, am trecut la domnu’ Michilini (îl cheamă Michelini). Stăpân nu‑mi place să schimb. Mitruţ, i‑am făcut cărţulie, s‑a învăţat cu munca, poate acum şi el să sape”.

—Bine, dar e mic, e plăpând încă. Dumitale nu ţi‑e mila de el să‑l pui la săpat?

—Nu‑i e lui frică de pământ. Îl dovedeşte. Doar el e pământ dă‑l viu, s‑a mântuit!

—Cum pământ viu?! Încerci să‑l întrebi, cu teamă că n‑o să‑ţi răspundă, cu mare curiozitate să ştii ce va spune. Grigore e astăzi pus pe vorbă, se ascultă, vorbeşte tare şi‑l ascultă şi ceilalţi.

—Pământ viu, pământ viu! Asta ştie şi Mitruţ ce‑i. Nu‑i aşa, mă?! Doar i‑am cetit de când nu înţelegea vorba lui tac’su, cartea a mare.

—Care?

—Că n‑o sa‑mi spui că n‑o ştii?! Scriptura! Aia!

—Şi unde scrie de pământ viu?

—Scrie, nu scrie, dar eu aşa am înţeles. Atât. De‑aia, ce muncă frumoasă să te lupţi tu om, om dân ţărână; om viu, pământ viu, să te lupţi cu pământul. Să‑l crape târnăcopul, să‑l muşce cazmaua; să‑l sfărami, să‑l cari. Râmi ca şobolii gropi şi pui temelii, mă rog, treabă frumoasă, să nu te sperii de moarte. Pământul e ciucalată şi‑i dulce tot ca ea, când te înveţi cu el. Mitruţ al meu e bun băiat. O să‑nveţe nu numai să facă gropi şi să care cu lopata muşuroaie. Nu doar asta, şi‑o ajunge şi zidar, şi dulgher, are el vreme. ’Oţ să fie şi să tragă cu ochiu’ la nen‑su Marin şi la alde Ioniţă, Ilie…

—Mai bine îl lăsai acasă.

—La ce să‑l las? Ce să păzească? Bătătura?… Că atât am. Dacă trăia mă‑sa, mai…

—Îl oboseşti prea de mic. Are 14 ani?

—Să odihneşte el iarna. Vreo cinci luni tot să doarmă, să rumege – că românu’ e ca ursu’!

—Aşa‑i! Întăresc Marin, Matei, Vasile, Ioniţă şi cu frate‑său, Ilie.

Toţi îşi spun zidari. Toţi sunt din aceeaşi comună: Grigore cu Mitru, Marin, dulgherul, Ioniţă şi frate‑său Ilie, Matei, Vasile, Mielu. Nu e întâmplare asta. Stă la temelie potriveală bună. Toţi sunt din Meri‑Goala, judeţul Teleorman. Oamenii au început să plece în urma câtorva, care au plecat mai întâi.

Gheorghe Gheorghe s‑a îndrăgostit – din militărie încă, de o creştină după Sebastian, în Bucureşti – şi a rămas în Bucureşti, e om de serviciu la Universitate.

Marin, după ce s‑a reangajat în armată, sergent instructor la Brăila, a fost detaşat la penitenciarul orăşenesc, şef de echipă de gardieni. Slujbă la închisoare, a învăţat în atelier, de la deţinuţi, şi dulgheria. La Bucureşti, dulgher la binale a ajuns după vreo 7 ani de serviciu, după ce învăţase chiţibuşuri multe, de mai scotea pe lângă leafă, o altă leafă. A ajuns, după evadarea unuia, asasin la drumul mare. Pedeapsă că în timpul serviciului lui s‑a întâmplat evadarea, a fost destituit şi din armată, şi de la închisoare.

Dulgheria învăţată ca dixtracţie i‑a prins bine. Din ea trăieşte acum. Că Gheorghe Gheorghe în Meri‑Goala era socotit orăşan şi avut, că Marin a rămas şi el în Bucureşti, că amândoi când vin câteodată prin comună sunt mândri şi vorbesc de bulucul Capitalei – sunt ispite tari. Astfel că atunci când Marin îţi scrie: „Hai, vino!” şi pleci.

Ioniţă şi Ilie, când îi cheamă domnul Michelini primăvara, de la ţară, lasă holda pe mâna ălor de acasă şi vin repede. Sunt mulţi ani de când lucrează cu domnul Michelini.

Matei a lucrat luni de zile la drumul de fier, mai plătit, mai neplătit şi, odată, într‑o cârciumă în Grant, s‑a întâlnit cu Marin, dulgherul, rătăcit pe‑acolo tocmai din strada Costaforu, de prin Mecet, unde sta, cu un chef încins de cu o zi înainte. El i‑a vorbit despre d‑l Michelini şi de luni a intrat în lucru la binaua din Parfumului, Marin i‑a spus: „Bani siguri, băiatule. Pe cât munceşti, p‑atâta iei, măsură dreaptă!”

Ba mai mult încă, Matei avea doi nepoţi. Când au zidit cu Michelini casele unui frizer, patronului acestuia îi trebuia ucenic. Pe rând Matei şi‑a adus nepoţii. Au stat ei luaţi de treabă, unul doi ani, gata să iasă calfă, altul câteva luni şi – ghi­nion – au fost prinşi cu mâinile în tejgheaua prăvăliei. De‑atunci nepoţii lui Matei, tot din Meri‑Goala şi ei, sunt în Bucureşti căutând mereu de lucru. Numai că, deochiaţi au rămas de când cu furtul şi nimeni nu‑i mai ţine să‑ncălzească locul. Isprava afurisită se află repede, repede.

