Căminul Cultural şi mica proprietata agricolă
Curentul, no 4080, Joi, 22 Iunie 1939
Problema noastră agrară se pune astăzi cu o deosebită grije. S’ar putea spune că nici odată, nici chiar atunci când masele noastre ţărăneşti rau sbuciumate de lipsa pământului şi îndârjite de exploatarea fără cruţare a cămătarului şi a arendaşului înaintea lui 1907, aceeastă problemă nu a atins mai puternic şi mai adânc ca azi, viaţa satelor.
Problema agriculturii româneşti nu mai este o problemă economică sau de tehnică agricolă, ea formează o problemă socială, iar prin faptul că îmbrăţişează interesele clasei celei mai masive româneşti, ea este o problemă naţională.
În faţa dezastrului ce se adânceşte prin pulverizarea din ce în ce crescândă a loturilor ţărăneşti date prin împroprietărire, soluţia problemei agrare nu poat fi căutată decât în înseşi condiţiile inferioare în care activează economia ţărănească. Cu alte cuvinte mijloacele de îndreptare a situaţiei grele de astăzi trebuesc căutate în posibilităţile de a da exploatării agricole de mică proprietate, avantajele pe care le prezintă cultura pe mari întinderi de pământ.
Fără îndoială că primul mijloc ar fi asociaţia agricolă, liberă şi conştientă, încadrată în sistemul de exploatare cooperatist, în organizarea raţională a agriculturii prin cooperaţie până la acele ideale obşti de comasare a proprietăţilor agricole. Desigur că pentru această înfăptuire trebue multă pregătire, desăvirşită organizare şi mai ales multă propagandă constructivă cu atât mai mult cu cât problema se pune dela sat la sat.
Un început fericit îl pot face numai Căminele Culturale remediind economia ţărănească prin organizarea micii proprietăţi agricole într’o direcţie cu roade imediate şi anume prin schimbarea sistemului de exploatare a micilor proprietăţi într’un nou regim de cultură care nu poate fi realizat decât prin intensificarea zootehniei în orice gospodări ţarănească.
Prin gospodărie ţărănească nu trebue să înţelegem numai lotul de pământ pe care ţăranul îl ară şi îl seamănă ci tot ansamblul, adică omul şi animalul care formează un sistem şi care trebue organizat în aşa fel încât unul să se ajute pe altul cu toate puterile lor. Animalul est un fel de masină care transformă produsele brute ale agriculturii în produse fabricate (lână, carne, unt) prin el agricultura se industrializează în condiţiile cele mai avantajoase căci această industrie se instalează pe loc în fiecare gospoădărie şi atunci tot produsul bratelor de muncă al familiei ţărăneşti se valorifică fără întârziere.
Mica propritate agricolă ar avantajul că nu lucrează cu salariaţi şi tocmai aceasta este condiţia bunei creşteri a animalelor. „Ochiul stăpânului îngraşe vita”. Pentru marele proprietar acest bun e mai greu de făptuit. El trebue să-şi angajeze salariaţi iar aceştia pe lângă faptul că scumpesc costul producţiei, nu lucrează totdeauna cu tragere de inimă, cu acelaşi interes ca stăpânul. Animalul are mai multe cerinţe decât planta. El reclamă o atenţie permanentă şi dă omului de lucru toată ziua şi tot anul.
În actualul sistem, excesiv cerealist, al agriculturii noastre, din cauză că muncile agricole si îngrămădesc în sezonul călduros înseamnă că rămâne un mare număr de zile nemuncite pe an care constituie un imens capital pierdut pntru economia naţională. Un glas deplin autorizat şi partizan al regimului de exploatare în mica proprietate agricolă prin zootehnie, d. profesor universitar Gh. C. Constantinescu ne dă o statistică din care reiese că în ţara noastră avem 8.000.000 de persoane care lucrează efectiv în agricultură ceea ce dă o capacitate de 2.400.000.000 zile de muncă (scăzând sărbătorile) iar din acestea nu sunt necesare decât jumătate pentru muncile agricole aşa că în actualul sistem rămâne peste un miliard de zile muncite în fiecare an.
Înţelegem cu toţii ce folos ar trage ţara noastră dacă am da ţăranului posibilitatea să-şi plaseze acest imens rezervor de energie naţională neutilizată. Cea mai mare parte din aceste zile pierdute sunt zilele de iarnă, când câmpul este amorţit şi plugarul stă acasă. Ele pot fi întrebuinţate cu mare folos prin intensificarea creşterii vitelor care va umple tot golul acesta şi va înlătura şomajul de iarnă a sătanului nostru.
