Un interviu incitant cu H.H. Stahl
Zigu Ornea
Romania Literara, 2001, nr. 23
Henri H. Stahl, născut în 1907, a fost, la şcoala monografică a lui Dimitrie Gusti, unul dintre factorii de conducere şi organizare, alături de Traian Herseni, Octavian Neamţu, mai tîrziu Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu şi alţi cîţiva. Stahl era fiul, născut în România, al unui alsacian şi al unei franţuzoaice. Era frate vitreg (numai prin mamă) al lui Şerban Voinea, doctrinarul de mai tîrziu şi lider al social-democraţiei româneşti, şi cu Henriette Yvone Stahl, cunoscuta prozatoare. Fusese un adept al lui Gherea şi, din spaţiul doctrinar al social-democraţiei europene, partizan al austro-marxismului (Otto Bauer în special). Păstrase, de aceea, în tinereţe, legături bune cu social-democraţii bucovineni (soţii Grigorovici, Pistiner, Erlich), oameni cu multă ştiinţă de carte, discipoli ai lui Otto Bauer. Social-democrat de strictă observanţă, nu a agreat niciodată comunismul, pe Lenin socotin-du-l a fi fost un bakuninist.
Studiase Dreptul şi Literele (specialitatea Istorie) şi, ca student, l-a cunoscut pe Gusti, care îi era profesor. Gusti l-a remarcat şi şi l-a apropiat, devenind, cum spuneam, membru de bază al şcolii monografice. Specialitatea sa, nu numai în cadrul şcolii, era buna cunoaştere şi elaborare a tehnicilor şi a metodelor de investigaţie, în 1934 publicînd şi cartea Tehnica monografiei sociologice, după ce destui ani o practicase şi o dezvoltase. N-a devenit, decît tîrziu, asistentul lui Gusti la catedră (apoi conferenţiar suplinitor), întreţinîndu-se din leafa de stenograf la Senat (învăţase meseria de la tatăl său, autorul unui bun manual de specialitate şi stenograf şef al parlamentului). Gusti, mărturiseşte H.H. Stahl, clacase nervos în lungul său periplu studios (zece ani, facultate şi doctorat) în Germania şi, practic, de atunci nu mai putea citi şi scrie în materie de sociologie. Dar era burduşit de carte, putînd, oricînd, pe orice temă, recomanda unui student sau doctorand o impresionantă bibliografie. Din toate multe cîte studiase, i-a plăcut aplecarea spre monografia socială a francezului Le Play şi sociologia istorică a lui Paul Barth.
Din 1925 a început seria de cercetare monografică a satelor româneşti, continuată pînă tocmai în 1948, adunînd, pentru aceasta, specialişti din diferite domenii (economişti, folclorişti, statisticieni, geografi, igienişti, învăţători, agronomi) dar şi studenţi, încercînd studiul plurivalent al unui sat, pe sistema teoretică, de el elaborată, a „cadrelor” şi „manifestărilor” sociale. Cercetările acestea monografice se organizau, de regulă, vara, în timpul vacanţelor studenţeşti, cînd coechipierii cercetau exhaustiv fizionomia şi articulaţiile unui sat. Stahl era aici, cum spuneam, vioara întîia, alături de Herseni şi Octavian Neamţu (bun specialist în organizarea cercetării locale).
Gusti venea, aici, rar şi pe apucate, conducerea cercetării de ansamblu şi pe segmente revenindu-le celor amintiţi, care o coordonau la şedinţele de seara, numite şezători, în localul şcolii sau al primăriei, cînd toţi echipierii se adunau, discutau, dădeau seama despre ceea ce au făcut şi primind îndrumări speciale. Aceste cercetări sistematice, la care sociologii participanţi erau, de fapt, puţini, au contribuit enorm la cunoaşterea amănunţită a realităţii grele a satului românesc interbelic. Uneori, la sfîrşitul unei investigaţii monografice se publica o carte specială sau numai studii în revistele „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”, întemeiată încă în 1919, şi „Sociologie românească”, întemeiată abia în 1936. H.H. Stahl a redactat, după trei ani de cercetare a satului Nerej, o remarcabilă lucrare în trei volume, Nerej, un sat dintr-o regiune arhaică (1939), în franceză (dictînd cartea unei dactilografe instruite direct în limba franceză, pe care apoi, fireşte, a revăzut-o).