E bine de ştiut cum sunt plătiţi:

—Marin, dulgherul, drege canaturi, pune duşumele, podul îl pardoseşte, face garduri. E plătit cu 120 de lei pe zi.

—Zidarii meşteri au între 120‑190. Depinde de om. Mielu are 120, Vasile (şi el din Meri‑Goală), 190 de lei.

—Ioniţă, Ilie şi Matei, salahori, au câte 70 de lei pe zi.

—Grigore, cărăuşu’, primeşte 22 lei de căruţa.

—Mitru, fiu‑său, de la 50, cât avea acum un an, a săltat la 60. Şi fiindcă unde‑l pui e locul lui, antreprenorul mereu îl ameninţă că‑i va ridica ziua la 70 de lei.

Osteneala nu o ştiu oamenii când Grigore e între ei. Cât obosesc între un dus şi un întors al lui Grigore, se odihnesc când vine el să încarce. De la Grigore au învăţat multe. E ca un sfânt, un înţelept. De când i‑a murit nevasta, nici că s‑a mai uitat la femei şi pe băiat, pe Mitu, îl iubeşte, are grijă de el. Grigore nu‑şi ia la prânz repaus decât cât să îmbuce ceva. Cară mereu. Încarcă şi cară. E neostenit. În fiecare zi, seara, duminica, ore întregi, citeşte Biblia. I‑a ieşit numele într‑o vreme că e adventist, dar s‑a dovedit a fi scornitură. Mai de curând că e gardist de fier, dar nici asta nu era adevărat. Grigore e pildă pentru ceilalţi.

Marin mi‑a arătat – cu mare teamă, când l‑am luat să ne cinstim cu nişte ţuică la cârciumă, să mai aflu câte ceva – un carnet vechi al lui Grigore. In el începuseră să fie însemnate cheltuielile pe vreo câteva săptămâni. Iată o pagină:

Luni: pâine 6, mezel 5, brânză 2. Total 13 lei.

Marţi: pâine 6, roşii 4, măsline 4. Total 14 lei.

Miercuri: pâine 6, pepene 6. Total 12 lei. (De observat: zi de post).

Joi: pâine 6, brânza 3, pepene 5, salam 5. Total 19.

Vineri: ‑ (Am aflat că vinerea nu mănâncă niciodată. Asta de când i‑a murit un copil de 5 ani).

Sâmbătă: pâine 6, ceapă 2, brânza 5, slănina 6. Total 19.

Duminică : pâine 6, roşii 4, ardei 2, ceapa 2, carne 15, undelemn 5, H ½ L[2], vin 8, oţet 3. Total 45 lei. (Adăugat ulterior un ras 6 lei).

Carnetul lui Grigore mi‑a sugerat întrebări:

—Da’ voi cum mâncaţi? Cât vă costă?

—Drept, am învăţat de la nea Grigore. Noi numai câteodată îi tragem şi o ciorbuliţă, asta nu‑i vorbă, face şi el, darăăă…

—Dar ce?

—… la noi, tutunul ne speteşte şi… (se codeşte) sâmbăta şi dumineca ne sperie şi ne strică săptămâna.

—De ce?

—Tutun trebuie mai mult şi ţuică; ţuica e pricina. Bată‑l să‑l bată pe nea Grigore, el habar n‑are nici dă ţuică, nici dă tutun. Nu ştiu ce om o fi, da’ noi ne mirăm ca de arhanghelu’, zău!

„Treabă când vrei să faci şi când te‑apuci s‑o faci ca lumea, să mai găseşte”. E vorba lui Grigore. Tot ducând pământ din săpături la maidan, în fundul Vitanului, ori în Bariera Vergului, se întâlneşte cu alţi căruţaşi şi mai aude câte ceva: Că la Malaxa se clădesc aripi noi anul ăsta, că se lucrează şi iarna, că e nevoie de oameni şi că s‑ar plăti bine. Astea le‑a aflat într‑un rând. Le‑a spus celor din Meri‑Goala Teleormanului şi toţi s‑au încântat.

În octombrie, Ioniţă şi Ilie s‑au dus vreo doua săptămâni la ţară să o aran­jeze cu ce‑i trebuie pe mama, pe bătrâna şi să strângă fructele. Marin s‑a repezit şi el, fo două zile, la nevastă şi copii, iar Grigore cu Mitru, cum au termint treaba cu Michelini, s‑au angajat la Malaxa.

La Malaxa, lume de pretutindeni, „felurimi şi felurimi de feluri”, cum spune Grigore. El e din lumea asta de două luni. Din ce ne‑o spune Grigore, mai întrebând pe unul şi pe altul, vom căuta să înfăţişăm lumea de la Malaxa, adunată pentru pâine, din toate colţurile ţarii.

[1] Sociologie românească, anul III, nr. 10‑12/ octombrie‑decembrie 1938, pp. 528‑531 (în cadrul secţiunii „Cercetări”) (n. ed.).

[2] Nu am găsit semnificaţia acestei prescurtări (n. ed.).

*Sursa imagine – Arhiva Costica Axinte (http://colectiacosticaacsinte.eu/)