Animalul are tocmai iarna nevoie de mai multă îngrijire şi atenţie, aşa că el răspunde în cele mai fericite condiţiuni la ceea ce ni se cere nouă pentru a urmări capacitatea de producţie a gospodăriei ţărăneşti.
Gospodăria ţărănească nu este o exploatare ca toate celelalte, bazată numai pe rentabilitate, ci constitue o economie familiară în care producţia se consumă pe loc şi numai dacă prisoseşte va merge la piaţă.
O astfel de economie închisă cere să fie cât mai complectă, cât mai bine înzestrată cu producţie proprie; iar din cadrul acesta nu pot lipsi animalele. Gospodăria are nevoe de lapte, ouă, carne, lană care sunt toate produse zootehnic. Fără aceasta nu se poate concepe un regim normal în familia ţărănească. Importanţa covârşitoara a zootehniei a fost sesizată şi prin concluziile la care s’a ajuns în monografia satului Nerej din ţinutul Vrancea, studiul întreprins de seminarul de sociologie al Universităţii din Bucureşti. Se accentuează aici, cu multă dreptate, că în vremea de azi când se pomenşte de Vrancea toată lumea se duce cu gândul deîndată la pădure. Dar vrâncenii nu sunt exploatatori de păduri decât de foarte curândă vreme. Încă dela 1875 în Nerej era interzisă tăerea în pădure spre comercializare. Abia societăţile mari anonime şi deschiderea târgului de lemne din Focşani şi Odobeşti au convins spre nenorocierea lor, pe vrânceni să se apuc de pădurit. Până atunci Vrancea fusese un ţinut de oieri după cum spun hrisoavele: „În locurile acestea tari trăiau liberi păstorii munţilor”. Ciobănia a fost părăsită de dragul lemnului: iar când lemnul s’a sfârşit Nerejeanul şi Vrânceanul în general cu greu se mai poate întoarce la ciobănit, deoarece rasa animalelor a degenerat, tăerea pădurilor a stricat păşunile, iar bacii pricepuţi nu mai există. Şi cu toate acestea scăparea generaţiilor ce vor să vină este nummai în creşterea vitelor. Vrâncenii vor trebui ori să crească vite, ori să plece, adică să îngroaşe rândurile proletariatului agricol, permanent pus pe drumuri în migraţiuni periodice pe câmpie ca Moţii colindători de ţară.
Satul este centrul vieţii ţărăneşti şi Căminul Cultural ar rostul să facă din el un organism în car sa se încadreze solidar toate celulele gospodăriilor rurale.
Să transforme satul românesc făcând din el pivotul unei economii locale bine organizate.
Este drept că prin majoritata satelor noastre mai stărueşte încă formula demagogică a vechiului politicianism care prezenta idealul ţărănesc în împroprietărire la nesfârşit. Sigur că ţaranul vrea pământ din desnădejde fiindcă nu are din ce să-şi agonisească cele trebuincioase pentru viaţă. Cu fiecare generaţie nouă loturile de pământ, la ţară, devin din ce în ce mai mici şi mai sărace. Până acum nimeni nu s’a gândit că mintea ţăranului trebue cultivată pentru ca braţele lui să poata face şi altă muncă în afară de cea primitivă care cere pământ întins.
Soluţia a fost dată de Suveranul Ţării Care cere o agricultură intensivă, să se scoată după un lot de pământ maximum de randament. Şi acesta ar fi rostul Căminelor Culturale care prin propaganda şi organizarea lor să instaleze în sat casa laptelui care să atragă tot surplusul producţiei de lapte spre industrializare, să instaleze o crescătorie model de păsări care să răspândească ouă bune de clocit, să înfiinţeze grajdul comunal de reproducători; iar pe săteni să-i asocieze în sindicate pentru îmbunătăţirea raselor de vite, în cooperative de valorificare a produselor, în asociaţii pentru platforme comune de gunoi pe care să-l care cu toţii la timpul potrivit la câmp, în asociaţiuni pentru maşini de treerat şi de a realiza un centru de asigurări de vite.
În plus, toate căminele să-şi facă un punct de onoare din intensificarea albinăritului. Mierea este o hrană aleasă şi un mijloc de îmbogăţire a gospodăriei. Un astfel de cămin se poate numi model şi feicare poate fi la fel dacă e susţinut de dragoste, muncă dezinteresată, pricepere, persverenţă şi tact în organizarea sătenilor. Această onoare revine tot învăţătorilor noştri.
Mircea Vrânceanu
Pe aceeasi tema:
- Serviciul social si “improprietarirea culturala a sateanului”
- Programul cursurilor taranesti (1939)
- Congresul scolilor taranesti ale Serviciului Social. Dezbaterile din prima sedinta
- Ridicarea culturala a satelor
Lasă un răspuns