N-are dreptate Stahl cînd consideră că sociologia românească este numai şcoala monografică, excluzînd din acest spaţiu sociologi români eminenţi ca Petre Andrei, P. Sudeţeanu, Al. Claudian. Şi aceştia, de fapt, au fost sociologi români, cu o operă teoretică însemnată, chiar dacă nu au practicat investigaţia sociologică de teren. Gusti, ministru al Instrucţiunii Publice în 1932-1933, în guverne naţional-ţărăniste, s-a străduit să legifereze o nouă lege a învăţămîntului (pentru pregătirea căreia a muncit mult Golopenţia, şeful de cabinet al ministrului), fără a reuşi în efortul său. Dar era şi un apropiat al regelui Carol al II-lea, şi, în această calitate, primeşte sugestia regală de a legifera, în 1939, organziarea Serviciului Social, care completa fericit şcoala monografică, după ce profesorul Gusti preluase, încă în 1934, conducerea ansamblului instituţional care era Fundaţia Culturală Regală. De acum încolo devine regulă ceea ce s-a practicat şi mai înainte, întemeierea acţiunii sociale, ceea ce însemna că, pe lîngă echipele monografice să funcţioneze medici, profesoare de igienă şi menaj care consultau medical pe ţărani sau le învăţau pe sătence cum să gătească igienic şi nutritiv. H.H. Stahl devine, acum, funcţionar salariat al Serviciului Social, care avea, în sarcină, şi organizarea (aceasta exista de mai multă vreme, de fapt) activităţii culturale (atenee săteşti, cămine culturale, biblioteci), editînd, mai demult, în acest scop, revista Albina. S-a discutat mult în epocă şi mai tîrziu (încă şi astăzi) dacă activităţile ţinînd de ceea ce s-a numit „acţiunea socială” nu au alterat caracterul sociologic al şcolii gustiene.
Fără îndoială că aceste „acţiuni sociale” n-aveau nimic aproape comun cu sociologia monografică. Dar scopul lor întregea, fireşte, nu investigaţiile sociologice, ci scopul util al cunoaşterii şi asanării fizionomiei satului românesc. Sociologii din cadrul şcolii (cum erau Stahl, Golopenţia) şi-au văzut mai departe de preocupările lor de gen, Stahl, am văzut, publicînd în 1939, celebra lui lucrare despre Nerej. Să amintesc că, totuşi, acum se realizează din iniţiativa lui Golopenţia, celebra masivă lucrare, în trei volume, 60 de sate româneşti, şi publicată tîrziu în 1942-1944. Stahl era, acum, mai dinainte şi după 1939 preocupat de realitatea specifică a traiului şi a regimului proprietăţii în zonele rurale izolate (ca în satele din zona Vrancea), în care domnea obştea devălmaşă, rezistînd, ce-i drept cu timpul tot mai precar, presiunii capitaliste. Din materia de studiu adunată, regîndită şi analizată în profunzime, a scris cartea Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, în trei volume, pe care le-a publicat, într-un moment de relaxare politică, din 1958 pînă în 1965, fără a face concesii substanţiale cenzurii vremii. E o lucrare fundamentală, cu caracter istoric, despre o realitate care în secolele premoderne, crede Stahl urmîndu-l pe N. Iorga, a fost o stare generalizată pe teritoriul românesc, atîta vreme cît acceptăm ipoteza (Iorga, Stahl) că la noi n-a existat, în relaţiile agrare, feudalism şi că sistema acaparării, de către boieri, a satelor cu pămînturile lor cu tot, se petrece de abia în secolul al XIX-lea, ca urmare a tratatului de la Adrianopole (1829), cînd, dispărînd monopolul turcesc asupra comerţului românesc, grînele noastre încep să fie căutate în Europa şi atunci boierii acaparează pămînturi, creindu-şi mari latifundii. Indiferent dacă i se acceptă sau nu lui Stahl acest punct de vedere (preluat, repet, de la N. Iorga) rămîne faptul obştiilor devălmaşe din enclavele rurale mai izolate, pe care Stahl are meritul extraordinar că le-a studiat şi apoi comunicat public prin cartea amintită.
Se cuvenea să precizez de la început că toate aceste mărturisiri ale lui H. H. Stahl şi altele la care mă voi referi sînt făcute în cartea-interviu a d-lui Zoltán Rostás. E un interviu lung sau o serie de interviuri luate de dl Rostás în 1985-1987 eminentului sociolog, cu care ocazie acesta (aici e meritul remarcabil al intervieverului care ştie să pună întrebări meşteşugite şi nu se lasă pînă ce nu obţine răspunsul complet) a făcut multe dezvăluiri nu numai despre laboratorul său de creaţie dar şi despre intimităţile şcolii monografice, felul cum se organziau şi se realizau cercetările, dar şi despre epocă şi generaţia intelectuală a marelui sociolog. Să notez mai întîi dezvăluirile despre cercetările în materie de folclor muzical ale lui Constantin Brăiloiu, care, fără a se integra defel în echipă, îşi ducea munca de unul singur (sau însoţit de Harry Brauner) în perioadele şi în satele în care se desfăşura monografierea, creind o arhivă de folclor muzical, înregistrată pe suluri de ceară, publicînd mai tîrziu, în exil, din ceea ce adunase mai înainte, cartea La vie musicale d’un village. Tot aşa, de unul singur, lucra în cadrul echipelor monografice celebrul în epocă prof. dr. Francisc Rainer care îşi făcea, imperturbabil, măsurătorile sale antropometrice, deşi nu era adeptul raseologiei şi nici nu ştia ce va face, apoi, cu această antropometrie şi cu chimismul sangvin, acesta din urmă practicat numai cînd şi cînd. Şi, totuşi, marele profesor de histologie continua, anual, să vie în satele studiate monografic şi să-şi continue cercetările sale fără scop şi finalitate. Referindu-se la fizionomia şcolii monografice, H.H. Stahl aminteşte de dizidenţa legionară din cadrul şcolii creată de grupul D-tru Amzăr, Ernest Berna, Ion Ionică, I. Samarineanu. Aceştia se constituie în grupare dizidentă şi editează, în 1937, revista Rînduiala (sub formă de caiete), în care se glorifică Legiunea, Căpitanul (un articol al lui D-tru Amzăr din Caietul 5 se intitula Căpitanul întregului neam) şi, în general, noul tip de rînduială preconizată. Tot pe atunci devine legionar şi Traian Herseni care, prin această atitudine, se auto-exclude din şcoala monografică a lui Gusti. Pentru că, precizează H.H. Stahl, legionarii nu erau agreaţi şi toleraţi în cercetările şcolii monografice. Despre această dizidenţă legionară a scris Stahl şi în cartea sa Amintiri şi gînduri, apărută la Ed. Minerva, în 1985, eu fiind redactorul volumului. Şi, împreună cu volumul din anul următor Eseuri critice, apărută tot la Ed. Minerva, (tot eu fiind redactor) au provocat un imens scandal creat de publicaţiile naţionalist-ceauşiste Săptămîna şi Luceafărul, înspăimîntîndu-l pe bătrînul, acum, sociolog care mă întreba, atunci, dacă nu cumva i se va lua pensia.
În acest interviu lung cu dl Zoltán Rostás vorbeşte pe larg despre generaţia grupării „Criterion” din care şi el a făcut parte. A fost unul dintre redactorii revistei cu acelaşi nume, apărută cînd gruparea, coordonată de Petru Comarnescu, şi-a încetat existenţa datorită faptului că ale lor conferinţe publice organziate, tematic, în sala Bibliotecii Fundaţiei principele Carol I, au fost interzise de poliţie, iar unii membri (Comarnescu, Vulcănescu), acuzaţi de revista Credinţa de homosexualitate au intrat într-un trist proces. Actul acesta final s-a petrecut în 1934. Dar, pînă atunci, timp de doi ani, gruparea „Criterion” s-a bucurat de mare stimă şi apreciere. H.H. Stahl afirmă aici că marea majoritate a criterioniştilor (inclusiv Comarnescu) au devenit legionari şi vorbeşte de o istorie a sa, redactată în franţuzeşte, despre fizionomia grupării tinerilor criterionişti (mi-a vorbit şi mie, în 1986, despre acest să-i spun studiu, mărturisindu-mi că nu-l ţine acasă; s-a pierdut, probabil, pentru totdeauna). Stahl consideră că Rinocerii lui Eugen Ionescu surprinde procesul rinocerizării membrilor grupării „Criterion” şi, cu siguranţă, ştie ce spune. Dar despre legionarismul lui Comarnescu (Stahl povesteşte că l-a văzut îmbrăcat în cămaşă verde) ştiu că a fost un episod de scurtă durată. Am găsit o scrisoare a lui Comarnescu adresată lui C. Noica în decembrie 1938, cînd filosoful s-a convertit la legionarism, în care îl sfătuia (Noica era la Paris cu o bursă) că face o greşeală imensă prin aderarea sa la mişcarea legionară, citînd-o în cartea mea Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, ca şi răspunsul decis al tînărului filosof.
Dl Zoltán Rostás ne-a făcut un serviciu imens publicînd această serie de interviuri cu marele sociolog Henri H. Stahl (de ce aşa de tîrziu?). I se cuvin sentimente de stimă şi recunoştinţă. Recomand, cu căldură şi stăruinţă, lectura acestei incitante cărţi. Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987). Editura Paideea, 2000.
Lasă un răspuns